Învăţ Montessori

Categorie: Concentrare

  • Coşul cu comori

    Coşul cu comori

    Tereza explorează de zor, de vreo două luni, prin fiecare cameră. Încă nu reuşeşte să deschidă sertarele, dar nu are probleme cu uşile dulapurilor sau cu coşul de rufe. De curând, am observat că nu mai duce chiar totul, tot timpul, la gură. Uneori se mulţumeşte să privească îndelung obiectul, să îl scuture, să îl bată de podea. Alteori, îl loveşte de un altul sau, dacă e cilindric, îl lasă să ruleze, apoi merge după el. Explorarea aceasta a obiectelor este modul copiilor de a învăţa, folosindu-şi toate simţurile. De aceea, e important să le oferim cât mai multe astfel de ocazii, iar obiectele folosite să fie cât mai diverse.

    O activitate captivantă din ultimele două luni, de când stă bine în fund, este coşul cu comori. I-l prezint când e odihnită, spunându-i simplu: „Uite ce am aici!”. Mă retrag apoi în apropiere, fără să o mai deranjez. De cele mai multe ori, îşi va petrece următoarea jumătate de oră studiind obiectele din coş, uneori lovindu-le între ele, câte două, alteori cercetând cu atenţie, inclusiv coşul. Când era mic, şi Tudor a fost la fel de interesat de această activitate.

    Numit şi coşul abundenţei, acest concept nu este specific Montessori. A fost introdus de Elinor Goldschmied, la mijlocul secolului trecut şi prezentat pe larg în cartea People Under Three: Young Children in Day Care. L-am întâlnit menţionat în cartea Cum să creşti un copil extraordinar prin metoda Montessori, de Tim Seldin. El ne-a fost prezentat şi la cursul Montessori pentru părinţi.

    Coşul poate fi prezentat copiilor începând de pe la opt luni şi, dacă este actualizat corespunzător, poate suscita interesul acestora până la vârsta de şaisprezece luni. Coşul, fără mânere, ar trebui să aibă diametrul de minim 35 de cm şi înălţimea de cel puţin 10 cm. Ideal este să fie aşezat între picioarele copilului, de aceea cel mai bine e să fie oferit după ce acesta reuşeşte să stea singur în fund. Umplut până la margine, numărul obiectelor din coş este de cel puţin cincizeci-şaizeci, de preferat minim douăsprezece din fiecare categorie.

    Rolul adultului este de a oferi coşul copilului şi de a sta apoi în apropierea acestuia, pentru a se asigura că totul este în regulă. Este esenţial ca rolul său să fie unul pasiv; el nu are de ce să intervină în explorarea copilului, nici măcar pentru a-i defini acestuia obiectele.

    Toate obiectele din coş se recomandă a fi doar din materiale naturale, mai ales dintre cele folosite zilnic în gospodărie. Scopul lor este de a oferi interes major pentru toate simţurile. Atingerea obiectelor oferă informaţii despre textură, formă, greutate; mirosul este trezit de arome diferite; sunetul prin manipularea şi lovirea diferitelor obiecte; văzul prin culoare, aspect, lungime, strălucire. Chiar şi gustul este folosit, prin ducerea obiectelor la gură, cu atât mai mult cu cât sunt din materiale naturale.

    Categoriile din care să alegem obiectele pe care le putem pune în coş sunt:

    • obiecte din natură (conuri de diferite dimensiuni, scoici, pietre, dovlecei decorativi, castane mari, pietre mari, piatră ponce, dopuri mari de plută, sâmburi mari de avocado, bureţi naturali, o lămâie, un măr)
    • obiecte din materiale naturale (coşuleţe, inel de os, limbă de pantofi – din os, covoraş din rafie, perie de unghii din lemn, pămătuf, periuţă de dinţi, perie de pantofi, pensulă, mânere din ratan de la o geantă, pensulă de machiaj)
    • obiecte din lemn (cutiuţe, zornăitoare, cârlige de rufe, mărgele colorate prinse pe o aţă, cuburi din bucăţi de lemn, inele de perdea, cilindri: bobine sau mosoare, inel pentru şerveţel, lingură, cană de ou, bol mic)
    • obiecte din metal (linguri, tel mic, o legătură de chei, forme pentru biscuiţi, inele de perdea, presă de usturoi, fluier, muzicuţă, burete pentru oale, clopoţei, trianglu, cutii bine închise, cu orez, boabe sau pietriş înăuntru, sită pentru ceai, cană, lanţuri de diferite mărimi)
    • obiecte din piele, textile, blană sau cauciuc (poşetă mică cu fermoar, portmoneu, minge de cauciuc, pompoane, păpuşă de cârpă, minge de tenis sau golf, toc de ochelari, poşetuţă cu broderie şi mărgele, săculeţi cu lavandă, cimbru, busuioc sau cuişoare, jucărie mică de pluş)
    • hârtie sau carton (carneţel cu spirale, hârtie de copt, folie de aluminiu, cutii mici de carton, sul de hârtie de bucătărie)

