Învăţ Montessori

Categorie: Studii

  • Despre război și moarte

    Despre război și moarte

    Pandemia a fost pentru mine destul de ușor de dus. Cu siguranță, m-a ajutat și faptul că eram în plin proces de instruire alături de dr. Shefali. Am profitat de toate întâlnirile cu ea, de meditațiile pe care le-a organizat, de cursul în sine, care era plin de înțelepciune. Și am avut alături grupul de colege din Europa, cu care am schimbat zilnic mesaje și ne-am întâlnit săptămânal via Zoom.

    Războiul din Ucraina, totuși, l-am resimțit diferit la început. Mi-a fost greu în primele zile, gândurile îmi zburau mereu într-acolo, nu am putut rămâne calmă față de copii. Dintre toate, informația despre ocuparea centralei de la Cernobâl, din prima zi, m-a destabilizat cel mai tare.

    Seara, în timp ce stăteam lângă copiii deja adormiți, am început să explorez ce mi se întâmpla. Și mi-am dat seama de puternica legătură personală pe care o aveam față de explozia din 1986. A doua zi, am cerut ajutorul colegelor cu care lucram la cursul de Compassionate Inquiry al dr. Gabor Maté. Ele m-au ajutat să explorez frica pe care o simțeam și mi-au oferit spațiul sigur de care aveam nevoie în acele clipe.

    Am reușit apoi să discut cu copiii despre ce se întâmplă. Am putut să le fiu aproape și să îi ajut să proceseze tot ceea ce îi preocupa. Am continuat să lucrez cu mine însămi și să țin strâns legătura cu colegele mele. Și am învățat să revin la poveștile de familie, așa cum le auzisem în copilărie, și să le procesez. Reacția mea față de război nu avea de a face cu prezentul, ci cu trecutul și cu ceea ce îi permiteam să proiecteze în viitor.

    Am discutat îndelung cu copiii despre război. Am povestit pe îndelete cu ei și despre moarte, încă de acum câțiva ani. Cred că nu există, în sine, niciun subiect prea dificil de discutat cu copiii. Totul se întâmplă doar în mintea noastră și în ceea ce nu am rezolvat în interiorul nostru.

    Pentru unii, moartea e tabu. Pentru alții, poate fi divorțul sau războiul. Fiecare dintre noi avem o rană pe care încă nu am închis-o. Din fericire, copiii ne pot fi cei mai buni profesori. Atunci când simțim că ne poticnim în discuția cu ei, e momentul să explorăm în interiorul nostru.

    Unul dintre miturile parentajului descrise de dr. Shefali este convingerea că rolul nostru, ca părinți, este de a crește copii fericiți. Suntem atât de preocupați de fericirea copiilor noștri, încât le răpim toate ocaziile de a simți orice umbră de tristețe. Facem din fericire un scop în sine, când ea este doar un rezultat secundar al trăirii pe deplin.

    Pentru că noi nu am fost învățați să ne acceptăm trăirile prea intense, ne simțim vulnerabili atunci când le vedem în copiii noștri. Și ne e frică de ce se întâmplă. Nevoia de control intră imediat în scenă și ne face să îi certăm sau să le distragem atenția. Am învățat atât de mult să fugim de durere, încât la cel mai mic disconfort, dăm fuga la cutia cu medicamente sau ne lăsăm în voia dependențelor, pentru a ne amorți.

    Dar reziliența se dezvoltă tocmai în astfel de momente. Capacitatea de a face față evenimentelor neplăcute și de a ieși schimbați, mai înțelepți, din ele, se dezvoltă în aceste momente de tumult. Goana după fericire ne duce departe de aceste lecții atât de prețioase!

    Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)

    Cred că ne e uneori greu să vorbim cu copiii despre război și moarte pentru că ele sunt atât de departe de ideea noastră despre fericire. Vrem să îi scutim de ceea ce pentru noi înseamnă suferință. Dar eu cred că tocmai de aceea e important să fim noi cei care vorbesc cu ei despre asta. Să fim noi cei care îi învață ce înseamnă a trăi pe deplin. Cei care îi învață că „a trăi înseamnă, inevitabil, a suferi”, după cum spune dr. Shefali.

    Frumusețea unei astfel de discuții constă în primul rând în împărtășire. Stând în fața copiilor noștri și deschizându-le larg ușa dialogului, le arătăm că nu sunt singuri. Fiind prezenți alături de ei, ajutându-i să suporte durerea, le dăm cel mai puternic mesaj. Și anume, că orice ar fi, orice ar face și ar simți, noi le suntem alături și îi iubim în continuare.

    Când noi suntem limpezi în interior, le putem deveni oglinda în care ei se regăsesc pe sine. Și, în oglindirea din noi, învață să se iubească trăind. Învață să accepte viața, cu tot ceea ce ea aduce, clipă de clipă.

    […] Abandonarea totală în fața realității prezente […] îi face pe copii să fie liberi, să exploreze și să-și asume riscuri. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    (Photo by Ivan Dostál on Unsplash)

  • Despre recunoștință și bucurie

    Despre recunoștință și bucurie

    Am ascultat-o de dimineață pe Brené Brown vorbind despre recunoștință și bucurie. După prânz, recitind dintr-o carte care mi-a plăcut mult, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri. Cum mi se întâmplă adesea, m-a frapat legătura regăsită între două subiecte și cărți aparent diferite.

    În Curajul de a fi vulnerabil, Brené Brown vorbește despre armura și masca pe care le purtăm pentru a ne proteja de vulnerabilitate. Îmbrăcate și conturate în anii copilăriei, aceste modalități de apărare ajung să ni se potrivească mănușă, până când le deosebim cu greu de propriul sine. Și nu putem discuta despre recunoștință și bucurie, până când nu trecem dincolo de vulnerabilitate.

    Din cercetările autoarei, a reieșit că „arsenalul comun împotriva vulnerabilității” e reprezentat de bucuria rău-prevestitoare, de perfecționism și anestezierea afectivă. Iar unul dintre cele mai eficiente moduri de a da jos masca și armura e îmbrățișarea principiului „eu însumi sunt de ajuns”.

    Convingerea de a fi „de ajuns” […] duce la dezvoltarea sentimentului propriei valori, la stabilirea unor limite și la implicarea emoțională. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Suntem crescuți într-o cultură în care ni se spune că nu suntem îndeajuns de buni. Copiii sunt învățați de mici să fie competitivi, sunt comparați uneori încă din pântec, sunt recompensați când ating niveluri presetate și pedepsiți când nu se ridică la înălțimea așteptărilor apăsate asupra lor. Din păcate, convingerea aceasta de a nu fi suficient de buni își lasă profund amprenta asupra noastră.

