Învăţ Montessori

Autor: Învăţ Montessori

Să nu se enerveze tata!

Săptămâna trecută, pe când conduceam spre casă, l-am sunat pe Lucian să îi pregătească lui Tudor rucsacul pentru sport. Ajungeam în ultimul moment și Tudor nu ar mai fi avut timp suficient să își adune lucrurile. După ce am închis, Tereza, căreia îi era foarte cald, mi-a spus să îl sun din nou, să îi aducă și ei un tricou. „Să nu se enerveze tata, dacă îl tot sunăm!”, a fost reacția lui Tudor.

Pe drum, povestisem cu copiii despre așteptările culturii și despre cumințenie. Întreaga noastră discuție pornise de la întrebarea lor referitoare la bulinele de la grădiniță. Observația lui Tudor m-a ajutat să duc discuția mai departe.

Învățăm atât de devreme să îi punem pe ceilalți pe primul loc! Și facem asta apoi fără ca măcar să ne mai dăm seama, uitând cine suntem. Crezând că felul în care se simt ceilalți este responsabilitatea noastră, ajungem să ne ignorăm nevoi esențiale.

Cu doar o zi în urmă îl ascultasem pe Dr. Gabor Maté vorbind despre efectele grijii emoționale față de cei din jur. Femeile, în special, sunt educate de mici să fie „amortizoarele emoționale ale societății”. Iar rezultatul trist al acestei condiționări poate fi observat în numeroasele boli fizice și mentale asociate stresului.

Apariția inautenticității poate să nu fie o alegere, dar cu conștientizare și autocompasiune, autenticitatea poate fi o alegere. (Dr. Gabor Maté, Daniel Maté, Mitul normalității)

„Să nu se enerveze tata!” a fost pentru mine o nouă chemare la acțiune. Am povestit adesea cu copiii despre reacții și răspunsuri. Le-am spus de fiecare dată că felul în care ne comportăm e despre noi și nu despre cei din jur. Desigur, am făcut asta începând de la propriul meu comportament. Dar știu că pot să fac mai mult.

Pot să fiu mai atentă să nu îmi ignor propriile nevoi, doar de dragul de a le face altora pe plac sau a nu-i supăra. Tocmai trecuserăm printr-un episod din acesta în concediu, iar Tudor nu înțelegea de ce nu mă pun pe primul loc. Când mi-am dat seama că nu îi pot răspunde întrebărilor stăruitoare, am înțeles cât de multă condiționare stătea în spatele alegerii mele.

Inabilitatea mea de a spune „Nu” a început și ea, desigur, dintr-o atenție sporită de a nu-i supăra sau enerva pe părinți. La rândul meu, am învățat-o observându-i pe adulții din jurul meu. „Să nu se enerveze tata” l-am auzit spus, probabil, în multe feluri. În esență, e o căutare a iubirii sau apartenenței, nevoi ireductibile ale fiecăruia dintre noi.

Nu le spun niciodată copiilor că „m-au” enervat sau supărat sau întristat. Eventual e ceva în comportamentul lor care mă deranjează sau îmi produce disconfort, dar asta nu are legătură cu cine sunt ei.

Ba mai mult, reacțiile mele au legătură și fluctuează în funcție de cât de obosită sau de agitată sunt. Încă o dovadă de netăgăduit a nevoii de a mă pune pe primul loc. Nu din egoism, ci din grijă față de mine și de cei din jur. Și pentru că cei mici învață și fac ceea ce observă, nu ceea ce le spunem.

Când platforma noastră este solidă, suntem mai capabili să ne ghidăm copiii, să-i învățăm, să avem grijă de ei și să le stabilim limite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

„Să nu se enerveze tata!”, „Ne ceartă mama!”, „Se supără bunica.” sunt despre roluri inversate, despre frică și control. Despre incapacitatea noastră, ca adulți, de a le susține toate trăirile și de a le îndruma comportamentele cu blândețe. Fie că o facem prin pedepse, amenințări, violență sau șantaj emoțional, cândva ne-am învățat copiii că nu se pot odihni deplin în iubirea noastră.

Și asta ne dă de lucru. Nu doar în refacerea relației cu ei, ci și cu noi înșine. Pentru că nevoia noastră de control e dovada deconectării de noi înșine. Când noi ne regăsim puterea de a fi autentici, ne va fi mult mai ușor să acceptăm autenticitatea copiilor noștri.

În timp ce inamicul îndepărtat al conectării este deconectarea, dușmanul apropiat al conectării este controlul. (Brené Brown)

24 octombrie 2022
Comportamentul nedorit – puțină teorie

Comportamentul nedorit este semnul unui sistem nervos copleșit, care reacționează spre a se apăra și a reveni la starea de echilibru cu care este obișnuit. Comportamentul nedorit nu este o alegere, ci o reacție de apărare sau adaptare la factorii de stres din mediu.

Corpul nostru scanează în permanență mediul interior și cel exterior, pentru a detecta pericole. Face asta inclusiv prin folosirea a două simțuri mai puțin cunoscute – interocepția* și neurocepția**. Creierul primește informația colectată de corp și o asociază cu experiențe avute anterior. În funcție de asocierile făcute, prezice ceea ce urmează să se întâmple.

De ce este important să înțelegem această muncă neîncetată a corpului și creierului nostru? Pentru că atunci începem să vedem comportamentele drept ceea ce sunt – ferestre larg deschise înspre fiecare dintre noi.

Un sistem nervos copleșit nu poate susține dezvoltarea. Va căuta doar să se apere, așa cum poate mai bine, fie atacând, fie oprindu-și funcționarea. Deciziile luate din starea aceasta nu au cum să fie raționale. Ele sunt instinctuale, date de experiențe anterioare.

Pentru că fiecare dintre noi este unic, factorii de stres pot fi atât de variați! Poate fi vorba de oboseală, foame, sete sau disconfort termic. Poate fi vorba de un miros prea pregnant, de o textură anume sau de sunete care evocă experiențe neplăcute.

Poate fi vorba de prea mulți oameni în jur, de prea multe informații noi sau de prea puțină stimulare. Poate fi vorba de prea puțină conectare cu cei din jur sau de prea mult control și dependență.

Cei care au avut parte de experiențe stresante repetate, neprocesate, vor avea un sistem nervos sensibilizat. Sau poate l-au moștenit astfel, din cauza evenimentelor și transformărilor prin care au trecut generațiile anterioare.

