Să nu se enerveze tata!

Săptămâna trecută, pe când conduceam spre casă, l-am sunat pe Lucian să îi pregătească lui Tudor rucsacul pentru sport. Ajungeam în ultimul moment și Tudor nu ar mai fi avut timp suficient să își adune lucrurile. După ce am închis, Tereza, căreia îi era foarte cald, mi-a spus să îl sun din nou, să îi aducă și ei un tricou. „Să nu se enerveze tata, dacă îl tot sunăm!”, a fost reacția lui Tudor.

Pe drum, povestisem cu copiii despre așteptările culturii și despre cumințenie. Întreaga noastră discuție pornise de la întrebarea lor referitoare la bulinele de la grădiniță. Observația lui Tudor m-a ajutat să duc discuția mai departe.

Învățăm atât de devreme să îi punem pe ceilalți pe primul loc! Și facem asta apoi fără ca măcar să ne mai dăm seama, uitând cine suntem. Crezând că felul în care se simt ceilalți este responsabilitatea noastră, ajungem să ne ignorăm nevoi esențiale.

Cu doar o zi în urmă îl ascultasem pe Dr. Gabor Maté vorbind despre efectele grijii emoționale față de cei din jur. Femeile, în special, sunt educate de mici să fie „amortizoarele emoționale ale societății”. Iar rezultatul trist al acestei condiționări poate fi observat în numeroasele boli fizice și mentale asociate stresului.

Apariția inautenticității poate să nu fie o alegere, dar cu conștientizare și autocompasiune, autenticitatea poate fi o alegere. (Dr. Gabor Maté, Daniel Maté, Mitul normalității)

„Să nu se enerveze tata!” a fost pentru mine o nouă chemare la acțiune. Am povestit adesea cu copiii despre reacții și răspunsuri. Le-am spus de fiecare dată că felul în care ne comportăm e despre noi și nu despre cei din jur. Desigur, am făcut asta începând de la propriul meu comportament. Dar știu că pot să fac mai mult.

Pot să fiu mai atentă să nu îmi ignor propriile nevoi, doar de dragul de a le face altora pe plac sau a nu-i supăra. Tocmai trecuserăm printr-un episod din acesta în concediu, iar Tudor nu înțelegea de ce nu mă pun pe primul loc. Când mi-am dat seama că nu îi pot răspunde întrebărilor stăruitoare, am înțeles cât de multă condiționare stătea în spatele alegerii mele.

Inabilitatea mea de a spune „Nu” a început și ea, desigur, dintr-o atenție sporită de a nu-i supăra sau enerva pe părinți. La rândul meu, am învățat-o observându-i pe adulții din jurul meu. „Să nu se enerveze tata” l-am auzit spus, probabil, în multe feluri. În esență, e o căutare a iubirii sau apartenenței, nevoi ireductibile ale fiecăruia dintre noi.

Nu le spun niciodată copiilor că „m-au” enervat sau supărat sau întristat. Eventual e ceva în comportamentul lor care mă deranjează sau îmi produce disconfort, dar asta nu are legătură cu cine sunt ei.

Ba mai mult, reacțiile mele au legătură și fluctuează în funcție de cât de obosită sau de agitată sunt. Încă o dovadă de netăgăduit a nevoii de a mă pune pe primul loc. Nu din egoism, ci din grijă față de mine și de cei din jur. Și pentru că cei mici învață și fac ceea ce observă, nu ceea ce le spunem.

Când platforma noastră este solidă, suntem mai capabili să ne ghidăm copiii, să-i învățăm, să avem grijă de ei și să le stabilim limite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

„Să nu se enerveze tata!”, „Ne ceartă mama!”, „Se supără bunica.” sunt despre roluri inversate, despre frică și control. Despre incapacitatea noastră, ca adulți, de a le susține toate trăirile și de a le îndruma comportamentele cu blândețe. Fie că o facem prin pedepse, amenințări, violență sau șantaj emoțional, cândva ne-am învățat copiii că nu se pot odihni deplin în iubirea noastră.

Și asta ne dă de lucru. Nu doar în refacerea relației cu ei, ci și cu noi înșine. Pentru că nevoia noastră de control e dovada deconectării de noi înșine. Când noi ne regăsim puterea de a fi autentici, ne va fi mult mai ușor să acceptăm autenticitatea copiilor noștri.

În timp ce inamicul îndepărtat al conectării este deconectarea, dușmanul apropiat al conectării este controlul. (Brené Brown)


Renunțarea este probabil unul dintre cele mai importante și mai grele concepte de pus în practică pentru părinți. Renunțarea poate să ia atât de multe forme, încât nici nu ne dăm seama cât e de prezentă în viața noastră. Sau, dimpotrivă, cât de mult o respingem, agățându-ne de dorințe, așteptări, convingeri sau emoții care nu fac decât să ne ducă spre suferință.

Te aștept alături de mine, începând din 19 noiembrie, pentru seria Reflecțiilor de toamnă despre arta renunțării. Timp de 21 de zile ne vom întâlni, câte 15 minute, pentru a învăța ce înseamnă să fim mai liberi. Înscrie-te aici!

Lasă un răspuns