Învăţ Montessori

Categorie: Studii

  • Stilul parental – când ceilalţi vă critică alegerea

    Stilul parental – când ceilalţi vă critică alegerea

    Când Tudor era mai mic, mi s-a spus că va veni vremea când va trebui să îl şi pedepsesc. Ştiu că mi s-a părut atunci tare greu să accept asta şi, în timp, am ciulit urechea la toate discuţiile despre pedeapsă. Între timp, am învăţat că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Şi că există alternative la stilul parental autoritar, în care mulţi dintre noi am fost crescuţi. Am aflat despre stilul parental echilibrat, pozitiv sau paşnic, cum îmi place mie să-l numesc. Am înţeles de ce admonestarea, glasul sever, atitudinea severă sau bătaia nu trebuie să existe niciodată în educarea copilului.

    Zilele trecute, am citit pe nerăsuflate un articol de-al dr. Laura Markham. Era explicaţia pe care o căutam în ultima perioadă pentru stilul ales de noi, spusă atât de clar şi frumos! Am rugat-o să mă lase să public aici traducerea articolului. Îi mulţumesc, încă o dată, pentru toată înţelepciunea!

    Stilul parental – când prietenii şi familia vă critică alegerea

    Miercuri, 17 iulie 2019

    „Dr. Laura, cum să explic acest tip de parenting altor părinţi care cred că îmi răsfăţ copilul? Cu toţii îşi pedepsesc copiii, fie trimiţându-i în camera lor, fie în alte moduri.” – Rebecca

    A-ţi petrece timpul cu alte familii este benefic atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. Dar ce se întâmplă atunci când stilurile parentale diferă?

    Mizele sunt mari în parenting. Când alegem să facem lucrurile diferit, e uşor să simţim că e nevoie să ne apărăm – mai ales când alţii pun la îndoială modul de a ne creşte copiii. În fond, dacă explici că stilul tău creşte copii sănătoşi emoţional, iar celălalt părinte îşi creşte copilul diferit, ce spune asta despre ei? Conflictul e inevitabil.

    Şi nimeni nu iese câştigător dintr-o astfel de dispută. Parafrazând un proverb englezesc, dovada oricărui stil parental stă în budincă, iar budinca durează mult până se coace. Aşa că, atunci când copilul de trei ani al altcuiva sare imediat să facă ce i se spune, iar al tău negociază şi se smiorcăie, e greu să îţi justifici abordarea. Desigur, ai putea afirma că al tău copil va fi un adolescent mult mai independent, dar unde ţi-e dovada?

    Mai rău, când alţi oameni ne pun la îndoială stilul parental, ne hrănesc propriile temeri. Majoritatea dintre noi nu am fost crescuţi astfel. Chiar îi învăţăm cum să se comporte, dacă nu îi pedepsim? S-ar putea chiar, Doamne fereşte, să ne „răsfăţăm” copilul?

    Nu ne ajută faptul că cei mici care sunt învăţaţi să fie obedienţi urmează mult mai repede directivele părinţilor. Când oamenii sunt ameninţaţi cu pedeapsa, de obicei se supun, nu-i aşa? Şi apoi se obişnuiesc să fie ascultători, dacă nu cumva au o voinţă puternică. (Caz în care obişnuiesc să devină sfidători.)

    Dar iată ce ne demonstrează patru decenii de cercetare*: Copiii au nevoie de îndrumare şi limite, dar sunt mai dispuşi să îşi asume limitele când se simt în siguranţă şi înţeleşi, lucru care se întâmplă atunci când le acceptăm emoţiile şi le îndrumăm comportamentul cu empatie. Dimpotrivă – şi cercetările sunt clare în această privinţă – parentingul autoritar creşte copii mai predispuşi la furie, rebeliune, depresie, anxietate şi presiune din partea colegilor.

    Aşadar, ce le poţi spune acelora care cred că îţi răsfeţi copilul? Răspunsul simplu e: Nu te plânge niciodată, nu te justifica niciodată. Zâmbeşte-le doar şi spune: „E tare greu să creşti copii, nu-i aşa?”. În mintea voastră, liniştiţi-vă că v-aţi făcut temele, că vă urmaţi instinctele şi că al vostru copil va fi bine.