    Învățați să ne comparăm mereu, să vrem să fim altfel, permanent nemulțumiți de cum suntem și ceea ce avem, e destul de greu să ne simțim suficient de buni. Pentru a scăpa de aceste trăiri, e nevoie să știm să punem limite. Să ajungem să ne oglindim doar pe noi înșine, lăsând deoparte imaginile reale sau închipuite pe care le ținem drept etalon. Dar cât de greu poate fi asta într-o lume scufundată în rețele de socializare!

    Pentru a putea spune „Destul!”, trebuie să credem cu tărie că noi înșine suntem de ajuns. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Brené Brown oferă și antidotul pentru fiecare dintre armurile și măștile purtate de noi. Ne explică de ce e important să ne bucurăm de clipele mărunte, cum să dezvoltăm recunoștința pentru ceea ce avem și să îndrăznim să ne asumăm vulnerabilitatea.

    Perfecționismul a fost dependența mea. Încă am momente în care mă lupt cu această nevoie de a fi fără cusur și de a pretinde același lucru și din partea celorlalți. Dar am învățat să mă schimb și să înțeleg că nu sunt în luptă cu nimeni, nici măcar cu mine însămi. Când suntem orientați spre interior ne dorim să fim buni pentru noi înșine. Dacă, în schimb, lentila noastră e orientată mereu în afară, nu reușim să ne prețuim pentru ceea ce suntem. Vom tânji după validarea celorlalți, încercând să le demonstrăm mereu că o merităm.

    Suntem arareori învățați să ne recunoaștem și să ne simțim trăirile. Când nu ne simțim confortabil, căutăm soluții în afara noastră. Pentru că a merge în interior și a nu lupta împotriva a ceea ce găsim acolo, e atât de greu de făcut! Dar tocmai aici stă unul dintre secretele stării noastre de bine. În primul rând, să învățăm să ne conștientizăm trăirile și apoi să le acceptăm exact așa cum sunt. Să le simțim pe deplin, fără a le anestezia, fără a căuta mijloace să fugim din fața disconfortului. Dorința noastră înnăscută spre apartenență poate fi împlinită doar după ce ne cunoaștem și acceptăm cu adevărat și întru totul.

    Îndeajuns de bun nu înseamnă că te mulțumești cu ce ai. Îndeajuns de bun nu e o cale de scăpare. Îndeajuns de bun reprezintă o atitudine de adâncă recunoștință pentru orice se întâmplă. Nu doar Perfect e inamicul lui Bun, ci și Bun e inamicul lui Îndeajuns de bun. Urmează crezul lui Îndeajuns de bun pentru suficient timp și ceva remarcabil se întâmplă. „Îndeajuns de” dispare, precum un șarpe care își leapădă pielea, și ceea ce rămâne e pur și simplu Bun. (Eric Weiner, The Socrates Express: In Search of Life Lessons from Dead Philosophers)

    A discuta despre recunoștință și bucurie înseamnă să discuți și despre vulnerabilitate. Recunoștința e un mușchi pe care ni-l dezvoltăm prin exersare. Eric Weiner spune, parafrazându-l pe John Stuart Mill, că bucuria nu e un scop în sine, ci un produs secundar. E răsplata neașteptată a unei vieți trăite cu adevărat. Studiile ne arată că recunoștința e cea care ne conduce direct înspre bucurie. Iar vulnerabilitatea înseamnă să ne deschidem sufletul pentru a ne da voie să o simțim. Înseamnă să ne dăm jos masca și armura, pentru a trăi din plin. Și pentru a-i învăța și pe copiii noștri cum să facă la fel.

    Înainte de toate, vreau să știi: ești iubit și demn de iubire.

    Îți vei da seama de acest lucru din cuvintele și acțiunile mele – cel mai mult învățăm despre iubire din felul cum te tratez și cum mă tratez pe mine însumi.

    […]

    Vreau să cunoști bucuria, astfel încât să practicăm recunoștința împreună.

    Vreau să simți bucurie, astfel încât să învățăm împreună să fim vulnerabili.

    (Brené Brown, Manifestul părintelui care-și crește copiii să trăiască din plin)

    (Photo by Fernanda Greppe on Unsplash)

  • Controlul procesului de învățare

    Controlul procesului de învățare

    Unul dintre cele mai interesante concepte Montessori este pentru mine cel referitor la controlul procesului de învățare. Maria Montessori a creat materialele sale în așa fel încât copilul să nu aibă nevoie de ajutor din exterior pentru a se corecta. Astfel, nu e întrerupt tot mereu, își menține curiozitatea și atenția ridicate și explorează singur, învățând ceea ce are nevoie.

    Pentru cei obișnuiți cu metodele tradiționale, acest concept poate părea destul de neobișnuit. Suntem învățați să testăm mereu copiii, uneori chiar fără ca ei să-și dea seama, pentru a-i putea noi evalua. Uneori mă surprind gândindu-mă că poate nu ar trebui să îi las lui Tudor la îndemână și cardurile de control. Mă gândesc că s-ar putea uita la ele înainte de a-și termina lucrul. Apoi zâmbesc, dându-mi seama că vreau să preiau controlul învățării lui.

    A avea la îndemână rezultatele corecte e un semn de responsabilitate, dar și de autonomie. Fiecare dintre noi este stăpânul propriei cunoașteri. Ne amăgim uneori, gândindu-ne că noi singuri îi putem face pe copii să învețe sau să le placă anumite materii. De fapt, dacă nu atingem o coardă din interiorul lor, dacă ceea ce studiază nu le trezește motivația internă, procesul de învățare este unul extern copilului. Da, poate reține informațiile pentru a obține recompensele oferite sau pentru a evita pedepsele aplicate, dar nu o va face condus de lumina din interiorul lui.

    Nevoia umană de a ști îi permite copilului să-și dezvolte complet trupul și creierul și să devină o ființă umană a timpului și a locului în care s-a născut. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

    Îmi plac materialele care pot fi folosite de-a lungul mai multor ani. Jocul românesc Animale din continente se încadrează perfect în această categorie. Sunt deja câțiva ani de când Tudor folosește cardurile cu animale, de fiecare dată adâncindu-și învățarea. În ultima vreme, a început să le asocieze cu hărțile primite în pachet. În plus, îi place să își exerseze cititul deslușind denumirile animalelor sau locul unde trăiesc.