Când corpul trimite semnale către creier, ne îndrumă să răspundem într-un mod care să mențină bugetul nostru corporal în echilibru – în limbaj științific, să mențină homeostazia. Merită remarcat faptul că avem mult mai multe fibre care merg de la corp la creier, aproximativ 80% dintre fibre transportând semnale către creier și doar 20% transportând semnale înapoi de la creier la corp. (Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

Rușinarea, amenințarea, cearta, pedeapsa, ignorarea sau orice alte mijloace coercitive nu au în niciun caz rolul de a liniști un sistem nervos copleșit. Dimpotrivă, ele întăresc mesajele existente deja, care spun că ceva e în neregulă, fie cu mediul, fie cu noi înșine.

Putem ajuta la restabilirea echilibrului prin transmiterea unor semnale de siguranță și iubire. Dar e nevoie de multe repetări și liniștiri, pentru a crea noi răspunsuri în mintea și corpul nostru. Și chiar și atunci, în situații cu nivel ridicat de stres, reacțiile învățate în primii ani de viață pot reapărea.

Conectarea, nu controlul, este răspunsul de care avem nevoie, mai ales atunci când ne simțim copleșiți.

Când copiii de lângă noi se „zbat” comportamental, în loc să îi etichetăm, judecăm și controlăm, mai bine să ne întrebăm cum le putem da semnalele de siguranță de care corpul și mintea lor au nevoie.

„Primele noastre experiențe creează filtrele prin care sunt trecute toate experiențele noi.” (Dr. Bruce Perry, Oprah Winfrey, Ce s-a întâmplat cu tine?)

* Interocepția este unul dintre cele mai importante simțuri ale noastre – care nu se reduc doar la cele cinci pe care le știm atât de bine. Interocepția este cea care ne anunță ce anume se întâmplă în interiorul nostru. Colectând în permanență informații de la organele interne, ea ne informează despre starea internă a corpului nostru.

** Neurocepția este termenul introdus de Dr. Stephen Porges pentru a defini procesul subconștient și continuu al organismului nostru de a detecta siguranța sau amenințarea, în interiorul nostru, în exterior și în relația dintre noi și ceilalți.

(Photo by Austin Pacheco on Unsplash)

28 septembrie 2022
Sentimentele mixte și dezvoltarea emoțională

Tudor și Tereza, aflați azi în parc, s-au întâlnit cu o fetiță, cu care au început să se joace. Ea era mai mare, avea 8 ani. La locul de joacă erau doar ei trei.

La un moment dat, aflați sus pe tobogan, Tudor și Tereza au aruncat în jos niște pietricele, destul de aproape de fetiță. Au spus că erau nemulțumiți că ea le golea provizia de pietricele de sub tobogan. La rândul ei, fetița le-a spus să nu mai arunce cu pietricele, după care s-a dus pe hintă, spunându-le că s-a supărat de ei.

Văzând scena, m-am apropiat de locul de joacă, pentru a interveni, dacă era nevoie.

Tudor a chemat-o pe fetiță să meargă împreună la alte tobogane, să se joace cu niște bile. Ea i-a răspuns că e supărată. „Și când îți trece?”, a întrebat-o el. Ea nu i-a mai răspuns. „Nu am vrut să te lovim, am dat lângă tine.”, a încercat el din nou. „Ați dat aproape de capul meu.”, i-a răspuns ea. „Nu mai facem. Vii la celălalt tobogan?”. Din nou niciun răspuns.

„A deranjat-o că ați aruncat cu pietricelele. Acum are nevoie să proceseze tot ce simte și încă nu e pregătită să vină cu voi. Mergeți voi înainte și când e pregătită, dacă vrea, va veni și ea lângă voi.”, le-am spus eu.

Copiii au mers la toboganul următor, iar după niciun minut, fetița era deja lângă ei. Au continuat apoi să se joace mai bine de două ore, într-o armonie deplină, alergând, ținându-se de mână, colaborând în joaca cu alți copii.

Ceea ce mi s-a părut deosebit în toată interacțiunea aceasta au fost chipurile copiilor. Am reușit să văd, mai ales la Tudor și la fetiță, mai multe sentimente afișate deodată pe chip. Erau și neliniștiți, dar și triști, și încântați de ideea de a se juca împreună.

Mă bucur că nu am intervenit între ei de la început, ci i-am lăsat să discute singuri. Când am vorbit cu ei, a fost doar pentru a traduce ceea ce vedeam și pentru a-i ajuta să se înțeleagă mai bine. Nu aveau nevoie de sfaturi sau lecții de morală, ci de o descriere.

Am simțit că fetița a fost surprinsă, și bucuroasă, atunci când i-am arătat că e doar alegerea ei dacă se mai joacă sau nu cu copiii și că e foarte normal să stea cu supărarea ei. Foarte probabil, s-a simțit văzută în toată suferința ei, ceea ce a ajutat-o să meargă mai departe.

Am observat și că Tudor și Tereza au învățat lecția pietricelelor și a prieteniei. Nu aveau nevoie din partea mea de nicio intervenție, care nu ar fi făcut decât să-i ducă în alte direcții. Au avut și ei de ales între a păstra joaca sau a-și apăra provizia de pietricele.

O nouă ordine apare acolo unde comportamentul e bazat pe intenție și nu pe impuls. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids)

De la Gordon Neufeld am aflat pentru prima dată de sentimentele mixte. Vorbind despre temperament, acesta merge la rădăcina latină a cuvântului, care se referea la amestecul potrivit: de ingrediente, trăsături sau sentimente, în cazul nostru.

Copiii mici simt o singură emoție odată. De aceea, când îi certăm sau rușinăm sau speriem, nu facem decât să înlocuim ceea ce simțeau mai puternic cu frica sau rușinea. Sentimentele lor inițiale nu au dispărut, dar nu mai sunt în prim-plan. În loc să îi ajutăm să se dezvolte, îi îndepărtăm de ceea ce simt și îi păstrăm într-o monovalență emoțională.

Cheia comportamentului civilizat și a auto-controlului sunt sentimentele mixte. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids)

Pe măsură ce se dezvoltă, copiii pot începe să simtă trăiri mixte. Creșterea nu e totuna cu dezvoltarea emoțională. De aceea, nu putem vorbi de o vârstă exactă la care sentimentele mixte apar, ci de evoluții și semne care ne arată că în copil se produce maturizarea.