    Dar dacă copilul vostru se ceartă cu un altul şi cealaltă familie se aşteaptă să îndreptaţi lucrurile pedepsindu-vă copilul? Demostraţi-le că e posibil să setezi limite şi să-ţi îndrumi copilul, folosind doar empatia şi compasiunea:

    1. Ajutaţi-vă copilul să îndrepte lucrurile cu celălalt. Dacă copilul vostru nu e încă pregătit să-şi ceară scuze, faceţi-o voi în numele lui, în timp ce menţineţi contactul fizic cu copilul vostru. „Ne pare rău că ai fost rănit… Eşti bine?… Maia era foarte supărată şi a uitat să-şi folosească cuvintele. Ştiu că, mai târziu, după ce se va fi calmat, va fi în stare să îndrepte lucrurile între voi. Ne pare tare rău.”

    2. Rezistaţi impulsului de a pedepsi şi duceţi-vă copilul undeva unde ceilalţi nu vă pot auzi. Empatizaţi cu privire la cât de grea a fost situaţia şi la felul în care s-a simţit copilul vostru. Lăsaţi-l să se descarce. Îmbrăţişaţi-l. De îndată ce se simte mai bine, întrebaţi-l cum ar putea să îndrepte lucrurile cu celălalt copil. Pentru a-l ajuta să se reabiliteze, e mai eficient să îi daţi ocazia copilului de a îndrepta lucrurile, în loc de a-l pedepsi.

    3. Discutaţi cu copiii înainte de întruniri despre comportamentul pe care îl aşteptaţi de la ei. Întrebaţi-vă copilul care sunt regulile de bun simţ înainte de întâlnirea care urmează. De exemplu:

    •  Întotdeauna să ai grijă de copiii mai mici.
    •  Ai grijă să rămâi mereu în raza vizuală a părinţilor. Când te cheamă, du-te la ei.
    •  Când vă jucaţi, turele să fie scurte, pentru ca fiecăruia să-i ajungă rândul.
    •  Nu e nimic în neregulă dacă nu eşti de acord cu ceilalţi, dar tratează-i întotdeauna cu respect.

    4. Nu vă fie frică să setaţi limite, dar faceţi-o cu umor şi căldură. E mult mai probabil că astfel copiii vă vor asculta. Iar oamenii care vă cred prea permisivi, vor vedea că se poate să vă păstraţi limitele, cu răbdare şi blândeţe.

    5. Dacă copilul face o criză de furie, retrageţi-vă cu el departe de privirile celorlalţi. Când copiii sunt suprastimulaţi, uneori mai fac crize. Şi atunci au nevoie să se simtă în siguranţă şi iubiţi, nu judecaţi. Iar pentru a le oferi siguranţa de care au nevoie, trebuie să fiţi singuri cu ei. Aşadar, nu vă scuzaţi. Surâdeţi şi spuneţi-le rudelor binevoitoare că al vostru copil va fi bine, dar are nevoie să fie puţin timp doar cu voi. Şi lăsaţi jena la o parte. Cu toţii avem şi zile mai grele.

    Dar dacă simţiţi nevoia să vă explicaţi stilul de parenting, de exemplu soacrei sau celei mai bune prietene?

    •  Conectaţi-vă, înainte de toate. Subliniaţi că ambele vă iubiţi copiii şi faceţi asta cât de bine puteţi. (Sau, în cazul soacrei, că a făcut o treabă atât de bună, încât v-aţi îndrăgostit de rezultat.)
    • Explicaţi că cercetări recente despre creier ne-au învăţat noi lecţii despre dezvoltarea copiilor. Aşa cum nu am construi avioane ca acum treizeci de ani, tot aşa putem acum „construi creiere mai bune” şi oameni mai buni, folosind ceea ce am învăţat între timp. Cercetările demonstrează clar că pedepsele nu ajută niciodată. Toţi oamenii au nevoie să fie înţeleşi, pentru a reuşi apoi să accepte mai uşor situaţia în care se află, indiferent de ceea ce i-ar face să se opună în cazul respectiv. Aşa că, bineînţeles că veţi impune limite asupra comportamentului, dar niciodată asupra emoţiilor. Bineînţeles, ar fi mai uşor să ridicaţi vocea, dar e mai bine să îi arătaţi copilului ce înseamnă respectul. Încercaţi să fiţi aşa cum vă doriţi să devină şi copilul vostru.

    Asta este tot ceea ce trebuie să ziceţi. Zâmbiţi şi spuneţi că ştiţi că atât copiii voştri, cât şi ai lor, sunt iubiţi şi vor fi bine crescuţi.

    Dacă vă presează, spuneţi-le că veţi fi bucuroşi să discutaţi din nou despre acest experiment când atât copiii lor, cât şi ai voştri, vor fi adolescenţi. Pentru că abia aşteptaţi anii adolescenţei! În fond, copiii crescuţi cu limite setate cu empatie sunt nişte adolescenţi auto-disciplinaţi, atenţi cu cei din jur şi fericiţi. (Da, serios!). Dovada, după cum se spune, stă în budincă.

