Învăţ Montessori

Categorie: Concentrare

Privitul pe fereastră

Când Tudor se întâmplă să fie extrem de agitat îi recomand uneori să își aleagă o carte de citit sau să meargă pe geam. Privitul pe fereastră este una dintre cele mai relaxante activități pe care le face.

Când era mic și eu am mers la serviciu timp de câteva luni, a învățat să mă conducă stând pe geam și, uneori, să mă aștepte acolo. La fel făceau copiii și cu Lucian, înaintea pandemiei, alergând nerăbdători spre fereastră de îndată ce știau că se apropie ora de sosire de la serviciu.

Privitul pe fereastră este o ocazie minunată de a studia lumea din jurul nostru și de a ne dezvolta concentrarea. Copiii mici sunt fascinați de viața de zi cu zi, interesați fiind de tot ceea ce se întâmplă. Și au atâtea de văzut, pentru că imaginea din fața lor nu e niciodată aceeași! Vremea se schimbă în fiecare zi, peisajul e altfel de la un anotimp la altul. Mașinile, oamenii, animalele și păsările sunt mereu diferite, chiar dacă uneori aceleași.

În lumea de astăzi, copiii sunt tot mai puțin obișnuiți cu ritmul lent de viață. Grăbiți asemenea părinților, alergând mereu de la o activitate la alta, de la un loc la altul, nu mai au ocazia să se bucure de simpla observare a unei păsări care ciugulește dintr-o bucată de pâine.

Cei care au acces la ecrane, cu atât mai puțin sunt răbdători să urmărească viața în câteva cadre pe secundă. Obișnuiți cu derularea rapidă a imaginilor, viața în ritm normal nu mai are aceeași atracție pentru ei. Din păcate, ecranul, această dădacă aparent gratuită, își cere plata cu întârziere și cu costuri extrem de mari pentru copii!

Psihologul Adam Cox a observat că, dacă acum 50 de ani copiii se plictiseau după câteva ore în care nu aveau nimic de făcut, în zilele noastre copiii se plictisesc după doar treizeci de secunde, în timp ce majoritatea adulților simt nevoia să își controleze telefonul în cele patru secunde în care încetinesc și se opresc la o trecere de pietoni. (Dr. William Stixrud, Ned Johnson, The Self-Driven Child)

Adesea, stând alături de ei, creăm povestiri despre ceea ce vedem afară. Ne gândim încotro se duce camionul încărcat cu lemne, ne imaginăm ce discută două persoane care se întâlnesc pe stradă. Alteori, numărăm toate mașinile roșii care trec prin fața noastră sau câte ambulanțe vedem în timp ce stăm la geam. Ne uităm la norii sau păsările de pe cer, observăm soarele sau ne mirăm când vedem luna în plină zi.

Când sunt mici, copiii au o mulțime de întrebări despre ceea ce văd. Putem să le susținem curiozitatea aceasta înnăscută, ajutându-i chiar să o dezvolte. A-i învăța pe copii să reflecteze asupra a ceea ce văd e un mod deosebit de a le dezvolta atât imaginația, cât și empatia și compasiunea. Devin astfel mai curioși nu doar despre ceea ce se întâmplă în viața lor, dar și a celorlalți.

Privitul pe fereastră e doar una dintre metodele prin care îi putem ajuta pe copii să rămână ancorați în prezent. Mersul în ritmul copilului, joaca în natură și prezența conștientă alături de ei sunt opțiuni din aceeași categorie.

Visatul cu ochii deschiși este la fel de important pentru dezvoltarea cognitivă a copiilor precum orice altă formă de gândire. Iar în societatea noastră, în care problemele de anxietate ale adulților și copiilor devin normă, reveria poate fi considerată unul dintre remedii.

Trebuie să creăm cu intenție perioade de reflecție în aceste timpuri în care stimularea este prezentă pretutindeni. (Dr. William Stixrud, Ned Johnson, The Self-Driven Child)

(Photo by Bermix Studio on Unsplash)

10 februarie 2021
Zmeul și joaca în natură

De ziua Terezei, i-am cumpărat lui Tudor un zmeu. Citisem împreună cu el cartea Dănuț și zmeul uriaș și mi s-a părut a fi un cadou interesant. De îndată ce l-a primit, Tudor a vrut să îl testeze.

După ce au găsit un loc potrivit pe dealurile din jurul orașului, copiii s-au bucurat de înălțarea zmeului. Când i-am însoțit și eu, am rămas surprinsă de entuziasmul pe care o activitate aparent atât de simplă îl poate trezi în noi. Într-o zi când nu bătea vântul foarte tare, am alergat pe deal, încercând să ridicăm zmeul. Încercările noastre au fost și un excelent prilej de râsete și voie bună împreună. Dar, mai presus de toate, am rămas uimită de relaxarea pe care am resimțit-o privind zmeul fluturând în înălțimi. Ce ocazie minunată de conectare cu prezentul!

Dorind să evităm cât mai mult aglomerațiile, am ales mai des ca de obicei să ieșim în natură în afara orașului. Am mers pe malul râurilor, unde copiii s-au bucurat să arunce pietre în apă. Am intrat desculți în pârâu, împreună cu copiii, când vremea a fost mai caldă. Am cules frunze sau castane și am mirosit ace de pin, impresionați de puterea mirosului lor. Adesea, ne-am oprit să vedem ciupercile care ne apăreau în cale. În zonele de munte copiii au mâncat frăguțe, afine sau mure, împreună cu gustarea adusă de acasă.

Copiii ies din casă zilnic, cel puțin o dată, indiferent de temperatura de afară. Excepțiile când stau toată ziua în casă sunt doar câteva pe an. Din păcate, de multe ori găsim parcurile goale, mai ales dacă vremea e capricioasă. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține exploratorului britanic Ranulph Fiennes. „Nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită” a devenit motto-ul după care ne ghidăm de când s-au născut copiii.

Ani de zile, programul meu însemna plecat de acasă dimineața și întors după-masa târziu de la serviciu. Eram prea obosită pentru a mai ieși afară și nu apreciam deloc plimbarea în aer liber. Din fericire, am început să înțeleg cât de greșit gândeam, citind-o pe Maria Montessori. Între timp, am învățat că elementele esențiale prin care pot să am grijă de mine înseamnă să mănânc sănătos, să beau suficientă apă, să dorm destul și să fac mișcare în aer curat.