    Noi evităm plasticul, cât mai mult posibil. În capitolul referitor la coşul cu comori din cartea People Under Three se regăseşte aceeaşi recomandare. Mi-a plăcut mult explicaţia oferită. Într-un exerciţiu la care au participat părinţi şi angajaţi ai creşei, adulţilor li s-a cerut să închidă ochii. Apoi au primit mai multe jucării din plastic, pentru explorare, pe care să le dea din mână în mână. Astfel, fiecare adult a pus mâna pe fiecare jucărie. Fără să deschidă ochii, li s-a cerut să descrie impresiile avute. De obicei, cuvintele folosite au fost puţine şi ezitante: moale, noduros, greu, nu miroase prea bine.

    În schimb, când aceiaşi adulţi, tot cu ochii închişi, au primit obiecte din coşul cu comori, nu au mai fost aşa dornici să le dea mai departe. Au vrut să le exploreze cât mai mult timp, urmând apoi discuţii animate despre ce ar putea fi obiectele respective şi despre senzaţiile avute. Aşadar, obiectele din plastic sunt toate asemănătoare, pe când celelalte desfată simţurile şi oferă experienţe mai bogate.

    Bineînţeles, siguranţa copilului este foarte importantă. Trebuie evitate obiectele mici, pe care le-ar putea înghiţi sau cele foarte ascuţite, cu care s-ar putea răni. Totuşi, acţiunile pe care le poate face un bebeluş sunt mult mai uşoare şi restricţionate decât ale unui copil mare. De exemplu, am pus în coş un borcan cu boabe de porumb, cu capacul strâns, deşi era o piatră alături. Oricât ar lovi cu piatra în borcan, încă nu are puterea de a-l sparge. Şi nici nu reuşeşte să deschidă capacul bine închis al borcanului.

    Obiectele din coşul cu comori sunt înlocuite sau rotite mereu, pentru a menţine atenţia copilului. Din acelaşi motiv, coşul nu îl las la îndemâna Terezei, ci i-l ofer atunci când e odihnită. În timpul explorării, am întotdeauna grijă să îl ţin ocupat şi pe Tudor. Astfel, nu o deranjează deloc şi nu-i întrerupe concentrarea. La fel ca alte materiale rotite periodic pe raftul copiilor, şi cele din coş sunt văzute diferit după reintroducere. De fiecare dată, copiii îşi folosesc abilităţile şi cunoştinţele dobândite între timp spre a aprofunda studiul obiectelor.

    Abilitatea de a alege înţelept, fie că vorbim de lucruri simple, precum mâncarea şi hainele, sau de altele mai complexe, precum prietenii şi serviciul, e bine să fie dezvoltată cât mai de timpuriu, oferindu-le copiilor ocaziile potrivite – raportând alegerile de făcut atât la nivelul la care se află copiii, cât şi la cantitatea de informaţii de care dispun în acel moment. (Elinor Goldschmied, Sonia Jackson, People Under Three: Young Children in Day Care)

    (Photo by Colin Maynard on Unsplash)

  • Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?

    Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?

    De peste cinci ani, discursul meu preferat de pe TED.com este cel al lui Shawn Achor. Secretul fericit al unei munci mai bune este despre psihologia pozitivă. L-am văzut deja de nenumărate ori, la diferite intervale de timp şi de fiecare dată rămân cu aceeaşi stare de bine. Cercetătorul american explică ce să facem pentru a ne reconfigura creierul, raportându-ne diferit la lumea din jur.

    Am descoperit că nu realitatea e cea care ne modelează, ci lentila prin care creierul nostru vede lumea ne conturează realitatea. (Shawn Achor, The Happy Secret to Better Work)

    De aproape o jumătate de an, seara, la culcare, ultima întrebare pe care i-o pun lui Tudor, este: „Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?”. Uneori este ieşirea în oraş, alteori frământarea aluatului şi făcutul biscuiţilor cu bunica sau întâlnirea cu unchiul preferat. Am observat că sunt evenimente din diferite momente ale zilei, din contexte diferite. Adică o dovadă că se gândeşte serios la întrebare.