    ***

    *Căutaţi cercetările despre pedeapsă? Sunt multe studii ştiinţifice despre asta, descrise cu citări, în bine-documentata carte a lui Alfie Kohn, Parenting necondiţionat. Şi, desigur, sunt multe articole pe site-ul Aha! Parenting, care transpun cercetările în exemple uşoare, pe care părinţii le pot folosi!

    (Photo by Shelby Deeter on Unsplash)

  • Etapele dezvoltării umane, descrise de Maria Montessori

    Etapele dezvoltării umane, descrise de Maria Montessori

    Preluând ideile unor psihologi, dr. Montessori a descris etapele dezvoltării umane. De la naştere şi până la douăzeci şi patru de ani, la fiecare şase ani, omul intră într-un nou plan. Pentru fiecare dintre etapele de dezvoltare, Montessori a adus explicaţii importante, descriind caracteristicile şi schimbările apărute. Credea că învăţământul trebuie să se reorganizeze, în funcţie de etapele de dezvoltare ale omului. Pentru ea, importantă era personalitatea umană, nu metoda de învăţământ. Educaţia este „ajutor acordat ca personalitatea umană să îşi poată atinge independenţa”.

    În loc să împărţim şcoala în învăţământ preşcolar, primar, secundar şi superior, ar trebui să împărţim educaţia în planuri şi fiecare dintre acestea ar trebui să corespundă etapei de dezvoltare prin care trece individul. (Maria Montessori, The Four Planes of Development)

    Prima etapă de dezvoltare (0-6 ani)

    În prima fază, copilul este într-o dezvoltare fizică şi mentală deosebite. Datorită diferenţelor apărute pe parcursul acestor ani, s-a creat o împărţire în două subfaze. În primii trei ani, copiii „posedă un tip de minte pe care adultul nu o poate aborda, cu alte cuvinte, nu putem exercita o influenţă directă asupra ei.” În schimb, între trei şi şase ani, copilul devine „susceptibil la influenţa adultului”. Această primă perioadă este una de mari transformări, atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic. Copiii sunt mai predispuşi la îmbolnăviri în perioada aceasta. Felul în care ei absorb informaţia în anii aceştia a făcut-o pe Maria Montessori să vorbească despre „mintea absorbantă”.

    Primii trei ani sunt cei ai unei minţi „neconştiente”, iar următorii trei sunt cei ai minţii conştiente. Este perioada în care copilul îi cere adultului să îl ajute să facă singur. Maria Montessori spune că există şi o a doua frază care ar putea caracteriza această etapă. Este perioada în care orice ajutor inutil este o piedică în calea dezvoltării. Şi, mai ales, prima etapă a dezvoltării umane este profund senzorială. De aceea, toate materialele gândite pentru educarea copilului de până la şase ani sunt senzoriale.

    Cât ar fi de minunat dacă am putea păstra capacitatea uluitoare pe care am avut-o când eram copii, de a zburda bucuroşi, de a sări şi a ne juca, învăţând, în acelaşi timp, o limbă nouă în toată complexitatea ei! Ce minunat ar fi dacă toată ştiinţa ne-ar pătrunde în minte, pur şi simplu, ca un rezultat al existenţei, fără a fi nevoie de mai mult efort decât se cere pentru a mânca sau a respira! (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    A doua etapă de dezvoltare (6-12 ani)

    După şase ani, copilul intră în „perioada intelectuală”, liniştită, în care se formează „copilul matur”. Între şase şi doisprezece ani, copilul îşi rafinează simţul social, cel al justiţiei şi moralităţii. Mai puţin preocupat de ordinea exterioară, este fascinat de ordinea universului. Mintea absorbantă este înlocuită de cea raţională, şcolarul putând discerne realul de imaginar. Explorarea senzorială, caracteristică primilor ani de viaţă, este înlocuită de cea mentală şi socială.

    Datorită acestei perioade senzitive pentru viaţa socială, în clasele Montessori şcolarul nu mai lucrează singur, ci în echipă. Îşi dezvoltă simţul etic şi e mereu preocupat de diferenţa dintre bine şi rău. Dr. Montessori dădea exemplu dintr-o şcoală, unde un elev venea des la învăţător să spună ce năzbâtii au făcut ceilalţi, întrebând: „E bine sau rău?”. După ce copilul şi-a clarificat mental diferenţa, nu şi-a mai pârât colegii.

