În ultima săptămână, Tudor a început să aibă ticuri. Știu că a trecut printr-o perioadă mai stresantă, la fel ca noi, de altfel. De fapt, chiar dacă nu ne-am dat seama de cauza exactă a anxietății lui, suntem aproape siguri care sunt momentele care ne-au adus aici. Ticurile copiilor apar mereu în discuțiile mele cu părinții, pentru că ele sunt destul de obișnuite în copilărie.

Din fericire, știam de la dr. Shefali că cel mai important este să nu reacționăm la ticuri, care sunt doar vârful aisbergului. Când copiii nu sunt lăsați să își exprime trăirile sau nu se simt în siguranță să facă acest lucru, le vor reprima. Din păcate, sentimentele reprimate vor ieși la suprafață în mod inconștient și necontrolat. Ticurile copiilor sunt doar unul dintre aceste moduri de exprimare a trăirilor înnăbușite.

Parentingul conștient este despre conectare, nu control. Și, în loc să se concentreze asupra copilului, întoarce oglinda înspre părinte. Ne-a fost destul de ușor să identificăm situațiile stresante și reacțiile nepotrivite avute față de copii, care le-au provocat anxietatea. De aceea, în loc să ne concentrăm asupra îndepărtării efectelor, e important să rezolvăm cauzele. Ca părinți, vrem mereu să avem soluții, să putem face ceva, pentru a simți că suntem eficienți. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face, este doar să fim. Să stăm lângă copii și să le dăm de înțeles că orice ar face și orice ar spune, noi continuăm să îi iubim și să le fim alături.

A-l însoți pe celălalt, cu emoțiile sale dureroase, este dificil. Instinctul nostru ne îndeamnă să îl salvăm din fața suferinței. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

Când observăm ticurile copiilor, devenim și mai anxioși. Dar reacția noastră nu le aduce liniștire, dimpotrivă. În loc să fim prezența calmă de care au nevoie, suntem un motiv suplimentar de îngrijorare. Dacă îi atragem mereu atenția asupra ticului, îl transformăm dintr-o reacție inconștientă într-un gest conștient. Chiar dacă nu folosim cuvinte, privirile sau starea noastră le pot da de înțeles copiilor că ceva nu e în regulă. Din păcate, ei vor înțelege din reacțiile noastre că ceva nu e în regulă cu ei.

Prezența conștientă este practica salvatoare și în aceste momente. În loc să ne lăsăm furați de temeri, de noianul de gânduri a ceea ce s-ar putea întâmpla, e recomandat să revenim de fiecare dată la clipa prezentă. Putem căuta chiar exerciții care să-i ajute și pe copii să facă acest lucru. Noi stăm așezați în pat și privim norii de pe cer, prin fereastra de deasupra noastră. Sau facem liniște și ascultăm sunetele din jurul nostru.

La fel ca atunci când comportamentul copiilor este nepotrivit, ticurile sunt mesajul clar pentru mine că e nevoie de conectare. Deși abordarea tradițională ne învață să pedepsim, să mustrăm sau să rușinăm copiii, studiile ne demonstrează că ar trebui să facem tocmai contrariul. Înainte de a încerca să corectăm, e important să ne conectăm. De regulă, conectarea autentică rezolvă de la sine și comportamentul. Dacă înțelegem că mesajul copilului nu este că dorește să ne facă rău, ci că nu se simte în siguranță, vom ști să îi răspundem cu blândețe și iubire.

Vrem, pentru copiii noștri, să fie în siguranță. Vrem, de asemenea, să aibă un puternic sentiment de siguranță. Acesta este antidotul anxietății. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

Unul dintre cei spre care mă îndrept când vine vorba de anxietatea copiilor este dr. Lawrence Cohen. Abordarea sa, a parentajului prin joacă, este potrivită pentru fiecare copil. În cărțile sale discută îndelung despre acest subiect, cu precădere în Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor. Luând pe rând variantele pe care le avem atunci când vine vorba de frici, el recomandă statul pe muchie. Cu alte cuvinte, să avem parte de înfruntarea fricii cu susținere, dându-ne voie să simțim trăirile pe care ni le stârnește.

