Învăţ Montessori

Categorie: Studii

Tata

În urmă cu şapte ani, ziua de întâi martie a devenit, pentru mine, despre tata. În seara aceea am primit un telefon de la un prieten de-al lui, spunându-ne că a făcut infarct. Când am ajuns cu fratele meu la cofetăria unde se întâmplase totul, medicul se oprise din încercarea de a-l resuscita. Condusesem tot drumul între cele două oraşe ale noastre rugându-mă să fie bine. A fost, în schimb, scurt.

Una dintre primele mele amintiri cu tata e dintr-o iarnă, pe când aveam doar câţiva ani. Mă luase dimineaţa direct din pat şi mă aruncase pe geam în zăpada de pe terasa apartamentului unde locuiam. Nu ştiu dacă mai mult am râs sau am îngheţat atunci, dar îmi amintesc cu bucurie momentul.

Tata era o enciclopedie ambulantă. Pasionat mai ales de istorie şi geografie, avea mereu câteva cărţi alături. Pasiunea părinţilor mei pentru citit e unul dintre motivele pentru care rareori plec de acasă fără a avea Kindle-ul în poşetă sau câteva cărţi pe noptieră. Dintre popoare, tata îi aprecia pe chinezi. Îi găsea compleţi, plini de calităţi şi defecte, la fel ca românii. Aşa cum era şi el.

Tata era un extrovertit, o înclinaţie pe care nu am moştenit-o, şi pe care o admir la fratele meu. Când eram mică, plimbările cu el pe stradă erau uneori plictisitoare. Se oprea din zece în zece paşi, pentru a saluta sau a povesti cu vreo cunoştinţă. Când am mai crescut şi mergeam la el în vacanţe, mă prezenta cu mândrie. „Sunt cu fetiţa mea cea mică” devenea chiar hilar când interlocutorul făcea ochii mari, văzând o tânără de peste douăzeci de ani.

Când mă gândesc la tata, îmi vine mereu în minte şi bunica. Îşi adora mama, vizitând-o mereu, încărcat cu bunătăţi. Şi deşi ea îl apostrofa că e cât Mátyás Király, facând referire la statuia lui Matei Corvin din Cluj, după câteva minute se perpelea în jurul lui, întrebându-l ce să îi mai dea de mâncare.

Aproape până la sfârşit, bunica avea grădina bogată şi curtea plină de orătănii. Gustul tocăniţei de pui cu care ne aştepta sâmbăta şi al apei reci din fântână au rămas închise în curtea ei. Mereu dornică să înveţe, îl aştepta pe tata cu lista de cuvinte negăsite în dicţionar. Majoritatea erau neologisme, citite în ziare sau auzite la radio şi televizor, pe care nu le înţelesese. Unele cuvinte le învăţam atunci în rând cu ea, când tata ne explica despre acciză sau franşiză.

În vacanţe, călătoream mult cu tata. Mă lua cu el la furnizorii de la care se aproviziona, drumul fiind prilej de îndelungi discuţii. Într-o delegaţie până la Bucureşti mi-a dat ca sarcină să notez într-un caiet toate judeţele regăsite în numerele maşinilor de pe drum. O activitate pe care abia aştept să o facem cu copiii, când vor mai creşte! Nu ezit nici acum, după atât de mulţi ani, în descifrarea prescurtării pentru numele fiecărui judeţ.

Am avut părinţi înţelepţi. Chiar divorţaţi fiind, sărbătorile însemnau masa în familie şi aniversări petrecute împreună. Tata a fost prezent la toate evenimentele majore din viaţa noastră. Așa am învățat ce important e să creăm amintiri!

Ultima lui aniversare, la şaptezeci de ani, a sărbătorit-o la restaurant. Am fost acolo cu mama şi Lucian, alături de fraţii mei şi familiile lor. Am petrecut câteva ore minunate lângă oamenii dragi din viaţa lui. Şi am fost suficient de inspiraţi cât să facem o fotografie de familie pe care o ador. De atunci, am învăţat că amintirile sunt mai preţioase decât cadourile materiale.

Tata iubea trandafirii galbeni. Și florile, în general. Îi plăcea muzica și repeta adesea vorbele bunicii, ascultându-l pe Tchaikovski: „Să mai mori? Să moară dracul!”. Iubea viața, cărțile, mâncarea, munca și oamenii. Și își iubea copiii.

Tata scria zilnic într-un caiet, un registru de cumpărături, de convorbiri și informații sau citate interesante aflate peste zi.

Acum șapte ani, citea din cartea scrisă de un prieten. Dimineața scrisese în caiet, alături de „Vineri, 1 martie 2013”, câteva versuri care îi plăcuseră. Le-am citit seara, când am ajuns acasă la el, după ce îl preluaseră cei de la capelă. Avusese o dimineață plină, cu clienți, o după-masă plăcută, în care și-a depănat viața, povestind cu doi prieteni dragi. Și a încheiat-o la cofetărie, delectându-se cu un ecler.

Copiii nu au nevoie de părinţi perfecţi. Ajunge să fim doar suficient de buni. Astăzi, mi-e tare dor de tata, de părintele suficient de bun, așa cum a fost el pentru mine.

Vineri, 1 martie 2013
„Păsărică din hinteu,
Rămâneți cu Dumnezeu,
Păsărică cu cunună,
Rămâneți cu voie bună!”

(Photo by Tiffany Chan on Unsplash)

1 martie 2020
Cărţi de parenting interesante – câteva propuneri

Poate deloc întâmplător, prima postare a acestui blog a fost o listă cu cărţile mele de început, ca părinte. De atunci au trecut aproape doi ani şi între timp am citit, desigur, şi alte cărţi de parenting şi nu numai. Despre unele am mai scris pe parcurs, din altele am împărtăşit doar nişte citate.

La început de an, e un moment prielnic pentru o nouă înşiruire. Nu le voi trece într-o ordine anume, pentru că nu reuşesc să le ierarhizez, nici măcar ca preferinţe. Faptul că sunt în această listă înseamnă totuşi că mi-au trezit cel puţin mici momente de aha.

Copilul tău competent, de Jesper Juul

Una dintre ultimele cărţi de parenting citite, am regăsit în ea fragmente de-a dreptul răvăşitoare. O carte care propune să vedem copiii cu alţi ochi, trecând peste prejudecăţile adânc înrădăcinate în noi, adulţii. O lectură la care voi reveni, cu siguranţă, întrucât mi se pare prea profundă pentru a o interioriza la prima vedere. O văd ca fiind un răspuns potrivit pentru toţi cei care mi-au spus, de-a lungul timpului, că şi ei „au crescut doi copii”.

Parenting conştient, de Susan Stiffelman

Sunt cărţi care pot fi citite fragmentat. Aceasta este una dintre ele. Mi se întâmplă să revin doar la câte un capitol din cartea lui Susan Stiffelman, sau chiar la un paragraf. O văd uneori ca pe o invitaţie la meditaţie, apreciind în ea şi descrierea experienţelor personale ale autoarei.

Reţete de jocuri, de Lawrence S. Cohen

Am ales să citesc cartea aceasta după ascultarea conferinţei dr. Larry Cohen. Mi-a plăcut stilul deschis al prezentării şi m-a atras umorul cu care a vorbit despre lucruri extrem de serioase. M-am bucurat să văd că şi scrisul îi este asemănător. Îmi e uşor câteodată să mă regăsesc, chiar, într-unul din cele două turnuri despre care vorbeşte în carte. Nu doar copiii pot fi prizonieri ai neputinţei sau izolării. Iar jocurile propuse pentru diverse situaţii ne-au ajutat de multe ori.