    Începând din această etapă, copilului îi place să se aventureze în afara casei şi a şcolii. Pentru această nevoie a copilului de explorare în afara mediilor cunoscute, Maria Montessori dă exemplul Cercetaşilor. În plus, în clasele Montessori există aşa-numitele „ieşiri”, pregătite de elevi, în grupuri mici. În funcţie de interesele lor, elevii îşi aleg tema, pentru care se documentează în afara şcolii. Aleg şi iau singuri legătura cu instituţia unde vor merge, stabilesc ziua ieşirii, modul de deplasare. Părintele însoţitor are doar rolul de şofer şi se asigură că sunt în siguranţă. Astfel, vizitând o bibliotecă sau un muzeu, copiii învaţă că există şi alte surse de informare, în afara casei sau a şcolii.

    Cât despre fizic, există semne care par să fixeze limitele dintre aceste două perioade psihice. Transformarea care are loc în corp este cât se poate de vizibilă; voi cita numai faptul că acum copilul îşi pierde prima dentiţie şi i se dezvoltă dentiţia permanentă. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    A treia etapă de dezvoltare (12-18 ani)

    Ceea ce unii numesc „repetarea copilăriei mici”, este perioada care începe după doisprezece ani. Este perioada din care adultul începe să fie format. Datorită transformărilor puternice, şi această etapă poate fi împărţită în două subfaze, a câte trei ani fiecare. Între doisprezece şi optsprezece ani, adolescentul este atent la dinamica socială. Se identifică cu un grup, testează şi defineşte limite. Din cauza aceasta, el aminteşte de copilul mic. Unii specialişti în parenting spun că felul în care ne înţelegem cu copiii mici este, de fapt, un exerciţiu pentru perioada adolescenţei.

    Maria Montessori a observat că aceasta este perioada în care se descoperă vocaţiile. Copilul nu mai este interesat doar de binele celor din jur. El devine preocupat de binele social, ca noţiune abstractă, inclusiv din trecut şi militează pentru diverse cauze. Iubirea aceasta abstractă, chiar faţă de persoane pe care nu le-a văzut vreodată, este caracteristică adolescenţei.

    Dr. Montessori prezenta ideea revoluţionară ca la vârsta aceasta copilul să înceapă să muncească pentru a câştiga primii bani. Aceasta nu doar dintr-o nevoie de pregătire a independenţei financiare ulterioare, ci şi pentru creşterea stimei de sine.

    În general, la această vârstă, caracterul nu este stabil şi există manifestări de indisciplină şi de rebeliune. Sănătatea fizică nu mai este sigură şi stabilă ca în perioada a doua. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    A patra etapă de dezvoltare (18-24 de ani)

    Deşi se credea că la vârsta de optsprezece ani dezvoltarea este completă, Maria Montessori a susţinut că doar în jurul vârstei de douăzeci şi patru de ani se definitivează maturitatea. Din nou, neuroştiinţele, prin cercetările din zilele noastre, confirmă ceea ce ea prezenta acum un secol. Creierul, mai exact cortexul prefrontal, este complet dezvoltat doar pe la douăzeci şi cinci de ani.

    În ultima dintre etapele dezvoltării, dr. Montessori a observat că sinele devine secundar, binele umanităţii fiind cel care primează. Adultul dezvoltat complet în fiecare dintre etapele anterioare este acum în stare să facă propriile alegeri pentru acţiune. El este cel care, deşi aflat în faţa tentaţiei răului, e în stare să aleagă binele. Este profund conştient de posibilităţile şi responsabilităţile pe care le are. Şi, mai ales, orice ar alege să facă, trebuie să fie conştient de faptul că nu există limite în ceea ce priveşte cunoaşterea.

    Cristos nu l-a întâlnit pe Dumnezeu în deşert, ci pe cel rău. Dragostea de putere, posesiuni şi dragostea pentru o viaţă uşoară trebuie să fie învinse. Aceasta este imposibil de obţinut dacă omul nu a trecut prin toate aceste experienţe, întrucât detaşarea este ceva ce poate apărea doar în omul complet dezvoltat. Nu e suficient să spunem că în umanitate trebuie să existe înţelegere reciprocă. Trebuie oferite condiţii, astfel încât omul să fie capabil de această reciprocitate. (Maria Montessori, The Four Planes of Development)

    Etapele dezvoltării umane – concluzie

    Pentru mine, nevoia de a cunoaşte etapele dezvoltării umane trece dincolo de educarea propriilor copii. Este un mod de a înţelege felul în care pot interacţiona cu alţii, în funcţie de stadiul de dezvoltare în care se află. Dr. Montessori a reuşit să finalizeze programa doar pentru primele două stadii de dezvoltare. Pentru etapa adolescenţei, a lucrat însă cu câteva licee din Olanda, care doreau să continue educaţia Montessori cu copiii lor. Din fericire, alţii i-au continuat munca şi există acum şi programă pentru etapele finale. Dezvoltarea umană nu este liniară. Iar formarea omului este făcută nu doar de familie sau şcoală, ci şi de societatea în care trăieşte.