Pentru mine, astăzi a fost tocmai despre asta. Despre semne concrete că acest proces este în plină desfășurare. Și, la fel ca orice proces, e normal să urmeze perioade de progres, dar și de regres.

Comportamentul poate fi prescris sau impus, dar maturitatea vine din inimă și minte. Adevărata provocare pentru părinți este de a-i ajuta pe copii să crească, nu doar să arate ca niște adulți. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids)

(Photo by Nathan Dumlao on Unsplash)

10 august 2022
Viața și alegerile conștiente

Dintre toate discuțiile pe care le am cu copiii, cea referitoare la „nu e despre tine” rămâne esențială. I-am învățat de mici că atunci când cei din jurul lor sunt reactivi, nu e despre ei. Și insist în a le spune asta, pentru a-i învăța că viața nu ni se întâmplă, pur și simplu. Noi suntem o parte activă a tot ceea ce trăim.

Fără să ne gândim la asta, credem că noi alegem cum anume ne trăim viața. De fapt, în inconștiența noastră, nu ne dăm seama că nu alegem nimic. Urmăm doar niște condiționări și tipare, învățate și preluate foarte timpuriu în viața noastră.

Acesta este probabil unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am înțeles, ca terapeut. Nu trăim o viață, trăim un tipar. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Condiționarea de bază a fost, poate, aceea de a privi mereu în exterior. De a ne căuta iubirea, validarea și acceptarea mereu în afară. „Nu e despre tine” schimbă drumul poveștii noastre înspre interior. „Devine despre tine doar dacă te simți provocat” este continuarea care ne poate ajuta să ne vedem rănile.

Mi-ar fi plăcut să înțeleg asta mult mai devreme în viață. M-ar fi ajutat să trec din rolul de victimă în cel de co-creator al vieții mele. Pentru că orice ni s-ar întâmpla în viață, oricâte furtuni sau uragane s-ar abate asupra noastră, felul în care acționăm este cel care contează.

Nu putem controla ceea ce e în exteriorul nostru. Dar suntem stăpânii absoluți ai lumii noastre interioare. Și felul în care îi răspundem vieții, clipă de clipă, ține doar de noi. Aceasta înseamnă, de fapt, a fi conștient.

Devenim liberi transformându-ne din victime inconștiente ale trecutului în indivizi responsabili în prezent, conștienți de trecutul nostru și capabili, astfel, să trăiască împreună cu acesta. (Alice Miller, Drama copilului dotat)

De îndată ce pot înțelege asta, să le spunem copiilor că viața nu li se întâmplă. Să le explicăm că ei sunt regizorii a ceea ce trăiesc. Să îi scoatem astfel din rolul de victimă pasivă și să le dăm un rol activ în propria viață. Și să facem asta și pentru noi.

Desigur, asta nu înseamnă că nu îi mai protejăm și că ei pot trăi pe cont propriu. Înseamnă doar că le dăm permisiunea de a se alege pe sine. Și că ne deschide nenumărate căi de discuție asupra tuturor comportamentelor, atât ale noastre, cât și ale lor.

Ca adulți, claritatea aceasta asupra vieții ne aduce în postura de a face alegeri. Când învățăm să acceptăm viața ca atare începem să luăm, cu adevărat, decizii.

Probabil că prima încercare pe care o vom face va fi de a schimba viața. Și iluzia cea mai atrăgătoare va fi de a vrea să-l schimbăm pe celălalt. Copilul, soțul, soacra, colegul, „celălalt” va fi opțiunea spre care ne vom repezi, încrezători. Fie că vom observa sau nu vreun efect, vom persevera în fantezia noastră, în care atunci când celălalt se schimbă, viața noastră va fi perfectă.

După un timp, probabil ani buni de zile, ne vom da seama că ceea ce vrem cu atâta ardoare, nu se întâmplă. Și vom căuta atunci alte soluții. Ne vom gândi la plecare. Conștienți fiind deja, vedem probabil clar tiparul în care ne aflăm și știm că putem ieși din el.

Plecarea nu e, de regulă, prima noastră opțiune conștientă. Dacă ar fi, probabil că nu ne-am chinui atâta timp să îl schimbăm pe celălalt. Dacă ar fi, am intra în acțiune fără ezitare și fără energia reactivității.

Când alegem să plecăm, o putem face fie fizic, fie emoțional. Când vine din acceptarea stării de fapt, a vieții ca atare, plecarea aceasta e lipsită de reactivitate. Este un răspuns ales conștient, lipsit de judecată, remușcări sau regrete. Plecarea din situațiile care ne provoacă este, în acest caz, o revenire la noi. O vom face cu deschidere, pentru că ea se transformă într-o primire și acceptare profundă a sinelui.

Acceptarea vieții ca atare vine, de fapt, ca o transformare. Ea presupune lucrul profund cu noi înșine și acceptarea rolului activ în tot ceea ce ni se întâmplă. Învățăm să spunem „e despre mine” de câte ori ne simțim provocați. Învățăm să căutăm doar în noi moduri de a ne îndeplini nevoile ignorate de ceilalți. Învățăm să ne acceptăm, să ne prețuim și să ne punem pe primul plan, drept cea mai importantă persoană din viața noastră.

Interdependența pe care o dorim atât de mult de la copiii noștri, felul acela de a se purta în care să aibă grijă și de celălalt, e mai sănătos să vină după câștigarea independenței. Abia când știm să avem grijă de noi, putem să ne ocupăm și de celălalt, așa cum merită. Altfel, balanța va fi mereu înclinată, în defavoarea uneia dintre părți.

Iar independența adevărată vine dintr-un preaplin interior, satisfăcut, în mod ideal, prin dependența din copilărie. Când știu fără tăgadă că eu sunt iubită, valoroasă, văzută, că aparțin și contez, nu mai am nevoie de nimic din exterior. Dimpotrivă, voi revărsa iubire, acceptare și validare și asupra celor din jur.

Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers)

Viața înseamnă creștere. Viața nu vine peste noi, ci depinde de noi să o trăim. A fi conștient înseamnă a trăi și a deschide larg poarta oportunităților. Ceilalți ne apar alături nu pentru a-i schimba, ci pentru ca noi să avem ocazii să creștem. Dacă profităm sau nu de ele este o alegere, la care viața ne răspunde, fără încetare.