Părintele conştient, de Shefali Tsabary

Am cumpărat cartea aceasta după ce am citit o recomandare a Oanei Moraru. Mi s-a părut a fi o îmbinare perfectă între ceea ce ştiam din filosofia Montessori şi cercetările actuale. Dr. Shefali a devenit unul dintre experţii în parenting pe care îi urmăresc constant. Autenticitatea relaţiei pe care o stabilesc cu copiii merită disconfortul resimţit urmându-i sfaturile. Nu copiii sunt cei care au nevoie de schimbare, ci noi, adulţii.

Parenting necondiţionat, de Alfie Kohn

Cărţile lui Alfie Kohn ar trebui aşezate la temelia parentingului actual. Deşi sunt destul de dificil de citit, fiind înţesate cu studii, tocmai acest fapt le conferă greutate. Alături de Pedepsiţi prin recompense, cărţile lui m-au pus pe gânduri şi m-au făcut să analizez cu seriozitate tot ceea ce fusesem învăţată. Ce înseamnă cu adevărat să iubeşti necondiţionat? De ce simţim nevoia să evaluăm copiii, când nu le aduce niciun beneficiu, ba dimpotrivă? Cum să îi apreciem pentru ceea ce fac, într-un mod cu adevărat constructiv?

Parentaj sensibil şi inteligent, de Daniel Siegel şi Mary Hartzell

Din această nouă listă de cărţi de parenting nu putea lipsi cel puţin una scrisă de Daniel Siegel. Aceasta ne ajută să înţelegem impactul propriilor experienţe din copilărie asupra felului în care ne comportăm cu copiii noştri. Fiecare capitol se încheie cu o prezentare a ultimelor cercetări din domeniu, Ce spune ştiinţa.

The Yes Brain, de Daniel Siegel şi Tina Payne-Bryson

Creierul afirmativ, cum a fost tradusă această carte, este despre a creşte copii receptivi, nu reactivi. Felul în care relaţionăm cu cei mici are un rol important în dezvoltarea creierului lor şi a modului în care văd ei lumea. O carte pe care aş recomanda-o multor adulţi din jurul meu! I-ar ajuta, în primul rând, să îşi înţeleagă mai bine propriile reacţii!

Copilul invizibil, de Gáspár György

Printre atâţia autori străini, mi-a făcut plăcere să citesc o transpunere a actualelor curente în societatea românească. Deşi considerată greoaie de unii dintre prietenii mei, eu am apreciat această carte. Desigur, pledoaria pentru lectură din ultimul capitol mi-a mers direct la suflet.

Quiet. Puterea introvertiţilor într-o lume asurzitoare, de Susan Cain

Deşi nu e o carte propriu-zisă de parenting, cred că e important a fi citită de părinţi şi de cei care lucrează cu copiii. Un studiu exhaustiv despre introversiune, în care m-am regăsit adesea. Fiecare dintre noi este, trăieşte sau lucrează cu persoane introvertite. Această carte ne ajută să ne înţelegem şi să colaborăm mai bine.

O continuare interesantă a ei, Puterea tăcută. Forţa secretă a introvertiţilor este scrisă special pentru a-i inspira pe tineri. E potrivită pentru adolescenţi, dar nu numai.

It’s OK Not to Share, de Heather Shumaker

Copiii au nevoie de cât mai multă joacă liberă. Atâta timp cât nu se rănesc pe ei sau pe cei din jur şi nu distrug lucruri, ar trebui să li se permită să se joace liber. Regulile din această carte sunt diferite de ceea ce mulţi părinţi consideră că e bine sau se cuvine să facă sau să ştie copiii lor. O invitaţie să renunţăm la lentilele pe care le purtăm ca adulţi şi să privim cu alţi ochi copilăria. Continuarea acestei cărţi, It’s OK to Go Up the Slide, e scrisă în aceeaşi notă.

La sfârşitul caietului meu de notiţe am de obicei o listă cu cărţi de parenting pe care vreau să le citesc în viitor. Pe unele o să le împrumut de la bibliotecă, pe altele o să le cumpăr, în format fizic sau electronic. Câţiva autori noi spre care îmi voi îndrepta atenţia sunt Ross Greene, John Gottman, Michael Thompson sau Steve Biddulph. Şi, bineînţeles, voi continua să citesc alte cărţi scrise de Daniel Siegel, Shefali Tsabary sau alţi autori deja preferaţi de mine.

Mulţi adulţi acţionează în feluri pe care le cred pline de iubire şi de grijă, dar care de fapt nu sunt astfel. Alţii intenţionează să acţioneze afectuos, dar intenţia în sine nu este suficientă. În trecut, când familia era o structură autocratică de putere, părinţii puteau să înăbuşe mai uşor competenţa copiilor. Din fericire, acest lucru a devenit mult mai dificil. Nu doar că adolescenţii şi copiii au devenit mult mai siguri pe ei, dar şi părinţii au devenit mai flexibili, iar societatea în ansamblu este mai înclinată să ia în serios starea de bine a copilului. (Jesper Juul, Copilul tău competent)

(Photo by wu yi on Unsplash)

8 ianuarie 2020
Prevenţie, vulnerabilitate şi recunoştinţă

Sunt câteva tipuri de cancer care pot fi transmise genetic. Din păcate, în familia mea, bunicii din ambele părţi au suferit de unul din ele. Pentru noi, asta înseamnă începerea controalelor de prevenţie mai devreme decât restul lumii.

Acum două luni, organismul mi-a transmis câteva semnale pe care am ales să nu le ignor. Deşi încă nu împlinisem vârsta la care ar fi trebuit să merg la control, m-am programat la medic. Din fericire, am făcut cea mai bună alegere. Din păcate, moştenirea genetică e prezentă.

Înainte şi după controlul de prevenţie de săptămâna trecută, am avut câteva zile în care doar am rumegat gânduri. Cred că ele au fost şi mai mult amplificate de faptul că sunt părinte. Ştiam de la dr. Laura Markham că emoţiile sunt ca nişte mesaje primite prin poştă. Dacă alegem să le deschidem, ele se evaporă de la sine, pentru că au fost ascultate, primite. Dacă le ignorăm, ele rămân prezente în subconştientul nostru.

Am căutat, aşadar, un moment de linişte, în care am rezistat tentaţiei de a mă opune emoţiilor răvăşitoare. A fost neplăcut, dar am respirat profund, abdominal, şi le-am lăsat să îşi spună mesajul pe îndelete. La sfârşit, m-am bucurat simţindu-mă uşor mai liniştită. Şi am căutat apoi alte momente în care să pot repeta experienţa.

În urmă cu câteva săptămâni, am ales să fac recenzia unei cărţi despre anxietate, care va fi publicată anul viitor. Eram sigură că voi putea ajuta astfel o persoană dragă mie. Nu m-am gândit că voi ajunge să o citesc pentru cea mai importantă persoană din viaţa mea. În timp ce aştept rezultatul biopsiei, cartea aceasta m-a învăţat să îmi liniştesc mintea. Mi-a oferit tehnicile de aprofundare a sfaturilor primite de la dr. Laura. M-a convins că, atunci când vine vorba de anxietate, reacţiile contraintuitive sunt cele la care e de ajutor să apelăm.