    Educaţia ar trebui să continue de-a lungul întregii vieţi. (Maria Montessori, The Four Planes of Development)

  • Nu există copii răi!

    Nu există copii răi!

    Când Tudor avea optsprezece luni, au venit în vizită nişte prieteni americani. Fetiţa lor era cu trei luni mai mare. În primele douăzeci şi patru de ore, totul a fost ca în vis. Cei doi copii se îmbrăţişau şi se pupau de zor, iar noi făceam deja glume de încuscrire. Dar de a doua zi, Tudor a început să fie uşor agresiv cu fetiţa. Când i-am întrebat pe prietenii noştri ce să facem, ne-au liniştit, spunându-ne că e normal. Şi ei fuseseră chemaţi la creşă de trei ori, deja, pentru comportament asemănător. Prin urmare, i-am tot repetat lui Tudor să nu o mai necăjească. Dacă aş fi ştiut atunci la fel de clar ca acum că nu există copii răi, totul ar fi fost mult mai uşor!

    În cea de a patra zi, spre sfârşitul şederii lor, într-o clipă în care îmi luasem privirea de uliu de pe Tudor, a tras-o din nou de păr pe fata prietenilor. Recţia mamei ei a fost atunci destul de agresivă. Speriată şi eu, l-am luat în braţe pe Tudor şi i-am repetat, cu mult calm, că nu e în regulă să-i tragă de păr pe alţi copii. Lipsiţi de informaţii adecvate şi de instrumente potrivite pentru a opri comportamentul acesta, ne-am petrecut ultimele zile ţinând copiii în camere separate. Şi am încercat cu greu, mai degrabă eşuând, să revenim la o prietenie strânsă, aşa cum avuseserăm în ultimii cincisprezece ani.

    Dacă toate acestea s-ar fi întâmplat astăzi, aş fi ştiut să îl pregătesc din timp pe Tudor. I-aş fi spus că urmează să vină copii la noi şi va avea de împărţit jucăriile. L-aş fi întrebat care sunt cele la care ţine mult şi pe care nu vrea să le împartă, să le punem deoparte până pleacă ei. Aş fi fost atentă să îl îmbrăţişez mai des în timpul zilei, mai ales după ce m-aş fi jucat sau aş fi ţinut-o în braţe pe noua noastră prietenă. Aş fi ştiut să îi validez sentimentele şi să îi spun că e normal ceea ce simte. Aş fi înţeles, mai ales, că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Şi aş fi ştiut, desigur, cât de important e să fiu soarele, nu judecătorul, în relaţia dintre cei doi copii.

    Uneori, când se întoarce de-afară, Tudor îmi spune că a fost rău şi apoi mă întreabă de ce. Desigur, el îmi repetă doar ceea ce i-au spus ceilalţi. Am învăţat să îi răspund că nu există copii răi, ci doar adulţi care nu îi înţeleg întotdeauna. Povestim apoi despre ce s-a întâmplat, despre ce a făcut şi încercăm, împreună, să aflăm de ce. Bineînţeles, nu reuşim întotdeauna, dar, de cele mai multe ori, motivele sunt clare: a fost obosit, i-a fost teamă de o şopârlă, i-a fost dor de tata sau l-a deranjat că Tereza i-a luat lopata. După ce se linişteşte, discutăm despre sentimentele lui şi ale celorlalţi, despre ce altceva ar fi putut face pentru a se calma.

    Prima carte pe care am cumpărat-o după vizita prietenilor noştri a fost scrisă de Janet Lansbury. Nu există copii răi! este uşor de citit, cu exemple concrete, potrivite pentru copiii mici. Cartea aceasta mi-a explicat ce s-a întâmplat cu Tudor şi ce aş fi putut face diferit. Am trecut apoi la cărţi mai „grele”, scrise de psihologi cu experienţă clinică. Bazându-se pe studii de ultimă oră, dr. Laura Markham sau dr. Daniel Siegel explică detaliat stadiile de dezvoltare ale copiilor. Am citit şi recitit Creierul copilului tău sau Părinţi liniştiţi, copii fericiţi, până am simţit că mă descurc cu majoritatea instrumentelor propuse. Şi am văzut cât de armonioasă poate deveni astfel relaţia cu copiii mei, cât de uşor ne putem înţelege.