    Îi spun apoi ce mi-a plăcut şi mie cel mai mult în ziua respectivă, uneori rememorând-o cu glas tare, până găsesc momentul dorit. Uneori îmi e destul de greu să aleg. Dacă am avut o după-masă sau seară mai grea, mintea mea tinde să se oprească doar asupra acelor momente şi am nevoie de ceva timp pentru a găsi o rază de soare.

    Cred că pentru a fi un părinte liniştit e important să te pierzi în timp, cât mai des, alături de copiii tăi. Pentru mine, contează şi ca ultimul gând al zilei să fie unul pozitiv. În plus, ţinem astfel şi un jurnal, mental, deocamdată, a ceea ce ni s-a întâmplat în ziua respectivă. După ce Tudor va putea scrie, o să ţinem şi un jurnal scris. Îşi va exersa astfel scrisul, va învăţa să îşi transcrie ideile şi să găsească motive de a fi fericit.

    90% din fericirea pe termen lung nu e determinată de lumea exterioară, ci de felul în care creierul nostru o procesează. Și dacă îl schimbăm, dacă schimbăm formula pentru fericire şi succes, putem schimba felul în care influențăm realitatea. […] Dopamina pe care o secretăm când suntem optimiști are două funcții. Nu ne face doar mai fericiți, ci activează toate centrele de învățare din creier, permițându-ne să ne raportăm diferit la lume. (Shawn Achor, The Happy Secret to Better Work)

    De câteva săptămâni, în unele seri, am început să îi spun şi pentru ce sunt recunoscătoare în ziua respectivă. Gesturi mici, care mi-au făcut ziua mai uşoară: ciorba făcută de mama; minutele petrecute de Tereza cu străbunica, timp în care noi doi am putut mânca zmeură din grădină; hainele întinse pe sfoară de Lucian, în timp ce eu pregăteam cina. În scurtă vreme, o să încep să îl întreb şi pe el. Va fi o a doua întrebare cu care să ne încheiem seara. „Tu pentru ce sau pentru cine eşti recunoscător azi?”.

    Pe lângă efectul pozitiv pe care reflecţia îl are asupra dezvoltării creierului, întrebările acestea mă ajută să îl cunosc mai bine pe Tudor. Sunt seri în care evenimentul preferat e destul de previzibil. Diseară sunt aproape sigură că vom discuta despre îmbăierea în piscina din curte. Sunt şi momente la care nu mă aşteptam deloc, cum ar fi măturatul curţii cu străbunica.

    Când nu e foarte obosit, reuşim să discutăm destul de profund despre momentele acestea care ne fac fericiţi. Avem, astfel, o poveste suplimentară în fiecare seară, în care suntem personajele principale. Şi totul, pornind de la întrebarea: „Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?”.

    (Photo by Mike Tinnion on Unsplash)

  • Cutia permanenţei obiectului

    Cutia permanenţei obiectului

    Ieri, pe când Tudor spăla sârguincios oglinda dulapului, am mers cu Tereza în camera lor şi i-am prezentat cutia permanenţei obiectului. Era odihnită, am văzut-o dornică de activitate, aşa că mi s-a părut a fi cel mai potrivit moment. Activitatea aceasta este recomandat a fi prezentată când copilul se aşază bine în fund, de aceea am aşteptat până acum.

    Mă pregătisem de cu seara pentru prezentare, revăzând clipul de la Voilà Montessori. Când am ajuns în cameră, am aşezat covoraşul pentru activităţi şi am pus pe el cutia permanenței obiectului şi mingea. Este foarte important să folosim cât mai puţine cuvinte la începutul activităţii, pentru a nu distrage atenţia copilului. În timpul prezentării nu am vorbit deloc, mi-am încetinit mişcările, am introdus eu mingea de câteva ori în cutie şi apoi, după ce a început să lucreze, nu am mai intervenit.

    Am lăsat-o să descopere singură cum se introduce mingea în gaură şi ce se întâmplă după ce cade în cutie. La fel, dacă nimerea pe lângă, nu am sărit să-i dau eu mingea, ci am lăsat-o să se ducă singură după ea, întrucât şi asta face parte din procesul de învăţare. Cu alte cuvinte, de când a început să lucreze, eu am devenit invizibilă, pentru a nu-i întrerupe concentrarea. Când am văzut că începe să se îndepărteze de cutie, pierzându-şi interesul pentru ea, am pus materialul pe raft şi am adunat covoraşul.