Celelalte trei variante sunt însă cele la care apelăm noi cel mai des. Fără să ne dăm seama, ne susținem copiii să evite complet frica, protejându-i mai mult decât ar avea nevoie. Alteori, îi punem în situația nodurilor-albe, obligându-i să-și înfrunte frica, deși o fac cu pumnii strânși atât de tare, încât li se albesc. De multe ori, copiii sunt deja copleșiți de ceea ce li se întâmplă, fiind inundați de frică, moment frustrant pentru noi, care încercăm să discutăm rațional cu ei.

Înfruntarea-și-simțirea este abordarea pas cu pas pe care o susține dr. Lawrence Cohen. Atunci când știm de ce anume îi este frică copilului, îi stăm alături și îl lăsăm să înfrunte pericolul în ritmul propriu. Fără a-l încuraja spre evitare sau a-l inunda, scufundându-l în emoții, îi arătăm că are mereu locul sigur la care să se întoarcă. Pentru a reuși în demersul acesta, cartea abundă de idei de jocuri, care sunt adevărate rețete împotriva îngrijorării.

Este în regulă dacă nu știți întotdeauna de care dintre aceste lucruri au nevoie copiii voștri. Dacă abordați situația cu empatie și jucăuș, o să descoperiți împreună. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

Tudor ne-a cerut mai des în ultimele zile să ne jucăm „E al meu! Ba al meu!”, jocul care îl face în continuare să râdă cu poftă în brațele noastre. Am petrecut intenționat mai mult timp împreună și am încercat să fim și mai atenți la nevoile lui. Am povestit și eu mai des cu animalele, deși este activitatea care îmi displace și pe care o las mereu în seama altor adulți. Joaca aceasta cu animalele de pluș pe care le animăm este însă preferata lui Tudor și știu cât de importantă este conectarea obținută astfel. Hârjoneala este de asemenea o metodă bună de a interacționa cu copiii în orice situație, și cu atât mai mult în aceste momente.

Să-ți lași copiii să te sperie, să te prindă, să te atace sau să se lupte cu tine, doborându-te la podea, este o metodă minunată pentru ei să-și consolideze încrederea. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

În urmă cu câțiva ani, Tudor a mai avut o perioadă de ticuri. A fost tare greu să îl vedem atunci, pentru că gestul repetat îi lăsa urme vizibile pe față. La început, am încercat să îl corectăm, dar asta nu a făcut decât să înrăutățească situația. Când am reușit să facem un pas în spate, să schimbăm ușor mediul și să luăm presiunea de pe umerii lui, ticurile au dispărut treptat.

De data aceasta, nu am mai avut aceleași temeri. Știu că nu va crește având aceste ticuri și că sunt în mare măsură cauzate de situații create de noi. Am întors în primul rând oglinda înspre noi, ca părinți, pentru a vedea ce avem de reparat la noi. Și am reanalizat mediul copiilor, căutând moduri de a-i ajuta să se simtă susținuți. Cu cât se simt mai iubiți și mai în siguranță, cu atât le va fi mai ușor copiilor să îndrăznească să își înfrunte temerile. Parafrazând-o pe Maria Montessori, rolul nostru e să le fim alături, pentru a-i ajuta atât de mult cât e nevoie și atât de puțin cât e posibil.

Legătura de iubire pe care o creăm cu copiii poate reprezenta un adevărat zid de protecție în jurul lor, pentru totdeauna. (Susan Stiffelman, Parenting conștient)

Acest articol reprezintă doar relatarea experienței noastre. Ticurile copiilor pot fi și un simptom pentru anumite afecțiuni, de aceea este important să luați legătura cu un specialist, dacă simțiți că situația o impune.

(Photo by Юлія Дубина on Unsplash)