Învăţ Montessori

Categorie: Casa Montessori

  • Jucării reparate

    Jucării reparate

    Sunt multe jucării reparate la noi în casă. Prima dintre ele a fost un căţel de împins, din lemn, cu roţi. I l-am luat lui Tudor când a început să umble cu antemergătorul şi s-a descompus la prima plimbare prin parc. Deşi nu i-am mai găsit lăbuţa pierdută atunci, nu am renunţat la el. Când i-au căzut prima dată roţile, Lucian le-a lipit, sub atenta supraveghere a lui Tudor. A făcut la fel şi a doua oară, apoi le-a prins cu şuruburi. În timp, a făcut la fel cu lăbuţa rămasă, cu nasul şi urechile câinelui. Până la urmă, a ajuns să fie mai mult şuruburi şi lipici decât lemn. Şi, totuşi, Tudor era mai încântat de el decât de alte jucării pentru mers.

    Am citit pentru prima dată despre importanţa reparării jucăriilor în cartea lui Tim Seldin. Am recitit fragmentul împreună cu Lucian şi am înţeles ce avem de făcut. De la acel prim căţel, au fost multe alte jucării reparate. Când a fost posibil, Lucian şi-a adus uneltele şi materialele pe masa din bucătărie. Alteori, a lucrat singur sau însoţit la el în atelier. De fiecare dată, însă, le-a explicat copiilor ce a făcut sau a folosit. Am primit apoi şi eu toate explicaţiile necesare, din partea lui Tudor, mai ales.

    Obişnuiţi-vă copilul să aibă grijă de jucăriile şi de lucrurile lui. În loc să-l pedepsiţi că strică un lucru sau să-i cumpăraţi, pur şi simplu, alt lucru în loc, mai bine acordaţi-vă timp să-i arătaţi cum se folosesc corect anumite obiecte. Când o jucărie, un joc sau altceva se strică, verificaţi dacă nu poate fi reparat, apoi faceţi din acest proces o lecţie în sine. Încurajaţi-vă copilul să vă ajute să reparaţi lucrurile şi învăţaţi-l cum să facă singur reparaţii simple. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Acum, de câte ori se strică ceva, Tudor e primul care observă. De fiecare dată, îmi spune serios: „Când vine tata de la serviciu, repară el jucăria. Îl ajut şi eu.” În ultima vreme, lucrează mult împreună amândoi. Bineînţeles, când nu se mai poate remedia nicicum jucăria, le explicăm şi îi lăsăm să o arunce singuri la gunoi. Pentru noi, cea mai mare surpriză a fost în urmă cu câteva luni, când Tudor şi-a montat singur trotineta nou cumpărată. A fost nevoie, desigur, să îi strângă Lucian şuruburile la final, dar el şi-a dat singur seama cum să o asambleze. Cred că a învăţat cel mai mult despre cum să facă asta lucrând cu atâtea jucării reparate.

    Dincolo de partea practică a acestei activităţi, relaţia care se creează între părinte şi copil este extrem de importantă. Noi am crescut mult alături de bunici, locuind aproape de ei. Îmi amintesc mereu cu drag de momentele în care lucram alături de bunicul meu, ajutându-l la legat cărţi sau alte mici reparaţii. Fiind paralizat pe partea stângă, dar extrem de activ, se bucura când primea o mână de ajutor din partea noastră. A construit cu fratele meu un coteţ pentru găini, au reparat uşi, scaune sau lămpi. Pe lângă mândria şi satisfacţia de a vedea ceva ieşit din propriile mâini, munca împărtăşită şi relaţia creată lucrând umăr la umăr sunt atât de preţioase!

    Tatăl care îşi oferă iubirea, timpul şi răbdarea, lucrând împreună cu copilul, îl învaţă nu doar cum să facă lucrurile, ci oferă un model de comportament şi identitate. Astfel de modele stau la baza unei adaptări pozitive în societate. În orice situaţie a vieţii, acasă sau în afara ei, copilul va trebui întotdeauna să poată colabora cu alte ființe umane. Or, tocmai prin activităţile făcute alături de părinţi învaţă copiii despre bucuria colaborării, care înseamnă a lucra împreună pentru un scop comun. (Silvana Quattrocchi Montanaro, Understanding the Human Being)

    (Photo by Heike Mintel on Unsplash)

  • O aniversare Montessori

    O aniversare Montessori

    Acum 149 de ani s-a născut Maria Montessori. 31 august este o zi de sărbătoare, aşadar. De curând a fost şi ziua lui Tudor, deci e un prilej bun de a vorbi despre cum se desfăşoară o aniversare Montessori. De fiecare dată când este ziua noastră de naştere, se încheie şi începe o nouă mişcare de revoluţie a Pământului. Păstrând spiritul Montessori, şi acest moment a fost gândit sub forma unei reprezentări concrete. O aniversare Montessori mai este numită şi Celebrarea Vieţii.

    M-am pregătit pentru această aniversare cu câteva săptămâni înainte. Am comandat un album foto, cu pozele familiei noastre, de când s-a născut Tudor. Am petrecut multe seri „răsfoind” albumele electronice, suspinând, râzând şi alegând cele mai dragi poze. Apoi am petrecut alte câteva, făcând o a doua selecţie. Dacă foloseam toate pozele alese iniţial, ar fi ieşit un album cât un dicţionar. L-am implicat şi pe Lucian, „răsfoindu-i” şi lui telefonul şi ordonând împreună pozele pe paginile albumului electronic. În cele din urmă, am hotărât că e suficient de bună varianta aleasă de noi, am făcut comanda şi am aşteptat.

    Din păcate, în săptămâna respectivă, copiii au fost răciţi, aşa că nu a mai putut participa şi familia extinsă. A fost, aşadar, o aniversare Montessori în familie, de care ne-am bucurat la fel de mult. Albumul foto, cadoul nostru pentru Tudor, li-l dădusem copiilor cu câteva zile înainte, pentru a avea timp să-l răsfoiască. Altfel, cunoscându-le pasiunea pentru cărţi, ar fi fost complet captivaţi de el şi nu ar fi fost la fel de atenţi la restul ceremoniei.

    În majoritatea grădiniţelor Montessori, aniversarea copiilor are loc printr-o ilustrare concretă a trecerii anilor. După ce am citit despre ea în cartea lui Tim Seldin, abia am aşteptat ocazia de a-i sărbători astfel şi pe copii. Pe un covoraş de activităţi, se aşază o lumânare sau un alt mod de reprezentare a Soarelui. În jurul ei, ca nişte raze solare sau sub forma unei elipse, sunt puse cartonaşe cu lunile anului. În alte cazuri, am văzut reprezentată elipsa traiectoriei Pământului cu o sfoară, copiii fiind deja obişnuiţi cu mersul pe linie.