    Săptămâna aceasta, când a lucrat cu cardurile, am avut acea tresărire referitoare la controlul pocesului de învățare. Și mi-am dat seama că de fapt învățarea lui are loc prin acest proces de repetare și autocontrol. Va folosi harta, care funcționează precum un card de control, până când nu va mai avea nevoie de ea.

    Aceste tendințe ale comportamentului uman descrise de Montessori – explorare, orientare, ordine, imaginație, manipulare, repetare, precizie, controlul erorilor, perfecționare și comunicare – sunt prezente pe tot parcursul vieții […]. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

    De ce ar trebui să învețe copiii totul repede și fără greșeală? Doar din dorința noastră de competiție, din nevoia noastră de a fi mai mult, de a demonstra mereu că suntem buni? De ce ne e atât de greu să ne abținem din a-i include pe copii în numeroasele noastre categorii? De ce îi forțăm mereu să ne urmeze standardele, ba chiar să fie cu un pas înaintea lor? Și facem asta cu ei încă din primele zile de viață! Le cerem să doarmă bine, să nu plângă prea mult, să stea repede în fund, să umble sau să vorbească.

    De fapt, cu toții ne naștem cu dorința aceasta nestăvilită de învățare, cu nevoia de a ști mereu mai mult și de a face mai bine. Dar atunci când suntem forțați să facem asta, când cineva intervine mereu și ne arată că așa cum suntem acum nu e de ajuns, începem să ne pierdem interesul. Învățarea ajunge să fie condusă din exterior, dirijată de un sistem de recompense bine pus la punct.

    Am mai scris despre acest subiect și probabil voi continua să o fac. Controlul procesului de învățare este un concept cheie al educației Montessori. E un mod inedit de a privi copilul și dezvoltarea lui. E felul în care devenim cu adevărat îndrumătorii copiilor, nu păpușarii lor. Reușim asta atunci când reușim să ne retragem, să observăm de ce anume au nevoie de la noi și să le pregătim mediul propice pentru a se dezvolta. E cel mai simplu mod de a le transmite în fiecare clipă că avem încredere în ei, că îi iubim și că sunt suficient de buni exact așa cum sunt.

    Adulții muncesc ca să schimbe mediul; copiii folosesc mediul pentru a se schimba pe ei înșiși. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

    (Photo by JESHOOTS.COM on Unsplash)

  • Înțărcarea naturală sau autoînțărcarea

    Înțărcarea naturală sau autoînțărcarea

    Când am mers la cursul Lamaze și instructoarea ne-a spus că încă-și alăptează copilul de trei ani și ceva, mi s-a părut exagerat. Când am auzit mai târziu, după ce am născut, că poți alăpta deodată doi copii de vârste diferite, mi-a venit să zâmbesc. „Sigur eu nu o să fac asta!”. Desigur, nu mă gândeam atunci nici că înțărcarea naturală va fi varianta aleasă de noi. Cât de puțin pregătită eram! Cât de puține știam!

    Tudor s-a autoînțărcat după ce a împlinit cinci ani. Procesul a fost atât de natural, încât nici nu știu exact când anume a fost ultima alăptare. În ultimele luni, alegea să bea lapte doar din când în când. Uneori la somnul de prânz, alteori seara. Și niciodată pentru mai mult de câteva minute, poate chiar mai puțin.

    Țin minte prima seară, când avea aproape cinci ani, în care nu a vrut să bea deloc lapte, ci a cerut doar să îi citesc. Și a adormit în timp ce mă asculta spunându-i despre ce se întâmplă sub pământ. M-am întrebat atunci dacă asta a fost tot, dar în zilele și săptămânile următoare alterna serile în care adormea la sân sau citindu-i. Încă nu era complet pregătit.

    După ce s-a născut Tereza, suptul lui Tudor s-a întețit, așa cum se întâmplă cu aproape toți frații mai mari alăptați în tandem. Și am continuat împreună, chiar dacă uneori a fost mai greu, pentru că beneficiile au fost atât de multe! Cred că relația dintre cei doi frați este atât de bună și datorită alăptării. Nu e singurul factor, desigur, dar este, cu siguranță, unul dintre motive.

    În general, lumea se așteaptă ca un copil de peste doi-trei ani să fie înțărcat. Lipsiți de informații corecte și actuale, majoritatea oamenilor se uită ciudat când află că un copil de patru ani e încă alăptat. Cu atât mai mult unul de cinci ani! Și sunt de-a dreptul uimiți când află despre alăptarea în tandem.

    Studiile arată că, atunci când „îmboldim” copiii către independență emoțională, aceștia devin mai dependenți. Uneori devin excesiv de implicați în grupul de prieteni și se fixează pe alți copii ca referințe de atașament. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

    Din fericire, mi-a fost mereu ușor să trec peste „gura lumii”. Tocmai pentru că suntem atât de diferiți, e greu să mulțumești pe toată lumea. Și acest lucru este valabil nu doar când vorbim despre alăptare, ci și despre mâncare, îmbrăcăminte, școală sau joacă. De fapt, despre absolut orice subiect!

    O bună modalitate de a trece peste credințele celor din jur este informarea. Iar sursele de încredere, când vine vorba de alăptare, sunt acum suficiente. La fel ca în articolul despre alăptarea în tandem, și pentru înțărcarea naturală continui să le recomand pe cele care mi-au fost mie de ajutor. Pe lângă cursul Ralucăi, m-au ajutat mai ales articolele de pe site-urile Alăptează şi În braţe la mami, grupul de Facebook Alăptează – Breastfeeding Support şi site-ul dr. Jack Newman, un adevărat guru internaţional al alăptării. În foarte rarele ocazii când a trebuit să verific dacă pot sau nu să iau anumite medicamente, am folosit informaţiile de pe site-ul e-lactancia.org.

    Aversiunea față de alăptare poate fi o problemă serioasă. Uneori e vorba despre o ușoară agitație a mamei față de suptul copilului. Eu am resimțit-o de câteva ori, când eram prea obosită. Dar când odihna, îmbunătățirea alimentației, hidratarea sau relaxarea nu rezolvă problema, situația se poate înrăutăți. Am găsit de curând un site cu resurse importante pentru acest fenomen despre care încă se vorbește prea puțin. La fel, informarea corectă este esențială și în acest caz.