Viața este dansatorul și tu ești dansul. (Eckhart Tolle, Un pământ nou)

(Photo by Robert Collins on Unsplash)

31 iulie 2022
Perioada senzitivă pentru matematică

Perioada senzitivă pentru matematică este între patru și șase ani. Este perioada ideală pentru a continua munca începută cu materialele senzoriale și ordinea și precizia activităților de viață practică. Interesul copilului pentru numere, calcule, cantități sau forme geometrice este acum la cote maxime. El va putea astfel să absoarbă totul fără efort, atâta timp cât îi e hrănit acest interes.

Perioada senzitivă pentru matematică este susținută în Montessori de o serie de materiale create special pentru dezvoltarea interesului copiilor. Acasă, însă, e destul de greu de reprodus mediul unei școli și nici nu e recomandat. Dintre toate materialele, noi am ales doar câteva, pe care le-am considerat esențiale. În rest, folosim ceea ce avem la îndemână prin casă, pentru a explora diferite concepte matematice.

Săptămâna aceasta, copiii și-au început una din zile studiind jocul de rummy. Le spusesem de ceva timp că o să începem să învățăm cum se joacă rummy și Scrabble. Pentru început, le-am arătat cum se formează o suită. Interesat, Tudor m-a ajutat să o completăm cu piesele potrivite în dreapta și în stânga. Când a înțeles, a format și el propriile suite.

Tereza a început să așeze piesele de rummy pe tablă, aleatoriu. După ce a văzut ce lucrăm noi, și-a golit tabla și a început să caute doar anumite piese dintre toate cele răsfirate cu fața în sus pe masă. Și a început să formeze două șiruri de numere de la 1 la 13, folosind culoarea galbenă și cea neagră. Uneori, trebuia să se oprească și să reia numărarea de la 1, pentru a vedea ce piesă are de luat. Alteori, trecea de la număratul în română la cel în engleză sau germană. A lucrat intens, până a terminat și ne-a arătat victorioasă tabla de rummy. După care a răsturnat-o și a început să lucreze doar cu piesele roșii.

Dr. Montessori a susținut că unele interese personale vin din interior, fac parte din dezvoltarea biologică și răspund unei nevoi specifice pe care copilul o are în acel moment. Aceste nevoi par să aibă un curs de dezvoltare, ceea ce înseamnă că toți copiii le ating și le rezolvă la anumite vârste. Ea a numit perioadele în care copiii trec prin astfel de nevoi „perioade senzitive” […]. (Angeline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

La un moment dat, în timp ce eu eram cu Tudor, Tereza ne-a întrebat cât fac 7 cu 7. Tocmai pusese piesele respective pe tablă. Pe când eu îmi pregăteam degetele, să o invit să calculăm, Tudor i-a dat răspunsul corect. Am făcut și noi calculul, folosindu-ne degetele. Între timp, l-am invitat pe Tudor să ne spună cât fac 7*3. El a luat mărgelele aurii, a format trei șiruri de câte 7 și le-a numărat. S-a mai jucat apoi formând șiruri diferite, calculându-le și pe acelea.

Tereza a continuat să înșiruie piese pe tablă de cel puțin șase ori, cu diferite culori. Între timp, Tudor a ales să ne jucăm cu niște pachete de cărți cumpărate recent. Pe carduri erau notate informații despre mașini de lux, respectiv dinozauri sau rase de câini. După ce împărțeam între noi fiecare pachet, alegeam un termen din cele înscrise pe cărți și comparam pe rând fiecare carte. Cea mai mare valoare era câștigătoare. A fost un prilej excelent de a compara numere compuse din sute sau mii. În plus, în lumea dinozaurilor, am învățat să transformăm miile de kilograme în tone.

Când am aflat despre Bugatti Chiron, care are 1.500 de cai putere, am făcut comparația cu mașina noastră. Pentru a înțelege cât de mult e „de 16 ori mai mult”, Tereza ne-a adus bara numerică de 1 și a alăturat-o celor de 10 și 6, suprapuse. Comparația vizuală a fost atât de puternică!

Într-o altă dimineață, pe când lucram în bucătărie, Tudor m-a întrebat ce muzică ascult. I-am spus că e Celia Cruz, cea despre care citisem noi în cartea Povești de seară pentru fete rebele. I-a plăcut muzica și a mers să citească din nou povestea Celiei. Și, pentru că în ultima vreme îi place să știe vârsta oamenilor, m-a întrebat câți ani a trăit. Cântăreața se născuse în anul 1925 și a murit în 2003. Ca răspuns, am luat mărgelele aurii și am rupt o foaie de hârtie, să scriem pe ea calculul. (Și mi-am notat, mental, să pun alături de mărgele și foi potrivite pentru exercițiile noastre.)

A fost un calcul interesant, pentru că ne-am împrumutat de la „vecini” și am transformat o mie în 10 sute și o sută în 10 zeci, pentru a avea de unde să facem scăderea. Când am terminat, Tudor a răsfoit din nou cartea și a vrut să aflăm vârsta Femeii De Pe Calea Puiului De Bizon. Așadar, am notat și acel exercițiu. O altă provocare, în care Tudor mi-a zâmbit încântat, spunându-mi că zero e nimic, deci rămâne cu 9 unități la rezultat. La sfârșit, a vrut să scrie numele fiecărei femei lângă exercițiul potrivit.

Tereza, la rândul ei, a lucrat bucuroasă cu mărgelele colorate, numărând repetat de la 1 la 10, pentru fiecare triunghi. La cel de al patrulea s-a oprit, spunând că vrea să îl lase mic, doar până la 3.

Copilul, în primele stadii ale dezvoltării sale, trasează un fel de urzeală compusă din triumfurile pe care le-a repurtat asupra mediului material înconjurător. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Pe drumul spre parc, copiii au numărat în tandem până la 20, în germană, în timp ce își conduceau veseli trotinetele. Săptămâna viitoare, îi voi pregăti Terezei tabla de 100, poate folosind la început doar primele 30 sau 40 de piese, pentru a nu o copleși. Iar jocul de memorie cu cifre e o altă posibilitate pentru stimularea interesului pentru matematică.