Toți suntem de acord cu importanța simțurilor în construirea gândirii. […] Dar va fi greu să-i facem pe oameni să accepte ideea că mișcarea are tot atâta importanță, ba poate chiar mai multă pentru dezvoltarea intelectuală a omului. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Maria Montessori s-a folosit de comparații amuzante și de exemple numeroase pentru a încuraja părinții să meargă în ritmul copilului. Datorită ei, am învățat să ne ajustăm mersul și așteptările atunci când ieșim la plimbare împreună cu copiii. I-am lăsat să se cațere în copaci, când au putut să facă asta singuri și să sară de la înălțimi care uneori ne-au făcut să ne ținem respirația. Lăsându-i să exploreze în voie, am văzut că nu fac nicio mișcare pentru care nu sunt pregătiți și pe care n-au exersat-o temeinic înainte.

Triunghiul Pikler a primit, în ultimele luni, un nou rol. Nu mai e folosit doar pentru cățărat, ci și ca aparat pentru sărituri. Imitându-l pe Tudor, Tereza îl folosește pentru antrenament. A început prin a se urca pe primele trepte, întorcându-se apoi cu spatele la ele și sărind. În timp, a ajuns tot mai sus, încântată și încrezătoare în sine. Apoi, când s-a simțit pregătită, a repetat mișcările astfel învățate și afară.

Zmeul este acum unul dintre obiectele esențiale pe care le păstrăm în mașină. Iar zilele de toamnă, când bate vântul frunzele, au devenit ideale pentru a trage zmeul de sfoară. Încă un prilej minunat pentru a ne bucura de natură și aer curat!

1 noiembrie 2020
Ciclul de lucru Montessori

Ciclul de lucru de trei ore este unul dintre principiile care diferenţiază Montessori de învăţământul tradiţional. Cercetările din ultimele decenii au demonstrat că şi adulţii ar avea un stil similar de lucru. Dar pentru unii dintre noi, acest timp neîntrerupt este un lux. Şi totuşi, când reuşim să beneficiem de el, alegându-ne singuri activitatea şi reuşind să o ducem la îndeplinire, ne simţim atât de bine! Pentru copiii mici, acest lux înseamnă o putere mai mare de concentrare şi un nivel crescut de independenţă. Iar serenitatea cu care ei încheie această perioadă este un bonus.

Programul nostru de vară presupune trezirea în jurul orei şapte, urmată de joaca individuală sau împreună cu bunica şi micul dejun. Uneori, copiii frământă aluat, pictează sau se joacă cu plastilină. Alteori, abia aşteaptă să termine micul dejun pentru a ieşi la joacă. Cât timp e vreme frumoasă, stau afară dimineaţa câte două sau trei ore. Pentru că acum nu putem pleca nicăieri, ne petrecem ziua doar în curte şi facem planuri de evadare atunci când vom putea.

Joaca de dimineaţă presupune folosirea tuturor maşinilor şi bicicletelor din curte, grădinărit, desenat cu cretă, dat în hamac. De multe ori, joaca cu nisip e lăsată deoparte, în favoarea unor activităţi de viaţă practică. Ambii sunt preocupaţi acum de tăiat, Tudor folosind foarfeca de grădină, iar Tereza un cleştişor mic. Îşi aleg pentru asta frunze uscate, ramuri căzute din copaci sau fire de iarbă.

Maria Montessori a organizat programul în grădiniţe în funcţie de ciclul de lucru al copiilor. Pentru cei sub doi ani şi jumătate, acesta presupune o durată neîntreruptă de lucru de cel mult nouăzeci de minute. Pentru copiii mai mari de această vârstă, durata creşte la trei ore. În acest interval de timp, copiii decid singuri ce anume să lucreze. Fiecare îşi alege ce activităţi doreşte, în funcţie de ceea ce îl interesează sau atrage în ziua respectivă.

O activitate interesantă, liber aleasă, care are virtutea de a induce concentrarea, nu oboseala, sporeşte energiile şi capacităţile mentale ale copilului şi îl conduc la stăpânirea de sine. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Schematizând această durată neîntreruptă, Maria Montessori a împărţit-o în câteva secvenţe. În prima jumătate de oră, copiii îşi regăsesc mediul de lucru. Îşi salută colegii, îşi iau rămas bun de la părinţi, fac mici sarcini organizatorice. În următoarea jumătate de oră, aleg o activitate mai uşoară, care le e deja cunoscută.

După prima oră de lucru, aşa-zisa „falsă oboseală” se instalează. Unii compară acest moment cu pauza de cafea a adultului. Dacă momentul nu este bine înţeles, copilul îşi poate pierde concentrarea şi reintră greu în dispoziţie de lucru. Lăsat însă nederanjat, după un timp de agitaţie şi deplasare aparent fără sens, îşi va găsi o activitate. Munca pe care o va face în următoarele nouăzeci de minute va fi partea „serioasă” a zilei de lucru. Va fi acaparat de învăţarea a ceva nou, va fi atras de sarcini mai grele, pentru care are nevoie de maximă concentrare.

Ultima jumătate de oră va fi cea în care copiii încep să îşi strângă activităţile, reluând eventuale discuţii cu colegii de grupă. Unii aleg să rearanjeze sala de clasă, alţii aleg o carte sau se pregătesc de prânz sau de plecarea spre casă. Uneori, copiii de peste patru ani vor repeta acest ciclu de activitate neîntreruptă şi după-masa.

Iată un exemplu de ciclu neîntrerupt al unui copil de patru ani şi jumătate pe care l-am observat recent. Făcut puzzle, zece minute. Construit cu blocuri de lemn, cincisprezece minute. Udat plantele, douăzeci de minute. Măturat podeaua, zece minute. Activitate cu cardurile de numărat, cincisprezece minute. Urcat şi coborât treptele, cinci minute. Povestit cu tata, zece minute. Făcut un puzzle de o sută de piese, patruzeci şi cinci de minute. Exersat legatul şireturilor de la papuci, patruzeci şi cinci de minute. ( Maren Schmidt, Dana Schmidt, Understanding Montessori: A Guide for Parents)

Mi-a fost întotdeauna uşor să observ ciclul de lucru Montessori atunci când sunt afară cu copiii. Când ieşim, aleargă fiecare spre ceea ce i se pare interesant, dar imediat îi atrage altceva atenţia. E ca şi cum ar lua în primire toate maşinile, jucăriile şi uneltele rămase peste noapte afară. După aceea, Tudor îşi alege o sarcină de grădinărit sau pune în practică vreo idee văzută într-o carte. Tereza îl ajută uneori, pe post de asistentă sau îşi găseşte propria îndeletnicire.