    Folosirea covoraşului pentru activităţi are un rol important, oferind început şi sfârşit activităţii şi delimitând zona de lucru a copilului. Deşi încă nu poate să îşi pună singură covoraşul, e important să îl folosim de fiecare dată, pentru că mintea absorbantă stochează informaţiile. La fel cum o spălăm pe mâini când venim de afară (deşi a stat doar în marsupiu, poate) sau cum îi spălăm dinţii (deşi de-abia acum îi ies), gesturile acestea devin rutină pentru copil şi ne scutesc de multe discuţii în viitor.

    Ieri, după câteva încercări, a reuşit să introducă mingea şi a făcut asta destul de des. Astăzi a avut mai multă siguranţă în mişcări, repetând gestul de cel puţin treizeci de ori. Mi se pare fascinant să privesc cum copiii au răbdare să exerseze aceeaşi mişcare, fără oprire, până când o stăpânesc. Maria Montessori scrie despre aceste repetări, când vorbeşte despre exerciţiile de viaţă practică:

    Scopul real a fost de a-şi satisface o trebuinţă inconştientă şi, de aceea operaţia este formativă, deoarece repetiţia copilului instaurează în sistemul său nervos un întreg sistem de control complet nou, cu alte cuvinte, stabilind noi coordonări între muşchii săi, coordonări care nu sunt date de natură, ci trebuie să fie achiziţionate. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    La fel ca orice altă activitate Montessori, cutia permanenţei obiectului reuşeşte să atingă mai multe nevoi de dezvoltare ale copilului. În primul rând, îmbunătăţeşte coordonarea mână-ochi, atât de necesară pentru toate activităţile umane. Maria Montessori spunea că mâinile sunt instrumentele inteligenţei umane, iar joaca este pentru copil munca acestuia. Fiind simplă, dar captivantă, copilul lucrează îndelung la această activitate, dezvoltându-şi concentrarea. La sfârşit, este relaxat şi mulţumit.

    Prin această activitate, Tereza a început să înveţe despre relaţia cauză-efect. Dacă introduce mingea prin gaura din capacul cutiei, aceasta va cădea în tăviţă. Sunetul mingii este, de asemenea, foarte plăcut şi marchează căderea mingii în cutie. Pe mine m-a ajutat să aud de câte ori a introdus mingea, fără să mă uit direct la ea.

    După cum îi este şi denumirea, cutia exemplifică starea de permanenţă a obiectelor. Copilul experimentează cum un obiect pe care nu îl mai vede pentru o clipă, continuă să existe. În 2008, Angelline Stoll Lillard scria în Montessori: The Science Behind the Genius:

    Cercetări recente demonstrează că copiii ştiu asta cu mult înainte de a îndeplini o sarcină de permanenţă a obiectului prin căutarea cu mâna a unui obiect acoperit. (Angelline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

    În plus, copilul mic va folosi această informaţie inclusiv când mama sa pleacă din cameră. Pe la şase luni, când încep să înţeleagă lumea relaţiilor, mulţi bebeluşi plâng când nu îşi mai văd mama. Genul acesta de activităţi îi poate ajuta să învingă mai uşor anxietatea de separare, care, de altfel, este o parte normală a dezvoltării. Urmând sfaturile din cartea Săptămânile minune, am început să intensificăm jocurile de-a cucu-bau pe când Tereza avea cinci-şase luni. Acestea au rolul de a diminua anxietatea de separare a bebeluşilor. Ne-am ascuns după o pernă sau după pătură, am ascuns câte un obiect. La început am lăsat să se vadă o parte din el şi l-am căutat împreună. În cele din urmă, a început să se ascundă singură sub pătură, fiind acum unul dintre jocurile ei preferate.

    Este adevărat, se poate spune că în toate aceste activităţi copilul se joacă. Dar acest fel de joacă se realizează cu efort şi îl conduce spre dobândirea de noi capacităţi de care va avea nevoie în viitor. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

  • Când afară plouă, plouă

    Când afară plouă, plouă

    Astăzi plouă tare afară. Înainte să am copii, nu aş fi ieşit din casă pe aşa vreme, decât în caz de extremă urgenţă. Dar am învăţat, de când s-a născut Tudor, că nu există vreme urâtă, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită. Cu atât mai mult de când am început să citesc despre Montessori, natura a devenit mediul ideal pentru explorare şi învăţare.