    M-am gândit adesea cum va fi când copiii vor ajunge la înțărcarea naturală. Credeam că va fi mult mai greu. Probabil pentru că a fost atât de lin și natural, mi s-a părut ușor. Acum, când adoarme lângă mine, Tudor vrea neapărat să mă atingă. Mă ține de mână sau își pune mâna pe gâtul sau burta mea. Uneori, îmi cere să îl țin în brațe sau adoarme cu capul pe pieptul meu. A găsit singur alte moduri de a rămâne conectați.

    Pe când avea vreo trei ani, după episodul care a dus la spitalizarea mea și a Terezei, am mers împreună cu Tudor la spital. Era o verificare de rutină, de care am profitat și pentru a-l ajuta să treacă mai bine peste traumatizantele analize de sânge. Pediatra la care am mers știa de teama lui. Și pentru că ne vizitase și o cunoștea și din afara spitalului, Tudor nu a ezitat să o ia de mână și să meargă cu ea pe holul secției de pediatrie.

    Văzându-l cum se îndepărtează de noi pe culoarul acela lung, am avut lacrimi în ochi. M-am uitat înspre Lucian, pentru a-i spune ce simt, dar amândoi aveam aceleași trăiri. Acela a fost primul moment în care ne-am dat seama că spre asta ne îndreptăm, de fapt. A crește copii independenți înseamnă a accepta lungul șir de despărțiri și creșteri pe care devenirea lor le presupune. Alăptarea este doar una dintre ele. Iar înțărcarea naturală m-a învățat că atunci când ne ascultăm unul pe altul, când lăsăm firescul să ne conducă, despărțirea e resimțită mult mai ușor.

    Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers)

    (Photo by Xavier Mouton Photographie on Unsplash)

  • Despre moarte – discuții cu copiii

    Despre moarte – discuții cu copiii

    Cu o săptămână în urmă, copiii au văzut o pasăre moartă în parc. Au mers aproape să o studieze, au întrebat ce s-a întâmplat cu ea, au tot revenit asupra subiectului. Le-am răspuns de fiecare dată și am căutat împreună răspunsuri. Zilele trecute, pe când modelam împreună lut, Tudor m-a întrebat din nou despre acea pasăre. Și, cu multă naturalețe, am discutat împreună cu ei despre moarte.

    Prima dată când Tudor a început să ne întrebe despre asta, am fost ușor deranjată de subiect. Auzise de la străbunica lui despre diverse persoane care muriseră și era ceva interesant pentru el. Pe când avea vreo trei ani, mă întrebase într-o zi când urmează să merg și eu la cimitir, „să mă îngropeze”. I-am răspuns atunci zâmbind că sper ca asta să se întâmple cât mai târziu, pentru că vreau să fiu alături de ei cât mai mult timp. Dar am știut apoi că a venit momentul să studiez subiectul mai în profunzime.

    A discuta cu copiii despre moarte este în unele familii un subiect tabu. Dar realitatea ne spune că moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi. Cu alte cuvinte, după cum spune Dr. Shefali Tsabary, a feri copiii de subiectul morții înseamnă, de fapt, a-i feri de viață.

    Explorarea ideilor despre moarte este o parte majoră a dezvoltării emoționale și e considerată o sarcină importantă a copilăriei timpurii. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    Ceea ce le spun acum copiilor, atunci când ei deschid subiectul, este că toți murim. Le spun că acest lucru se poate întâmpla fiecăruia dintre noi, că nu ține cont de vârstă. Și le amintesc că și animalele mor, la fel cum o fac și plantele. Și discut cu ei despre asta la fel cum am discuta despre anotimpuri sau mașini.

    Atunci când noi nu putem vorbi despre un subiect anume, îl transformăm în subiect-problemă. Discuțiile, desigur, trebuie să fie adaptate vârstei copilului, dar nu evitate. Iar pe măsură ce cresc, putem adăuga noi straturi poveștilor noastre, pe măsura dezvoltării lor.

    Sunt momente când îmi doresc să îmi pot crește copiii în vârful muntelui sau sub un glob de sticlă. Dar știu că acest lucru este imposibil și că, pe termen lung, le-ar fi poate chiar dăunător. Am crescut învățând, la fel ca majoritatea celor din jur, că unele sentimente sunt prea greu de suportat și e mai ușor să le „amorțesc” decât să le trăiesc. E firesc, așadar, să am momente când îmi doresc același lucru și pentru Tudor sau Tereza. Dar asta nu înseamnă că e și benefic.

    A nu vorbi despre moarte cu copiii înseamnă și a nu-i pregăti pentru viață, cu tot ceea ce aduce ea. Viața nu înseamnă doar fericire și sentimente „bune”. Iar cel mai sănătos mod de a învăța copiii cum să treacă peste durere, dezamăgiri, tristețe este prin a-i lăsa să le simtă, fiindu-le alături. Astfel îi învățăm să fie rezilienți și îi pregătim cu adevărat pentru viață.

    Întrebările pot începe în grădiniță, dar continuă ani de zile, pe măsură ce copiii se confruntă cu mortalitatea. Acceptați acest efort de a înțelege și faceți tot posibilul pentru a răspunde întrebărilor cu răspunsuri calme, adecvate vârstei. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    Mi s-a părut interesant și chiar emblematic să avem această discuție profundă în timp ce modelam lut. M-au întrebat și despre tatăl meu și le-am spus că, deși a murit, el continuă să fie alături de mine. Că îi purtăm pe cei dragi în inima noastră, oricât de departe ar fi. Apoi, la fel de natural cum au început-o, copiii au redirecționat discuția spre un alt subiect.

    I-am spus lui Tudor, încă de când era mic, că noi doi vom putea discuta oricând, despre orice. Am început să îi spun același lucru și Terezei. Și am de gând să rămân fidelă acestei mantre. Știu că e o portiță pe care e bine să o las cât mai deschisă, pe măsură ce copiii cresc. Iar discuția despre moarte nu face excepție de la această regulă.

    (Photo by Bankim Desai on Unsplash)

  • O pauză – Eu. Şi totuşi alta.

    O pauză – Eu. Şi totuşi alta.

    Când te simţi copleşit, ia o pauză.