Când încep să aibă mici neînţelegeri, îmi dau de înţeles că este momentul falsei oboseli. Adesea, e suficient să le atrag atenţia asupra unei flori sau a unei furnici, pentru a restaura pacea. Alteori, reuşesc singuri să îşi rezolve problemele, găsind câte o soluţie ingenioasă. Îl văd adeseori pe Tudor absorbit apoi într-o muncă importantă, în timp ce Tereza face cu totul altceva. În perioada aceasta, am observat că lucrează mai mult separat, fiecare prins în sarcina lui.

Tereza este prima care începe să dea semne de oboseală, alegând să urce în casă sau venind la mine în braţe. Tudor rămâne adesea concentrat asupra propriei sarcini, pentru cel puţin încă o jumătate de oră.

Când stăm mai mult în casă, le arăt câte un material nou dimineaţa, după ce terminăm micul dejun sau după trezirea din somnul de amiază. Dacă suntem afară, găsim de fiecare dată prilejuri de a integra ceea ce au învăţat în casă sau din cărţi. Sunt zile în care materialele din casă aproape nu sunt atinse şi altele în care lucrează cu ele timp îndelungat.

În ultima vreme, am observat că Tudor are o perioadă de muncă mai îndelungată şi în timpul după-amiezei. În timpul acesta, Tereza preferă să stea alături de adulţii din preajmă.

Majoritatea dintre noi, chiar şi copiii mici, avem un ciclu de lucru înnăscut de trei ore. L-am putea compara cu ciclul nostru de somn. Când ştim că avem la dispoziţie cel puţin trei ore de lucru neîntrerupt la dispoziţie, vom îndeplini o multitudine de sarcini şi vom face asta cu plăcere. Dacă timpul ne este întrerupt, s-ar putea să nici nu ne apucăm de lucru. (Maren Schmidt, Dana Schmidt, Understanding Montessori: A Guide for Parents)

Perioada aceasta de carantină, cu tot disconfortul creat, poate fi momentul ideal pentru observarea şi dezvoltarea unor astfel de cicluri. Nefiind nevoiţi să alergăm din loc în loc, îi putem lăsa pe copii să lucreze neîntrerupţi. Repetând tiparul acesta zilnic, beneficiile vor apărea, cu siguranţă!

Darul timpului neîntrerupt ne oferă, atât adulţilor cât şi copiilor, ocazia de a ne angaja în propriul ciclu de trei ore de muncă asiduă. Creăm astfel un succes personal în învăţare, concentrare şi independenţă. (Maren Schmidt, Dana Schmidt, Understanding Montessori: A Guide for Parents)

(Photo by Michał Parzuchowski on Unsplash)

12 aprilie 2020
Jucării descompuse

Le-am cumpărat puţine jucării copiilor, în cei patru ani. Am optat mereu pentru cele „deschise”, adică cele care dezvoltă creativitatea copiilor. Şi am ales materialele Montessori care mi s-au părut cele mai potrivite şi mai importante pentru a le avea acasă. Le-am lăsat la îndemână maxim câte zece odată şi le-am rotit când vedeam că nu sunt interesaţi de vreo activitate. Rotirea aceasta a însemnat că adesea am pus pe raft jucării descompuse. Am ţinut cont de abilităţile copiilor şi am pus doar puţin mai mult decât puteau lucra la momentul respectiv. Astfel, un singur material a fost folosit de nenumărate ori, fiind totuşi de fiecare dată ceva nou şi stârnindu-le iar interesul.

În mediile Montessori, indiferent de vârsta lor, copiii se concentrează profund și intens, deoarece fiecare material oferă niveluri de dificultate progresive, asigurând astfel întotdeauna doar nivelul potrivit de provocare pentru copil. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

Deşi sunt încă momente când reamintim regula casei pentru jucării, copiii se joacă des şi timp îndelungat împreună. De aceea, caut să fie mereu disponibile şi activităţi potrivite pentru amândoi. În primul rând, e vorba de diverse materiale pentru construit. Avem cinci tipuri de seturi, pe care le rotesc periodic, fiind o activitate cu care lucrează zilnic. Tudor alege toate piesele, pe când Tereza ia, de obicei, câteva bucăţi, pe care le îmbină imitându-şi fratele. Dintre toate, cel mai drag le e setul primit de la o prietenă, din care pot construi turnuri, cuburi, dar mai ales un tren pentru animale. Călătoresc astfel, povestind cu animalele, de la Polul Nord, unde îl lasă pe ursul polar, şi până la Ecuator, unde tigrului îi e cald şi bine. Un traseu, deci, mai lung chiar şi decât al Transsiberianului!

Ieri am schimbat activităţile de pe raftul Terezei. Nu am mai făcut asta de ceva timp pentru că programul de vară însemna stat afară cel puţin câte şase ore pe zi. Cu ocazia aceasta, am trecut în revistă toate materialele. Descriu mai jos câteva dintre ele, pe care de-a lungul timpului le-am folosit ca jucării descompuse.

Turnul cu inele era prea complex pentru copii, când erau mici. La început am folosit doar baza lui şi am găsit două inele pentru perdea, din lemn, uşor de aşezat. După ce s-au descurcat bine cu inelele largi, le-am ales pe cele mai mici din set. Erau mai potrivite pentru mânuţele harnice şi ceva mai dificil de potrivit decât cele largi. Cu timpul, abia, am pus întreg setul pe raftul de activităţi.

Setul cu patru baze ar fi fost prea dificil pentru un copil de un an. Dar descompus, prezentată pe rând câte o bază, a fost excelent pentru exersarea coordonării mână-ochi şi a concentrării. Acum, la aproape doi ani, Tereza are pe tavă setul complet, fiind suficient de dificil pentru a-i atrage atenţia.

Pentru a introduce un obiect în altul, păpuşile Matrioşka sunt un exerciţiu minunat. Dar cea mai mică dintre ele ar fi fost periculoasă pentru copii, când erau mici. Le-am prezentat la început doar primele trei păpuşi, abia acum avându-le la dispoziţie pe toate cinci.

