Învăţ Montessori

Categorie: Casa Montessori

  • La masă!

    La masă!

    Există trei aspecte pe care adultul nu le poate controla pentru copil, respectiv mâncatul, somnul şi folosirea toaletei. Acestea sunt cele trei obiceiuri în privinţa cărora copilul are controlul deplin. Adultul poate doar să îi pregătească mediul şi să creeze rutine şi ritualuri pentru fiecare dintre ele. Astfel, copilul le va deprinde mai uşor, cu atât mai mult cu cât surprindem perioadele senzitive pentru fiecare dintre ele.

    În privinţa diversificării, nu sunt întru totul de acord cu sugestiile Montessori. Noi am început acest proces când copiii au întrunit cumulativ cele trei cerinţe actuale ale specialiştilor în domeniu. Acestea sunt: împlinirea vârstei de şase luni, demonstrarea abilităţii de a sta în fund şi a interesului faţă de mâncare. În multe cărţi şi la mulţi specialişti Montessori am întâlnit sugestia de a începe diversificarea între patru şi şase luni. Ba chiar recomandarea de a înlocui complet alăptarea, uneori şi înainte de împlinirea vârstei de un an. Ceea ce, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, contravine studiilor din ultimii ani. Organismul bebeluşului nu este pregătit pentru alt aliment în afara laptelui matern (sau a laptelui praf) până la şase luni.

    În plus, recomandarea este de a continua alăptarea cel puţin până la împlinirea vârstei de doi ani. S-a demonstrat că beneficiile fizice şi emoţionale, atât pentru copil, cât şi pentru mamă, sunt multiple. Acesta este, de fapt, unul dintre motivele pentru care OMS foloseşte în ultimul timp sintagma „alimentaţie complementară”, în loc de „diversificare”. Sugerează astfel că introducerea alimentelor nu înlocuieşte imediat alăptarea, ci o completează.

    Am urmat, în schimb, multe dintre recomandările Montessori în ceea ce priveşte organizarea mesei, rolul copilului şi materialele folosite. Este important să aibă copilul cât mai mult control asupra întregului proces, într-un mediu pregătit.

    Tudor a stat la început într-un scaun înalt, în care trebuia să îl aşezăm noi. Pentru a-i oferi libertate de mişcare, am folosit o improvizaţie, respectiv taburetul cu două trepte BEKVÄM, de la Ikea, pe care îl folosea deja pentru a lucra singur la blatul din bucătărie. Fiind mai înalt decât scaunele noastre, îi putea urca singur treptele, stând cu spatele rezemat de plinta de pe perete.

    La Tereza am renunţat la scaunul înalt cu totul şi am ţinut-o în braţele noastre la început. După câteva luni, am folosit masa joasă din bucătărie şi scaunul cub Montessori făcut de Lucian.  La cursul Setting Up Your Home Montessori-Style, Simone Davies ne-a recomandat să tăiem zece centimetri din picioarele meselor şi ale scaunelor copiilor (la fel, din picioarele şevaletului), pentru ca cei mici să stea cât mai confortabil, atingând podeaua cu picioarele. A fost o mare schimbare pentru Tudor când am făcut asta, pentru că reuşea să se aşeze singur pe scaun şi să se dea jos de pe el cu uşurinţă. De obicei, stătea la masa joasă din bucătărie pentru gustări sau la cină, când nu mâncam cu toţii.

    Pentru aranjarea mesei, i-am pus lui Tudor cele necesare la îndemână, pe un raft. Am eliberat un sertar din bucătărie, în care i-am pus pahare, căni, carafe, boluri, farfurii. La sertarul cu tacâmuri avea deja acces şi le putea lua cu uşurinţă. L-am încurajat cât mai des să ne ajute să punem masa. La sfârşit, l-am invitat să ne ajute să o strângem, învăţându-l să aranjeze vesela şi tacâmurile în maşina de spălat. A fost nevoie de multă răbdare din partea noastră şi de mult exerciţiu din partea lui. La fel ca în alte activităţi, i-am arătat cum să facă, cu mişcări încetinite. Dacă apoi a greşit, nu l-am corectat, eventual i-am arătat data viitoare din nou.