    Un glob mic este folosit pentru a fi ţinut în mâini de sărbătorit, care se va învârti în jurul Soarelui de un număr de ori egal cu vârsta lui. Ceilalţi participanţi stau în cerc, în jurul covoraşului. În timpul călătoriei, părinţii sau educatoarea spun povestea vieţii sărbătoritului, cu ajutorul pozelor. Am citit că unii îi oferă copilului câte o floare pentru fiecare revoluţie completată de copil. El va aşeza apoi florile într-o vază, având astfel încă o reprezentare concretă a anilor împliniţi.

    În lipsa unui glob mic, pe care l-ar fi adus vărul copiilor, dacă participa la aniversare, am folosit globul pământesc iluminat. Fiind foarte mare, Tudor l-a dus doar o tură, apoi l-a pus alături de cartonaşele cu lunile şi a continuat fără el. Încă din primul an, am început să îi spun, în seara dinaintea aniversării, povestea naşterii lui. Din al doilea an, deja, a ascultat fascinat, iar mai târziu a început să pună întrebări. De ce am plecat în toiul nopţii, unde stătea tata când eram în sala de operaţie, ce făcea bunica, cum a sărit piatra care a spart geamul de la maşina unchiului, pe când venea să-l vadă.

    Oricând îi repetăm povestea, îi joacă luminiţele în ochi şi i se aşterne o fascinaţie aparte pe chip. La fel s-a întâmplat şi când a făcut înconjurul „Soarelui” şi noi răsfoiam albumul foto, detaliind anumite momente. Tudor a făcut apoi ture suplimentare pe lângă fiecare cartonaş, cerându-ne să-i spunem cine e născut în luna respectivă. În plus, am folosit culori diferite la fiecare trei luni, iar el a trecut pe lângă ele, numind anotimpurile anului. La sfârşit, am cântat toţi patru La mulţi ani!, cu mult antren şi, la îndemnul Terezei, am aplaudat vertiginos. Acum abia aşteptăm aniversarea ei, când va împlini doi ani, pentru a repeta ceremonialul!

    Unele familii preferă să alcătuiască o capsulă a timpului, plină cu obiecte care să-i ajute pe copii să privească înapoi în timp şi să-şi aducă aminte de anul care a trecut. Această capsulă poate include fotografii, un DVD cu o filmare, o scrisoare de la mami şi tati şi, eventual, unele obiecte confecţionate sau adunate de copil, pe care acesta ar vrea să le adauge. Cutia ar trebui ţinută undeva unde să se poată uita prin ea oricând doreşte. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

  • Regula 90/10 pentru jucării

    Regula 90/10 pentru jucării

    Unul dintre cele mai utile sfaturi pe care l-am citit în ultima vreme a fost cel despre regula 90/10 pentru jucării. Denaye Barahona, autoarea cărţii Simple Happy Parenting, este o susţinătoare a minimalismului. O urmăresc de ceva timp, de când am ascultat-o la o conferinţă, aşa că, atunci când şi-a publicat cartea, am fost nerăbdătoare să o citesc. Desigur, Montessori şi minimalismul merg mână în mână, aşa că foarte multe principii sunt aproape identice. Când vine vorba de jucării, de pildă, recomandarea este ca ele să fie cât mai puţine. În plus, cu cât ele implică participarea copilului mai mult, cu atât mai bine.

    Regula 90/10 pentru jucării se referă la implicarea copilului în activitate. Cu alte cuvinte, copilul ar trebui să aibă cel mai mult de lucru, iar jucăria să îi susţină doar descoperirile efectuate prin joc. Ideal ar fi care regula 90/10 să fie respectată. O jucărie pe care copilul o mânuieşte 90 la sută, iar jucăria acţionează în proporţie de 10 la sută este ideală. Dacă, din contră, copilul doar apasă pe un buton, iar jucăria începe să acţioneze, regula este complet inversată.

    Exemplul oferit în cartea lui Denaye Barahona este cel al unei tamburine şi al unei jucării muzicale acţionate din buton. În cazul tamburinei, copilul trebuie să o mişte, să bată în ea, să facă, deci, aproape totul, pentru ca sunetele să se audă. În cazul jucăriei cu buton, el devine participant pasiv. Apasă doar butonul, iar jucăria muzicală cântă, fără ca intervenţia copilului să mai fie necesară. Jucăriile care susţin dezvoltarea copilului sunt cele în care el are rolul activ, principal. Restul sunt doar materiale care îi ocupă timpul, fără a aduce valoare dezvoltării creativităţii, limbajului sau motricităţii unui copil.

    Montessorienii recomandă evitarea jucăriilor cu baterii, care scot zgomote sau acţionează singure. Regula 90/10 pentru jucării mi se pare o cale de mijloc potrivită. În cazul nostru, m-am gândit la maşinile de intervenţie pe care le are Tudor. Avem în casă trei astfel de jucării, singurele cu baterii, de altfel. Apăsându-le butonul, scot sunetele specifice maşinilor de poliţie, pompieri, respectiv ambulanţă. Dar manevrarea lor, ridicarea scării pentru intervenţia pompierilor sau deschiderea uşilor ambulanţei sunt posibile doar datorită mişcărilor copilului. În rest, am evitat jucăriile cu baterii pentru că îi suprastimulează pe copii şi nu susţin dezvoltarea concentrării.

    Jucăriile care le aduc valoare copiilor noştri sunt cele care mai degrabă susţin joaca copilului, în loc să facă ele totul. Aşadar, când vă observaţi copiii jucându-se, fiţi atenţi la jucăriile care îi antrenează şi care creează „muncă” (de ex. oportunităţi de învăţare). (Denaye Barahona, Simple Happy Parenting)

    (Photo by Angelika Agibalova on Unsplash)

  • Activităţile Terezei

    Activităţile Terezei

    Tereza a trecut deja de optsprezece luni. Activităţile ei din timpul zilei pot fi grupate în câteva categorii. E vorba de cele legate de îngrijirea personală şi a mediului, de activităţile de coordonare mână-ochi, de cele de mişcare, lectură şi dezvoltarea limbajului, muzică şi artă sau lucru manual.

    În privinţa îngrijirii personale, independenţă este cuvântul de ordine pentru noi. Tereza a început să arate un interes crescând pentru a se îmbrăca sau a se dezbrăca. O încurajăm să facă asta cât mai des, dându-i haine lejere, schimbând-o în picioare sau ţinând-o în braţe, cu spatele la noi, ca şi cum s-ar îmbrăca singură. Pentru spălatul pe dinţi, facem cu rândul, mai întâi noi, apoi ea. Tudor îi spune uneori textul pe care l-am născocit când era mai mic. „Circular pe molari, de sus în jos pe incisivi şi pe canini.”  De mâncat, mănâncă singură de la început, acum aproape fără să mai facă deloc mizerie. Foloseşte deja cuţitul ondulat, pentru a-şi tăia fructe sau legume, uneori chiar bucăţi de brânză.