Pentru activităţile de înşiruit, pe lângă clasicul şiret legat la un capăt şi diverse obiecte găurite, le-am luat copiilor un set special pentru aşa ceva. Dacă le-aş fi dat setul complet, ar fi fost copleşitor pentru ei. Aşa că am ales un creion cu şnur şi conturul unei fetiţe pentru Tereza, să treacă cu „acul” prin cât mai multe găuri. Lui Tudor i-am pus celălalt contur şi două haine pe care să le „coasă” peste. Am schimbat periodic culorile, am adăugat şi papuci, crescând treptat complexitatea.

Jocul de îndemânare de la Ikea l-am reconfigurat, lăsând doar câte un cub pe fiecare şină şi folosind câteva piese pentru o activitate de înşiruit. Am ales zece mărgele, la fel ca în cazul cârligelor de rufe, pentru obişnuirea indirectă cu sistemul zecimal.

Două dintre puzzle-urile preferate ale lui Tudor sunt cele cu copiii. Acum le poate face pe amândouă deodată, cu toate piesele amestecate, dar, la început, i-am pus doar un „strat” de piese. Când s-a descurcat bine, l-am adăugat pe următorul, şi tot aşa, până a lucrat uşor cu toate. Perioada în care a început să lucreze cu puzzle-ul acesta a fost şi cea în care i-am prezentat cardurile cu corpul uman. Dar, la fel, am început doar cu câte trei imagini, până când am discutat toate organele interne. Abia de curând şi-a luat singur întreg setul, dar nu a lucrat la fel de intens. Nediscutând încă şi sistemul osos, cred că au fost prea multe carduri deodată şi s-a simţit copleşit.

La fel am procedat şi cu seturile de pseudo-instrumente muzicale. Am pus într-o tavă doar câte trei sau patru, schimbându-le de câteva ori pe an. În ultima vreme, am sortat şi cărţile, lăsând afară mai puţine, în funcţie de sezon sau interesele de moment. Am folosit jucării descompuse şi atunci când pe cutie scria că sunt pentru copii mai mari. Le-am transformat astfel din ceva complex într-o activitate mai simplă, căreia i-am crescut treptat dificultatea. Pentru noi, acesta e un mod potrivit de a cumpăra materiale mai puţine, preferând întotdeauna calitatea înaintea cantităţii.

Un copil alege ceea ce îl ajută să se autoformeze. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

23 septembrie 2019
Triunghiul Pikler

Înainte ca Tudor să împlinească un an şi jumătate, am vrut să îi cumpăr triunghiul Pikler. Îl văzusem menţionat adesea în articole şi mi s-a părut o activitate interesantă de făcut în casă. Termenul de livrare era de aproape cinci luni, însă, aşa că am renunţat. Dar gândul mi-a rămas la el, mai ales când am început să o văd pe Tereza căţărându-se pe orice masă şi scaun îi ieşeau în cale.

Aşadar, după doi ani, le-am comandat copiilor triunghiul Pikler. Îl au deja de câteva luni bune şi îl folosesc aproape zilnic. Deşi i-am învăţat pe copii că ieşim afară pe orice vreme, tot nu putem petrece atâtea ore ca într-o zi senină. Triunghiul Pikler este, în acele zile, cu atât mai mult folosit.

Săptămâna aceasta, instruită atent de Tudor, Tereza a învăţat să treacă de pe o parte pe alta a triunghiului. Este atât de încântată de noua mişcare învăţată, încât atunci când suntem în casă face asta aproape continuu. La început, stăteam lângă ea, fără să o ating, pregătită să o prind. După ce am văzut cât de atent se mişcă, am păstrat o distanţă ceva mai mare. Am observat adesea că cei mici, dacă nu se simt siguri pe ei, renunţă la a face mişcarea iniţială. Observ asta la Tereza chiar şi atunci când coboară scările. Dacă nu e sigură pe ea, le coboară în şezut sau ne cere să îi dăm mâna.

Copiii au nevoie de multe ocazii pentru mişcare. Graţia despre care vorbea Maria Montessori o pot dobândi doar exersând. În ultimele decenii, teama pentru siguranţa copiilor i-a determinat pe părinţi să creeze locuri de joacă cât mai sigure posibil. Dar pentru o dezvoltare completă, copiii au nevoie şi de riscuri.

Heather Shumaker este autoarea cărţii It’s OK to Go Up the Slide. Ea citează cercetări care demonstrează că urcatul invers pe tobogan este, de fapt, modul copiilor de a căuta riscuri şi provocări în parcurile atât de sigure ale zilelor noastre. Dar copiii devin mai siguri tocmai când îşi folosesc corpul pentru a dobândi experienţă. Riscul se experimentează, nu se învaţă de la altcineva.

Corpul copilului se schimbă în mod constant, aşadar copiii sunt dornici să experimenteze noul model și să vadă ce poate face. Atunci când își folosesc trupurile și își testează propriile limite, copiii devin conştienţi de corpul lor și de acele limite. De asemenea, câștigă dexteritate, echilibru și putere. Acordându-le copiilor şansa de a-şi asuma riscuri îi facem parteneri ai propriei lor siguranțe. (Heather Shumaker, It’s OK to Go Up the Slide)

Ieri dimineaţă, Tudor fixase rampa de la triunghiul Pikler pe cea mai înaltă treaptă a acestuia. Spre uimirea mea, Tereza a început să o urce. După ce a ajuns în vârf, s-a întors cu faţa, pentru a o coborî, ca pe tobogan. Spre finalul rampei, s-a ridicat chiar în picioare şi a coborât aşa. A repetat exerciţiul acesta, cu bucurie, de nenumărate ori. Aflată în plină perioadă a efortului maxim, triunghiul Pikler îi oferă ocazii bune pentru a consuma cât mai multă energie. În plus, pentru copiii mici, nevoia de mişcare şi de ordine sunt la fel de importante precum cea de aer sau de mâncare.