    Nu mi-au plăcut niciodată farfuriile de plastic, cu atât mai puţin cănile sau paharele. De aceea, când am citit că recomandarea Montessori este de a folosi doar veselă de porţelan, respectiv pahare şi carafe de sticlă, nu am ezitat nicio clipă în a i le oferi doar pe acestea lui Tudor. S-au spart vreo cincisprezece pahare în tot procesul acesta de învăţare, plus vreo două-trei carafe şi câteva farfurii, dar nu ne-a părut rău.

    Am cumpărat şi tacâmuri pentru copii, de inox. A-i da unui copil mic să mănânce cu tacâmurile adultului este ca şi cum l-ai pune pe acesta din urmă să mănânce supa cu polonicul. Tudor a învăţat relativ uşor să le folosească, urmărindu-ne pe noi şi exersând mult. Acum îşi unge singur pâinea cu unt, îşi curăţă castravetele, îl feliază, foloseşte cuţitul şi furculiţa pentru a-şi tăia mâncarea. Îşi toarnă din carafă lapte în cană, îi face plăcere să îşi pună ciorba sau supa în farfurie, cu polonicul. După ce termină de mâncat, merge singur să se spele pe mâini şi pe gură; foarte rar are bluza murdărită de mâncare.

    Mobila pentru copii, mesele şi scaunele lor, ar trebui să fie uşoare, nu doar pentru a putea fi transportate cu uşurinţă de mâinile lor mici, ci pentru că fragilitatea lor are valoare educaţională. Acelaşi considerent ne face să le dăm copiilor farfurii de porţelan, pahare de sticlă şi ornamente fragile, pentru că aceste obiecte atrag atenţia ele însele asupra mişcărilor dure, dezordonate sau nedisciplinate. Astfel, copilul este îndemnat să se auto-corecteze şi să înveţe singur să nu se lovească de ele, să nu le răstoarne şi să nu le spargă; rafinându-şi mişcările tot mai mult, copilul câştigă treptat independenţă şi libertate motrică.

    Pe de altă parte, când copilul se loveşte de o sută de ori de un birou mare şi greu de fier; când face mii de pete de cerneală, invizibile pe banca neagră; când lasă o farfurie de metal să cadă la pământ de o sută de ori, fără a o sparge, el rămâne scufundat într-o mare de defecte, fără a le percepe; mediul său e, până una alta, astfel construit încât să ascundă şi astfel să îi încurajeze greşelile. (Maria Montessori, Spontaneous Activity in Education)

  • Pasiunea pentru citit

    Pasiunea pentru citit

    Pasiunea pentru citit m-a urmărit întreaga viaţă. Cea mai mare bucurie azi a fost că am comandat o carte, pe care mi-o doream de mult. Ca de obicei, am comandat şi câteva cărţi şi pentru copii. Totuşi, cea găsită pentru mine mă bucură cu deosebire, „Maria Montessori – Her Life and Work„, de E. M. Standing! Era şi la reducere! Acum abia aştept să sosească!

    Cartea este şi a fost importantă pentru cei din familia mea, încă de când eram mică. Pasiunea pentru citit am moştenit-o de la mama şi tata, care citeau cu aviditate. Tata, o enciclopedie ambulantă, avea mereu câteva cărţi pe măsuţa lângă care stătea. Îmi povestea adesea cum din primele salarii îşi cumpăra cărţi, pe care le citea apoi noaptea. Printre amintirile foarte dragi mie sunt cele în care seara, la culcare, stăteam lângă mama în pat şi citeam. Mă liniştesc de câte ori îmi aduc aminte de acele clipe minunate.

    Am fost extrem de impresionată când am văzut cărţile cumpărate (şi citite) de fratele meu, pe când era la facultate. A citit, de pildă, toate cărţile lui Hemingway, în italiană! Pe sora mea o admir pentru foarte multe motive. De pildă, oricât de mult ar lucra sau obosită ar fi, îşi impune ca seara să citească măcar câteva pagini. Adoră cărţile, la fel ca mine. Lucian râdea într-o zi, spunându-mi că dacă vrea să mă găsească, e suficient să îmi caute Kindle-ul.