    În ziua în care am susţinut proba finală a examenului de licenţă, am avut şi primul interviu pentru viitorul meu loc de muncă. Între terminarea facultăţii şi începerea serviciului am avut o pauză de două săptămâni. De atunci, am muncit mereu, chiar şi când nu am fost oficial angajată. După ce s-au născut copiii şi am rămas acasă, am început cursurile, blogul şi scrierea recenziilor pentru cărţi.

    Pauza este un subiect aproape necunoscut mie. Obişnuită să fac mereu câte ceva, sunt rare momentele în care am stat, pur şi simplu. Dar în ultimul timp am început să îi înţeleg importanţa. O dată cu semnalul de alarmă primit în luna decembrie, am început să am mai mare grijă de mine însămi. Am prioritizat mişcarea şi somnul. Am învăţat să spun mai des „nu”, dându-mi voie să fiu cu adevărat cea mai importantă persoană din viaţa mea. Şi mi-am urmat pasiunile.

    Există o mare consolare în simplul fapt că poţi face ceva care îţi place. (Jojo Moyes, Eu, şi totuşi alta)

    Dă-ţi voie să nu fii perfect!

    Ani de zile, m-am mândrit cu perfecţionismul meu. Lucrurile trebuie să fie făcute bine, altfel la ce bun să mai munceşti? Am obţinut un scor aproape perfect pentru perfecţionism. Iar când un coach cu care am analizat rezultatul acelui test a încercat să îmi spună că am de lucru la asta, mi-a fost greu să înţeleg. Dar am învăţat de atunci. Şi continui să învăţ şi să renunţ la perfecţionism în fiecare zi. Nu pentru că trebuie, ci pentru că aleg să fac asta.

    Zilele trecute, am greşit faţă de copii. Am strigat la Tudor, când era suficient să îl iau în braţe. Vina m-a chinuit profund apoi. Mi-am recunoscut greşeala, i-am spus că nu avea nicio legătură cu el, că totul a fost doar din cauza mea. Am avut aceeaşi discuţie şi cu Tereza. I-am luat în braţe. Şi doar după câteva ore mi-am dat seama că am uitat să mai îmbrăţişez pe cineva. Copilul din mine avea şi el nevoie de o vorbă bună şi de multă compasiune. Aştepta să îi dau voie să nu fie perfect, pentru a scăpa de suferinţă.

    Copiii noştri nu au nevoie de perfecţiune din partea noastră. Au nevoie de un părinte dornic să crească, să-şi repare greşelile şi să-şi deschidă larg inima, chiar şi atunci când simte nevoia să o împietrească. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Caută liniştea din clipa prezentă.

    Copiii trăiesc aici şi acum. În primii lor ani de viaţă, trecutul şi viitorul sunt noţiuni vagi. După cum spune Tereza uneori: „Mâine am fost în oraş. Mâine am văzut o pisică.” O mare parte din lupta adulţilor cu copiii e dată tocmai de această atemporalitate a celor mici. Noi vrem mereu să facem, să mergem, să ajungem, pe când ei se bucură, pur şi simplu, să fie.

    Prezentul este tot ce veţi avea vreodată. (Eckhart Tolle, Puterea prezentului)

    Regăseşte puterea prezentului şi a pauzei prin meditaţie.

    Concentrându-ne asupra respiraţiei, ne regăsim esenţa. Învăţăm să ne desprindem temporar de lumea materială, accesând-o pe cea spirituală. Echilibrul regăsit aici e atât de preţios! Reînvăţăm să fim, nu doar să facem.

    Meditaţia e o modalitate de a ne înscrie pe calea vindecării şi a cunoaşterii adevăratului sine. (Janet Philbin, Show Up For Yourself: A Guide to Inner Growth and Awareness)

    Găseşte motive de bucurie şi recunoştinţă în fiecare zi.

    Seara, continuăm să discutăm despre bucuriile zilei. Când nu reuşesc să scriu trei motive pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă, le notez măcar în jurnalul mental al recunoştinţei. Numărând binecuvântări continuă să fie unul dintre cântecele care se aude mereu din camera copiilor, chiar dacă Crăciunul a trecut demult. În ultima vreme, au început să spună: „Mă bucur că am fost în parc. Mă bucur că a luat tata lebeniţă.”

    Recunoștința deschide portalul pentru abundență și adevărata dăruire a vieții. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

    Şi apoi continuă, cu forţe proaspete!

    Am intrat în faza finală a cursului cu dr. Shefali. Am început să lucrez cu primii clienţi. Am continuat să lucrez cu mine însămi. Ştiu acum că sunt într-o călătorie de-o viaţă. Şi asta e fascinant! Unii compară munca aceasta cu noi înşine cu decojirea unei cepe. Numărul straturilor care-i acoperă inima e infinit. Dr. Shefali vorbeşte de păpuşile ruseşti. Fiecare Matrioşka ascunde o alta, mai mică, dar la fel de plină de semnificaţii.

    Pe măsură ce descoperim ce se întâmplă cu adevărat în interiorul nostru atunci când ne manifestăm starea emoțională, sistemele noastre de apărare se pierd și integrarea care urmează reverberează până în interiorul nostru, ajungând la cea mai mică Matrioşka. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

    M-am simţit copleşită pentru a mai putea scrie pe blog. Am ales să fac o pauză. Mi-am ascultat vocea mustrătoare şi i-am răspuns blând, cu un zâmbet. A fost un interesant exerciţiu de imperfecţiune. Nu trebuie să le fac pe toate. Aleg să fac o pauză. Îmi dau voie să mă bucur în sfârşit de vară, să mă pun pe primul plan, să fiu cu copiii din zori şi până seara, să dorm, să lucrez mai puţin, să citesc mai mult. Şi să revin cu drag şi pasiune. Eu. Şi totuşi alta. (Da, Jojo Moyes rămâne una dintre autoarele mele preferate.)

  • Grija de sine a părinţilor

    Grija de sine a părinţilor

    În ultimul timp, sunt zile în care mă concentrez cu dificultate. Deşi am atât de multe de făcut, de învăţat, de citit, îmi e greu să le duc la bun sfârşit. În unele zile, simt mai multă irascibilitate. În altele, oboseală sau agitaţie. Şi sunt zile când îmi dau voie să fac o pauză. Hainele o să le pot pune şi mâine la spălat, cărţile sunt tot acolo, la fel şi cursurile. Grija de sine este mai importantă.

    Prinşi în siguranţa casei, acum e şi mai mult momentul să ne acordăm atenţie. Să ne bucurăm că suntem sănătoşi şi că îi ajutăm şi pe ceilalţi să fie bine. Vorbim mai des cu cei dragi care sunt la distanţă, de cele mai multe ori la cererea copiilor. Şi facem planuri pentru când vom putea ieşi din curte.