    Atunci când un copil este supărat, de multe ori logica nu va funcţiona, până când nu vom răspunde nevoilor emoţionale ale emisferei drepte a creierului. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

    Adesea, dorinţa noastră este de a-l învăţa o lecţie pe copil atunci când se comportă negativ. Fie pe ton blând, fie mai răstit, îi spunem pe loc că nu a procedat corect. Dar sfaturile specialiştilor sunt uşor diferite. În momentele în care se comportă astfel, copilul e mânat de sentimente, nu de raţiune. Ţinându-i lecţii de morală atunci, noi ne adresăm emisferei sale stângi, responsabilă de logică, legi, cuvinte. Or, în momentele respective, emisfera dreaptă este cea care îi dictează copilului. Ea e responsabilă de emoţii, sentimente, amintiri. E nevoie să ne conectăm mai întâi cu copilul la nivel emoţional şi abia apoi să îl orientăm, încet, înspre raţional. Desigur, pentru a face asta cu succes, e nevoie să dăm noi înşine dovadă de prezenţă conştientă.

    În majoritatea timpului, copiii se comportă urât pentru că nu îşi pot controla emoţiile şi corpul în acele momente, nu pentru că nu vor. Așa că înainte de a începe să le daţi lecții sau să le spuneţi ceea ce doriți de la ei sau ce ar trebui sau nu să facă, copiii au nevoie să îi ajutaţi să-și recâștige echilibrul. Faceți asta prin conectare – ţinându-i în braţe, liniştindu-i, ascultându-i, empatizând cu ei și ajutându-i să se simtă în siguranță și iubiți. Acesta este modul în care se recâştigă echilibrul. Apoi, și abia apoi, are sens să vorbiţi cu ei despre comportament adecvat sau cum să se descurce mai bine în viitor. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    Cred că cel mai greu de schimbat sunt mentalităţile. Ca adulţi, ne-am obişnuit să etichetăm atât de uşor copiii, încât nu ne gândim prea mult când facem asta. Sunt modele pe care le-am preluat, la rândul nostru, şi pe care, dacă nu schimbăm ceva, le predăm şi copiilor noştri. Când începem să spunem despre un copil de opt luni că este rău, despre unul de doi ani că este încăpăţânat sau despre unul de patru ani că e neascultător, le transmitem copiilor mesaje puternice. Repetându-le, nu facem decât să îi ajutăm să se convingă că, într-adevăr, aşa sunt ei. Şi, apoi, să vânăm ocaziile care ne confirmă aceste etichetări. De fapt, nu există copii răi, ci doar adulţi care nu îi înţeleg!

    Dr. Laura Markham explică mai detaliat de ce nu e bine să le spunem copiilor că sunt răi. Pentru un copil mic, de exemplu, nici exprimarea „Nu este bine să loveşti” nu e mai fericită. Sinele copilului, care este în formare, nu poate distinge între emoţie şi comportament, el va reţine doar că este „rău”.

    Mesajul pe care îl va percepe din încercările noastre este că, dacă vrea să fie iubit de către stăpânii universului (părinţii săi), atunci trebuie să îşi reprime anumite emoţii, prefăcându-se că este bun. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Ruşinea, epidemia culturii noastre, cum o numeşte Brené Brown, îşi are originile şi în acest mod de a ne creşte copiii. Sentimentul care ni se inoculează, acela că suntem răi, ne poate urmări ca adulţi. Ruşinea aceasta reprimată poate fi atât de puternică, încât uneori reuşeşte chiar să ne incapaciteze. În plus, copilul mic nu îşi schimbă comportamentul auzindu-ne, ci dimpotrivă.

    Fiinţele umane pot fi atât de bune pe cât se simt, iar un copil care simte, în secret, că este „rău”, nu are cum să se poarte „bine”. Este tipic pentru copiii mici să lovească animalul de companie al familiei, intonând: „Nu! Nu lovi câinele.” (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    În grădiniţele Montessori, copiii sunt foarte liniştiţi, calmul lor este cel care îi uimeşte pe vizitatori. Una dintre primele întrebări pe care i le-am pus prietenei mele americane a fost tocmai despre asta. Băiatul lor cel mare fusese la o grădiniţă Montessori şi am profitat, pentru a obţine informaţii concrete. Ambii părinţi mi-au confirmat că, într-adevăr, atmosfera este cea pe care o văzusem eu în nenumăratele filmuleţe.