    Cel mai mult mă bucur când îl aud pe Tudor cerându-ne să-i citim. În diferite momente ale zilei şi aproape întotdeauna seara, merge la mama, de exemplu, şi îi spune: „citim, buni, citim”. Are cărţile lui preferate, cu care e în stare să petreacă peste o jumătate de oră. Uneori se trezeşte dimineaţa, pe la şase şi jumătate, înainte ca Lucian să plece la serviciu, pentru a-l ruga să citească împreună o carte, timp de cinci minute. Este modul lui preferat de a-şi începe ziua alături de tatăl său.

    Maria Montessori recomanda ca pentru copiii sub şase ani lecturile să reflecte realitatea, adică să nu aibă personaje fantastice, cai zburători, vrăjitoare şi alte fantezii gândite de adulţi. Explicaţia e aceea că până au capacitatea de abstractizare, care se formează în jurul vârstei de şase ani, copiii sunt dornici să descopere lumea reală şi e rolul nostru să le mijlocim această cunoaştere. Am înţeles şi respectat această idee şi toate cărţile pe care le au copiii sunt selectate după acest criteriu. O listă foarte bună cu cărţi care respectă principiile Montessori am găsit la The Montessori Notebook. Nouă ne-a fost tare utilă.

    Când a primit în dar „Punguţa cu doi bani”, Tudor a vrut să i-o citim. Şi a început Lucian să îi citească cu voce tare, până când am auzit că începe să schimbe povestea. Moşul nu mai bătea cocoşul, baba nu îşi mai ameninţa găina, boierul nu voia neapărat să ucidă cocoşul… La final, a zis, râzând, că pe vremea noastră parcă nu era aşa violentă povestea asta. Pentru că nici Tudor nu s-a arătat foarte interesat de ea, am pus-o deoparte. Când va avea vârsta potrivită pentru basme şi poveşti nemuritoare, o vom citi din nou.

    Uneori Tudor alege aceeaşi carte, timp de câteva zile, săptămâni sau chiar luni. Oricât de greu ne-ar fi să citim sau să privim aceleaşi ilustraţii, copiii au doar de câştigat din asta.  Reluând aceeaşi carte, îşi îmbogăţesc vocabularul, stăpânind mai bine cuvintele, se obişnuiesc cu cadenţa vorbirii noastre, dobândesc fluenţă în citire, înţeleg povestea în profunzime şi îşi dezvoltă încrederea în ei înşişi, precum şi plăcerea de a citi.

    Cărţile preferate sunt, fără îndoială, cele din seria Wimmelbuch (Hoinari prin anotimpuri), de Rotraut Susanne Berner, pe care Tudor le citeşte neîntrerupt de când a împlinit un an. Am cumpărat seria pe rând, în limba germană, cu formatul midi, adică suficient de mici cât să încapă lejer în mâinile copiilor şi suficient de mari cât să se observe toate detaliile minunate din orăşelul prezentat acolo. Mama şi Tudor cunosc numele fiecărui personaj, ştiu exact în ce anotimp apare şoricelul care se ascunde de pisică şi când îl prinde poliţia pe hoţul din cabinetul dentistului.

    În timp ce ascultam un Concert pentru două viori de Bach, Tudor a fugit la bibliotecă, a luat Winter-Wimmelbuch şi a venit să mi-o arate pe Yvonne, care se pregătea şi ea să susţină un concert la vioară. În altă zi, în timp ce ne jucam „bicicleta”, mi-a spus să pedalăm ca Alfonsina Strada, apoi să facem avionul ca „Miaela”, adică Amelia Earhart. Vieţile ambelor femei sunt prezentate în minunata carte Poveşti de seară pentru fete rebele, de Elena Favilli şi Francesca Cavallo, din care citim adeseori.