    După o noapte mai agitată, Tudor a fost de dimineaţă destul de obosit. A cerut tot mereu să se odihnească, a vrut să îi dau lapte, a cerut în braţe, dar nu a reuşit să adoarmă. Aşa că Lucian l-a scos afară, în ciuda ploii torenţiale. (Aţi văzut filmul despre viaţa Mariei Montessori?) Echipat cu cizmele de cauciuc şi cu haina de ploaie, a sărit fericit în bălţile din curte. Apoi şi-a luat camionul şi i-a umplut remorca de apă. S-a dat cu tricicleta (ne-am bucurat că a urcat din nou în şa), a adunat nişte iarbă din canalele de scurgere, s-a jucat cu un balon.

    Nefiind nici Tereza prea liniştită în casă, am luat-o în marsupiu, am deschis umbrela şi am ieşit afară, cu băieţii. Lucian m-a învăţat să iubesc ploaia şi mă bucur că putem transfera interesul acesta şi copiilor noştri.

    Joaca sau plimbarea în natură are multe beneficii pentru copii, dar şi pentru adulţi. Chiar dacă plouă, bate vântul, e frig sau ninge, noi ieşim afară cel puţin o oră pe zi.

    • Pe noi ne umple de energie, oricât de nedormiţi am fi. Reuşeşte să ne aducă zâmbetul pe buze, în timp ce respirăm aer curat şi ne întărim imunitatea.
    • Statul afară creşte creativitatea şi îmbunătăţeşte concentrarea, pe lângă aportul de vitamina D pe care ni-l aduc razele solare.
    • Profităm de ieşitul în natură pentru a-l încuraja pe Tudor să îşi dezvolte cât mai mult motricitatea grosieră. Ne bucurăm când se caţără, sare, aleargă, se dă cu tricicleta sau cu cartul.
    • Natura ne ajută să ne ascuţim simţurile şi îi îndemnăm adesea pe copii să asculte ciripitul păsărelelor sau vântul bătând prin frunze. De fapt, nu e de mirare că Bate vântul frunzele e unul din cântecele noastre preferate. Ne place să simţim mirosul de iarbă proaspăt tăiată, adesea chiar de către Lucian şi Tudor. Şi ce încântare e când plouă sau ninge şi picăturile de ploaie sau fulgii cad direct pe faţa copiilor!
    • Pentru la iarnă am pregătit deja trunchiul de copac pe care băieţii vor monta adăpostul păsărelelor, unde să le pună copiii de mâncare. Învaţă astfel să fie responsabili şi să protejeze păsările.
    • Tudor are propria tavă cu răsaduri şi locul lui special pentru unelte de grădinărit. Le foloseşte adesea pentru a-şi ajuta tatăl, bunica şi străbunica să lucreze în grădină. Şi toate verdeţurile, fructele şi legumele îngrijite de el sunt atât de gustoase! Lecţiile de botanică primite astfel sunt atât de plăcute!
    • Dormitul afară sau somnul profund după statul afară este foarte important pentru dezvoltarea fizică şi mentală a copiilor.
    • Noi nu am avut niciodată probleme cu pofta de mâncare a copiilor, dar astăzi chiar am crezut că nu o să ne ajungă mâncarea, aşa de bine au mâncat la prânz. Şi asta nu doar datorită faptului că de azi-dimineaţă începând mănâncă amândoi la masa joasă din bucătărie, ci şi datorită aerului curat şi mişcării făcute afară.

    Pentru idei despre cum să descoperim natura şi activităţi de făcut afară cu copiii, am folosit mai ales cartea aceasta. Potrivită pentru copiii de peste trei ani, am adaptat câteva propuneri din carte încă de când Tudor avea doi ani.

    Lăsaţi copiii liberi, încurajaţi-i; lăsaţi-i să alerge pe afară când plouă, să se descalţe când găsesc băltoace cu apă, şi când iarba de pe pajişte e umedă de rouă, lăsaţi-i să o calce cu picioarele goale; să se odihnească liniştiţi când un pom îi invită să se culce la umbra lui; să strige şi să râdă când soarele îi deşteaptă dimineaţa, aşa cum deşteaptă orice făptură vie care îşi împarte ziua între veghe şi somn. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    (Photo by Rhendi Rukmana on Unsplash)

  • Pierduţi în timp

    Pierduţi în timp

    Copiii nu au noţiunea timpului la fel cum o avem noi. Într-un fel, ei sunt pierduţi în timp. Pentru ei, există doar „aici” şi „acum”.