Aflată evident în perioada senzitivă pentru matematică, observ că Tereza e pasionată nu doar de numărat, ci și de calcule, cifre sau de tipare. De exemplu, doar ea vrea să așeze piesele pentru jocul de memorie cu mașini, după un model bine definit pentru ea. „Le-am aranjat ca o pisică”, „am scris cifra patru, cu jetoane”, „acum am făcut o casă”.

Atunci când numerele au o semnificație, când materialele folosite invită la explorare, când încurajăm curiozitatea și spontaneitatea, învățarea e joacă. De-a lungul zilei alături de copii avem atâtea momente potrivite pentru explorare și învățare!

Interesul determină în mod important dobândirea de cunoștințe de către copiii mici. Ei sunt mai predispuși să observe și să-și amintească elemente care îi interesează în mod deosebit, ceea ce conduce la acumularea continuă de cunoștințe despre acele subiecte de interes. (Angeline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

18 iunie 2022
Copiii nu ne sunt datori cu nimic

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Nu ne sunt datori pentru că îi hrănim. Nici pentru că îi îmbrăcăm. Nu ne sunt datori pentru că îi creștem. Acestea sunt drepturile cu care ei se nasc, nu datoriile lor.

Nu ne sunt datori nici măcar pentru jucăriile pe care le cumpărăm pentru ei. Când le cumpărăm prea multe jucării, e pentru a compensa propria noastră lipsă. Cea mai bună jucărie a unui copil este chiar adultul de lângă el. Când noi suntem prezenți cu ei, copiii nu duc lipsă de nimic și nu se plictisesc deloc.

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Nici chiar pentru că le-am dat viață. Nu au semnat niciun contract cu noi și nu ei ne-au cerut să vină pe lume. S-au născut din noi, dar nu ne aparțin.

Nu ne sunt datori nici măcar cu respect sau iubire. Ei sunt demni de respect și merită iubirea noastră. Când le primesc necondiționat, le vor oferi, la rândul lor. Dragostea îmbogățește, nu îndatorează.

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Nici cu zâmbete, nici cu îmbrățișări, nici cu săruturi. Dacă depindem de ele, e pentru că noi nu ne simțim suficient de buni. Copilul se naște complet. E valoros, demn de iubit și de apreciat exact așa cum e.

Ei nu sunt banca noastră, pentru depuneri, credite și dobânzi. Nu sunt o afacere, pe care să o gestionăm în funcție de riscuri și profituri. Ei se nasc și rămân de inestimabilă valoare.

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Nici când sunt mici, nici când cresc mari. A fi părinte înseamnă a avea grijă de copilul tău. Nu pentru a aștepta vreo recompensă, ci pentru că acesta e rolul pe care ni-l asumăm.

Nu ne sunt datori nici măcar pentru că suntem mai în vârstă decât ei. Ordinea în care am venit pe lume nu ne așază într-o ierarhie valorică. Dacă așteptăm asta din partea altora, înseamnă doar că încă nu am crescut destul.

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Nici la tinerețe, nici la bătrânețe. Nu e rolul lor să aibă grijă de noi. Pot să facă asta, dar nu din obligație. Iar dacă le cerem asta, noi suntem cei care le tăiem aripile și nu le dăm voie să își ia zborul.

Nu ne sunt datori să învețe sau să devină ceva anume. Nici să fie fericiți sau de succes. Ei deja sunt exact așa cum trebuie să fie. A le cere să fie altfel sau altcineva, înseamnă a nu-i vedea pe deplin. Defectul de vedere e la noi, nu la ei.

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Când fiecare dintre noi va înțelege asta, vom trăi într-o lume mai bună.

Copilul este atât o speranță, cât și o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educație și pace)

(Photo by Filip Mroz on Unsplash)

27 mai 2022
Povești ca să te iubești mai mult

Înainte de Crăciun, am găsit într-o librărie o carte minunată pentru copii, Povești ca să te iubești mai mult. Am răsfoit-o mai întâi împreună cu Lucian, ne-a plăcut tare mult și am hotărât să o cumpărăm nu doar pentru copiii noștri, dar și drept cadou.

Cartea e o culegere de „35 de istorioare care cultivă respectul de sine”. Ce mi-a plăcut mie mult este că, după fiecare istorisire, urmează o pagină numită Gândește și crește. Este un ajutor pentru copii și părinți de a înțelege mai profund mesajul povestirii.

Tudor și Tereza ne cer adesea să revenim la cartea aceasta. Uneori, alegem la întâmplare ce anume citim. Alteori, ne spun clar spre ce pagină să ne îndreptăm. Și, la fel ca în cazul multor altor cărți, contează mult ce discutăm cu copiii pe marginea celor citite. Îmi place să găsesc întâmplări din viața lor care se potrivesc cu mesajul istorioarei. Sau să îi ascult pe ei găsind situații în care s-au simțit la fel sau au învățat același lucru cu cel descris.

Sunt foarte multe lecții în această carte. Nu le-aș putea înșirui pe toate aici, dar aleg câteva, care nouă ne-au plăcut în mod deosebit. Din istorioare, copiii află ce înseamnă zona de confort. Sau cum să stea departe de judecăți, descoperind povestea din spatele fiecărui om. Învață despre colaborare sau despre frumusețea prezentului, cu orice ar aduce el, pentru că „o să treacă și asta”. Realitatea e așa cum o facem noi, e dincolo de „bine” și „rău”.

M-am bucurat chiar să văd că una dintre principalele idei ale parentingului conștient e și ea prezentă în această carte. „Nu te poți schimba decât pe tine” este mesajul atât de puternic explicat prin povestirea bufniței care nu e mulțumită de glasul ei.

Marea schimbare se află în tine. Hotărăște-te cine vrei să fii și fă tot ceea ce trebuie ca să reușești. Chiar dacă în jurul tău totul rămâne la fel, dacă te schimbi tu, totul se schimbă. (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

Citind această carte, învățăm să trăim, nu doar să fim în viață. Astfel, unul dintre subiectele delicate pentru părinți, moartea, este așezat într-o nouă perspectivă. Nu e suficient să ne întrebăm dacă există viață după moarte. Mai important este dacă știm să ne bucurăm de viață, înainte de a muri.

E o vorbă a lui Bob Marley care descrie perfect ce înseamnă SĂ TRĂIEȘTI cu majuscule: „Unii simt ploaia. Alții doar se udă.” (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

Din fericire, am observat de curând o nouă carte a celor doi, tradusă în limba română. Povești pentru copii fericiți e despre cultivarea fericirii. Cu siguranță, cunoscând munca lui Àlex Rovira și Francesc Miralles, autori renumiți și iubiți în lumea spaniolă, și această carte va fi un răsfăț. Pentru copii și adulți, deopotrivă.