    Ca părinţi, cei mai mulţi uităm adesea să ne punem pe primul loc. Prea empatici, am învăţat de mici să ne preocupăm mereu de ceilalţi, aşteptând din partea lor reciprocitate. Un mod indirect, cu alte cuvinte, de a cere apreciere şi iubire. Dar când nu ne iubim pe noi, în primul rând, riscăm să ajungem la epuizare.

    În mod ironic, tocmai când găsirea timpului pentru îngrijirea sinelui pare a fi cea mai mare provocare, atunci e cea mai necesară şi justificată. Acestea sunt momentele când grija de sine ar trebui să fie ultimul lucru la care să renunţăm. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

    Grija de sine este un termen tot mai des folosit în rândul părinţilor. L-am întâlnit cu precădere la dr. Laura Markham, dar şi la dr. Shefali Tsabary sau în conferinţele lui Jeanne-Marie Paynel. Şi, de curând, în cartea scrisă de Suzi Lula, Evoluţia maternităţii.

    Până acum câţiva ani, perfecţionismul avea doar conotaţii pozitive pentru mine. Am fost şocată să aflu că trebuie să lucrez în a-l reduce, pentru că scorul obţinut la o evaluare era prea aproape de 100%. Mi-a fost greu să înţeleg de ce era nociv nu doar pentru mine, ci şi pentru cei din jur. Dar am început să învăţ (cu determinarea perfecţionistului, desigur) şi am descoperit cum mă sabotam singură.

    Până când nu ne acceptăm, apreciem şi iubim în întregime, aşa cum suntem – trup, minte şi spirit -, pur şi simplu nu le putem cere altora să ne trateze cum trebuie. Dacă le dorim copiilor noştri să ajungă la maturitate cu încredere şi cu un simţ al dragostei de sine, trebuie să le arătăm ce înseamnă aceste lucruri. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

    Acelaşi efect l-a avut asupra mea şi discuţia despre grija de sine. Să dăruieşti şi să te dăruieşti altora nu poate fi decât de bine, credeam eu! Dar copiii m-au ajutat din nou să mă descopăr şi să mă schimb! Când sunt prea obosită, prea epuizată de atâta grijă, nu mai am cum să dau tot ce e mai bun din mine. Tatăl meu era mândru că a lucrat ani de zile fără concediu. Astăzi, aş şti să îi explic cât de mult s-a înşelat!

    Grija faţă de noi înşine nu numai că nu este egoistă, ci este cel mai altruist lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

    Grija de sine poate arăta diferit pentru fiecare dintre noi şi în diferite stadii ale vieţii. Cu copiii mici alături, ne putem oferi câteva minute, doar, să bem în linişte o cafea sau să citim câteva pagini. Când ei sunt mai mari, ne putem uneori bucura de o zi întreagă, în care sunt plecaţi la bunici. Acestea sunt câteva moduri descoperite de mine până acum pentru a-mi reumple paharul.

    În ultima vreme, am învăţat chiar să cer ajutor. Şi să accept, câte puţin, că lucrurile pot fi făcute şi altfel decât le făceam eu. Schimbările mari încep cu paşi mici. Somnul, hidratarea, mâncatul echilibrat şi mişcarea în aer liber sunt esenţiale mai ales pentru părinţii cu copii mici. Dar ne putem îngriji şi meditând, citind, întâlnindu-ne cu prietenii, chiar şi virtual, sau făcând o baie relaxantă.

    Grija de sine poate lua multe forme. Vorbim de activitate sportivă sau spirituală, de hrănire fizică sau emoţională, de îngrijire materială sau psihică. Orice am alege, scopul e ca la sfârşitul activităţii, să fim cea mai bună variantă a noastră. Iar de rezultat vom beneficia atât noi, cât şi cei dragi nouă. În plus, devenim astfel un model sănătos de urmat pentru copiii noştri.

    A fi părinte nu înseamnă a fi un martir, a-ţi renega propriile nevoi sau a-ţi reprima emoţiile. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

    (Photo by Plush Design Studio on Unsplash)

  • Pagini preferate în această perioadă

    Pagini preferate în această perioadă

    Am observat că internetul e plin de oferte pentru părinţi şi copii în această perioadă. Pentru mine au fost interesante câteva pagini, pe care le notez în lista de mai jos.

    • De câteva zile petrec cel puţin câte o oră pe noul grup de Facebook al dr. Shefali Tsabary şi Renee Jain. E un grup creat pentru a împărtăşi sfaturi din noua lor carte, care va apărea în luna septembrie. Fiind despre anxietate, discuţiile din grupul acesta sunt acum exact ce aveam nevoie! Şi mă bucur în fiecare zi de meditaţiile ţinute aici de dr. Shefali, pe care o urmăresc cu mult interes, desigur. Toate înregistrările sunt salvate pe grup, vă recomand să le urmăriţi şi pe cele din zilele trecute.
    • Avital de la The Parenting Junkie a creat un curs sub forma unei cărţi electronice gratuite, o colecţie excelentă de informaţii. Merită să aruncaţi cel puţin o privire!
    • Dr. Laura Markham are o serie de articole extrem de utile despre cum să vorbim cu copiii despre coronavirus şi cum să ne adaptăm la noua viaţă de stat în casă, ca familie. Mi-a plăcut foarte mult şi interviul ei de acum câteva zile.
    • Nicole Kavanaugh are un articol interesant despre cum să susţinem nevoia copilului de ordine. Cu siguranţă, e nevoie de câteva săptămâni până când să intrăm cu toţii într-o nouă normalitate, integrând noile reguli sociale.
    • O discuţie interesantă între Susan Stiffelman şi Janet Lansbury se anunţă a fi în 23 martie. Le urmăresc pe amândouă cu plăcere, cu siguranţă vor fi informaţii şi idei bune de preluat.
    • Jeanne-Marie de la Voilà Montessori va organiza vinerea viitoare, pe pagina ei de Facebook, o nouă sesiune de întrebări şi răspunsuri. Dacă aveţi subiecte de discutat cu un expert Montessori, vă recomand să îi scrieţi, pentru un răspuns calificat.

    Cu siguranţă sunt multe alte pagini interesante. Pe măsură ce le descopăr, le voi distribui pe pagina de Facebook. Dacă vreţi, puteţi trece alte recomandări în comentarii.