    Cărţile nu trebuie amestecate cu jucăriile, pentru că e important să îi învăţăm pe copii de la început să le mânuiască cu grijă şi să le întoarcă paginile cu atenţie, nu să le manipuleze în toate felurile, ca pe jucării. Când Tudor avea un an şi câteva luni, Lucian i-a făcut un raft, la înălţimea lui, pe care să putem aşeza cărţile cu coperta înspre copil. Era mai uşor aşa să le vadă şi să le recunoască. După câteva luni, a mai fost nevoie de încă un raft.

    Lăsam la îndemână, de fiecare dată, între şase şi opt cărţi. De curând, am aranjat toate cărţile pentru copii pe un raft din bibliotecă, unde stau doar cu cotorul la vedere. Tudor reuşeşte acum să le găsească şi să le recunoască fără probleme, chiar şi aşa. Şi am observat că le pune înapoi chiar la locul din care le-a luat. Rafturile din cameră le folosim acum pentru câteva cărţi pe care să le citim cu Tereza.

    Astăzi, am observat-o cu bucurie pe Tereza cum nu a mai dus cartea la gură, ci a studiat-o, a întors-o pe toate părţile, a deschis-o (o carte copertată), a întors paginile şi a pus intrigată degetul pe zonele cu diferite texturi. Citea dintr-o carte cu pui de animale de la fermă, din seria „Touch and Feel„. De când a început să se ridice în picioare, merge adeseori lângă patul unde citesc bunica şi nepotul şi se uită interesată la ei. Astăzi am văzut şi o parte din ce a învăţat în acest timp.

    Copiii fac ceea ce fac şi părinţii lor. Pasiunea pentru citit poate fi moştenită de la părinţi. Dacă vrem ca ei să citească, atunci trebuie să citim noi, zi de zi, alături de ei. Lectura este cu atât mai plăcută, cu cât e împărtăşită! Iar bogăţia limbajului astfel dobândit nu poate fi egalată de o simplă discuţie, oricât de elevată ar fi ea.

    (Photo by Kimberly Farmer on Unsplash)

  • Bara noastră Montessori

    Bara noastră Montessori

    De câteva săptămâni, Tereza se ridică în picioare. Prima dată când s-a întâmplat asta, eram în camera copiilor, alăptându-l pe Tudor, când am auzit un chiot de bucurie. Tereza se admira în oglinda de la bara Montessori, în picioare, cu un zâmbet larg întipărit pe faţă. Prima dată nu a reuşit să se mai lase jos, aşa că, după o perioadă de încercări, mi-a cerut ajutorul.

    Am observat apoi că nu s-a mai ridicat la bară, până nu a fost sigură că poate să se şi lase în genunchi. A făcut zilnic exerciţii, prinzându-se de bara de la picioarele mesei, care e mai joasă. După un timp, s-a ţinut de un scaun mai înalt, în cele din urmă revenind la bara din camera lor. Reuşeşte acum să se ridice ţinându-se de marginea patului, de scaune, de orice e suficient de înalt, dar sigur. La bară a început să facă şi primii paşi, în dreapta şi în stânga.

    Când am instalat bara Montessori pentru Tudor, avea vreo 8 luni. Şedea deja în fund şi nu s-a arătat interesat de la început de ea. A fost atras de oglindă şi apoi a făcut şi el primii paşi la bară. La Tudor observam că exersa dimineaţa diferite mişcări la bară, pe care le vedeam apoi folosite în timpul zilei. Îl urmăream captivaţi, uneori mai bine de o jumătate de oră. Ne minunam de fiecare dată de „programările” pe care copiii le au incluse în evoluţia lor. Ei ştiu de ce anume au nevoie şi reuşesc să repete exerciţiile, fără încetare, până la măiestrie.

    Pe Tudor l-am aşezat în fund şi l-am ajutat, la început, să meargă. Din fericire, am descoperit în aceeaşi perioadă pagina lui Janet Lansbury şi am aflat despre metoda RIE (Resources for Infant Educarers). După ce am citit articolul acesta minunat, ne-am oprit din „ajutor”. Cu Tereza, desigur, nici nu am mai încercat să facem asta. Nu am aşezat-o niciodată în fund şi nu am ţinut-o de mâini să o ajutăm să umble. Ne-am bucurat nespus de chiotul ei de bucurie şi de satisfacţia ce i se citea pe chip, când a reuşit să se ridice singură.