Simt că una dintre cele mai prețioase explicații pe care le putem da copiilor este că reacțiile celor din jur nu sunt despre ei. Suntem atât de învățați să dăm vina pe altcineva pentru ceea ce se întâmplă, încât facem asta prea des cu copiii noștri. „Nu mă fă să vin la tine!”, „Iar m-ai enervat!”, „Vezi ce ai făcut?” sunt automatisme, pe care le rostim adesea fără să le gândim. Ele știrbesc stima de sine a unui copil, care se oglindește în ochii și în vorbele noastre.

În cartea sa Cele patru legăminte, Miguel Ruiz spune că nu trebuie să luăm nimic personal, pentru că atunci când cineva încearcă să ne insulte, să ne jignească sau să ne umilească, insulta, ofensa sau disprețul nu are legătură cu noi, ci cu însăși persoana care le exprimă, tocmai pentru că ea nu se respectă și nu se iubește. Cel care se respectă pe sine nu aer nevoie să îi jignească pe ceilalți. (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

Povești ca să te iubești mai mult este potrivită pentru copii mici și mari, deopotrivă. Este printre cărțile acelea care merită păstrate la îndemână și citite periodic. Fiind alcătuită din istorioare, poate fi citită în ordine sau pe sărite, după titluri, subtitluri sau chiar ilustrațiile sugestive. Cert e că, citind-o, e imposibil să nu rămânem impresionați sau provocați de ceea ce vom găsi în ea. Cu alte cuvinte, e o carte care merită!

10 aprilie 2022
Cărți esențiale de parenting, la orice vârstă

În urmă cu patru ani, primul articol pe care îl scriam pe blog era, deloc surprinzător, despre cărți. Erau acolo cărțile începutului meu, ca părinte, cele care mă ajutaseră să îmi văd copilul cu alți ochi. Trecusem în primul rând cărțile Montessori, pe care le consider în continuare baza, mai ales pentru primii ani ai vieții. Între timp, am alcătuit și o listă scurtă de cărți esențiale de parenting, pentru a putea crește copii de orice vârstă.

Fără ezitare, încep lista cu Familia conștientă, cartea scrisă de Dr. Shefali, și foarte bine tradusă în limba română. Cartea ne duce în profunzimea sufletelor noastre, ne conectează cu trecutul și ne ajută să înțelegem prezentul. Dincolo de textul plin de exemple și conștientizări, mi-au plăcut în mod deosebit poemele de la sfârșitul fiecărui capitol. Familia conștientă ne oferă o atât de necesară schimbare de perspectivă! Ne învață să înlocuim lentilele cu care vedem copiii și să le oferim îndrumarea plină de iubire de care au nevoie.

Atunci când înțelegem conștient ce înseamnă să ne tratăm copiii la fel cum ne place să fim tratați – ca ființe umane independente, care merită să fie crescute cu demnitate -, vom schimba toate modelele tradiționale de disciplină și vom găsi noi modalități de a-i crește, care sunt mult mai educative, mai inteligente, mai creative și mai eficiente în comparație cu oricare dintre metodele vechi, bazate pe amenințări și pedepse. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Cum să ne păstrăm copiii aproape este cartea scrisă de Dr. Gordon Neufeld și Dr. Gabor Maté. Mergând împotriva multor idei actuale, cei doi autori își bazează toate explicațiile și recomandările pe știința atașamentului. Din această ancorare, înțelegem de ce, într-o cultură lipsită de atașamente parentale, copiii girează atât de mult unii spre alții. Din păcate, în absența îndrumării mature, cei de aceeași vârstă nu au cum să crească emoțional. Intrăm astfel într-un cerc vicios, pe care societatea și a ei educație bazată pe separare nu are cum să îl rezolve. O carte profundă, care are inclusă și o parte despre ecrane, o lectură de bază pentru orice părinte.

Îndepărtarea unui copil de părinții săi nu reprezintă un defect de caracter, lipsă de politețe sau probleme de comportament. Ea este rezultatul instinctelor de atașament direcționate greșit. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Cum să ne păstrăm copiii aproape)

Brain-Body Parenting este apărută în luna martie a acestui an. Dr. Mona Delahooke, psiholog cu experiență, ne propune prin intermediul cărții o perspectivă complet diferită de curentul actual. Ca părinți, presiunea societății este de a corecta comportamentul copiilor, printr-o abordare numită de sus în jos. Cu alte cuvinte, le cerem copiilor să-și folosească mintea, pentru a-și controla corpul.

Dr. Delahooke ne explică și apoi învață de ce tocmai opusul este natural și sănătos. Abordarea de jos în sus presupune înțelegerea mesajelor transmise prin intermediul corpului, pentru dezvoltarea mentală, emoțională și fizică optimă. Comportamentul copiilor nu apare din senin. Citind Brain-Body Parenting descoperim cum putem restabili siguranța în corpul copiilor noștri, rezolvând astfel din interior orice manifestări care ne-ar îngrijora.

Pentru a ne ajuta copiii să înflorească, ajunge să planificăm mai puțin, să ne relaxăm mai mult și să înțelegem că nu e nevoie să lucrăm din greu la a fi părinți. Uneori e mai bine să ne îndreptăm atenția înspre corpurile și mințile copiilor noștri – și ale noastre – și să savurăm apoi cu intenție momentele de bucurie și confort care apar spontan, prilejuite de starea de bine din corpurile noastre atent îngrijite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

Ceea ce au în comun toate cele trei cărți esențiale de parenting de mai sus este lipsa de sfaturi concrete despre cum să ne creștem copiii. Suntem asaltați de cărți care ne spun cum să facem lucrurile, fără a ține cont de noi sau de copiii noștri. Obișnuiți să tratăm totul pe bază de rețete, am uitat să facem lucrurile intuitiv. Or, copiii nu au nevoie de roboți alături, ci de părinți profund conectați cu ei.

Sunt mulți autori de parenting care merită urmăriți. Am scris adesea despre Dr. Laura Markham sau Dr. Daniel Siegel, despre Alfie Kohn și Dr. Lawrence Cohen. Îmi plac în mod deosebit și Philippa Perry, William Stixrud și Ned Johnson, Stuart Shanker sau Ross Green. I-aș include pe toți într-o listă extensivă de cărți esențiale de parenting, alături de alți câțiva autori.