    Cu certitudine, ideea copilului „rău” nu e nouă. Acum o sută de ani, Maria Montessori scria despre aceasta. Ea propunea o explicaţie şi, implicit, o soluţie frumoasă, acestei accepţiuni general valabile. În redarea citatului, am păstrat sublinierile făcute de ea anumitor cuvinte. O regăsesc, din nou, atât de actuală! Nu există copii răi, ci doar adulţi care nu îi înţeleg!

    Tendințele pe care le stigmatizăm ca rău la copiii cu vârsta cuprinsă între trei și șase ani sunt adesea acelea care provoacă supărare adulților atunci când, neînțelegându-le nevoile, încearcă să le împiedice orice mișcare, orice încercare de a-şi câștiga experiența în lume (atingând totul, etc.). Cu toate acestea, copilul, prin această tendință naturală, este condus să-și coordoneze mișcările și să adune impresii, în special senzații tactile, astfel încât, atunci când este împiedicat, el se revoltă, şi această rebeliune formează aproape toată „obrăznicia” lui. (Maria Montessori, Dr. Montessori’s Own Handbook)

    [Photo by Caleb Woods on Unsplash]

  • Cărţi Montessori pentru copii

    Cărţi Montessori pentru copii

    În ultima vreme, am cumpărat mai multe cărţi Montessori pentru copii. Le-am trecut imediat în lista preferatelor, pentru că sunt adesea alese spre lectură sau studiu. Unele dintre ele sunt gândite special pentru a complementa programa pe care o urmăm cu Tudor. Le notez mai jos, alături de comentariile noastre pentru fiecare dintre ele.

    Montessori: Shape Work (de Bobby George şi June George)

    Montessori: Shape Work

    Montessori: Shape Work este prima carte de Bobby George pe care am primit-o. Ne-a plăcut foarte mult, e bună pentru explorarea formelor geometrice, precum triunghi, pătrat, cerc. Poate fi o completare pentru lucrul cu formele geometrice cu incastru.

    Montessori: Map Work (de Bobby George şi June George)

    Montessori: Map Work
    Montessori: Map Work

    Montessori: Map Work este o altă carte de Bobby George, utilă pentru studiul geografiei. Noi am folosit-o pentru a înlocui globul rugos şi globul colorat al continentelor, materiale specifice Montessori.

    Montessori: Number Work (de Bobby George şi June George)

    Montessori: Number Work

    Montessori: Number Work este ultima din seria de cărţi Montessori scrisă de Bobby George şi soţia lui pe care am cumpărat-o. Deşi are câteva cifre care în română se scriu diferit, este interesantă de citit şi lui Tudor i-a făcut mare plăcere să numere şi să urmărească conturul cifrelor. Desenul de la final, cu barele roşii şi albastre, este o bună trecere spre materialul concret, primul care se introduce în studiul matematicii.

    O altă carte din serie, Letter Work, nu am considerat-o potrivită pentru învăţarea scrisului în limba română.

    My First Book of Patterns (de Bobby George şi June George)

    My First Book of Patterns

    Prima carte despre tipare este o invitaţie frumoasă de a descoperi lumea din jurul nostru, studiind modelele repetitive. Este o carte care pe mine m-a provocat în mod special în găsirea denumirii corecte a fiecărui tipar prezentat. Dacă ar fi să o listez pentru un singur domeniu, aş ezita între artă, matematică, senzorial sau limbaj. Cartea le îmbină atât de frumos pe toate! Lui Tudor îi place să urmărească cu degetul liniile care compun tiparele, la fel cum facem cu materialele rugoase.

    Jack Goes to Montessori School (de Allyson Collins)

    Jack Goes to Montessori School

    Tudor nu merge la grădiniţă, pentru că nu am găsit una Montessori în apropiere şi ne-am îndrăgostit prea tare de metoda aceasta. De aceea, Jack merge la grădiniţa Montessori este cartea care ne arată cum studiază copiii din acest sistem de învăţământ alternativ. Lui Tudor îi place în mod deosebit să vadă materialele cu care lucrează şi el acasă.

    Maria Montessori (de Maria Isabel Sánchez Vegara)

    Maria Montessori - o viaţă pentru copii

    Povestea Mariei Montessori, despre care am scris deja. O carte frumoasă, cartonată, cu ilustraţii deosebite şi text scurt, potrivit pentru preşcolari.