    Următorul pas pentru noi este să îi pregătim Terezei antemergătorul cu care a început şi fratele ei să umble. L-am scos afară între timp, pentru că l-a folosit Tudor la primele plimbări, mai ales când mergeam în oraş. Îmi aduc cu drag aminte de ora în care ne plimbam cale de două porţi, păşind atent, privind fiecare furnică, piatră şi fir de iarbă ce ne ieşea în cale. Abia aştept să repet experienţa împreună cu Tereza! Sunt cele mai bune exerciţii de „a trăi în prezent”, de mindfulness, pe care le pot face!

    Pentru bara Montessori, am urmărit indicaţiile de pe una dintre paginile mele preferate. Am cumpărat două panouri de lemn şi am comandat de la geamgiu o oglindă după dimensiunile dorite. Când a auzit că e pentru copil mic, i-a polizat marginile, să nu fie tăioase. Apoi am găsit în pod o bară pentru perdele, nefolosită, şi am purces la treabă.

    Pentru că ne-a rămas spaţiu în partea de sus a panourilor de lemn, am pus şi câteva fotografii de familie, prinse în piuneze, care să îl facă pe Tudor să îşi dorească şi mai mult să se ridice, să le studieze. Când a crescut îndeajuns încât să ajungă la ele şi să poată desface piunezele, le-am dat jos, pentru a nu se înţepa sau a nu le înghiţi.

    La cursul Montessori pentru părinţi ni s-a spus că după doi ani şi jumătate ar fi indicat să dăm jos oglinda de pe perete, pentru a nu îl distrage prea tare pe copil. Bineînţeles, Tereza urmând să folosească bara, încă nu am renunţat la ea. Probabil după ce va trece şi ea de vârsta asta, vom folosi spaţiul acela de pe perete pentru o tablă de scris.

    Cu toate că strădania copilului este de durată, trebuie să fim foarte atenţi, să nu îl grăbim în primele stadii ale procesului de însuşire a mersului. Dezvoltarea solidă se bazează pe finalizarea completă a cerinţelor fiecărei faze înainte de a trece la următoarea. Aşa cum „ochiurile pierdute” dintr-un pulover tricotat duc la un produs fragil, la fel şi copiii grăbiţi să treacă prin oricare dintre stadiile de dezvoltare nu sunt la fel de puternici precum ar fi putut să fie. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

  • Raftul nostru Montessori

    Raftul nostru Montessori

    De câte ori caut ceva despre Montessori, printre primele imagini care apar sunt cele cu rafturile pentru activităţi. Tăvile aşezate ordonat pe un raft jos, la îndemâna copilului, îţi dau imediat un sentiment de ordine, linişte şi frumos. Când am hotărât să schimbăm camera lui Tudor şi să o „montessorizăm”, raftul pentru activităţi a fost printre primele modificări.

    Lăsaţi de capul lor, copiii au tendinţa de a crea haos, dar ei simt nevoia şi le place enorm să trăiască într-un mediu ordonat. Încercaţi să aranjaţi încăperile în care copilul îşi petrece cea mai mare parte a timpului în aşa fel încât să îi fie uşor să păstreze un ambient ordonat şi bine organizat. E surprinzător ce impact poate avea acest lucru asupra personalităţii sale în curs de dezvoltare. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Am căutat mai întâi la Ikea, desigur, să vedem dacă găsim ceva mulţumitor. Dar spaţiul era îngust, transportul prea costisitor pentru un raft aşa mic şi am ales să îl facem singuri. Am găsit indicaţiile pe site-ul Voilà Montessori, am cumpărat materialele şi am făcut raftul. Nu a fost deloc greu, mai ales că am cumpărat plăcile direct la dimensiunile dorite.

