Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

În urmă cu câteva săptămâni, le-am făcut copiilor un tiramisu fals. Îi spun așa pentru că nu urmează rețeta originală, ci e una adaptată pentru noi. În loc de cafea, folosim Inka, și în loc de crema de ouă crude amestec mascarpone cu un iaurt grecesc. Păstrăm însă cacaua de deasupra, ceea ce cred că e de fapt atracția principală pentru Tudor și Tereza.

Fiind cald, copiii m-au rugat să le duc mâncarea afară și au vrut să începem direct cu tiramisu. Nu le-am cerut în mod deosebit să respecte ordinea tradițională a prezentării mâncării, cu atât mai mult când nu suntem la masă cu alte persoane. Am avut mereu grijă să avem alegeri sănătoase și să le oferim pe cele mai nepotrivite ocazional. De multe ori, nici nu avem două feluri de mâncare la masă, ci unul care să cuprindă cât mai multe grupe alimentare.

După ce a mâncat aproape jumătate din porția ei, Tereza l-a împins hotărâtă și a zis: „Nu mai vreau tiramisu, vreau mâncare de dovlecei!”. Când și-a terminat porția din farfurie, și Tudor a cerut, la rândul lui, dovlecei. Pentru noi nu este un scenariu neobișnuit, dar am observat că în alte familii nu se întâmplă întotdeauna la fel.

Am ezitat destul de mult înainte de a scrie această postare, pentru că nu vreau să fie una despre sfaturi nutriționale. În schimb, intenția mea este să scriu despre relații. Nu doar despre conectarea atât de esențială dintre părinți și copii, ci și despre relația copiilor cu mâncarea.

Ca părinți, ne dorim tot ceea ce e mai bun pentru copiii noștri. Din păcate, de cele mai multe ori, grija aceasta devine doar o formă de control. În loc să îi lăsăm să își găsescă singuri preferințele, le impunem pe ale noastre, cu consecvență. Începem să facem asta cu hainele pe care le îmbracă, cu mâncarea pe care le-o dăm sau cu programul de somn. Când sunt mai mari, facem asta chiar și cu prietenii pe care îi au sau cu materiile pe care le studiază.

Când copiii se revoltă, o luăm ca pe un atac personal. Când se supun, ne bucurăm că sunt cuminți și ne putem înțelege cu ei. Din păcate, în ambele cazuri, ratăm conectarea cu copilul nostru, exact așa cum e el. Îi demonstrăm că nu avem încredere în el și îl facem să se îndoiască de sine. Litaniile la care îl supunem îl împiedică să își exprime creativitatea și să se conecteze el însuși cu propriul sine.

Ori de câte ori evaluăm comportamentele copilului în funcție de agenda noastră, îi ignorăm unicitatea și dovedim o lipsă de considerație pentru sentimentele sale. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

Probabil cea mai evidentă condiționare a copilăriei este cea referitoare la mâncare. „Termină tot din farfurie!”, „Nu primești desert până nu mănânci friptura!”, „Nu îți place ciorba? Dar e atât de bună!”, „Dacă nu mănânci ce am gătit, nu primești nimic altceva!”, „Nu îți mai dau supă, trebuie să mănânci și felul doi!” sunt doar câteva dintre expresiile pe care le spunem repetat copiilor. Din păcate, ele nu au nimic de-a face cu grija, ci doar cu controlul.

Am privit relația cu mâncarea la fel precum toate celelalte. Atunci când adultul pregătit creează mediul, copilul este liber să aleagă. Întocmai cum nu îi impunem unui copil activitatea cu care să lucreze, nu îi impunem nici ceea ce să mănânce. De aceea în Montessori rolul adultului este esențial mai ales în pregătire, nu în desfășurarea învățării propriu-zise. Mediul potrivit înseamnă inclusiv limite, care sunt revizuite pe măsură ce copilul se dezvoltă. Și, la fel ca în alte situații, adultul are rolul de a servi drept model.

Am evitat să prezentăm anumite feluri de mâncare ca fiind mai presus decât celelalte. Nu le-am lăudat excesiv și nu am insistat să fie mâncate. Le-am cerut însă copiilor să guste din ceea ce nu au mâncat niciodată. Și le-am lăsat întotdeauna opțiunea de a scoate din gură ceea ce nu le place. Văd asta drept continuarea firească a autodiversificării pe care am aplicat-o cu fiecare dintre ei.

Pe când avea vreo doi ani, Tudor se ținea departe de roșii. L-am lăsat în pace, având mereu pe masă alte legume, dar continuând să le mâncăm noi. Acum, sunt printre preferatele lui, fiind rândul Terezei să le respingă. Și s-ar putea ca peste două veri situația să se schimbe din nou, pentru un timp. La fel ca tot ceea ce ține de dezvoltarea copiilor, nici relația cu mâncarea nu este una liniară. Dacă ne urmărim pe noi înșine, e ușor să ne dăm seama de asta.

Când copiii își doresc ceva care atinge limitele noastre, găsim alternative sau planificăm împreună data când ne vom putea împlini cu toții dorințele. Și, dacă niciuna dintre variante nu e potrivită, atunci le ascultăm frustrarea și le stăm alături cât de bine putem. Mai ales când vine vorba despre relația cu mâncarea, suntem atenți să nu îi învățăm să își mănânce emoțiile, ci să le simtă în spațiul sigur creat de prezența noastră.

Copilul mic are trei domenii în care poate deține controlul: mâncatul, somnul și folosirea toaletei. Cred că tocmai de aceea acestea sunt și terenurile pe care se dau cele mai multe lupte de putere. Dacă nu reușim să ne oprim la timp, înlocuind controlul cu conectarea, ele se pot transforma în ancore emoționale de care copilul se va desprinde greu, chiar și la maturitate. Îi va fi aproape imposibil să își folosească busola internă pentru a-și onora preferințele. Va avea mult de căutat prin straturi suprapuse de control și condiționare, pentru a-și restabili relația, atât de timpuriu pierdută, cu propriul sine.

Pentru a păși în viață ca o ființă umană sigură pe sine și pe locul său în lume, un copil trebuie să aibă ocazia să opună rezistență. Sarcina părintelui este să nu-i strivească tendința către asertivitate, ci să-i dezvolte această pornire, astfel încât copilul să devină o persoană deplină care-și cunoaște propria minte și care nu se teme să-și exprime propria poziție, cu riscul de a ne răni orgoliul sau de a acționa contrar filmului din mintea noastră. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

(Photo by Hannah Tasker on Unsplash)

Lasă un răspuns