Cu toții invită la o schimbare de perspectivă, la o raportare diferită față de copil. La fel a făcut și Maria Montessori, în urmă cu mai bine de un secol. Sper doar ca numărul tot mai mare de autori care propun noi abordări să și aibă efecte, cât mai curând.

După cum spune Dr. Gordon Neufeld, e esențial să înțelegem și să le arătăm copiilor noștri că noi suntem cel mai bun răspuns al lor. Orice s-ar întâmpla, să le dăm voie să fie în prezența noastră, iar noi să le fim cu totul alături. Iar asta nu o putem obține prin control, prin amenințări sau pedepse. Conectarea este întotdeauna răspunsul și cheia rezolvării oricărui obstacol, și singura care ne ajută să înflorim, adulți și copii, deopotrivă.

(Photo by Tamas Pap on Unsplash)

3 aprilie 2022
Ești o proastă!

În ultima săptămână, i-am auzit destul de des pe copii spunând: „Ești o proastă!”. Exclamația în sine m-a uimit, pentru că nu știam de unde a apărut. Dar apoi i-am surprins recitând fragmente întregi dintr-o piesă de teatru pe care o ascultaseră pe mașină și am înțeles că era de acolo.

Reacția adulților, când îi aud pe copii vorbind astfel, este să-i certe, rușineze sau pedepsească. Fac asta pentru că așteptarea este că ei trebuie să vorbească frumos sau pentru că se simt direct lezați de vorbele copiilor. Fie de cuvintele în sine, fie de rușinea resimțită ca părinți ai unor copii care vorbesc astfel. În ambele cazuri, o luăm extrem de personal și ne raportăm la copil doar din perspectiva noastră, ca adulți.

Pentru mine, exercițiul este de a mă pune mereu în locul copilului. Ce înseamnă pentru el acele cuvinte? De ce simte nevoia să le folosească? Ce vrea să transmită astfel? Ce se întâmplă cu el? În momentul în care schimbăm perspectiva, reacția noastră devine cu totul alta.

În primul rând, dacă vrem ca ei să vorbească frumos, am putea începe cu noi înșine. Nu știu copil care să inventeze astfel de cuvinte; fiecare le-a auzit, inițial, din partea unui adult. Chiar dacă apoi au fost transmise de la copil la copil, originea lor este, cu siguranță, în vorbele unui adult. Și ați observat felul în care copiii preiau inclusiv inflexiunile vocii celui care le-a rostit (sau răstit) înspre ei prima dată?

Apoi, e important să vedem în ce momente alege copilul să folosească aceste expresii sau cuvinte. Uneori, poate fi doar în joacă, pentru a ne testa sau a le testa puterea. Dar, de cele mai multe ori, ele reapar atunci când copilul se simte amenințat sau temător. Când nu poate să se apere altfel, decât rostind ceea ce a primit, la rândul lui, în momente de tensiune. Când este atât de înfuriat, încât nu are cum să-și mai exprime furia decât strigând. Când „Ești o proastă!” devine un strigăt de ajutor, deghizat drept armă de apărare.

Copiii reacționează întotdeauna la ceva, chiar dacă acel ceva ne este invizibil nouă, părinților – și lor, de asemenea. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

În al treilea rând, copiii mici, mai ales, resimt o singură emoție o dată. Mintea lor nu este încă suficient dezvoltată pentru a percepe, de exemplu, și furie, și iubire sau frică, în același timp. Și chiar dacă ar putea face acest lucru, poate că nu au dezvoltat suficient controlul impulsurilor. Cu alte cuvinte, chiar dacă ar ști că nu e bine să spună acele cuvinte, le-ar fi foarte greu să se oprească. Ceea ce e de înțeles, mai ales dacă ne gândim că nici noi, ca adulți, nu reușim întotdeauna să ne controlăm. De ce să fim ipocriți, atunci, și să cerem asta din partea copiilor?

I-am învățat pe copii de câțiva ani, deja, că nu e despre ei atunci când cineva vorbește sau se comportă nepotrivit. Le-am spus că devine despre ei doar în momentul în care se simt provocați de ceea ce se întâmplă. Dacă îmi spun „Ești o proastă!”, eu înțeleg din asta că ei sunt foarte furioși în momentul respectiv. Și le spun exact asta, în loc să intru în discuții despre vorbele lor. Vreau să îi liniștesc și să restabilesc încrederea între noi, nu să îi îndepărtez și mai tare.

M-am întrebat adesea: „Dacă mi-ar spune în acele clipe că sunt frumoasă sau inteligentă, m-aș simți mai bine?”. Adevărul este că ne simțim provocați doar atunci când noi credem parțial sau total în cuvintele respective. Dacă noi avem dubii despre propria inteligență sau frumusețe, dacă stima noastră de sine este deja afectată, atunci ceea ce spun copiii, sau oricine altcineva, ne va provoca.

La fel, dacă noi am fost pedepsiți sau rușinați, certați aspru atunci când am vorbit urât, probabil că vom reacționa la fel de impulsiv față de copiii noștri. Cum ar putea ei să fie mai liberi decât am fost noi? Cum altfel ar ajunge să vorbească frumos, dacă noi nu facem ceea ce ni s-a făcut? Ceea ce nu vedem în aceste reacții, de fapt, este durerea. Chiar dacă am ajuns să vorbim cuviincios, nu am făcut-o pentru că am interiorizat frumosul, ci frica, rușinea sau furia. Aceleași sentimente care acum ne fac să reacționăm față de copiii noștri.

Nu ne compromitem valorile atunci când spunem că copilul este mai important decât conduita lui; mai degrabă, le afirmăm la nivelul lor cel mai profund. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold On to Your Kids)

„Ești o proastă!” este doar una dintre expresiile pe care aș fi vrut ca ai mei copii să nu le audă vreodată. Din păcate, clopotul de sticlă sub care mi-aș dori uneori să crească, le-ar deveni închisoare. Așa că, în loc să controlez excesiv mediul extern, aleg să îi ajut să își dezvolte reziliența. Să îi învăț să își exploreze emoțiile, nu să fugă de ele sau să le proiecteze asupra altora. Aleg calea mai lungă și mai grea, dar mult mai plină de însemnătate pe termen lung.