    Copiii care se simt respectaţi şi capabili sunt mult mai sănătoşi din punct de vedere emoţional decât copiii cărora li se oferă totul de-a gata. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Tereza a început să ajute şi ea la strânsul mesei, punând vesela şi tacâmurile în maşina de spălat. Îşi scoate singură bolul pentru mâncare din sertar, ba chiar a început să îşi toarne singură şi apa, din carafă. Îl imită cu plăcere pe Tudor când vine vorba de măturat sau udat florile şi legumele din grădină. Salută cu energie oamenii pe stradă, chiar dacă ei nu sunt atenţi sau nu îi răspund întotdeauna cu aceeaşi bunăvoinţă. Bineînţeles, nu uită să îi facă tai-tai câinelui din vecini, la plecare, după vizita zilnică de la gard. Seara, în drumul spre pat, se opreşte în uşa băii, pentru a-l saluta pe Tudor, care se spală în văniţă.

    Aflată în plină perioadă a efortului maxim, mişcarea este acum la fel de importantă ca aerul, mâncarea sau ordinea. Merge, aleargă, se urcă pe fiecare scaun, uneori şi pe mese sau chiar pe pervazul ferestrei. Treptele sunt bucuria ei, iar în parc, pe lângă preferinţa pentru hintă, toboganul a ajuns la loc de cinste. Mersul cu bicicleta fără pedale este obligatoriu, de câte ori ieşim în curte. Din fericire, odată cu venirea primăverii, petrecem uneori şi câte cinci sau şase ore afară. Şi, la fel ca pentru Tudor când era mai mic, orice rampă este bun prilej de urcare. În plimbările noastre, am trecut adesea de douăzeci, numărând de câte ori alege să urce pe rampa magazinului din colţ.

    Un alt tip de efort către care copiii se simt atraşi este acela de a urca scările. Când facem noi această activitate avem un motiv anume, dar copilul o face fără nici un motiv. Atunci când a ajuns în vârf, el nu este mulţumit şi coboară ca să urce din nou şi, astfel, îşi completează ciclul de mai multe ori. Toboganele […] servesc foarte bine acestui scop; dar pentru copilaş nu alunecatul contează, ci urcatul, bucuria de a face efort. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Pentru muzică, are tava cu pseudo-instrumente muzicale, pe care le rotim mereu. În ea punem, de obicei, xilofon, tobă, clopoţei, maracas, tamburină sau trianglu. Cântă şi la pian, mai ales după ce-l vede pe Tudor sau pe vreun alt elev de-al mamei. În zilele liniştite, când suntem odihniţi, are la îndemână chiar şi muzicuţa, în care suflă des şi cu putere. În ultima vreme, dansează şi cântă de câteva ori pe zi. Dimineaţa, la trezire, dă drumul casetofonului din cameră şi îl invită pe Tudor la dans. În rest, ascultă cu mare atenţie toate cântecelele pe care le cântăm împreună. Preferatele ei de acum sunt Cucule, pasăre sură şi Vai, săracul pui de cuc!

    Pe lângă plastilină, Terezei îi place să picteze la şevalet sau să deseneze cu creioanele colorate. Pentru a o ajuta să înveţe să ţină corect în mână creionul, i-am dat până acum doar cele de tipul Crayon Rocks. Întrucât încă le mai duce la gură, probabil datorită formei şi culorilor atractive, încă nu i le lăsăm la îndemână. În plus, am încercat să pun cât mai multe opere de artă la nivelul copiilor, să le admire în linişte. Până acum, însă, am reuşit să fac asta doar parţial, întrucât după un timp, Tereza reuşeşte să desprindă de pe perete ramele. Când mai creşte, am pregătite diverse imagini pentru înrămat, la care o să mai adaug copii după tablouri cunoscute.

    La cursul lui Simone Davies am învăţat să limităm numărul de activităţi şi jucării oferite la un moment dat copilului. Explicaţia este simplă: cu cât sunt mai puţine, cu atât copilul se concentrează mai mult asupra lor. În plus, reuşeşte să păstreze mai uşor ordinea şi, nu în ultimul rând, îşi dezvoltă mai mult imaginaţia. Când sunt prea multe activităţi, copilul trece de la una la alta, nu stăruie suficient asupra niciuneia şi e chiar mai agitat. Îi e dificil să aleagă cu ce anume să lucreze, la fel cum nouă ne e greu să alegem, în magazin, când avem la dispoziţie acelaşi produs, de la diferiţi producători.

    Recomandarea lui Simone este de a avea vreo şase activităţi de coordonare mână-ochi, care să presupună mişcări diverse ale mâinii. La fel ca pentru restul activităţilor, acestea pot fi rotite după ce copilul nu mai lucrează cu ele. Astfel, pe raftul de activităţi, avem de obicei o activitate de înşiruit, una de introdus în diferite fante obiecte diverse, un coş pentru deschis-închis sau nişte căni de stivuit. Am început de curând să îi pun şi un puzzle, simplu, cu trei, cel mult patru piese, pentru început. I-am mai pus pe raft şi diverse suporturi cu discuri, acum avându-l pe cel cu trei tije de culori diferite şi câte trei discuri în culorile tijelor.

    Pentru dezvoltarea limbajului, pe lângă ce are pe rafturile ei cu cărţi, are acces uneori şi la cărţile din biblioteca lui Tudor. În perioada aceasta, o surprind mereu uitându-se la albumul nostru de nuntă, arătând înspre cei pe care îi recunoaşte sau în cărţile din seria Wimmelbuch. Pe raftul cu activităţi are diverse figurine Schleich, mai ales cu animale domestice. În curând o să îi dau şi cardurile corespunzătoare, pentru a asocia obiectul cu imaginea. Am ezitat să fac asta până acum întrucât până de curând îndoia cardurile, atunci când Tudor lucra cu ele şi ajungeau la ea în mână.

    La Tudor, am implementat destul de devreme regula „pui mai intâi la loc activitatea cu care lucrezi şi apoi iei o alta de pe raft”. Nu am reuşit mereu să o respectăm, dar în timp am văzut că l-a ajutat să lucreze mai ordonat şi să pună aproape întotdeauna la loc fiecare activitate. Fiind însă puţine activităţi la îndemână, chiar atunci când nu se întâmplă aşa, restaurăm ordinea în cel mult cinci minute. La Tereza încă punem noi la loc, aşteptând ca, în timp, să înceapă să ne urmeze exemplul.