    Dr. Montessori vorbeşte despre „perioadele senzitive” prin care trec copiii. O perioadă în care copilul învaţă fără a depune vreun efort, în care „absoarbe” informaţia din mediul înconjurător. Perioada senzitivă pentru ordine este, conform cărţii lui Tim Seldin, între doi şi patru ani. Jeanne-Marie Paynel o anunţă ca fiind între şase luni şi trei sau chiar cinci ani pentru unii copii. La cursul Montessori pentru părinţi am aflat că nevoia de ordine şi mişcare la copilul mic este la fel de importantă precum cea de aer sau de mâncare! Copilul are nevoie de mişcare şi de ordine, pentru a se dezvolta complet şi armonios, la fel cum are nevoie de aer pentru a respira şi de mâncare pentru a se hrăni.

    „Un loc pentru fiecare lucru şi fiecare lucru la locul său” este un principiu de bază în educarea copiilor Montessori. Acest raft de activităţi nu face altceva decât să evidenţieze acest principiu şi să ajute la implementarea lui. Copilul ştie exact de unde să ia activitatea şi unde să o pună la loc. Am observat adesea că Tudor reacţionează când lipseşte o activitate (se vede locul gol). La fel, merge imediat la raft de câte ori schimb câte ceva. În plus, pentru mine, ca părinte, raftul de activităţi înseamnă că ordinea poate fi restabilită în cel mult cinci minute.

    Faptul că mintea matematică este activă de la început, devine evident nu doar […] datorită atracţiei pe care exactitatea o exercită asupra fiecărei acţiuni executate de copil, dar o vedem şi în faptul că nevoia de ordine a copilului este una dintre cele mai puternice stimulente ce domină prima parte a vieţii sale. Senzitivitatea faţă de aranjarea ordonată a lucrurilor, faţă de poziţiile relative ale acestora, apare odată cu simpla percepţie, şi anume, cu prima preluare a impresiilor din mediul înconjurător. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

  • Patul nostru Montessori

    Patul nostru Montessori

    Montessori încurajează dormitul bebeluşului şi copilului mic pe o saltea aşezată pe podea (Montessori floor bed). Principalul motiv este acela că, în acest fel, încurajăm independenţa şi libertatea de mişcare ale copilului. Cu Tudor, am renunţat la pătuţ pe când avea vreo opt luni, punând salteaua canapelei direct pe jos. A învăţat repede să urce şi să coboare de pe patul jos. De cele mai multe ori, când se trezeşte, coboară repede din pat şi vine să ne caute. Am folosit salteaua de la o canapea, pentru a putea dormi şi eu alături de el, să-l alăptez liniştită.

    Tereza a dormit la început alături de mine şi de Tudor. În prima lună am ales patul mare, pentru că îmi era greu să mă aşez sau ridic de pe saltea, din cauza operaţiei de cezariană. Ne-am mutat în camera copiilor, pe saltea, înainte ca ea să împlinească două luni. Pe la cinci luni şi jumătate a început să coboare singură din pat. A căzut doar de câteva ori, învâţând repede unde sunt marginile saltelei. La început am pus chiar o pătură lângă pat, pentru cazurile acestea. Tereza are în curând opt luni şi aproape niciodată nu plânge când se trezeşte. Pur şi simplu, se dă jos din pat şi vine să ne caute. Uneori o auzim înainte să ajungă în hol, alteori când începe să se joace prin cameră.

    Pe lângă independenţă, patul Montessori le mai oferă copiilor şi o imagine limpede a spaţiului din jurul lor, neobturată de barele sau de plasa pătuţului, îi ajută să se simtă bine în mediul lor. Libertatea de mişcare este şi motivul pentru care Tereza nu doarme în sac (nici Tudor, de altfel, după ce am folosit salteaua pusă pe jos). Prefer să îi dau o pereche de pantaloni în timpul somnului, în caz că se dezveleşte, dar să se poată mişca liniştită când se trezeşte.

    Maria Montessori ne-a învăţat că plânsetul copilului înseamnă: „Ajută-mă să fac singur!” şi un pat jos îl poate ajuta să facă lucruri importante de unul singur destul de devreme. O cale atât de simplă cu o finalitate atât de importantă! (Dr. Silvana Montanaro, Understanding the Human Being)

    (Photo by Peter Oslanec on Unsplash)