Mişcarea corectă este o abilitate înnăscută nu numai a animalelor, ci și a oamenilor, inclusiv a orăşenilor. Dacă oferim suficient spațiu și posibilități pentru mișcare liberă, atunci copiii se vor mișca la fel de bine precum animalele: cu îndemânare, uşor, cu siguranţă şi naturaleţe. (Emmi Pikler, Peaceful Babies, Contented Mothers)

Despre dr. Emmi Pikler, pediatra maghiară care a gândit acest triunghi, am auzit pentru prima dată la Janet Lansbury. Dr. Pikler milita pentru a-i lăsa pe copii să se mişte liber. Eleva ei, Magda Gerber, i-a preluat ideile şi a dezvoltat în SUA organizaţia RIE (Resources for Infants Educarers), a cărei activă promotoare este Janet Lansbury. Datorită ei, ne-am oprit din a-l mai ajuta pe Tudor să stea în fund, când era mic. Tot datorită articolelor sale, pe Tereza am lăsat-o să descopere singură toate mişcările, inclusiv întoarcerea de pe o parte pe alta, statul în fund, ridicatul şi mersul în picioare.

Învăţând, în timpul dezvoltării motorii, să se întoarcă pe burtă, să se răsucească, să se târâie, să stea în fund şi să meargă, [copilul] nu învaţă doar aceste mișcări, ci și cum să înveţe. Învață să facă ceva de unul singur, să fie interesat să încerce, să experimenteze. Învață să învingă dificultățile. Ajunge să cunoască bucuria și satisfacția date de acest succes, ca rezultat al răbdării și perseverenţei sale. (Emmi Pikler, Peaceful Babies, Contented Mothers)

Pentru Tudor, triunghiul Pikler devine şi cort de odihnă sau visare. Când se satură de căţărat, ia o pătură şi o aşază peste triunghi. Ajutat apoi de Tereza, duce şi nişte perne înăuntru, împreună cu vreo maşină sau vreun animal de pluş. Când vor, mă aşez şi eu alături de cortul lor, pentru spus poveşti sau citit dintr-o carte.

Pentru individ nu este important să se poată mişca oriunde şi în orice sens, ci să dobândească un deplin control asupra organelor lui motrice. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

8 iunie 2019
Închis-deschis

Activitatea preferată de pe raftul Terezei în perioada aceasta este coşul de închis-deschis. Am căutat obiecte care să fie cât mai atractive pentru ea, cu închizători diverse. Pentru că e în plină perioadă senzitivă pentru obiecte mici, am selectat intenţionat mai ales sticluţe, cutii şi portmonee mici pe care le aveam prin casă. Bineînţeles, am verificat să nu poată fi înghiţite, având în vedere că are tot timpul coşul la îndemână.

La cursul lui Simone Davies ni s-a recomandat să punem şi diverse obiecte în recipiente, pentru a trezi şi mai mult interesul copiilor. La Tereza, de pildă, bucuria a fost deosebită când a desfăcut fermoarul unui portmoneu şi a găsit înăuntru o sticluţă cu un dop înfiletat. A desfăcut de nenumărate ori dopul, l-a pus la loc, l-a înfiletat. A pus sticluţa în portmoneu şi a închis fermoarul. Şi apoi a luat-o de la capăt, cu aceeaşi bucurie.

Dimineaţa, la trezire, coşul este pentru moment primul pe care îl alege. A avut de mai multe luni diferite obiecte de închis-deschis, dar acum am observat interesul cel mai crescut pentru aceste mişcări. De-a lungul timpului am schimbat, desigur, obiectele. Tabachera, de exemplu, a avut-o la început, apoi am retras-o, pentru că nu reuşea să apese butonul de deschidere. De vreo săptămână, însă, reuşeşte să o deschidă şi închidă singură. Deschisă, tabachera e telefonul ei preferat.

Din lecturile Montessori am reţinut că e foarte important pentru copiii mici să lucreze cât mai mult cu mâinile. Îşi dezvoltă astfel coordonarea mână-ochi, rafinând mişcările cu fiecare exerciţiu. Apoi, muşchii mici ai mâinii sunt esenţiali în perioada învăţării scrisului. În plus, repetarea aceloraşi mişcări îi ajută în dezvoltarea concentrării şi îi pregătesc, indirect, pentru lucrul cu scop.

Mâinile sunt instrumentele inteligenţei umane. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

În coşul pentru închis-deschis se pot pune diverse obiecte din casă, care au mecanisme cât mai diferite de închidere. Astfel, când nu suntem pregătiţi să lăsăm copilul să exploreze prin casă, are adunate într-un loc suficiente obiecte de studiu. Bineînţeles, pentru a-i menţine interesul ridicat, ele trebuie schimbate periodic. O astfel de activitate îi poate fi prezentată copilului după ce stă singur în fund şi menţinută pe raft şi la vârsta de trei ani. Desigur, dificultatea mecanismelor de închidere va trebui crescută gradual.

Înainte să împlinească un an, mâna [copilului] se ocupă de activităţi diverse care reprezintă, s-ar putea spune, tot atâtea tipuri de muncă: deschide şi închide sertare, cutii, etc.; pune dopuri la sticle; scoate obiectele dintr-un recipient şi le pune în altul, etc. Cu aceste exerciţii se dezvoltă o abilitate tot mai mare. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Din nou, un videoclip deosebit, cu materiale încântătoare, este cel de la Voilà Montessori. Pentru copii mai mari, de peste doi ani, sunt şi clipurile cu închis-deschis sticle sau chiar o versiune de voiaj, cu recipiente mici din plastic. Pentru mai multe idei despre ce ar putea conţine un astfel de coş, mi-a plăcut articolul de la How We Montessori.

Raftul Terezei, la 16 luni

9 februarie 2019
Mersul pe linie

Între trei şi şase ani, copiii din grădiniţele Montessori exersează mersul pe linie. Desenată pe jos, linia este, de obicei, elipsoidală. Mersul pe linie este unul dintre primele exerciţii de viaţă practică. La fel ca multe dintre activităţile Montessori, şi aceasta a fost creată pe baza observării copiilor. Exemplul dat de E. M. Standing pentru a demonstra capacitatea extraordinară a Mariei Montessori de a găsi legi ascunse în situaţii aparent nesemnificative şi de a aplica principii universale celor mai mici detalii practice este tocmai acest exerciţiu.