    Cei mici absorb şi reţin fiecare nuanţă a mediului în care au trăit în primii ani. Scopul vostru este să concepeţi activităţi care să capteze interesul copilului şi să-i creaţi un ambient armonios şi frumos. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Pentru multe dintre activităţile pe care le pregătesc copiilor mă inspir din lista lui Simone. Aceasta oferă idei pentru fiecare dintre categoriile enumerate mai sus, dar chiar şi pentru altele, potrivite copiilor de până la şase ani.

    Vom avea grijă să-i oferim [copilului] ceea ce îi trebuie. Acum trebuie să ştim să ne stăpânim, să ne retragem deoparte şi să-l observăm, să-l urmărim chiar de la o anumită distanţă, fără să-l obosim cu intervenţia noastră, dar şi fără să-l abandonăm. Îl vom vedea aproape întotdeauna liniştit, mulţumit de el însuşi, ocupat cu o treabă care pare serioasă. Ce ne rămâne nouă de făcut altceva decât să-l observăm? (Maria Montessori, Copilul în familie)

    (Photo by Susana Coutinho on Unsplash)

  • Copilul Montessori, de la unu la trei ani

    Copilul Montessori, de la unu la trei ani

    Anul trecut, când m-a întrebat Lucian ce mi-ar plăcea să primesc de ziua mea, primul răspuns a fost: The Montessori Toddler. Simone Davies lansase cu câteva luni în urmă prima ei carte, pe care în română aş traduce-o: Copilul Montessori, de la unu la trei ani*. Până la urmă, am hotărât să primesc un cadou mai potrivit pentru întreaga familie, dar gândul mi-a rămas la cartea aceasta. Cu atât mai mult, cu cât fiecare recenzie pe care o citeam, o situa în topul lucrărilor Montessori.

    Pe când Tudor avea vreo paisprezece luni, le-am cerut pentru prima dată un sfat lui Simone şi Jeanne-Marie, în The Montessori Show. Tudor era de pe atunci pasionat de şireturi şi petrecea uneori şi câte o jumătate de oră, încercând să vâre şiretul în găurile unui pantof de-al lui. Nu ştiam cum îl pot ajuta şi ce înseamnă interesul acesta al lui, aşa că le-am cerut părerea.

    Iar Simone mi-a spus despre coordonarea mână-ochi şi despre activităţile de înşiruit. Dacă aş fi avut atunci Copilul Montessori, aş fi găsit uşor răspunsul în carte. Înşiruitul este una dintre activităţile de coordonare mână-ochi pe care Simone le recomandă a fi permanent pe raftul copilului mic. În plus, în carte sunt prezentate mai multe variante ale activităţii, de la simplu la complex.

    Am reuşit până la urmă să citesc The Montessori Toddler şi mi-a plăcut nespus. Dacă ar fi acum să recomand o singură carte despre cum să îţi creşti copilul în stil Montessori, aceasta ar fi. Cartea înglobează informaţii importante atât despre metoda şi stilul de viaţă Montessori, cât şi despre disciplina pozitivă sau comunicarea non-violentă. Cred că o carte bună este cea care îţi deschide apetitul pentru şi mai multă lectură. Copilul Montessori filtrează informaţii din cărţi precum Parenting necondiţionat, Cum să le vorbeşti copiilor sau Rivalitatea dintre fraţi. Ajunge astfel să fie nu doar o carte despre Montessori, ci şi despre parenting, în general. În plus, este plină de informaţii practice despre activităţi pentru copilul mic.

    Pentru mine, informaţii aparte au fost cele legate de bilingvismul copiilor. Ştiam doar despre metoda Un părinte, o limbă (One Parent, One Language), pe care noi nu reuşeam să o urmăm întocmai. Din cartea Copilul Montessori, de la unu la trei ani* am învăţat şi despre metoda domeniilor de utilizare. Pe scurt, metoda propune ca familia să stabilească momentele în care va folosi o anumită limbă.

    La noi, Lucian vorbeşte în germană cu copiii mai ales la cină, apoi la baie şi la lectura de seară. Eu vorbesc cu ei în engleză când citim şi discutăm despre ce se întâmplă în cărţile noastre preferate. În rest, folosim limba română, deocamdată. Pe măsură ce vor creşte, în funcţie de limba în care vom alege să studieze, putem creşte folosirea respectivei limbi. Simone recomandă ca până la treizeci la sută din timpul petrecut cu copiii să fie vorbit în limba aleasă. Acest lucru ar trebui să le permită studiul în limba respectivă.

    Unii părinți sunt îngrijorați că al lor copil va avea o întârziere a limbajului dacă este crescut bilingv. Când copilul dobândește mai mult de o limbă, cercetările arată că nu ar trebui să aibă nicio întârziere în învățare. Spre comparație, un copil de un an şi jumătate, care vorbeşte o singură limbă, ar putea spune zece cuvinte. Copilul bilingv ar putea spune cinci cuvinte într-o limbă şi cinci în cealaltă. Deci ar putea părea că nivelul limbajului lor este mai redus, deşi, la rândul lor, pronunţă în total zece cuvinte. (Simone Davies, The Montessori Toddler)

    Persoana cu care aş vrea cel mai mult să stau de vorbă este Maria Montessori. În lipsa ei, Simone Davies este una dintre specialistele pe care le urmăresc cu nesaţ. Iar cartea The Montessori Toddler este una dintre cele pe care le voi reciti, cu siguranţă. Bogată în informaţii, cu aspecte practice şi casete  de lucru individual la finalul fiecărui capitol, mă va ţine ocupată încă mult timp de acum încolo.

    Nu primim niciun loc de muncă remunerat fără o pregătire profesională; şi ne aşteptăm ca profesorii copilului nostru să îşi continue dezvoltarea profesională. Deci, ca părinte, putem continua şi noi să învăţăm. (Prin citirea acestei cărţi, deja cultivaţi o mentalitate de învăţare despre creşterea copilului dumneavoastră.) (Simone Davies, The Montessori Toddler)

    *A fost tradusă în română la editura Litera, cu titlul: Educaţia Montessori pentru copii mici

    Simone Davies şi copilul Montessori, de la unu la trei ani

  • Învăţarea la oliţă

    Învăţarea la oliţă

    Există trei aspecte pe care adultul nu le poate controla pentru copil, respectiv mâncatul, somnul şi folosirea toaletei. Acestea sunt cele trei obiceiuri în privinţa cărora copilul are controlul deplin. Adultul poate doar să îi pregătească mediul şi să creeze rutine şi ritualuri pentru fiecare dintre ele. În acest fel, copilul le va deprinde mai uşor, cu atât mai mult cu cât surprindem perioadele senzitive pentru fiecare dintre ele. Tocmai de aceea, „montessorienii” nu vorbesc despre „antrenament”, ci despre „învăţarea la oliţă”.