În lumea în care am crescut, controlul de prevenţie nu a fost aşezat la loc de cinste. Mulţi adulţi din jurul meu au mers la doctor doar când a fost neapărată nevoie. Chiar şi acum, suntem înconjuraţi de atâtea reclame la medicamente, dar de insuficiente sfaturi de a consulta, mai întâi, un medic. Tratăm adesea efectul, fără a ne gândi să eliminăm şi cauza. Căutăm să luăm ceva pentru a ne face bine, dar prea rar ne întrebăm cum să ne schimbăm stilul de viaţă.

În ciuda luptei interioare, experienţa ultimelor săptămâni mi-a adus şi beneficii. Am învăţat să mă bucur mai mult de momentele petrecute alături de copii. Mi-am dat seama cît de important e rolul nostru, ca părinţi, în a le arăta ce înseamnă un stil de viaţă echilibrat. Discutasem şi înainte cu Lucian despre cum să le insuflăm dragostea pentru mişcare şi aer liber. Dar acum am conştientizat, cu atât mai mult, ce înseamnă exerciţiul fizic pentru sănătate.

Pentru mulţi, decembrie este luna cadourilor. Iar acestea pot veni sub mai multe forme. Mai ales pentru copiii mici, timpul părinţilor este cel mai preţios dar. Transformarea sărbătorilor în ritualuri de familie este, poate, cel mai peren cadou pe care li-l putem face. Le oferim astfel rădăcinile care îi vor ajuta să îşi întindă larg ramurile. Le oferim identitatea care îi va încuraja să exploreze cu inima deschisă lumea diversă în care trăim.

Cadoul meu din decembrie a fost această lecţie de viaţă. Un mesaj important de a mă bucura conştient de mine şi de cei dragi mie. De a învăţa din trecut, de a acţiona cu prevenţie şi a da mai departe un stil de viaţă echilibrat. De a găsi bucurie în momentele obişnuite ale vieţii.

Ne este menit nu doar să ajungem până la stele, ci şi să ne bucurăm de călătoria până la ele. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

Am ezitat destul de mult, gândindu-mă dacă să public sau nu această postare. Am scris-o, oricum, pentru rolul purificator al ţinerii acestui jurnal. (Blogul acesta s-a născut, de altfel, ca îndemn primit la cursul ţinut de dr. Laura, de a nota ce ni se întâmplă, ca mod de auto-reglare şi împlinire emoţională.) Mi-am amintit apoi de cărţile lui Brené Brown.

Vulnerabilitatea nu înseamnă slăbiciune, iar nesiguranţa, riscul şi expunerea emoţională cu care ne confruntăm zi de zi sunt inevitabile. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

Cel mai mult mă atrage scrisul ei pentru că mă ajută să înţeleg că nu sunt singură în trăirile şi emoţiile mele. Brené Brown mă învaţă că perfecţiunea stă în calea unei vieţi trăite din toată inima, iar apartenenţa adevărată nu presupune să te schimbi, ci doar să fii cine eşti cu adevărat. Şi tot de la ea am învăţat că pot spune cu voce tare: „Mă simt vulnerabilă şi sunt atât de recunoscătoare pentru toţi cei dragi mie, pe care îi simt aproape, mai ales atunci când am mai mare nevoie de ei.”

(Photo by Debby Hudson on Unsplash)

19 decembrie 2019
Cărţi pentru copii – încă o listă de preferate

În urmă cu câteva luni, am descoperit oferta celor de la Univers Enciclopedic Junior. I-am luat atunci lui Tudor mai multe cărţi pentru copii, pe care le-am pus în bibliotecă tot pe rând. Încă nu le-am terminat pe toate, câteva fiind pentru când mai creşte puţin. Din cele văzute deja, unele au intrat direct în lista de preferate. Altele au fost citite, discutate, dar nu au stârnit încă un interes prea mare. De curând, am cumpărat alte câteva cărţi, pe care le-am pus imediat în bibliotecă. Mai jos, preferatele noastre de până acum.

Ce este Luna

Prima noastră carte cu clapete, a stârnit un interes şi mai crescut pentru discuţii despre Lună şi Pământ. Traducere a unei cărţi Usborne, la fel ca alte câteva din această listă, Ce este Luna are ilustraţii deosebite şi text care poate fi adaptat şi pentru copiii mici, de trei ani. Mie îmi place şi pentru că intră uşor în poşetă.

Ce se întâmplă noaptea

Tudor, mai ales, a răsfoit des această carte. A fost interesant să vadă ce se întâmplă în lume, în timp ce el doarme.

Noaptea şi ziua

O carte care vine în completarea celor de mai sus şi în care vedem ce se întâmplă cu animalele noaptea. Le urmărim de la apus şi până la răsărit. De curând, le-am luat copiilor nişte figurine cu animale sălbatice. Aici am citit cu interes cum hipopotamii stau în apă pe timpul zilei, la răcoare, şi ies noaptea pe uscat, pentru a paşte. În carte e şi un episod în care un leopard prinde o antilopă, o muşcă de gât şi o tărâşte într-un copac, unde o mănâncă. Pentru noi nu au fost probleme, mai ales că au observat în curte cum un pui de pisică devora un porumbel. Totuşi, pentru copiii sensibili poate ar fi de evitat pagina.

Marea carte a naturii

O carte cu ilustraţii deosebite, care are la sfârşit un indice de animale şi unul de plante. Secvenţele sunt surprinse în diferite momente ale zilei şi nopţii, dar şi ale anului. Ne plimbăm prin pădure, pe ogoare şi pajişti, în crânguri şi grădini sau pe râuri şi lacuri. Fiind multe vietăţi pe pagină, Tudor m-a surprins începând un joc de căutat. „Văd ceva ce începe cu sunetul t.„

Ce se întâmplă sub pământ?

Ca urmare a lecturii acestei cărţi, Tudor a început să sape după râme, la câteva grade Celsius sub zero. Desigur, Tereza i-a fost alături, cu lopăţica ei. Au găsit o râmă, înainte de a cere să intrăm în casă, la căldură. Tot aici au putut vedea mai clar de ce morcovii scoşi de ei azi-toamnă din pământ erau roşi într-o parte.

În adâncul mării

O altă carte cu ilustraţii captivante, care ne poartă sub apă, pentru a vedea şi citi despre o mulţime de vietăţi marine. A fost pe raftul lui Tudor azi-vară, când avea într-un coşuleţ scoici şi o stea de mare.

Vino cu noi în natură! – şi alte cărţi pentru copii, de Susanne Riha

Ne-am îndrăgostit de cărţile Susannei Riha de când am citit În mijlocul naturii! – Descoperă cele patru anotimpuri. De atunci, le-am luat pe toate care au apărut, fiecare carte fiind la fel de interesantă ca celelalte. Ilustraţii gingaşe, text cuprinzător, potrivit şi pentru copiii din clasele primare.

Marea carte a animalelor

Imagini deosebite ale celor mai mari sau mici animale de pe pământ, ale celor mai rapide sau mai grele. Informaţii interesante, pe care şi noi, adulţii, le-am citit cu plăcere. A devenit una dintre cărţile pe care nu le rotim de pe raftul cu cărţi pentru copii.