Ea a observat, la fel ca toată lumea, că celor mici le place să meargă de-a lungul unei linii pe trotuar. Dar doar ea a văzut în această caracteristică semnificaţia sa psihologică. Şi-a dat seama că e legată de dificultatea mai mare pe care o au copiii, spre deosebire de adulţi, în a-şi păstra echilibrul, din cauza capului lor proporţional mai mare. Aşa că, urmând natura, ca întotdeauna, a inventat aceste „exerciţii de echilibru” care sunt o parte fermecătoare a rutinei zilnice din fiecare grădiniţă Montessori. (E. M. Standing, Maria Montessori. Her Life and Work)

Lui Tudor am încercat să îi arăt mersul pe linie cu puţin înainte de a împlini trei ani. Nu a fost foarte interesat, aşa că am renunţat atunci şi am căutat mai multe informaţii despre aceste exerciţii. Şi am înţeles, ceva mai târziu, că nu găsisem un punct de interes pentru activitate. Cu alte cuvinte, pentru a-i stârni să repete şi astfel să stăpânească ceea ce le arătăm, e important să găsim scânteia care îi atrage pe copii înspre activitatea respectivă. La început, în cazul mersului pe linie, punctul de interes este în demonstrarea felului în care punem călcâiul lipit de vârful celuilalt picior, la fel ca acrobatul care merge pe sfoară. Imediat ce am mers aşa, încet, cu multă concentrare, Tudor a început să mă imite. A devenit, astfel, una dintre activităţile pe care le face zilnic.

În grădiniţele Montessori, linia este permanent vizibilă, desenată direct pe podea. Acasă, noi am pus mai întâi un fular nefolosit pe jos, pentru a fi ceva mai lat decât piciorul lui Tudor. După ce a mers suficient de bine pe el, fără să se grăbească sau să calce pe lângă, am trecut la râu. Pe lângă plăcerea de a forma singur râul, în forme diverse, Tudor e foarte interesat de păstrarea echilibrului. Încă nu reuşeşte de fiecare dată să meargă fără să pună piciorul jos, dar perseverează. Dacă nu am fi primit râul acesta, am fi făcut noi o bârnă, dintr-o placă înălţată uşor de la podea.

Echilibrul corect e dificil pentru copil din două motive: mai întâi, pentru că sistemul său muscular nu e încă perfect coordonat; şi apoi, pentru că greutatea capului şi a corpului, proporţional cu picioarele, e mult mai grea decât a adultului. În dobândirea unei ţinute graţioase, un bun echilibru e primul lucru spre care să ţintim; odată dobândit, restul va veni de la sine. (E. M. Standing, Maria Montessori. Her Life and Work)

Variaţiunile mersului pe linie sunt numeroase, apărând astfel şi noi puncte de interes pentru activitate. Copilul poate duce în mână un steag, un clopoţel, un pahar plin de apă. Sau poate purta o carte sau un coş pe cap. După un timp, poate merge pe ritm, dacă îi punem muzică în fundal, aşa cum recomandă Maria Montessori. Motivul pentru care mersul pe linie este parte a exerciţiilor de viaţă practică este şi acesta. În activităţile zilnice, copilul trebuie să ducă diverse tăvi sau recipiente, fără să verse din ele. În grădiniţele Montessori, copiii pun singuri masa şi duc vasele cu mâncare pe mese. Fără un bun echilibru şi exerciţiu în a merge drept, supa din boluri ar fi, probabil, vărsată.

Văzând că îi face o plăcere deosebită, pe Tudor îl rugăm adesea să ne aducă un pahar de apă sau o cană cu cafea. În ultima vreme, când carafa lui şi a Terezei e goală, ia cana-filtru de apă şi o duce până la masa mică, unde îşi reumple carafa. La început temători, mai ales când filtrul de doi litri era plin, ne-am dat curând seama cât e de important pentru Tudor să facă asta singur. Ce îmbinare frumoasă între nevoia de efort maxim, plăcerea de a face singur şi bucuria de a-i ajuta pe ceilalţi! Ce exerciţiu bun pentru echilibru, coordonare musculară şi concentrare!

Când au învățat în acest fel să-și stăpânească echilibrul, copiii au adus actul mersului pe jos la un standard remarcabil de perfecțiune și au dobândit, pe lângă siguranță și calm în mersul lor natural, o ţinută neobișnuit de grațioasă a trupului. (Maria Montessori, Dr. Montessori’s Own Handbook)

[Photo by Erik Witsoe on Unsplash]

17 ianuarie 2019
Zăpadă! Un vailing de zăpadă!

Unul dintre cele mai triste momente ale copilăriei este atunci când afară e zăpadă şi o vezi doar pe geam. De ieri, copiii tuşesc şi au febră, ceea ce înseamnă că suntem blocaţi în casă. Aşa că astăzi am adus zăpada în casă – un vailing de zăpadă! Le-a făcut o plăcere deosebită să se joace cu ea!

Au încercat mai întâi cu mâinile goale, dar imediat le-a fost frig şi ne-au cerut mănuşile. Tereza a încercat să o şi guste, dar Tudor a oprit-o, spunându-i că e prea rece. El a făcut bulgări, ea a plimbat zăpada de pe o mănuşă pe alta. Şi au observat atenţi cum se topeşte, până a rămas doar apă.

Zilele în care nu putem ieşi din casă sunt printre cele mai greoaie pentru noi. Copiii au aşa de multă energie, pe care o consumă greu doar între patru pereţi! Şi atunci gândim multe jocuri pline de mişcare, exerciţii care presupun efort fizic intens şi activităţi diverse făcute împreună. Mai ales cu şi pentru Tudor, facem pod din scaune, cursă cu obstacole, agăţări de o bară suspendată, mers pe râu.

Tereza este în plină perioadă a efortului maxim. Umblă deja foarte bine, uneori chiar în pas alergător. Se caţără pe fiecare scaun, masă joasă sau pat pe care le găseşte. Dacă alături se află un scaun sau o masă ceva mai înalte, cu atât mai bine! Se urcă vioaie şi pe acelea!

A început chiar să plimbe prin casă un scăunel, care o ajută să ajungă la rafturile mai înalte. În tot ceea ce face, se observă o concentrare deosebită şi o repetare a mişcărilor, până la perfecţiune. Iar când ieşim afară, fie că e zăpadă sau nu, umblă peste un kilometru, când mergem în ritmul ei.

Copilul nu urmăreşte legea efortului minim, ci o lege exact contrarie. Utilizează o cantitate de energie pentru un scop nesubstanţial şi cheltuieşte nu numai energie de mişcare, ci şi energie intensă în executarea exactă a fiecărui detaliu. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Maria Montessori a observat la copiii sub şase ani ceea ce ea a numit perioada maximului efort. Este nevoia copilului de a repeta o activitate, aparent fără un scop concret, până când dobândeşte noua abilitate pentru care a efectuat acţiunea respectivă.