    Începutul

    Pe Tudor l-am aşezat prima dată pe oliţă cu puţin înainte de a împlini un an. Nu mergea singur până la ea, dar reuşea să stea în picioare, dacă se ţinea de bară sau de alte lucruri. A fost destul de interesat la început, aşa că am continuat. În aceeaşi perioadă am făcut şi trecerea la scutecele textile. Perioada senzitivă pentru începerea învățării la oliţă este între douăsprezece şi optsprezece luni, iar pentru renunţarea la scutece, între optsprezece şi treizeci şi şase de luni.

    Pe la 18 luni, copiii intră într-o fază sensibilă, în care pot cu mai multă uşurinţă să-şi controleze sistemul nervos, devenit acum mult mai evoluat. În această etapă, majoritatea copiilor au atât interesul, cât şi capacitatea fizică de a-şi controla vezica urinară şi intestinul gros. Dacă li se va da ocazia de a purta cât mai mult timp chiloţi, şi nu scutece, vor deveni mult mai conştienţi de funcţiile corpului lor. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Avantajele scutecelor textile

    Tereza, văzându-l pe Tudor, a fost şi ea dornică să stea pe oliţă, cam de pe la unsprezece luni. Pe ea o schimbam deja în baie, încă de când s-a ridicat în picioare. La ea folosisem scutecele textile de când avea doar câteva luni. Între timp, citisem mai mult despre acest subiect şi ştiam cât e de important să simtă diferenţa dintre curat-murdar şi uscat-ud. Chiar dacă era uneori nevoie să o schimbăm de zece ori pe zi, am ales să facem asta, pentru a se obişnui cu senzaţia de curat şi uscat.

    La început, am aşezat-o pe oliţă doar după somnul de prânz, pentru a se obişnui încet. Dimineaţa aş fi fost eu prea somnoroasă, de aceea am ales miezul zilei. Era liniştită şi ea, ieşea veselă din cameră când se trezea şi venea să o iau în braţe. După câteva minute de îmbrăţişări, îi spuneam că urmează să o dezbrac, să mergem la baie, să se aşeze pe oliţă. În timp, am mers tot mai des la baie, de multe ori împreună, pentru că cei mici sunt foarte interesaţi în a-i imita pe cei din jur.

    Copiii învaţă să folosească toaleta când sunt pregătiţi, nu atunci când îşi găsesc părinţii timp să-i înveţe. […] Acest lucru variază de la un copil la altul. […] Dar, la fel ca în cazul altor aspecte legate de copii, dacă înţelegem cum evoluează lucrurile, putem pregăti mediul şi putem juca un rol încurajator în acest proces. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Semne pentru renunţarea la scutece

    După ce a împlinit un an, Tereza a fost mai des uscată, udând tot mai puţine scutece. Am simţit diferenţa când, în loc să spălăm scutecele o dată la două zile, am ajuns să le spălăm doar de două ori pe săptămână. După câteva luni, sunt zile în care poartă acelaşi scutec, curat, de dimineaţa şi până seara.

    Peste câteva săptămâni, Tereza va împlini un an şi jumătate. De ceva timp ne anunţă când se pregăteşte să ude scutecul sau când tocmai s-a întâmplat asta. De vreo săptămână, începe să îşi dea singură ştrampii jos, semnalându-ne şi mai concret. Desigur, au fost şi perioade în care a regresat, cum era normal şi cum ne şi aşteptam, de altfel. Am învăţat încă de la Tudor să rămânem calmi şi să îi susţinem, orice s-ar întâmpla. Am învăţat-o şi pe ea unde sunt prosopelele cu care să şteargă eventualele accidente şi coşul în care să le pună apoi.

    Folosirea limbajului potrivit

    Aşteptăm acum căldura, pentru a o lăsa mai mult timp dezbrăcată, ajutând-o astfel să conştientizeze mai bine ce se întâmplă în corpul ei. De când era mică, de câte ori am observat, am verbalizat ceea ce făcea. Limbajul folosit este important, de aceea am ales să îi spunem concret, de la început, ce se întâmplă. „Acum faci caca. Apoi o să te schimbăm. Aprinzi tu lumina la baie sau vrei să o aprind eu?”.

    Am învăţat să nu întrebăm dacă vrea să meargă la toaletă, ci să oferim două opţiuni sau să spunem noi, direct. „Acum mergem la baie, să faci pipi, să te speli şi apoi să te îmbrăcăm.” Evităm astfel şi luptele de putere care ar putea apărea, mai ales în jurul vârstei de doi ani.

    Tudor a renunţat la scutece, peste zi, pe când avea douăzeci şi două de luni. Era vară şi profitam de vremea caldă, pentru a-l lăsa cât mai mult posibil dezbrăcat, mai ales pe afară. În casă, uneori, foloseam chiloţii pentru învăţarea la oliţă. După o lună, l-am întrebat într-o seară, înainte de culcare, dacă vrea să îi mai punem scutec sau doarme fără. A ales să renunţe complet la ele şi de atunci nu i-am pus deloc.

    Au fost nopţi în care am schimbat aşternutul, dar eram pregătiţi şi am folosit protecţie pentru pat. Mai ales după ce s-a născut Tereza, au fost câteva săptămâni în care schimbam aşternutul şi de două ori, dar au trecut repede şi l-am susţinut de fiecare dată. Aşa ne transmitea organismul lui cât îi e de greu să se adapteze la noua formulă de familie.

    Factori de succes pentru învăţarea la oliţă – mediul şi rutinele

    Copilul este în stare să îşi controleze bine corpul doar în jurul vârstei de doi ani. De aceea, aşteptările de a fi complet uscat mai devreme sunt, adesea, nerealiste. Presiunea care ar pune-o pe copil ar putea duce la diverse boli, dintre care unele ar fi greu de tratat. Forţarea sau mustrarea copilului pentru folosirea oliţei poate duce la lupte serioase de putere, care să persiste ani buni. Învăţarea la oliţă este în controlul deplin al copilului. Adultul îi poate, însă, pregăti mediul şi crea rutine şi ritualuri care să îl ajute.

    Activităţi pentru copii

    Noi am păstrat oliţa doar în baie. Am ales una pe care copiii să stea confortabil, cu picioarele bine aşezate pe podea. Genunchii trebuie să fie mai sus decât bazinul, aspect foarte important pentru eliminarea corectă. Am aşezat oliţa pe un covoraş, alături de coşul pentru scutece ude sau murdare şi am avut mereu la îndemână o carte sau activitate cu care să atragem copilul. Cele mai de succes au fost o cheie şi un lacăt, pe care să le potrivească, un şurub şi o piuliţă, pentru învârtit, o sticlă sau un borcan cu capac, pe care să le înfileteze. Am mai pus alături, uneori, nişte căni din plastic, de stivuit sau nişte roţi pentru baie, prinse de faianţă, pe care să le învârtă.