    (Photo by Rita Morais on Unsplash)

  • Observarea copilului

    Observarea copilului

    Un concept cheie al educaţiei Montessori este cel al individualităţii. Fiecare copil este unic şi are propriul ritm de dezvoltare. De aceea Maria Montessori insista să ne lăsăm ghidaţi de copil. Observarea copilului este punctul de plecare al acestei filosofii. Când urmăm copilul, îi descoperim interesele şi apoi îi pregătim sau modificăm mediul în conformitate cu cele observate.

    Am întâlnit adesea părinţi care cer recomandări de activităţi în funcţie de vârsta copilului. Într-adevăr, perioadele senzitive, descoperite de Maria Montessori, ne pot oferi un cadru, dar cel care ne spune cu adevărat ce are de învăţat în fiecare moment este copilul. Iar observarea copilului este esenţială în acest scop. Activităţile e ideal să fie alese în funcţie de interesul, şi nu doar de vârsta copilului.

    Simone Davies este cea care mi se pare că explică cel mai simplu ce presupune observarea copilului. Recomandarea ei este de a-l urmări ca şi cum am fi o cameră video. Adică să înregistrăm mişcările copilului fără a le interpreta. După ce vom lua notiţe în acest fel de câteva ori, tiparul intereselor sale va începe să fie evident.

    E ca şi cum aţi fi oameni de ştiinţă în acel moment. Imaginaţi-vă că nu v-aţi mai întâlnit niciodată cu copilul vostru, fiţi curioşi, şi notaţi obiectiv tot ceea ce vedeţi. (Simone Davies, Everything you need to know about Montessori observation and why it’s helpful)

    Observarea copilului presupune să nu intervenim deloc în ceea ce face, sub nicio formă. Atunci când observăm, să încercăm să fim invizibili. În acest fel, ne asigurăm că ei lucrează liber, fără a lua în considerare prezenţa noastră. Maria Montessori definea observarea copilului drept exerciţiu de imobilitate conştientă, dirijată de voinţă, care presupune multă practică. De aceea, orice curs Montessori include şi un număr semnificativ de ore de observare în medii pregătite.

    Dacă dorim să observăm copilul, atunci trebuie doar să îl observăm. Când vedem că lucrează cu mult efort şi dificultate, şi vedem că îi ia mai mult timp decât ne-ar lua nouă, şi observăm în continuare. Aceasta este observarea. Când este o dificultate care ne e perfect vizibilă, dar pe care copilul nu o vede, şi îl lăsăm în pace. Aceasta este observarea. (Maria Montessori, London Training Course, 1921)

    Îi observ adesea pe copii, cu multă curiozitate. Uneori, rămân surprinsă de puterile lor. Este un mod excelent de a-i ajuta să îşi dezvolte concentrarea. Şi neintervenind atunci când dau de greu, le facem chiar un bine. Le transmitem că avem încredere în ei şi le dăm posibilitatea de a-şi dezvolta rezilienţa. În plus, le dăm ocazia să îşi descopere singuri propriile greşeli şi să înveţe din ele, un alt principiu de bază al Mariei Montessori.

    Vom descoperi cum, cu efort, copilul reuşeşte în cele din urmă, deşi i-a luat mult timp şi nu i-a fost uşor. Descoperă în sfârşit greşeala pe care nu a observat-o iniţial. Dacă am fi intervenit, nu am fi putut observa toate acestea. Şi e evident că l-am fi lipsit de ocazia de a-şi îndeplini munca prin propriile puteri. (Maria Montessori, London Training Course, 1921)

    Mi s-a întâmplat uneori să le pregătesc copiilor pe loc activităţile. Când am observat că sunt preocupaţi în acel moment de ceva anume, dacă am putut, i-am ajutat. Am făcut asta adesea cu lecţiile de viaţă practică, cum ar fi curăţatul morcovilor sau spălatul geamurilor. Pentru că nu avem mult spaţiu la dispoziţie, nu le pot pune la îndemână foarte multe activităţi. Aşa că, uneori, ne adaptăm. După ce le-am prezentat o activitate nouă, pentru care nu avem loc pe raft, le arăt de unde îşi pot lua materialele data viitoare când vor mai vrea să lucreze.

    Una dintre cele mai bune observatoare pe care le cunosc este mama. Reuşeşte deseori să stea nemişcată alături de copii, observându-le mişcările, numărându-le repetiţiile, surprinzându-le interesele. Le-am pregătit activităţi copiilor pe baza informaţiilor astfel primite de la ea. Şi de cele mai multe ori, au fost bine primite de ei. Desigur, se întâmplă şi ca unele să nu le stârnească deloc interesul, fiind nevoită să le retrag de pe raft.

    Una dintre primele întrebări pe care le-am adresat la The Montessori Show a fost referitoare tocmai la o astfel de observaţie. Tudor avea atunci vreo paisprezece luni şi petrecea mult timp încercând să vâre un şiret în nişte papuci. Nu ştiam cum anume să îl ajut mai departe şi ce înseamnă acest interes. I-am pregătit apoi unele dintre activităţile propuse, pe care le-a făcut cu plăcere.

    E o recomandare pe care le-o fac şi altor părinţi. Când nu ştiţi ce înseamnă gesturile copilului, citiţi sau apelaţi la cei care sunt instruiţi Montessori. Am fost mereu surprinsă de promptitudinea şi generozitatea cu care m-au îndrumat. Evident, amabilitatea şi bunele maniere nu sunt doar lecţii pe care le ţin în clasă!

    Maria Montessori prefera să lucreze cu educatoare care nu aveau experienţă în domeniu. Ea observase că stilul tradiţional presupunea prea multă intruziune din partea adultului. De altfel, catedra atât de prezentă în şcoli este inexistentă în mediile Montessori. Adultul nu este mai presus de elev, ci doar un ghid al acestuia. El pregăteşte mediul potrivit şi intervine cât mai puţin posibil şi doar atât de mult cât e necesar. Şi, în fiecare zi, îşi dedică o parte a timpului observării copilului.

    Un scurt şi umil exerciţiu de control poate să dezvolte o mare putere a meditaţiei, o meditaţie despre neînţelegerea care există azi între copil şi adult. Adultul vrea să ajute copilul, dar e, în schimb, o piedică în calea acestuia. Acţionează din iubire, dar din greşeală îi face rău celui iubit. Astfel începem să avem o primă viziune a acestei eliberări a sufletului copilului. Această eliberare poate fi atinsă doar de adultul dispus să plătească preţul de a se abţine să se mai substituie pe sine în locul copilului.