Alte cărţi pentru copii din aceeaşi serie

Marea carte a animalelor din mări şi oceane şi Marea carte a stelelor şi planetelor sunt alte cărţi pentru copii, din aceeaşi serie. Ilustraţiile sunt la fel de captivante în fiecare dintre cele trei cărţi.

Minunata roată a culorilor

Copiilor le place foarte mult să picteze. Scrisă în rime, cartea aceasta este un sprijin util şi frumos pentru a discuta despre culori primare sau secundare. Din seria cărţilor scrise de Charles Ghigna ne-a plăcut şi cartea Minunata lume a formelor. Scrisă şi ea în rime, e un prilej bun de a remarca formele din jurul nostru. Cartea are totuşi o eroare de tipar, textul corespunzător unei pagini fiind trecut la alta.

Oul misterios

O poveste frumoasă, despre un băiat care descoperă în iarbă un ou şi îl duce acasă. Studiindu-l, îşi imaginează ce ar putea ieşi din el. Finalul este surprinzător şi gingaş.

Cred cu tărie că pasiunea pentru citit poate fi moştenită, mai ales de la părinţi. De curând, am citit o pledoarie frumoasă a înţeleptului Mihai Şora în acest sens.

Dragi părinți,

câtă vreme copiii nu vă vor vedea cu o carte în mână, studiind sau meditând, câtă vreme voi înșivă nu veți avea deprinderea de a citi, le va fi greu celor mici să capete această deprindere.
Nicio școală nu poate face mai mult pentru un copil decât părintele său: nu prin injoncțiuni, rugăminți fierbinți, bătăi, urlete, ci prin exemplul personal – gestul cel mai firesc și, totodată, cel mai puternic.

Mihai Șora
8 decembrie 2019

11 decembrie 2019
Maria Montessori şi descoperirea copilului
Prima femeie medic din Italia, Maria Montessori a devenit doctor asistent la Clinica de Psihiatrie a Universităţii din Roma. Aici, a fost atrasă de lucrul cu copiii cu deficienţe mentale, care pe atunci erau internaţi în spitale de psihiatrie. Aflând că sunt interesaţi de firimiturile de pâine, în lipsa altor stimulente educaţionale, a început să le aducă jucării. Statul italian a creat o şcoală specială pentru ei, a cărei directoare a devenit dr. Montessori. Lucrând cu copiii aceştia timp de doi ani, rezultatele obţinute au fost extraordinare. Ei au reuşit să obţină note mai bune la testele şcolare decât copiii din şcolile normale. Atunci, Maria Montessori s-a întrebat cât de departe ar ajunge copiii normali, dacă ar putea profita de materialele create de ea.

Nefiindu-i acceptate însă ideile în sistemul tradiţional, nu a reuşit să îşi valideze presupunerile. Pe vremea aceea, şcoala începea la vârsta de şase ani, copiii mai mici rămânând acasă. Într-o mahala din Roma, unde se construiau nişte locuinţe sociale, copiii sub şase ani, rămaşi nesupravegheaţi în timpul zilei, le creau mari probleme constructorilor. Aflând despre Maria Montessori, responsabilul proiectului a întrebat-o dacă nu vrea să lucreze cu copiii aceştia. Şi astfel a apărut prima Casă a copiilor, adică prima grădiniţă Montessori.

M-am pus pe treabă cu sentimentul unei ţărănci care şi-a pus deoparte grâul de sămânţă şi a găsit un teren fertil în care acum poate să-l semene în toată libertatea. Dar greşeam. Abia am răsturnat bolovanii de pe terenul meu, că am dat peste aur în loc de grâu; bolovanii ascundeau o comoară preţioasă. Nu eram ţăranca pe care mi-o imaginasem. Eram mai degrabă un nou Aladin care, fără să ştie, ţine în mână cheia care va deschide calea spre comorile ascunse. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Din fericire pentru noi, neavând fonduri pentru mobilierul tradiţional, Maria a trebuit să improvizeze. Astăzi, datorită acestor neajunsuri, există în toate grădiniţele mobilierul mic, gândit de dr. Montessori pentru Casa copiilor. În plus, tot datorită atenţiei deosebite cu care îi observa pe copii, a hotărât renunţarea la dulapul mare, cu uşi închise, în care erau păstrate materialele şi folosirea unor rafturi deschise. Copiii aveau astfel permanent acces la ele şi au învăţat să aibă grijă de mediul lor.

Începând să lucreze cu copiii de la trei la şase ani, dr. Montessori şi-a dat seama cât de greşită ar fi împărţirea acestora pe categorii de vârstă. Clasele copiilor mai mari aveau doar nişte pereţi scunzi de demarcaţie, iar cei mici puteau merge oricând să vadă ce lucrau cei de la şapte la nouă ani. Când cei de trei ani se lămureau că ceea ce se întâmpla acolo nu era potrivit vârstei lor, reveneau în propria sală de clasă. Dar cei de şase ani erau adesea atraşi de lucrul celor mai mari şi îi urmăreau cu interes. Dr. Montessori încuraja astfel „comunitatea activă” sau „viaţa socială” a copiilor, care asigură nivele superioare de dezvoltare. Totodată, organizarea aceasta este asemănătoare societăţii, în care colaborează persoane de vârste diferite.

Când unele dintre educatoarele noastre au vrut să aplice principiul organizării claselor pe vârste, copiii înşişi au fost cei care au arătat ce dificultăţi mari pot apărea din asta. E exact cum se întâmplă şi acasă. O mamă cu şase copii se descurcă uşor cu ei. Dar, când există gemeni, sau sunt introduşi alţi copii de aceeaşi vârstă, lucrurile se îngreunează, deoarece este foarte obositor să facă faţă unor copii care vor toţi acelaşi lucru în acelaşi timp. […] Părinţii au deseori probleme mai mari cu primul născut decât cu următorii copii. Ei dau vina pe propria lipsă de experienţă, dar nu e asta, ci faptul că, în realitate, copiii care urmează primului născut au parte de companie. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Pentru mine, este fascinant să urmăresc interacţiunea dintre Tereza şi Tudor. În nenumărate ocazii, am văzut-o cum se opreşte din ceea ce face şi se uită atent la fratele ei. Apoi încearcă să imite ceea ce face el. Astăzi, pe când ne povestea Tudor ceva, Tereza era ca un reportofon. De câte ori se oprea el din vorbit, ea îi repeta propoziţiile, cu exactitate. Dacă Tudor ne întreabă ceva, o auzim şi pe ea punând aceeaşi întrebare. Iar când se află în dificultate, adesea, pe el îl cheamă să o ajute. Iar Tudor, cu răbdare, de cele mai multe ori, îi arată cum să facă, apoi îi cere să repete, să vadă dacă poate singură. Uneori, vine mulţumit să îmi spună ce a mai învăţat-o pe Tereza.