    Cărţi pentru copii despre învăţarea la oliţă

    Cartea cel mai des folosită la noi a fost Everybody Poos, scrisă de japonezul Taro Gomi. Propoziţia din finalul cărţii, pe care am folosit-o des, e „Toate creaturile mănâncă, deci toată lumea face caca.” Am discutat despre ce se întâmplă cu alimentele şi lichidele în corpul nostru şi de ce e important şi sănătos să eliminăm ceea ce nu ne e de folos. La început, când Tudor nu folosea întotdeauna oliţa, îi spuneam cât mai blând posibil: „Pipi facem la oliţă. Când eşti pregătit, faci şi tu doar acolo.” O altă carte recomandată des este Potty, de Leslie Patricelli. Noi nu am avut-o, dar mi-au plăcut mult paginile ei, din acest video.

    O oliţă pentru fiecare baie

    Acolo unde sunt mai multe băi, se recomandă să fie o oliţă în fiecare dintre ele. La noi, asta înseamnă că am pus una afară, în curte, unde stăm vara aproape toată ziua. Mai avem una şi la bunica-străbunica în baie, unde copiii merg zilnic.

    Pregătirea băii

    Noi am folosit bideul din baie drept chiuvetă pentru copii. Am pus în dreptul lui o oglindă, o savonieră cu săpunuri mai mici, periuţa pentru unghii şi un burete cu care Tudor îşi spală oliţa. Şi periuţa şi pasta de dinţi sunt puse la îndemână, lângă vană, de unde le poate lua singur. Alături de oglindă, am pus două cuiere cu ventuze şi pe ele, prosoapele pentru fiecare. Prosoape curate, de schimb, sunt şi ele puse mai jos, astfel încât Tudor le înlocuieşte singur, când e nevoie. Prosopul ud îl pune în coşul de rufe. În ultima vreme, dacă sunt amândoi deodată în baie, Tudor cedează bideul şi se urcă pe un taburet pentru a folosi chiuveta „de oameni mari”. Încă dinainte de a împlini trei ani, foloseşte singur toaleta, oricând are nevoie. Ne mai cheamă doar ocazional, când e nevoie să îl spălăm pe corp şi nu reuşeşte singur.

    Tereza e acum interesată să îşi pună scutecele ude în coş, să se aşeze pe oliţă, să o spele, după ce noi o golim, să tragă apa (după ce o urcăm noi pe vasul de toaletă), să ia săpunul, să îşi frece mâinile între ele, să se clătească, să ne arate care e prosopul ei. Încercăm să facem, de fiecare dată, cât mai puţin posibil, pentru a o lăsa să exerseze singură, cât mai mult.

    Exerciţii de gimnastică pelvică

    La unul dintre cursuri ni s-a spus că modelarea lutului sau a plastilinei este şi un bun exerciţiu de gimnastică pelvică. Astfel de exerciţii ar fi utile mai ales pentru copiii constipaţi. Din fericire, ambii copii sunt mari mâncători de legume şi fructe, fac multă mişcare şi nu au astfel de probleme.

    Resurse suplimentare despre învăţarea la oliţă

    Învăţarea la oliţă a fost pentru noi, până acum, un proces destul de uşor. De aceea, nu am simţit nevoia să citesc în mod special vreo carte despre asta. Dr. Laura Markham, pe care o admir mult, recomandă cartea scrisă de Elizabeth Pantley. Pentru mine, articolele scrise pe site-ul ei, Aha Parenting, au fost extrem de utile. De asemenea, pentru abordarea Montessori, m-a ajutat articolul scris de Pilar Bewley pentru Voilà Montessori. O carte recomandată de ea, apropiată de abordarea Montessori, este cea scrisă de dr. Jill Lekovic. Un alt articol util, centrat inclusiv pe rolul adultului în susţinerea acestui proces, este cel de la The Montessori Notebook.

    Trecerea de la scutec la oliţă este un proces firesc, care începe când dorinţa copilului de a fi mare şi dezvoltarea sa neurologică au ajuns în acel punct în care îşi poate controla vezica şi colonul. Nu ne antrenăm copiii să folosească closetul, ci îi sprijinim atunci când sunt pregătiţi să o facă. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Citiți aici despre scutecele textile și avantajele folosirii lor, așa cum le-am găsit noi.

    Citiți aici articolul despre episodul final al învățării la oliță.

  • Scaunul înalt pentru mâncat

    Scaunul înalt pentru mâncat

    Când Tudor a cerut tot mai des să mănânce cu noi la masa înaltă din bucătărie, am căutat o soluţie şi pentru Tereza. O perioadă, am mâncat eu alături de ea la masa mică, dar nu era cea mai bună soluţie. Scaunul înalt clasic ar fi presupus să o aşezăm noi în el, deci nu l-am luat în calcul. Ştiam că scaunul Tripp Trapp este unul dintre cele recomandate în grupurile Montessori, aşa că am gândit o soluţie similară.

    Pentru a lucra cu uşurinţă la blatul din bucătărie, i-am luat lui Tudor taburetul de la Ikea. Găsisem o metodă de a-l transforma în turn de învăţare, dar nu a mai fost nevoie, pentru că era deja mai mare şi îl folosea cu atenţie. Când am renunţat la scaunul înalt clasic, am folosit taburetul pe post de scaun, sprijinindu-l de perete. Bonusul era că încăpea sub masă, când nu era folosit, aşa că am câştigat şi spaţiu în bucătărie.

    Am folosit taburetul acesta ca bază pentru scaunul înalt al Terezei. Lucian a meşterit un suport, să nu cadă de pe el. Am măsurat să fie sub blatul mesei, să îl putem pune în continuare dedesubt, când nu e folosit. Pentru că îl vom folosi astfel doar câteva luni, nu am vrut să dăm găuri în taburet. Am hotărât să-l prindem cu nişte menghine de tâmplărie. Tereza a învăţat să le dea jos pe cele hidraulice, aşa că am trecut la nişte menghine cu înşurubare. Pentru că nu stătea încă suficient de sus la masă, am mai pus o bucată de lemn între bază şi suport.

    După doar câteva încercări, Tereza a reuşit să se urce singură pe scaun, cu multă încântare. Acum, când termină de mâncat, împinge masa şi se dă jos cu atenţie, tot singură. O supraveghem de fiecare dată, dar facem asta oricum, de câte ori mănâncă. Şi pentru că, în restul timpului, scaunul e sub masă, nu urcă pe el fără noi.