Zilele acestea, în cazul Terezei, este urcarea pe scaun, din nou şi din nou, chiar şi imediat după ce a căzut. În cazul lui Tudor, este înnodarea oricărei panglici, de nenumărate ori, până când reuşeşte să facă funde. Acum câteva zile a ieşit în oraş pentru prima dată după ce şi-a legat singur şireturile. Avea o singură fundă la fiecare, iar încântarea de pe chipul lui era de neegalat!

Copilul nu oboseşte prin muncă, ci devine mai puternic. Creşte prin muncă şi de aceea munca îi măreşte energiile. Nu cere niciodată să fie uşurat de munca lui, dimpotrivă, cere să fie lăsat să-şi execute sarcinile şi să le execute singur. Sarcina de a creşte este însăşi viaţa lui. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Uneori, grăbiţi, nu vrem decât să îl încălţăm repede şi să ieşim din casă! Sau să îi dăm Terezei jos scutecul, pentru a o schimba. Şi uităm să îi lăsăm să facă singuri măcar o parte! Mai nou, Tereza ne atrage atenţia, protestând vehement. Ne amintim astfel să ne întoarcem, pentru a o lăsa să aprindă ea lumina la baie sau să îşi dea jos şosetele, după ce i le trecem noi mai jos de călcâi. E, uneori, alegerea între drumul scurt, dar mai plin de hopuri sau între cel lung, dar mai lin. Cu cât ne amintim să ne oprim mai des, cu cât „pierdem” mai mult timp lăsându-i să facă singuri, cu atât mai repede vor învăţa şi ne vor „scuti” pe noi de a-i mai ajuta.

Copilul trebuie să-şi desfăşoare munca pentru propria dezvoltare singur şi în integralitatea ei. Nimeni nu poate prelua sarcina lui, nimeni nu poate creşte în locul lui. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Maria Montessori spunea o decadă de rozar, înainte de a interveni în munca unui copil. Reuşea, astfel, să îşi înfrâneze instinctul de a-l ajuta, de a face ceva în locul lui. Când ne-a povestit prima dată despre Montessori, prietena mea ne-a spus că este sistemul care răspunde cel mai bine la cerinţa ardentă a copilului: „-Ajută-mă să fac singur!”.

Copilul munceşte dintr-o nevoie interioară. Motivaţia lui este intrinsecă. Fără a-i spune cineva, învaţă singur să vorbească sau să umble. Cu cât este lăsat mai liber, într-un mediu pregătit pentru el, alături de un ghid pregătit, cu atât copilul se dezvoltă mai armonios. Maximul efort este unul dintre secretele acestei dezvoltări.

Adultul care nu cunoaşte acest secret nu poate înţelege munca copilului. Şi, în realitate, nu a înţeles-o niciodată. De aceea l-a împiedicat întotdeauna pe copil să muncească, presupunând că ceea ce îi trebuia cel mai mult copilului ca să crească era odihna. Adultul a făcut totul în locul copilului, deoarece a fost călăuzit numai de propriile lui legi naturale ale muncii, adică legile efortului minim şi economisirii de timp. Mai rapid şi mai îndemânatic decât copilul, adultul l-a îmbrăcat şi l-a dezbrăcat, l-a spălat, l-a hrănit, l-a dus în braţe sau în cărucior, i-a aranjat mediul fără să ceară ajutorul copilului.

Când i se acordă puţin spaţiu „în lume şi în timp”, copilul spune ca prim semn al apărării sale:

-Eu! Vreau să fac eu singur! (Maria Montessori, Taina copilăriei)

6 ianuarie 2019
Televizorul şi alte ecrane

Ieri am deschis televizorul în timpul zilei şi ne-am uitat la el împreună cu copiii. Acest lucru se întâmplă doar de două ori pe an: la parada de 1 Decembrie şi la Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. După ce s-a născut Tudor, am închis televizorul în timp ce el era treaz. La calculator lucrăm foarte rar în prezenţa copiilor, doar în cazuri de forţă majoră. Singura care stă în timpul zilei la calculator este mama, dar şi ea închide adesea monitorul, dacă sunt copiii în zonă. Telefoanele le păstrăm într-un loc fix din casă, în hol, adesea pe modul silenţios.

Când merge la bunica, Tudor îi spune: „Ambuni, închizi televizorul! Hai să ne jucăm!”. Ieri, după ce a stat puţin şi s-a uitat la paradă, i-a spus lui Lucian: „Hai să ieşim afară, la aer curat!”. În ultima vreme, am citit mai multe articole despre efectul ecranelor asupra copiilor. Unul dintre cele mai complete, ca părinte, mi s-a părut cel al dr. Laura Markham. Dezavantajele privitului la televizor şi ale folosirii calculatoarelor, tabletelor sau telefoanelor sunt atât de numeroase, încât astfel de articole sunt uneori greu de citit.

Pe o scală de la bomboane la cocaină, [ecranele] sunt mai aproape de cocaină.

Am crezut că putem controla [revoluţia tehnologică]. Dar este dincolo de puterea noastră de control. Acest lucru merge direct la centrele de plăcere ale creierului în curs de dezvoltare. Este dincolo de capacitatea noastră de înţelegere, ca părinţi. (Chris Anderson, citat în articolul A Dark Consensus About Screens and Kids Begins to Emerge in Silicon Valley)

Când noi am luat decizia de a renunţa la ecrane, nu ştiam despre ultimele cercetări în domeniu. Înţeleseserăm doar că nu le fac bine copiilor şi am hotărât, de comun acord, să îi ferim de ele. În primele săptămâni după ce am închis televizorul, am observat că eram şi noi mai liniştiţi. Nevoia de a fi mereu la curent cu ce se întâmplă am compensat-o prin ascultarea radioului, în bucătărie. În rest, am învăţat să ne bucurăm de joaca alături de copii şi de timpul petrecut împreună.