    Azi am petrecut o dimineaţă atemporală alături de copiii mei. O dimineaţă de luni, în care am ieşit afară, în curte. Tereza a dormit în cărucior, sub vişin, iar Tudor şi cu mine ne-am jucat cu cartul şi bicicleta, am desenat cu cretă, am rostogolit o cameră de la roata motocultorului. Câtă distracţie! Ce sentiment minunat, să stai în natură, să adie uşor vântul şi să trăieşti doar în prezent! Mi-am dat seama cât de uşor uităm noi, adulţii, să ne simţim bine! Cât de copleşitoare sunt gândurile despre serviciu, casă, familie, copii şi multe altele. Uităm prea uşor să trăim în prezent, să fim doar aici şi acum. Ce bine ar fi dacă am putea să fim pierduţi în timp mai des!

    Avem putere doar asupra momentului prezent. Nu putem schimba trecutul, iar viitorul încă nu a sosit. (Dr. Laura Markham)

    Am auzit asta în cursul dr. Laura Markham, în timp ce vorbea despre emoţii şi despre cum să acţionăm conştient, atunci când suntem copleşiţi de ele. Mai ales ca părinţi, avem nevoie de mult calm, pentru a trece senin peste provocările zilnice. Meditaţia zilnică (de trei-patru minute) este o metodă pe care ea o încurajează, întrucât ne ajută să accesăm starea de calm mai uşor, în special atunci când suntem supăraţi.

    Un articol extrem de interesant despre „Practici în educaţie ale prezenţei conştiente: abordarea Montessori” am găsit aici. Vi-l recomand, deşi e mai lung şi în limba engleză. Cred că e deosebit de valoros, întrucât prezintă câteva idei extrem de interesante. Concentrarea, experienţele senzoriale şi activităţile de viaţă practică sunt privite ca practici paralele de „conştientizare a prezentului”.

    (Photo by Austin D on Unsplash)

  • Concentrarea

    Concentrarea

    Primul lucru esenţial pentru dezvoltarea copilului este concentrarea. Ea stă la temelia caracterului şi comportamentului social. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Tereza are acum şase luni şi jumătate. Azi a petrecut cam douăzeci şi cinci de minute jucându-se cu o minge de cauciuc, mare cât pumnul ei. S-a târât pe covor după ea, a strâns-o în mână, a dus-o la gură, a muşcat din ea, apoi a început să îi dea drumul să cadă pe parchet, privind-o cum sare. A repetat gestul acesta de câteva ori, până când mingea a ajuns lângă perete, sub două scaune suprapuse. Şi aici a început o muncă de Sisif!

    Mai întâi, a încercat să întindă mâna sub scaunul mic, dar nu a ajuns până la minge. Scaunul mai mare o incomoda. A început să îl studieze, şi-a ridicat capul cât de mult a putut şi, din întâmplare, a început să îl mişte. A mişcat apoi scaunul mai mic de dedesubt. La un moment dat s-a întors înspre noi, ne-a privit, a zâmbit, s-a reîntors la muncă. După aproape douăsprezece minute a reuşit să scoată scaunul mai mic. Şi, împreună cu el, a tras şi mingea, cu care s-a jucat din nou timp de câteva minute. După aceea s-a uitat din nou spre mine şi mi-a cerut să o iau în braţe.

    Nu am întrerupt-o deloc în timp ce lucra, nu am sărit să îi scot mingea de sub scaun, nu am vorbit între noi. Am privit fascinată, m-am simţit ca şi cum mă uitam la o finală de snooker. M-au impresionat concentrarea de care a dat dovadă şi tenacitatea ei. Nu am lăudat-o când a scos mingea, i-am spus doar la final că a avut serios de lucru, scoţând mingea de sub scaune. Mi-a zâmbit, încântată.

    Aşadar, indiferent ce activitate a inteligenţei vom observa la copil, chiar dacă ni se va părea absurdă sau contrarie dorinţelor noastre (cu condiţia, fireşte, să nu-i fie dăunătoare), nu trebuie să intervenim, deoarece copilul trebuie să-şi completeze ciclul propriei activităţi. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    (Photo by Janko Ferlič on Unsplash)