    Cred că şi datorită faptului că Tereza a început să mănânce direct la masa joasă, nu aruncă aproape deloc mâncare pe jos. De fapt, în ultima vreme mănâncă destul de curat, folosind tacâmurile pentru mâncărurile lichide şi uneori chiar şi mâinile, pentru cele mai solide. Avantajul improvizaţiei noastre este că pot lua deoparte doar suportul, să îl spăl, la nevoie. Iar taburetul a rămas intact şi îl vom putea folosi încă mulţi ani, de acum încolo.

    Tudor foloseşte între timp scaunele obişnuite ale adulţilor, cu multă încântare. Totuşi, sunt momente când alege să stea şi el „pe scaunul Terezei”. Face asta mai ales când lucrează ceva la masă sau dacă mănâncă în timp ce ea doarme.

    Dacă, prin urmare, ceea ce înţelegem prin educaţie este să ajutăm viaţa copilului în procesul de dezvoltare, tot ce putem face este să ne bucurăm de fiecare dată când el ne-arată că a ajuns la un nou nivel al independenţei. […]

    Primul instinct al copilului este să-şi ducă singur acţiunile la bun sfârşit, fără să-l ajute cineva şi prima dovadă conştientă a independenţei ne-o arată când se apără împotriva acelora care încearcă să facă acţiunea în locul lui. Ca să reuşească singur, el îşi intensifică eforturile. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

  • Dulapul de haine

    Dulapul de haine

    De câte ori urmează să ieşim afară, Tudor aleargă să se îmbrace. De multe ori, el e deja în curte, pe când noi abia ne încălţăm. Uneori, alege din dulapul Terezei şi hainele ei. Alteori, ocupată să o aranjez pe ea, îmi găsesc hainele pregătite pe pat. „M-am gândit să mergi azi cu bluza asta, ce zici?”, mă întreabă.

    Tudor a avut de mic acces la dulapul cu hainele lui. L-am încurajat mereu să-şi aleagă îmbrăcămintea dorită. Am început prin a-i da de ales dintre două bluze sau două perechi de pantaloni, apoi i-am spus ce anume ar trebui să ia din sertar (maiou, chiloţi, pantaloni, bluză). I-am explicat care sunt hainele de casă, de oraş sau cele pentru noapte. În cele din urmă, a fost suficient să îi spunem cum e vremea. „E destul de frig afară azi, ne îmbrăcăm mai gros”. „S-a încălzit acum, dar bate vântul, n-ar strica să avem şi o geacă cu noi.”

    Urmând sfaturile Uraniei Cremene, l-am lăsat să aleagă singur cât de gros se îmbracă. I-am spus mereu: „e corpul tău, e alegerea ta”. Noi i-am pregătit doar soluţii rezonabile, adică nu am lăsat sandalele ca opţiune, când afară era iarnă. Acum, dacă îi e cald, îşi dă singur geaca sau căciula jos. Când îi e rece, vine să îşi mai ia o haină sau ne cere să intrăm în casă. Dacă bunica insistă să se îmbrace mai gros, îi răspunde prompt: „corpul meu şi alegerea mea”.

    Aş dori să dau tuturor mamelor un sfat cât se poate de simplu: „Lăsaţi-i pe copiii voştri de trei sau patru ani să se spele şi să se îmbrace singuri, lăsaţi-i să mănânce singuri, aşa cum le este lor mai comod!” (Maria Montessori, Copilul în familie)

    Când am rearanjat camera copiilor în acord cu principiile Montessori, le-am făcut totul pe măsură, inclusiv dulapul.

    Copilul nu are un mediu potrivit pentru el deoarece trăieşte în lumea adulţilor. Această disproporţie are anumite consecinţe caracteristice pentru viaţa copilului de astăzi. Se pare că, din cauza diferenţei de dimensiune dintre copil şi obiectele care îl înconjoară, acesta nu ştie cum să stabilească nicio relaţie între el şi obiecte şi că, în consecinţă, nu-şi poate realiza dezvoltarea firească. […]

    Iată, aşadar, care sunt principiile fundamentale: mobilele trebuie să fie uşoare şi aşezate în aşa fel încât copilul să le poată transporta uşor; tablourile trebuie aşezate la o înălţime care să-i permită copilului să le observe cu uşurinţă. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    Am comandat o bară pentru umeraşe, Lucian a cumpărat scândurile, le-a tăiat după măsuri şi a făcut dulapul de haine. Pentru că s-a născut Tereza, am hotărât să îl folosim mai întâi pentru scutece şi câteva haine de-ale ei, iar lui Tudor i-am lăsat sertarele cu care se obişnuise. În timp, după ce nu mai e nevoie de scutece, o să folosim acest dulap pentru hainele amândurora. Până atunci, îi lăsăm Terezei la îndemână câte două-trei obiecte din principalele articole vestimentare. Fac la fel ca atunci când învaţă să toarne apa în pahar: pun în carafă doar atâta apă cât sunt dispusă să şterg. Am lăsat deocamdată în dulap doar atâtea haine cât sunt dispusă să rearanjez după câte un „raid” de-al ei. În plus, prea multe alegeri pot fi copleşitoare pentru cei mici.

    În ceea ce priveşte îmbrăcămintea, ca şi în cazul altor numeroase lucruri pentru copiii mici, mai puţin înseamnă mai mult. Dacă vă rezumaţi la cantitatea necesară, nu numai că faceţi ca obiectivul de independenţă al copilului dumneavoastră să fie realizabil pentru el, ci vă simplificaţi şi dumneavoastră viaţa. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    Dulapul de haine

  • Televizorul şi alte ecrane

    Televizorul şi alte ecrane

    Ieri am deschis televizorul în timpul zilei şi ne-am uitat la el împreună cu copiii. Acest lucru se întâmplă doar de două ori pe an: la parada de 1 Decembrie şi la Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. După ce s-a născut Tudor, am închis televizorul în timp ce el era treaz. La calculator lucrăm foarte rar în prezenţa copiilor, doar în cazuri de forţă majoră. Singura care stă în timpul zilei la calculator este mama, dar şi ea închide adesea monitorul, dacă sunt copiii în zonă. Telefoanele le păstrăm într-un loc fix din casă, în hol, adesea pe modul silenţios.

    Când merge la bunica, Tudor îi spune: „Ambuni, închizi televizorul! Hai să ne jucăm!”. Ieri, după ce a stat puţin şi s-a uitat la paradă, i-a spus lui Lucian: „Hai să ieşim afară, la aer curat!”. În ultima vreme, am citit mai multe articole despre efectul ecranelor asupra copiilor. Unul dintre cele mai complete, ca părinte, mi s-a părut cel al dr. Laura Markham. Dezavantajele privitului la televizor şi ale folosirii calculatoarelor, tabletelor sau telefoanelor sunt atât de numeroase, încât astfel de articole sunt uneori greu de citit.