[…] micuţii de vârste diferite se ajută unii pe alţii. Cei mai mici văd ce fac cei mai mari şi cer explicaţii. Acestea sunt date imediat şi procesul de instruire e într-adevăr valoros, deoarece mintea unui copil de cinci ani e mult mai apropiată de mintea unui copil de trei ani decât a noastră, încât cel mic învaţă uşor ceea ce nouă ne-ar veni mai greu să transmitem. […] Există între ei „o osmoză” mentală naturală. Şi iarăşi, un copil de trei ani va fi interesat de ceea ce face un copil de cinci ani deoarece nu este prea departe de propriile sale capacităţi. Toţi cei mai mari devin eroi şi educatori, iar cei mai mici sunt admiratorii lor. Aceştia se uită la primii pentru a se inspira, apoi îşi continuă propria activitate. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Maria Montessori a făcut şi alte descoperiri, datorită acestor copii din prima Casa dei bambini. Mi se pare interesant să le înşir mai jos, ele devenind adevărate principii ale educaţiei Montessori. Despre unele am scris deja. Despre altele, am găsit articole deosebite, care le definesc lămuritor.
- Dr. Montessori a fost uimită să observe cum copiii repetă exerciţiile, până când îşi potolesc nevoia interioară care îi conduce la acest lucru.
- Simţul ordinii de care au dat dovadă cei mici i-a uimit pe cei din jur. Ulterior, el a fost definit drept una dintre perioadele senzitive ale dezvoltării umane.
- Pe copii i-au interesat doar anumite materiale din cele pe care le aveau la dispoziţie. Principiul alegerii libere a devenit astfel un pilon al educaţiei Montessori.
- Când au avut de ales între jucării care doar le ocupau timpul şi materiale care îi ajutau să se dezvolte, copiii le-au ales întotdeauna pe cele din urmă. De aceea, e de preferat să le lăsăm la îndemână copiilor doar acele jucării care le susţin dezvoltarea.
- Pentru copilul care îşi ascultă nevoile interioare, pedepsele şi recompensele nu îşi au locul. Ele nu fac decât să transfere atenţia asupra unor factori externi, când impulsul de dezvoltare a copilului este profund interiorizat.
- Sensibilitatea copiilor faţă de linişte este o altă descoperire surprinzătoare făcută în primii ani.
- Învăţându-i să folosească o batistă, Maria Montessori şi-a dat seama cât de important este simţul demnităţii pentru copii. Lecţiile de amabilitate şi bune maniere au devenit parte din programa Caselor copiilor.
- Ca parte a procesului de normalizare a copilului, disciplina spontană joacă un rol-cheie. Copiii se nasc dornici să îi asculte şi urmeze pe adulţi. Atunci când suntem cu adevărat conectaţi cu el, copilul începe să dea dovadă de o auto-disciplină care adesea uimeşte. La fel s-a întâmplat şi cu primii copii din Casa dei bambini.
- În grădiniţele Montessori, scrisul şi cititul se învaţă senzorial, după vârsta de trei ani şi jumătate. Iar descoperirea acestor perioade senzitive se datorează tot acestor copii din prima Casă a copiilor.
Toate acestea i-au făcut pe oameni să vorbească despre „miracole”, iar presa a vorbit cu atâta elocvenţă, încât vestea despre copiii-minune s-a răspândit într-o clipă de jur împrejurul lumii. […] Oamenii vorbeau despre descoperirea sufletului omenesc, despre miracole, citau conversaţiile copiilor. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Din fericire, Maria Montessori nu s-a oprit la aceste prime descoperiri. Timp de cincizeci de ani, le-a preluat şi dezvoltat, creând programe şi pentru copiii mai mari de şase ani, aflaţi în a doua etapă de dezvoltare. În plus, şi-a îndreptat atenţia şi asupra primei perioade a copilăriei mici, de la naştere şi până la trei ani. A rezultat, astfel, o programă coerentă a dezvoltării copilului, de la naştere şi până la vârsta adolescenţei.

Aceasta este marea realizare a Mariei Montessori, descoperirea copilului. (E. M. Standing, Maria Montessori: Her Life and Work)

(Photo by Limor Zellermayer on Unsplash)
6 octombrie 2019
Lecţia în trei paşi sau în trei timpi

Puzzle-ul cu regiunile istorice ale României este în perioada aceasta printre preferatele lui Tudor. Îl ia zilnic de pe raft cel puţin o dată şi aranjează cu grijă piesele pe hartă. După ce l-a făcut de câteva ori, am început să îi spun şi denumirile regiunilor. Şi, bineînţeles, am găsit pentru fiecare regiune cel puţin câte un fapt interesant. Cel mai mult îi place să spună care dintre rudele noastre sunt din regiunea respectivă sau cine locuieşte acolo. În plus, Bucovina are, din nou, o semnificaţie aparte, datorită cucului care răsună pe-acolo. Lucrând atât de des cu puzzle-ul acesta, am găsit momentul perfect pentru lecţia în trei paşi, pentru a învăţa denumirea regiunilor istorice ale României.

Perfectată de Maria Montessori, lecţia în trei paşi a fost preluată de la Édouard Séguin. Este un mod unic de îmbogăţire a vocabularului, folosit în grădiniţele Montessori. Vorbind rar şi clar, rostind propoziţii scurte şi simple, putem învăţa copiii multe cuvinte noi, folosindu-ne de senzitivitatea lor deosebită.

1. Numirea sau Introducerea

În primul pas, am ales trei regiuni şi, arătând spre fiecare în parte, i-am spus pe rând lui Tudor cum se numesc. Maria Montessori mai numeşte acest pas şi asocierea percepţiei senzoriale cu numele. Am vorbit rar şi clar, având grijă să audă cât mai bine denumirea fiecărei regiuni. „Aceasta este Bucovina. Bucovina.” „Aceasta este Moldova. Moldova.” „Aceasta este Transilvania. Transilvania.”

Dat fiind că lecţiile de denumire trebuie să constea în provocarea asocierii numelui cu obiectul sau cu ideea abstractă pe care o reprezintă acel nume, obiectul şi numele, numai ele trebuie să impresioneze conştiinţa copilului. De aceea este necesar să nu se pronunţe niciun alt cuvânt în afară de numele respectiv. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Am ales trei regiuni, pentru că mai multe ar fi prea copleşitor. În anumite cazuri, se pot prezenta şi două denumiri, doar, cum ar fi în cazul Turnului Roz. Acolo, de exemplu, luăm cel mai mare şi cel mai mic cub, învăţându-l ce înseamnă „mare” şi „mic”.

Când numele de învățat sunt cele de culori sau de forme, astfel încât nu este necesar să subliniem contrastul între extreme, educatoarea poate da mai mult de două denumiri în același timp, cum ar fi, de exemplu, „Acesta este roșu.” „Acesta este albastru.” „Acesta este galben.” Sau „Acesta este un pătrat.” „Acesta este un triunghi.” „Acesta este un cerc.” (Maria Montessori, Dr. Montessori’s Own Handbook)

2. Recunoaşterea sau Identificarea

Recunoaşterea obiectului care corespunde numelui este pasul care durează cel mai mult. Este, totodată, şi cea mai importantă parte a lecţiei. Joaca aceasta de-a identificarea obiectelor poate avea loc la scurt timp după prezentarea denumirilor sau chiar a doua zi. Prin adresări diferite, îl rog pe Tudor să îmi arate regiunile de mai sus. „Îmi dai piesa cu Transilvania, te rog?”, „Acum poţi aşeza Moldova la locul ei.”, „Unde ai pus Bucovina?”.

Ceea ce e, din nou, aparte în metoda introdusă de Maria Montessori este raportarea la greşeală. Dacă primesc altă piesă în locul celei cerute, în loc să îi spun repede: „Nu, asta e Bucovina. Te-am rugat să îmi dai Transilvania!”, îi voi spune: „Mi-ai dat Bucovina. Uite, o aşez aici. Haide acum să aşezăm şi Transilvania.” Dacă ar încurca din nou piesele, ar fi semn pentru mine că putem continua în alt moment, după ce trecem din nou prin primul pas.