Comportamentul este doar vârful aisbergului. Sub cuvinte urâte, sub scuipat sau lovit, pot exista atâtea cauze nevăzute! La fel cum reacțiile noastre sunt doar umbre din trecut sau dovada unui somn insuficient, la fel și reacțiile copiilor sunt doar porți spre lumea lor interioară.

Îmi place să folosesc metafora elementelor naturale, pe care am regăsit-o și la dr. Shefali. Putem să devenim antidotul emoțional al copiilor noștri. Focul întețit nu are nevoie de vânt aprig, ci de calm. Apa învolburată se limpezește curgând liberă, nu îngrădită de obstacole. Pământul uscat are nevoie să fie udat cu blândețe, nu ignorat sau potopit.

Când vorbim sau încercăm să ne conectăm cu copiii noștri având aceeași stare de spirit ca ei – un lucru la care, ca părinți, suntem predispuși -, noi le intensificăm în mod inconștient starea emoțională, în loc să o temperăm. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Reușind să renunțăm la rolul nostru rigid de părinte sau adult, putem să ne conectăm cu adevărat cu copilul nostru. Învățăm astfel să îl cuprindem cu tot ceea ce are el de oferit, acceptându-i pe deplin întreaga ființă. Doar din acceptare și conectare poate veni îndrumarea. Conștiința morală îi succede celei de atașament. Reversul nu poate fi valabil.

(Photo by Mick Haupt on Unsplash)

20 martie 2022
Despre război și moarte

Pandemia a fost pentru mine destul de ușor de dus. Cu siguranță, m-a ajutat și faptul că eram în plin proces de instruire alături de dr. Shefali. Am profitat de toate întâlnirile cu ea, de meditațiile pe care le-a organizat, de cursul în sine, care era plin de înțelepciune. Și am avut alături grupul de colege din Europa, cu care am schimbat zilnic mesaje și ne-am întâlnit săptămânal via Zoom.

Războiul din Ucraina, totuși, l-am resimțit diferit la început. Mi-a fost greu în primele zile, gândurile îmi zburau mereu într-acolo, nu am putut rămâne calmă față de copii. Dintre toate, informația despre ocuparea centralei de la Cernobâl, din prima zi, m-a destabilizat cel mai tare.

Seara, în timp ce stăteam lângă copiii deja adormiți, am început să explorez ce mi se întâmpla. Și mi-am dat seama de puternica legătură personală pe care o aveam față de explozia din 1986. A doua zi, am cerut ajutorul colegelor cu care lucram la cursul de Compassionate Inquiry al dr. Gabor Maté. Ele m-au ajutat să explorez frica pe care o simțeam și mi-au oferit spațiul sigur de care aveam nevoie în acele clipe.

Am reușit apoi să discut cu copiii despre ce se întâmplă. Am putut să le fiu aproape și să îi ajut să proceseze tot ceea ce îi preocupa. Am continuat să lucrez cu mine însămi și să țin strâns legătura cu colegele mele. Și am învățat să revin la poveștile de familie, așa cum le auzisem în copilărie, și să le procesez. Reacția mea față de război nu avea de a face cu prezentul, ci cu trecutul și cu ceea ce îi permiteam să proiecteze în viitor.

Am discutat îndelung cu copiii despre război. Am povestit pe îndelete cu ei și despre moarte, încă de acum câțiva ani. Cred că nu există, în sine, niciun subiect prea dificil de discutat cu copiii. Totul se întâmplă doar în mintea noastră și în ceea ce nu am rezolvat în interiorul nostru.

Pentru unii, moartea e tabu. Pentru alții, poate fi divorțul sau războiul. Fiecare dintre noi avem o rană pe care încă nu am închis-o. Din fericire, copiii ne pot fi cei mai buni profesori. Atunci când simțim că ne poticnim în discuția cu ei, e momentul să explorăm în interiorul nostru.

Unul dintre miturile parentajului descrise de dr. Shefali este convingerea că rolul nostru, ca părinți, este de a crește copii fericiți. Suntem atât de preocupați de fericirea copiilor noștri, încât le răpim toate ocaziile de a simți orice umbră de tristețe. Facem din fericire un scop în sine, când ea este doar un rezultat secundar al trăirii pe deplin.

Pentru că noi nu am fost învățați să ne acceptăm trăirile prea intense, ne simțim vulnerabili atunci când le vedem în copiii noștri. Și ne e frică de ce se întâmplă. Nevoia de control intră imediat în scenă și ne face să îi certăm sau să le distragem atenția. Am învățat atât de mult să fugim de durere, încât la cel mai mic disconfort, dăm fuga la cutia cu medicamente sau ne lăsăm în voia dependențelor, pentru a ne amorți.

Dar reziliența se dezvoltă tocmai în astfel de momente. Capacitatea de a face față evenimentelor neplăcute și de a ieși schimbați, mai înțelepți, din ele, se dezvoltă în aceste momente de tumult. Goana după fericire ne duce departe de aceste lecții atât de prețioase!

Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)

Cred că ne e uneori greu să vorbim cu copiii despre război și moarte pentru că ele sunt atât de departe de ideea noastră despre fericire. Vrem să îi scutim de ceea ce pentru noi înseamnă suferință. Dar eu cred că tocmai de aceea e important să fim noi cei care vorbesc cu ei despre asta. Să fim noi cei care îi învață ce înseamnă a trăi pe deplin. Cei care îi învață că „a trăi înseamnă, inevitabil, a suferi”, după cum spune dr. Shefali.

Frumusețea unei astfel de discuții constă în primul rând în împărtășire. Stând în fața copiilor noștri și deschizându-le larg ușa dialogului, le arătăm că nu sunt singuri. Fiind prezenți alături de ei, ajutându-i să suporte durerea, le dăm cel mai puternic mesaj. Și anume, că orice ar fi, orice ar face și ar simți, noi le suntem alături și îi iubim în continuare.

Când noi suntem limpezi în interior, le putem deveni oglinda în care ei se regăsesc pe sine. Și, în oglindirea din noi, învață să se iubească trăind. Învață să accepte viața, cu tot ceea ce ea aduce, clipă de clipă.

[…] Abandonarea totală în fața realității prezente […] îi face pe copii să fie liberi, să exploreze și să-și asume riscuri. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

(Photo by Ivan Dostál on Unsplash)

10 martie 2022