    Pe o scală de la bomboane la cocaină, [ecranele] sunt mai aproape de cocaină.

    Am crezut că putem controla [revoluţia tehnologică]. Dar este dincolo de puterea noastră de control. Acest lucru merge direct la centrele de plăcere ale creierului în curs de dezvoltare. Este dincolo de capacitatea noastră de înţelegere, ca părinţi. (Chris Anderson, citat în articolul A Dark Consensus About Screens and Kids Begins to Emerge in Silicon Valley)

    Când noi am luat decizia de a renunţa la ecrane, nu ştiam despre ultimele cercetări în domeniu. Înţeleseserăm doar că nu le fac bine copiilor şi am hotărât, de comun acord, să îi ferim de ele. În primele săptămâni după ce am închis televizorul, am observat că eram şi noi mai liniştiţi. Nevoia de a fi mereu la curent cu ce se întâmplă am compensat-o prin ascultarea radioului, în bucătărie. În rest, am învăţat să ne bucurăm de joaca alături de copii şi de timpul petrecut împreună.

    Primele atenţionări despre cât de nocive sunt ecranele în viaţa copiilor le-am auzit când Tudor era mic. Am înţeles atunci că derularea rapidă a cadrelor pe ecran îi face pe copii să se aştepte ca lucrurile să se întâmple la fel şi în lumea reală. Dar deficitul de atenţie şi detaşarea de realitate sunt doar câteva dintre problemele care pot apărea. O demonstraţie interesantă a efectului suprastimulării copiilor mici am găsit în prezentarea TEDx a lui Dimitri Christakis (mi s-a părut sfâşietor exemplul de substimulare – tomografia mai veche a unui copil dintr-un orfelinat din România).

    Unii părinţi din Silicon Valley au ajuns în ultima vreme să elimine tehnologia din casele lor. Am citit chiar despre bone care semnează contracte de renunţare la folosirea telefoanelor în timpul serviciului. Se discută tot mai des despre decalajul digital între copiii bogaţi şi cei săraci. Urmând exemplul lui Bill Gates, Tim Cook sau Steve Jobs, tot mai mulţi părinţi limitează drastic accesul copiilor la dispozitive. Am regăsit vocea lui Chris Anderson, tatăl a cinci copii şi directorul unei companii de drone, în mai multe articole. Mi s-a părut că oferă cea mai concisă descriere, în acest sens.

    Diviziunea digitală era legată de accesul la tehnologie, iar acum, când toată lumea are acces, noua diviziune digitală este despre limitarea accesului la tehnologie. (Chris Anderson)

    Ştiu că, în viitor, vom avea de stabilit noi reguli ale familiei pentru folosirea tehnologiei. Dar timp de câţiva ani, încă, preferăm să rămânem la o paradă şi-un concert. Mai avem aşa de multe de explorat pe-afară şi atât de multe jocuri de jucat împreună!

    (Photo by Kelly Sikkema on Unsplash)

     

  • Amenajarea holului de la intrare

    Amenajarea holului de la intrare

    De curând i-am cumpărat lui Tudor ghete noi, pe care şi le-a aşezat mândru în holul de la intrare. Cu fermoar lateral şi şireturi, eram sigură că o să le poată încălţa şi descălţa singur. Din păcate, fermoarul nu deschide gheata suficient şi e nevoie să fie desfăcute şireturile, pentru a-i intra piciorul. Adică trebuie să depindă mereu de un adult, ceea ce e frustrant mai ales pentru el, dar şi pentru noi, uneori. După nicio săptămână, sunt sigură că va trebui să îi caut ghete cu scai şi fermoar, eventual, cu care să se descurce singur.

    Tudor se îmbracă şi se încalţă singur dinainte de a împlini doi ani. A început cu bluzele şi a insistat până când a putut să-şi ia singur şi şosetele. L-am învăţat cum să îmbrace geaca în stil Montessori şi reuşeşte şi asta de unul singur. Până anul trecut, îi aranjam noi haina, deja nu mai e cazul să facem nici asta. I-am repetat mereu „cu gulerul la burtă şi faţa în jos” şi acum face singur verificarea, înainte de a se îmbrăca. Adeseori, încă, nu reuşeşte să fixeze fermoarul, dar, după cum îl văd exersând, cred că se va descurca şi cu asta curând. Lucrează adesea cu rama Montessori de îmbrăcat cu fermoar, semn clar că e interesat să înveţe.

    La cursul Montessori pentru părinţi şi la cel al Simonei Davies ni s-a spus cum să amenajăm holul de la intrare. La fel ca în restul casei, e important ca totul să fie la îndemâna copilului, pentru a-i sprijini independenţa. I-am pus lui Tudor un scăunel jos, pe care să şadă când se încalţă. Neavând cum să dăm găuri în perete, i-am agăţat un cârlig de una dintre ţevile care treceau pe lângă scaun. I-am agăţat acolo haina de sezon, pentru ieşit afară. Am pus lângă scaun papucii, aşezându-i în cele din urmă pe două cutii de pantofi, ca suport. Pe scările de lângă scaun am pus un coş, în care să-şi aşeze căciulile, mănuşile, gulerul. Între timp, am mai pus încă unul, pentru Tereza. Urmează să-i facem şi ei loc pentru papuci, curând, când va începe să umble pe afară.

    Simone Davies ne-a prezentat cinci principii pentru amenajarea oricărui spaţiu Montessori. Am făcut la fel şi în cazul spaţiului de la intrare. Am verificat să aibă mobilă pe măsura copiilor, punând totul la îndemâna lui Tudor. I-am susţinut independenţa, desemnând un loc pentru fiecare lucru şi punând fiecare lucru la locul său. L-am ajutat astfel să fie ordonat şi să găsească mereu ceea ce caută. Am optat pentru lucruri mai puţine, obţinând astfel rezultate mai bune. Less is more, cu alte cuvinte. Am lăsat doar o haină de iarnă, înlocuind-o noi când se murdărea sau îi era prea mică. Am pus doar două căciuli şi două perechi de papuci, din care să îşi aleagă singur. Am înlocuit hainele şi încălţămintea, la fiecare schimbare de anotimp şi le-am depozitat separat. Şi am coborât la nivelul copilului, pentru a vedea spaţiul prin ochii lui. Am verificat dacă totul e accesibil, dacă arată bine şi are doar strictul necesar. Obiectele în plus nu fac altceva decât să-i distragă atenţia copilului.

    Creaţi un spaţiu adecvat copilului prin aşezarea pe hol a unei bănci joase unde să-şi poată lăsa pantofii aranjaţi unul lângă altul şi fixaţi cuierele pentru haine la un nivel la care copiii pot ajunge singuri. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)