Primele atenţionări despre cât de nocive sunt ecranele în viaţa copiilor le-am auzit când Tudor era mic. Am înţeles atunci că derularea rapidă a cadrelor pe ecran îi face pe copii să se aştepte ca lucrurile să se întâmple la fel şi în lumea reală. Dar deficitul de atenţie şi detaşarea de realitate sunt doar câteva dintre problemele care pot apărea. O demonstraţie interesantă a efectului suprastimulării copiilor mici am găsit în prezentarea TEDx a lui Dimitri Christakis (mi s-a părut sfâşietor exemplul de substimulare – tomografia mai veche a unui copil dintr-un orfelinat din România).

Unii părinţi din Silicon Valley au ajuns în ultima vreme să elimine tehnologia din casele lor. Am citit chiar despre bone care semnează contracte de renunţare la folosirea telefoanelor în timpul serviciului. Se discută tot mai des despre decalajul digital între copiii bogaţi şi cei săraci. Urmând exemplul lui Bill Gates, Tim Cook sau Steve Jobs, tot mai mulţi părinţi limitează drastic accesul copiilor la dispozitive. Am regăsit vocea lui Chris Anderson, tatăl a cinci copii şi directorul unei companii de drone, în mai multe articole. Mi s-a părut că oferă cea mai concisă descriere, în acest sens.

Diviziunea digitală era legată de accesul la tehnologie, iar acum, când toată lumea are acces, noua diviziune digitală este despre limitarea accesului la tehnologie. (Chris Anderson)

Ştiu că, în viitor, vom avea de stabilit noi reguli ale familiei pentru folosirea tehnologiei. Dar timp de câţiva ani, încă, preferăm să rămânem la o paradă şi-un concert. Mai avem aşa de multe de explorat pe-afară şi atât de multe jocuri de jucat împreună!

(Photo by Kelly Sikkema on Unsplash)

2 decembrie 2018
Oul şi cana

Abia am aşteptat să stea Tereza bine în fund, pentru a-i prezenta oul şi cana. Când Tudor era de vârsta ei, nu aflasem încă despre acest prim puzzle pentru copiii de opt-nouă luni. După ce am aflat că sunt însărcinată, primul material pe care l-am cumpărat pentru Tereza a fost un ou de lemn şi o cană, tot din lemn, pe care să aşeze oul.

Maria Montessori spunea că mâinile sunt instrumentele inteligenţei umane, iar joaca este pentru copil munca acestuia. Copilul învaţă mereu, încă înainte de a se naşte. Rolul adultului este de a observa cu atenţie interesele copilului, spre a-i pune la dispoziţie materialele potrivite, care să-l ajute să se dezvolte. Şi cu cât acestea sunt mai simple şi făcute din materiale naturale, cu atât creşte concentrarea copilului în a le manipula.

Putem afirma astfel: inteligenţa copilului se poate dezvolta până la un anumit nivel fără ajutorul mâinilor sale. Dar, dacă se dezvoltă cu ajutorul mâinilor, atunci nivelul pe care îl atinge este superior, iar caracterul copilului este mai puternic. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Oul şi cana îl ajută nu doar la îmbunătăţirea coordonării mână-ochi, ci şi la înţelegerea felului în care se potrivesc lucrurile. Putem spune că această îmbinare a două piese este, de fapt, primul puzzle pe care îl are copilul de completat.

Oul şi cana

O prezentare frumoasă a introducerii oului şi cănii am găsit-o la Voilà Montessori. Terezei i-a fost mai uşor uneori să ţină cana în mână, ceea ce e la fel de bine, o ajută să îşi coordoneze ambele mâini. După mai multe încercări, a reuşit să pună oul în cană, fără să-l lase din mână, l-a scos din nou, l-a potrivit iar. La fel ca atunci când foloseşte cutia permanenţei obiectului, îi place să repete mişcarea de mai multe ori.

Când s-a descurcat bine cu îmbinarea aceasta, am căutat să cresc provocarea. Am potrivit unul din paharele din setul de stivuit şi un egg shaker din tăviţa cu instrumente muzicale. Dificultatea aici este de a scoate oul din pahar. Copilul mic abia acum învaţă să îşi mişte încheietura mâinii. El încă îşi mişcă mâna cu tot antebraţul, aşa că mişcarea aceasta, de a scoate oul din pahar, este destul de grea. Fie trebuie să răstoarne paharul, fie trebuie să prindă oul cu trei sau patru degete şi să îl scoată afară. Am observat că, la început, ambele mişcări au fost o provocare pentru Tereza. A trecut de la a răsturna paharul cu totul, la a scoate doar oul din pahar, ţinându-l strâns între degete.

Oul şi cana – egg shaker în cană

După ce a reuşit uşor aceste două îmbinări, următorul pas a fost să introducă un cub într-o cutie. Neavând cumpărat setul, am ales cubul de 4cm din Turnul roz şi o cutie de cercei, care se potriveau împreună. Provocarea mai mare este de a potrivi laturile cubului în cele ale cutiei. Spre deosebire de coşul cu comori, toate aceste activităţi i le-am lăsat la îndemână, pe raft. În cazul cubului, verific mereu cutia, să nu se uzeze cartonul, pentru că Tereza, specific vârstei, încă duce lucrurile la gură.

Cubul în cutie

Cred că, în cazul cubului, am introdus prea târziu activitatea. Tereza a reuşit foarte uşor să-l pună în cutie. În cazul în care reuşeşte să potrivească toate piesele din prima încercare, materialul nu mai este la fel de interesant. Copilul nu va lucra la fel de mult cu el (sau chiar deloc). Dacă, în schimb, materialul e prea problematic, încercările îl vor frustra şi nu va mai fi interesat de el. În acest caz, ar trebui îndepărtat şi reintrodus după câteva săptămâni. Tocmai de aceea, observarea copilului este cheia. Materialul trebuie să reprezinte o provocare pentru el, dar nu într-atât, încât să îl frustreze.

Pe la vârsta de opt sau nouă luni, copilul poate pune un ou de lemn într-o cană şi un cub de lemn într-o cutie. Ţinând recipientul într-o mână şi oul de lemn în cealaltă, el va pune şi va scoate oul din cană. Odată ce copilul mânuieşte bine oul şi cana, puteţi introduce cubul şi cutia. Aeastă activitate este mai dificilă pentru copil, deoarece este necesar să alinieze colţurile cutiei cu cele ale cubului pentru ca acesta să poată fi introdus în cutie. […] Ambele activităţi îmbunătăţesc coordonarea ochi-mână şi îi oferă copilului şansa ca cele două mâini să lucreze împreună. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

31 august 2018