Viața și alegerile conștiente

Dintre toate discuțiile pe care le am cu copiii, cea referitoare la „nu e despre tine” rămâne esențială. I-am învățat de mici că atunci când cei din jurul lor sunt reactivi, nu e despre ei. Și insist în a le spune asta, pentru a-i învăța că viața nu ni se întâmplă, pur și simplu. Noi suntem o parte activă a tot ceea ce trăim.

Fără să ne gândim la asta, credem că noi alegem cum anume ne trăim viața. De fapt, în inconștiența noastră, nu ne dăm seama că nu alegem nimic. Urmăm doar niște condiționări și tipare, învățate și preluate foarte timpuriu în viața noastră.

Acesta este probabil unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am înțeles, ca terapeut. Nu trăim o viață, trăim un tipar. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Condiționarea de bază a fost, poate, aceea de a privi mereu în exterior. De a ne căuta iubirea, validarea și acceptarea mereu în afară. „Nu e despre tine” schimbă drumul poveștii noastre înspre interior. „Devine despre tine doar dacă te simți provocat” este continuarea care ne poate ajuta să ne vedem rănile.

Mi-ar fi plăcut să înțeleg asta mult mai devreme în viață. M-ar fi ajutat să trec din rolul de victimă în cel de co-creator al vieții mele. Pentru că orice ni s-ar întâmpla în viață, oricâte furtuni sau uragane s-ar abate asupra noastră, felul în care acționăm este cel care contează.

Nu putem controla ceea ce e în exteriorul nostru. Dar suntem stăpânii absoluți ai lumii noastre interioare. Și felul în care îi răspundem vieții, clipă de clipă, ține doar de noi. Aceasta înseamnă, de fapt, a fi conștient.

Devenim liberi transformându-ne din victime inconștiente ale trecutului în indivizi responsabili în prezent, conștienți de trecutul nostru și capabili, astfel, să trăiască împreună cu acesta. (Alice Miller, Drama copilului dotat)

De îndată ce pot înțelege asta, să le spunem copiilor că viața nu li se întâmplă. Să le explicăm că ei sunt regizorii a ceea ce trăiesc. Să îi scoatem astfel din rolul de victimă pasivă și să le dăm un rol activ în propria viață. Și să facem asta și pentru noi.

Desigur, asta nu înseamnă că nu îi mai protejăm și că ei pot trăi pe cont propriu. Înseamnă doar că le dăm permisiunea de a se alege pe sine. Și că ne deschide nenumărate căi de discuție asupra tuturor comportamentelor, atât ale noastre, cât și ale lor.

Ca adulți, claritatea aceasta asupra vieții ne aduce în postura de a face alegeri. Când învățăm să acceptăm viața ca atare începem să luăm, cu adevărat, decizii.

Probabil că prima încercare pe care o vom face va fi de a schimba viața. Și iluzia cea mai atrăgătoare va fi de a vrea să-l schimbăm pe celălalt. Copilul, soțul, soacra, colegul, „celălalt” va fi opțiunea spre care ne vom repezi, încrezători. Fie că vom observa sau nu vreun efect, vom persevera în fantezia noastră, în care atunci când celălalt se schimbă, viața noastră va fi perfectă.

După un timp, probabil ani buni de zile, ne vom da seama că ceea ce vrem cu atâta ardoare, nu se întâmplă. Și vom căuta atunci alte soluții. Ne vom gândi la plecare. Conștienți fiind deja, vedem probabil clar tiparul în care ne aflăm și știm că putem ieși din el.

Plecarea nu e, de regulă, prima noastră opțiune conștientă. Dacă ar fi, probabil că nu ne-am chinui atâta timp să îl schimbăm pe celălalt. Dacă ar fi, am intra în acțiune fără ezitare și fără energia reactivității.

Când alegem să plecăm, o putem face fie fizic, fie emoțional. Când vine din acceptarea stării de fapt, a vieții ca atare, plecarea aceasta e lipsită de reactivitate. Este un răspuns ales conștient, lipsit de judecată, remușcări sau regrete. Plecarea din situațiile care ne provoacă este, în acest caz, o revenire la noi. O vom face cu deschidere, pentru că ea se transformă într-o primire și acceptare profundă a sinelui.

Acceptarea vieții ca atare vine, de fapt, ca o transformare. Ea presupune lucrul profund cu noi înșine și acceptarea rolului activ în tot ceea ce ni se întâmplă. Învățăm să spunem „e despre mine” de câte ori ne simțim provocați. Învățăm să căutăm doar în noi moduri de a ne îndeplini nevoile ignorate de ceilalți. Învățăm să ne acceptăm, să ne prețuim și să ne punem pe primul plan, drept cea mai importantă persoană din viața noastră.

Interdependența pe care o dorim atât de mult de la copiii noștri, felul acela de a se purta în care să aibă grijă și de celălalt, e mai sănătos să vină după câștigarea independenței. Abia când știm să avem grijă de noi, putem să ne ocupăm și de celălalt, așa cum merită. Altfel, balanța va fi mereu înclinată, în defavoarea uneia dintre părți.

Iar independența adevărată vine dintr-un preaplin interior, satisfăcut, în mod ideal, prin dependența din copilărie. Când știu fără tăgadă că eu sunt iubită, valoroasă, văzută, că aparțin și contez, nu mai am nevoie de nimic din exterior. Dimpotrivă, voi revărsa iubire, acceptare și validare și asupra celor din jur.

Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers)

Viața înseamnă creștere. Viața nu vine peste noi, ci depinde de noi să o trăim. A fi conștient înseamnă a trăi și a deschide larg poarta oportunităților. Ceilalți ne apar alături nu pentru a-i schimba, ci pentru ca noi să avem ocazii să creștem. Dacă profităm sau nu de ele este o alegere, la care viața ne răspunde, fără încetare.

Viața este dansatorul și tu ești dansul. (Eckhart Tolle, Un pământ nou)

(Photo by Robert Collins on Unsplash)

Lasă un răspuns