De fapt, pentru ce l-ar corecta [educatoarea pe copil]? Dacă un copil nu a reuşit să asocieze numele cu obiectul, singurul mod de a reuşi este să repete atât stimulul senzorial, cât şi numele, adică să repete lecţia. Când însă un copil a greşit, aceasta înseamnă că în acel moment nu era pregătit pentru asociaţia psihică pe care vrem să o provocăm în el; de aceea va trebui să alegem un alt moment. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

3. Reamintirea sau Cunoaşterea

Pentru amintirea cuvântului care corespunde obiectului, arăt doar înspre piese, lăsându-l pe Tudor să îmi spună cum se numesc. „Ce regiune este aceasta?”, „Ce piesă ai aşezat acum?”, „Ce piesă a rămas pe masă?”. Din nou, aş recunoaşte mai întâi un răspuns dat greşit, apoi aş oferi eu varianta corectă, fără vreo subliniere aparte. „Aici este Bucovina. Acum ai aşezat Moldova pe hartă.”

Din educaţia noastră, suntem obişnuiţi să „taxăm” orice greşeală a copilului, adesea cu un „Nu” hotărât, eventual insistând să ne dea răspunsul corect. În plus, acest al treilea pas este cel cu care, cel mai adesea, adulţii îşi încep conversaţiile cu copiii. Suntem atât de obişnuiţi să îi testăm, necontenit! În schimb, ar trebui să ne concentrăm asupra învăţării, folosindu-ne de discuţii şi de ceea ce ne spune copilul, dacă vrem să ne dăm seama de nivelul cunoştinţelor sale. Nu ne demonstrăm superioritatea punându-l mereu în inferioritate ci, dimpotrivă, ştiind cum să-l atragem alături de noi, stârnindu-i interesul pentru fascinaţia învăţării permanente.

Dacă, îndreptându-l, i-am zice: „Nu, ai greşit; spune aşa”, în mintea copilului ar rămâne aceste cuvinte dojenitoare, care îl vor impresiona mai mult decât celelalte (de exemplu: neted, aspru), întârziind astfel învăţarea cuvintelor respective. În schimb, tăcerea care urmează după eroare lasă intact câmpul conştiinţei copilului, iar lecţia următoare se va putea suprapune cu eficacitate peste cea dintâi. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Deşi aparent simplă, metoda aceasta de predare în trei timpi este destul de greu de urmat. Suntem obişnuiţi să vorbim mult, să dăm informaţii variate, crezând că astfel copilul învaţă mai uşor. Maria Montessori are câteva exemple interesante în explicaţiile referitoare la lecţia în trei paşi. De exemplu, pentru a preda culorile albastru şi roşu, o învăţătoare a început prin a face analogii diverse, cu norii, marea, florile, cireşele, cărbunii încinşi, ş.a.m.d. Dar toată această plimbare mentală îndepărtează copilul de scopul lecţiei, îl copleşeşte şi îl zăpăceşte. Perfecţiunea, spune ea, constă în a găsi „un minim de cuvinte necesare şi suficiente”.

Dacă însă lecţia, pregătită cu respectarea conciziei, a simplităţii şi a adevărului, nu este înţeleasă de copil ca explicare a obiectului, trebuie să se dea educatoarei două recomandări: întâi, să nu insiste, repetând lecţia; al doilea, să se abţină de la a lămuri copilul că a făcut o greşeală sau că nu a înţeles, pentru că aceasta ar putea să-i oprească pentru multă vreme impulsul de a acţiona, care constituie întreaga bază a progresului. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Maria Montessori insistă asupra faptului că, mai ales în copilăria mică, rolul adultului nu este de a preda cunoştinţe, ci de a sprijini dezvoltarea. Copilul va vrea să descopere singur lumea înconjurătoare, dacă noi reuşim să îl stimulăm, oferindu-i instrumentele pentru explorarea ei. Vocabularul concret, specific, este un astfel de instrument.

Aceasta este misiunea noastră: să aruncăm o rază de lumină şi să trecem mai departe. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

24 august 2019
Bruce Lee – recenzia cărţii – Oameni mici, visuri mari

Lucian se uită cu mare plăcere la filmele cu arte marţiale. Desigur, Bruce Lee este unul dintre preferaţii lui, când vine vorba de astfel de filme. Văzând cartea despre viaţa lui, în seria Oameni mici, visuri mari, abia am aşteptat să o citesc. Din fericire, cu ajutorul celor de la NetGalley, am reuşit să o văd înainte de a fi publicată. Mi se pare a fi o carte potrivită pentru copiii de până la şase ani. Neavând mult text, ar putea fi interesantă şi pentru cei din clasele primare, care vor să citească singuri în limba engleză.

Eu îl cunoşteam pe Bruce Lee drept cel mai faimos actor american de origine asiatică. Dar, citind cartea despre viaţa lui, am descoperit şi omul din spatele imaginii de pe ecran. Am regăsit un tânăr cu un bogat bagaj de cunoştinţe şi abilităţi, care a reuşit să răzbată în viaţă. A trecut peste prejudecăţi, muncind intens şi căutând mereu să aducă ceva nou în domeniul său. A creat un stil propriu de lupte, care îmbina tot ceea ce studiase până atunci. Şi-a urmat visul, luând lecţii de la maeştri în domeniul artelor marţiale. Nu s-a ferit să predea lecţii de cha-cha, pentru a trece Oceanul înspre America şi a studiat filosofia, în timp ce preda arte marţiale.

Singurul minus al acestei cărţi a fost pentru mine etichetarea lui drept elev leneş. Suntem atât de obişnuiţi, ca adulţi, să îi etichetăm pe cei din jurul nostru! Or, comportamentul este, de fapt, un mod de comunicare. De aceea, folosirea etichetelor nu este benefică, pentru că nu îl îmbunătăţeşte cu nimic. Dimpotrivă, îi spune copilului părerea noastră despre el, şi, în timp, îl poate determina să gândească la fel despre sine însuşi.

Un elev etichetat drept leneş ar putea fi doar obosit sau copleşit de emoţii puternice sau insuficient atras înspre ceea ce i se predă. Etichetarea îl poate determina să gândească astfel despre el. În timp, va deveni „leneş” nu doar în privinţa învăţatului, ci şi a altor aspecte din viaţa lui. În fond, dacă deja îl vedem aşa, de ce ar încerca să ne convingă de contrariu? Părerea mea este că astfel de etichetări ar trebui să lipsească din cărţile pentru copii. Cu atât mai mult, cu cât Bruce Lee era pasionat de ceea ce făcea, excelând în tot ceea ce-şi propunea.

Cred că mai ales cărţile pentru copii ar trebui să inspire. O carte bună este cea la al cărei subiect te gândeşti şi după ce ai terminat-o. Cartea despre viaţa lui Bruce Lee mi se pare a fi astfel doar într-o anumită măsură. Rămâne una din cărţile bune din seria Oameni mici, visuri mari, dar nu este printre preferatele mele. Sunt curioasă cum vor reacţiona şi băieţii familiei, citind-o. Voi afla probabil în curând, când ne vom completa biblioteca cu alte câteva cărţi din această minunată serie. Pentru că, sunt sigură, Lucian va insista ca şi cea despre viaţa lui Bruce Lee să se afle printre ele.