    Una dintre provocările zilelor noastre este de a sta nemişcaţi. Obişnuiţi să facem mereu şi uităm să fim, pur şi simplu. Eu găsesc că observarea copilului este un exerciţiu excelent şi pentru noi. Ne oferă ocazia de a ne opri, de a fi cu totul prezenţi, de a ne vedea cu adevărat copiii. Ce cadou frumos pe care ni-l putem face nouă şi copiilor noştri!

    Suntem pioşi când stăm nemişcaţi, când nu încercăm să schimbăm, să influenţăm, să modificăm sau să îmbunătăţim orice altă fiinţă umană din jurul nostru, şi când, în nemişcarea noastră, acceptăm. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

    (Photo by Biljana Martinic on Unsplash)

  • Călătoria spre mine însămi

    Călătoria spre mine însămi

    După ce s-a născut Tudor şi am început să citesc cărţi de parenting, am intrat într-o lume fascinantă. Am găsit apoi conferinţele şi cursurile care completau informaţiile abundente din cărţi. Am descoperit astfel specialişti fascinanţi, care vorbeau cu pasiune despre această lume veche, dar totuşi nouă. Şi am început călătoria spre mine însămi şi, aproape fără să-mi dau seama, spre noua mea carieră.

    Ieri am ascultat un interviu deosebit de interesant cu Jim Kwik, un celebru antrenor al creierului. Printre altele, una dintre afirmaţiile lui mi-a rămas în minte. Şcoala ar trebui să fie mai preocupată de meta-învăţare, adică să îi înveţe pe copii cum să înveţe, decât de a-i învăţa informaţii. Explicaţia simplă este că absolvenţii de azi vor avea de schimbat cel puţin şase cariere. Cariere, nu locuri de muncă!

    Învăţarea pe parcursul întregii vieţi nu mai este doar opţională. (Dr. Michael Ungar, Change Your World)

    Când am renunţat la serviciu, am ştiut că vreau să lucrez cu părinţii, începând cu mine şi Lucian. Parentingul devenise deja o pasiune care îmi fura ore întregi din zi, un subiect care nu mă obosea deloc. Stilul nostru de viaţă Montessori mă învăţase că succesul copiilor stă şi în adultul pregătit pe care îl au alături.

    Dr. Shefali Tsabary este unul dintre specialiştii pe care i-am urmărit în aceşti ani. Am rezonat întru totul cu abordarea ei, aceea a parentingului conştient. Pentru a putea creşte copii puternici, e nevoie mai întâi să creştem copilul din interiorul nostru. Să vindecăm rănile copilăriei, toate acele sentimente de „nu sunt suficient de bun” şi „nu sunt suficient de iubit” cu care am crescut. Renunţând la pedepse şi recompense, părintele conştient înţelege că orice comportament al copilului este un mijloc de comunicare.

    În urmă cu câteva luni am început primul curs cu dr. Shefali. Era o pregătire obligatorie pentru cursul principal pe care voiam să îl fac cu ea. Iar din februarie, călătoria spre mine însămi a continuat accelerat, ghidată fiind de învăţăturile ei. Am ales să fac cursul de Conscious Parent Coach, al Institutului condus de dr. Shefali. Tradus în limba română, ar putea suna cam vag acest Antrenor al părintelui conştient, care ar fi poate mai clar interpretat drept Ghid personal în introspecţie.

    Dr. Shefali este preferata lui Oprah Winfrey, care o prezintă drept cel mai bun specialist în parenting pe care l-a intervievat în ultimii douăzeci de ani. Schimbarea de paradigmă propusă de ea este dată, probabil, tocmai de stilul unic în care îmbină înţelepciunea orientală cu psihologia occidentală.

    Când, după prima săptămână de curs, mama m-a întrebat cum e, i-am spus că am ajuns acasă. Am descoperit o comunitate în care m-am regăsit întru totul. Sunt acum înconjurată de oameni alături de care învăţ noi limbaje, cu care ne ţinem de mână în călătoria fiecăruia spre sine. Probabil cel mai mare avantaj din toată aventura aceasta este tocmai propria-mi regăsire. Un drum pentru viaţă, căci ştiu acum că nu se va termina cu adevărat niciodată. Dar o aventură în care m-am avântat cu toată curiozitatea unui copil care explorează pentru prima oară natura!

    Mi-a plăcut întotdeauna să învăţ. Dar programa propriu-zisă este doar o parte a noii provocări. Cel mai greu este să accept noile descoperiri care mă privesc pe mine. Să recunosc şi vindec tipare transmise din generaţie în generaţie şi să accept rolul pe care îl joc în tot ceea ce mă înconjoară. Să învăţ să mă bucur de prezenţa conştientă, ştiind că singurul moment care contează şi îmi aparţine cu adevărat este cel de Acum.

    Conferinţele săptămânale cu dr. Shefali şi cele cu colegele din micul meu grup de studiu au intrat deja în programul întregii familii. M-am bucurat să regăsesc în vasta bibliografie cărţi ale dr. Daniel Siegel sau dr. Laura Markham. Autori care ne-au fost menţionaţi de altfel ca fiind de urmărit, indiferent de titlul cărţii. Am primit şi sugestii noi de lectură, autori pe care îi gust acum cu mare plăcere şi pe care îi voi trece, cu siguranţă, în liste ulterioare de cărţi preferate.

    În societățile arhaice de vânători-culegători, în care studiile recente au demonstrat că atașamentul emoțional al copiilor față de adulți era ideal, Dr. Gabor Maté găsea nevoia de parenting ca fiind inutilă. Dar în societatea contemporană, în care copiii sunt tot mai separați de adulți, nu doar fizic, ci și emoțional, este nevoie de o reînvățare conștientă a atașamentului sănătos.

    Problemele comportamentale ale copiilor sunt tot mai des întâlnite. Dar ele sunt semnalul pentru necesitatea schimbării adulților în raporturile lor cu copiii. O schimbare care trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. De aceea, pentru a învăța să vă fiu ghid în această introspecție, am început cu călătoria spre mine însămi.

    Odată ce ne intră copiii în viață, impactul nu mai poate fi șters și ni se cere să ne reinventăm ca răspuns. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conștient)

    (Photo by Margarita Eliseeva on Unsplash)