Şi având încredere în sine, fără să se dea bătut vreodată, micul Bruce a devenit un erou pentru toată lumea, dar şi persoana care a visat dintotdeauna să fie. (Maria Isabel Sánchez Vegara, Bruce Lee)

Bruce Lee – coperta cărţii

12 august 2019
Ce am învăţat în patru ani de alăptare
Astăzi se încheie Săptămâna Mondială a Alăptării. Întrucât noi continuăm cu alăptarea în tandem, am punctat mai jos ceea ce am învăţat până acum, în cei patru ani de alăptare.
- Alăptarea funcţionează pe principiul cererii şi ofertei. Cu cât punem copilul la sân mai des şi mai mult, cu atât se produce mai mult lapte. Desigur, alimentaţia şi hidratarea mamei sunt importante în perioada aceasta.
- Colostrul, laptele matern de început, se formează în sâni încă din timpul sarcinii. În primele ore de la naştere, copilului îi sunt suficiente şi câteva picături. Bebeluşii au la început stomacul foarte mic.
- Tetinele, de orice fel ar fi ele, sunt duşmanii alăptării. Se pot creşte copii echilibraţi şi fără biberoane, suzete, protecţii de sân.
- Ragadele sunt date de ataşarea incorectă, de cele mai multe ori. Nu protecţiile pentru sân ajută, ci corectarea ataşării.
- În primele şase luni de viaţă, copilul nu are nevoie de nimic altceva, decât de lapte matern. Alăptarea exclusivă exact asta înseamnă – să nu primească nimic altceva, nici apă, nici ceai, nici sucuri, nici mâncare.
- Nu există lapte matern gras sau slab. El este creat special pentru nevoile fiecărui copil. Există, în schimb, mituri, dezinformări, neinformări şi multe interese din partea companiilor de lapte praf.
- Medicii nu studiază la facultate despre alăptare. De aceea, sfaturile lor pot fi uneori complet greşite. Consultanţii acreditaţi în alăptare, în schimb, asta au studiat şi cu asta se ocupă.
- Foarte mulţi doctori recomandă întreruperea alăptării în timpul administrării unor medicamente. Precauţia nu este, de cele mai multe ori, necesară. Majoritatea antibioticelor, de exemplu, sunt compatibile cu alăptarea. Site-uri precum E-lactancia sau Toxnet au informaţii actualizate despre aproape toate substanţele şi siguranţa lor în alăptare.
- În timpul puseelor sau al salturilor mentale copilul cere să fie alăptat mult mai des, inclusiv noaptea. E important să îl ascultăm. În câteva zile, cel mult săptămâni, cererea revine la normal, până la următorul salt sau puseu, desigur.
- Alăptarea nu se întrerupe în caz de diaree sau vomă, dimpotrivă. E un ajutor important împotriva deshidratării. Noi am scăpat astfel de o internare în spital. Sânul nu doar hidratează, ci şi linişteşte.
- Alăptarea este posibilă şi în perioada sarcinii. Contraindicaţiile sunt foarte rare. Există medici acreditaţi în alăptare. E mai bine să apelăm la astfel de specialişti, când avem dubii sau temeri. Pe mine m-au ajutat mult, inclusiv în a-mi linişti familia.
- Alăptarea în prima oră de la naştere e posibilă, chiar şi după operaţie de cezariană. Din experienţa mea, ataşarea în prima oră de la naştere este optimă.
- Alăptarea pe timpul nopţii stimulează şi ajută în menţinerea lactaţiei pe termen lung. În plus, are multe alte beneficii, atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Şi, paradoxal, ambii se odihnesc mai bine.
Deşi veche de când lumea, alăptarea a fost profund afectată de unele idei despre ce înseamnă modernitatea. De aceea, cred că cea mai importantă este informarea corectă. Noi am avut norocul de a o întâlni pe Raluca, la cursul Lamaze. Ea ne-a dat startul corect, încă înainte de naşterea lui Tudor. În plus, sunt atât de multe resurse bune online, încât nu ne rămâne decât să ne informăm, să ne informăm, să ne informăm.

Acum mai bine de o sută de ani, dr. Maria Montessori vorbea despre respectarea nevoilor naturale ale copiilor. O găsesc, din nou, atât de actuală!

Haideţi să ne gândim, pentru o clipă, la multele popoare care trăiesc la nivele culturale diferite de ale noastre. În chestiunea creşterii copiilor, cele mai multe par să fie mai luminate decât noi, – cu toate idealurile noastre occidentale ultramoderne. Niciunde în altă parte nu găsim copii trataţi într-o manieră atât de contrară nevoilor lor naturale. În majoritatea ţărilor, copiii îşi însoţesc mamele peste tot. […]

Un alt aspect este obiceiul de prelungire a perioadei de alăptare. Uneori acest lucru durează un an şi jumătate; alteori doi sau chiar trei ani. Acest lucru nu are nimic de a face cu nevoile nutriţionale ale copilului, deoarece, între timp, copilul a devenit capabil să mănânce şi alte feluri de mâncare; dar prelungirea alăptării cere mamei să rămână împreună cu copilul, iar aceasta îi împlineşte trebuinţa inconştientă de a-şi ajuta progenitura să aibă parte de o viaţă socială plină, în care să-şi construiască psihicul. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)
7 august 2019
Noul meu serviciu

Ultimele zile au fost pentru mine cele ale schimbărilor şi aniversărilor. Am renunţat la serviciul pe care îl aveam din 2008, pentru a rămâne acasă cu copiii. Deşi luasem decizia de câteva luni bune, zilele care au urmat demisiei mi-au adus suficiente momente de îndoială, stânjeneală, copleşire. Cum nu le-am putut întotdeauna „mânca” cu o cutie de îngheţată, uneori a trebuit să le privesc, inconfortabil, în faţă. Alteori, aşa cum am observat că fac adesea, am adus logica în prim-plan şi am mărşăluit mental peste fiecare trăire. Din fericire, noul meu serviciu, cel din familie, m-a ţinut suficient de ocupată. Inclusiv în zilele în care am schimbat cifra unităţilor vârstei mele şi am aniversat jumătatea oficială a decadei cu Lucian.

La începutul anului, m-am întâlnit cu cel care trebuia să îmi fie noul şef, la întoarcerea la serviciu. Şi, deşi oficial legea ocroteşte locul de muncă pe durata concediului de creştere a copilului, neoficial lucrurile nu stau chiar aşa. În parte, pentru că unii cred că anii de „mămicie” ne golesc de experienţele şi cunoştinţele dobândite anterior. În parte, pentru că anii aduc schimbări şi peste companii, nu doar peste noi.

La fel ca atunci când m-am întors la serviciu înainte de naşterea Terezei, şi acum am simţit că m-aş reacomoda imediat la ritmul de lucru. Mi-a plăcut întotdeauna să muncesc şi zilele la serviciu le-am simţit prea rar ca pe o corvoadă. Desigur, mi s-a explicat cum ar trebui să dovedesc, în decurs de câteva luni, dacă mai sunt în stare să fac ceea ce lucrasem ani de zile înainte.

Ironia sorţii face că, înainte de naşterea lui Tudor, am primit informaţii abundente despre politicile prietenoase ale multinaţionalei noastre. Era vorba adesea de programe pentru femei, mame şi echilibrul muncă-viaţă de familie. Am ajutat la crearea broşurilor, a zilelor diversităţii, am prezentat politicile angajaţilor şi candidaţilor noştri.

Din păcate, uitaseră să menţioneze că ele sunt valabile doar pentru câteva ţări. Pentru că, datorită volumului de muncă, în locaţia noastră încă nu se acceptă timpul parţial de lucru şi nici posibilitatea de a lucra de acasă, chiar şi ocazional. De fapt, lipsa valorilor anterior susţinute şi discrepanţa aceasta dintre vorbă şi faptă au fost un factor determinant pentru demisie.

Noul meu serviciu cu normă întreagă, cum îmi place să glumesc, presupune în continuare trei schimburi, program continuu, inclusiv de sărbători sau la sfârşit de săptămână. Adică, pe lângă educaţia formală Montessori pe care o pregătesc pentru copii, lucrez aproape la fel ca orice alt părinte care are, în plus, şi serviciu. În unele zile reuşesc să mai fur câte două ore libere, când iese Lucian afară cu copiii. Atunci scriu, citesc sau pregătesc ce e nevoie prin casă. În timp, pe măsură ce copiii cresc, intervalul acesta se va mări, pentru a reuşi să fac loc şi unui serviciu online.

Dacă ar fi să îmi rescriu acum CV-ul, lista calităţilor şi abilităţilor ar fi substanţial îmbunătăţită. Contrar impresiei angajatorului, anii de „stat acasă” cu copiii m-au învăţat, de fapt, atât de multe! Ceea ce, sunt sigură, e valabil pentru oricare părinte care petrece ore bune alături de copii.

Pentru că, dacă ştim să îi ascultăm, ei ne învaţă mai profund despre empatie, negociere, atingerea scopurilor şi dezvoltarea abilităţilor. Ei ne învaţă să ne organizăm mai bine, să ne redefinim priorităţile, să ne ascultăm instinctul şi să lucrăm cu pasiune. Mai presus de toate, cel mai preţios dar pe care ni-l fac este că ne ajută să privim din nou înspre noi. Dacă suntem atenţi, învăţăm să creştem în noi, să ne vindecăm răni adânci, să ne iubim mai mult. Câte cursuri de dezvoltare personală primesc de la noul meu serviciu!

Într-un fel, simt că m-am întors în timp. Sunt la fel ca pe vremea bunicii sau a străbunicii, când era ceva normal să stai acasă până când creşteau copiii. Pe de altă parte, flexibilitatea timpurilor moderne mă ancorează în prezent. În plus, implicarea şi ajutorul lui Lucian sunt, cu siguranţă, caracteristice vremurilor actuale. Din fericire, găsesc în jurul meu suficiente exemple în care tatăl preia un rol important în viaţa de familie. Sunt modele puternice, cu care vor creşte ambii copii. Pentru că mi se pare esenţial, mai ales pentru Tudor, să înţeleagă importanţa contribuţiei lui, ca parte a nucleului unei familii.

Îmi amintesc scena din filmul despre viaţa Mariei Montessori, în care un băieţel a făcut ordine şi curăţenie în casă, inclusiv punând nişte flori într-o vază. Când copiii sunt învăţaţi de mici cu exerciţiile de viaţă practică, înţeleg mai uşor responsabilitatea în familie. Când îşi aşază singuri hainele în dulap, strâng masa, şterg praful sau întind rufele, îi ajută şi pe ceilalţi membri ai familiei să aibă mai mult timp de petrecut împreună. Şi, mai ales, se simt bine, datorită contribuţiei lor, a faptului că se simt competenţi şi integraţi în familie.

La vechiul meu serviciu am învăţat că suntem, fiecare, responsabili de calitate. Fiecare dintre noi contribuia la calitatea produsului finit, prin felul în care lucra. Societatea noastră are o acută nevoie de schimbare. Fiecare dintre noi este responsabil ca ea să se producă. Iar ca schimbarea să fie profundă, ea trebuie să aibă loc prin copiii noştri. Scopul suprem al noului meu serviciu este de a schimba societatea în care trăim, începând cu Tudor şi Tereza.

Copilul este atât o speranţă, cât şi o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educaţie şi pace)

(Photo by Liane Metzler on Unsplash)

28 iulie 2019
Dolly Parton – recenzia cărţii – Oameni mici, visuri mari

Încă de când le-am cumpărat copiilor cartea despre viaţa Mariei Montessori am ştiut că nu va fi singura din serie. Mi-a plăcut în mod deosebit felul în care le-a fost povestită copiilor implicarea ei! Cartea e parte dintr-o serie, numită Little People, Big Dreams, adică Oameni mici, visuri mari. De curând, datorită NetGalley, am citit câteva cărţi care tocmai au fost publicate sau urmează să apară pe piaţă. Poveştile de viaţă ale lui Dolly Parton, Bruce Lee, Jane Goodall, Rudolf Nureev sau Lucy Maud Montgomery m-au fascinat. O să le prezint în perioada următoare, în scurte recenzii pentru fiecare carte în parte.

Îmi plac cărţile de care mă despart greu, la care mă gândesc mult după ce le-am terminat. Cele din seria aceasta m-au determinat, de fiecare dată, să aflu mai mult despre fiecare protagonist. În plus, m-am gândit la ce discuţii aş putea avea cu copiii, în timp ce le citim. Sunt vieţi atât de pline de însemnătate, în care pasiunea este elementul comun. În plus, teme recurente sunt sărăcia, prejudecățile celor din jur, discriminarea pe diverse criterii, curajul, compasiunea.

Despre Dolly Parton auzisem, desigur, dar fără a cunoaşte prea multe detalii despre viaţa ei. Am descoperit o tânără care şi-a urmat visul, a găsit dragostea pe parcurs, a lucrat mereu pentru a fi mai bună şi nu a uitat să dea înapoi celor mai puţin norocoşi. Când am terminat cartea, am ascultat-o imediat cântând. Tudor şi Tereza îmi erau alături, aşa că a fost un bun prilej să descopere muzica country. Încercăm să îi expunem pe copii la cât mai multe genuri muzicale, începând de la muzica clasică şi până la cea populară. Au trecut câteva zile de la prima audiție a lui Dolly Parton, dar Tudor mi-a cerut deja să o reascultăm. Am făcut-o, cu bucurie, mai ales că şi mie îmi place mult vocea ei.

Fascinat de pompieri, Tudor le spune tuturor celor cu care ne întâlnim meseria pe care şi-a ales-o. De curând, un copil de patru ani ne-a spus că vrea să se facă supererou. Citind cărţile din seria Oameni mici, visuri mari, mi-am dat seama că aceştia sunt eroii cu care cresc copiii noştri. Înţelegând principiile Montessori de a ţine fantezia departe până la vârsta de şase ani, neuitându-ne deloc la ecrane, supereroii noştri sunt oamenii care au schimbat lumea. Fie că citim despre ei în Fete rebele, fie în seria Oameni mici, visuri mari, avem suficiente modele care să le fascineze, lui Tudor şi Terezei, copilăria.

Dolly a decis să facă ceva măreţ pentru copiii care o iubeau, aşa că a înfiinţat o bibliotecă specială, care le trimitea cărţi copiilor nevoiaşi: din oraşul ei, în cealaltă parte a lumii. (Maria Isabel Sánchez Vegara, Dolly Parton)

23 iulie 2019