    La plimbare. Povestioarele mele Montessori (de Ève Herrmann)

    La plimbare

    În ultima vreme, Tudor e deosebit de fericit când mâncăm afară sau mergem la picnic. Ieri, mi-a arătat o insectă ascunsă pe o frunză şi mi-a spus: „Uite o fasmidă!”. Toate acestea, datorită cărţii scrise de o mamă care face Montessori homeschooling cu fetele ei. La plimbare este doar una dintre Povestioarele mele Montessori. Cu siguranţă, în biblioteca noastră îşi vor mai face loc şi alte cărţi Montessori din această serie. Ève Herrmann este şi autoarea a două dintre cărţile mele preferate pentru părinţi, 100 de activităţi stimulatoare Montessori şi 100 de activităţi Montessori pentru descoperirea lumii înconjurătoare.

    Maria a fost prima persoană care a folosit litere decupate pentru a-i învăţa pe copii să citească. Ea le spunea elevilor povestiri din călătorii pentru a face geografia mai distractivă şi poveşti despre insecte pentru a explica natura. (Maria Isabel Sanchez Vegara, Maria Montessori)

  • Maria Montessori – o viaţă pentru copii

    Maria Montessori – o viaţă pentru copii

    În ultimele luni, una dintre cărţile preferate ale lui Tudor este Maria Montessori, din seria Little People, Big Dreams. De câte ori citim cartea, se uită şi la paginile de la sfârşit, unde sunt prezentate alte cărţi ale seriei. Despre unele personalităţi, inclusiv despre Maria Montessori, am citit deja în cărţile Fete rebele. Altele, însă, nu apar în cărţi pe care le avem noi, aşa că doar discutăm despre ele.

    De curând, coperta despre Anne Frank i-a stârnit curiozitatea. I-am spus că îi voi prezenta povestea vieţii ei în curând. După ce a adormit, am început să mă documentez. Am schiţat o istorisire despre tânăra cu celebrul jurnal, care a studiat la o grădiniţă Montessori, până când naziştii i-au interzis asta. Totuşi, până la povestea despre Anne, mi se pare interesant să mai zăbovim asupra vieţii Mariei Montessori, aşa cum i-o spun uneori lui Tudor, la ceas de seară.

    „A fost odată, în Italia, o fată pe nume Maria. Îi plăcea foarte mult să înveţe, să citească şi să se joace. Părinţii ei credeau că va fi profesoară, când se va face mare. Dar Maria era pasionată de ştiinţă şi îşi dorea mult să studieze fizica, matematica sau chimia. Dar, pe vremea aceea, fetele nu erau acceptate să studieze astfel de materii. Insistentă, Maria a reuşit să îşi convingă părinţii să o înscrie la o şcoală tehnică. Şi astfel, a ajuns să fie singura fată dintr-o clasă de băieţi.

    Când a terminat liceul, Maria a dorit să se facă doctor. Dar fetele nu erau acceptate pentru a studia medicina. Îţi dai seama? Să ţi se refuze să studiezi ceva doar pentru că eşti fată? Hm, ce greu trebuie să-i fi fost! Tatăl ei, mai ales, se împotrivea categoric acestei idei, spunându-i că nu e o meserie pentru femei. Maria, însă, nu s-a dat bătută. A luat legătura cu cei care o puteau accepta în şcoală şi i-a convins să o primească. Şi, deşi uneori i-a fost foarte greu, Maria a devenit medic! Maria Montessori a fost prima femeie medic din ţara ei, Italia!

    Când a început să profeseze, a lucrat mult cu copiii. Pe vremea aceea, copiii orfani erau crescuţi în spitale, alături de alţi oameni cu boli mintale. Maria a fost impresionată de faptul că nu aveau deloc jucării cu care să se joace. Când i-a văzut cum culegeau firimiturile de pâine de la micul dejun, pentru a se juca cu ele, a hotărât să se ocupe de ei, aducându-le materiale cu care să poată lucra. Dar, mai presus de toate, le-a oferit dragoste şi respect! Maria i-a învăţat, astfel, să descopere lumea din jurul lor şi să aibă încredere în ei. Şi a lucrat atât de bine cu copiii aceştia, încât au obţinut rezultate mai bune decât cei din şcolile clasice, uimind pe toată lumea!

    Văzând progresele copiilor, dorinţa Mariei a fost de a lucra astfel cu cât mai mulţi copii. De aceea, a deschis prima ei grădiniţă, pe care a numit-o Casa copiilor. În aceeaşi grupă, erau copii de la trei la şase ani, care se învăţau şi se ajutau unii pe alţii. Iar Maria a descoperit cu surprindere că ei abia aşteptau să aibă grijă de mediul în care lucrau. A creat mobile speciale pentru înălţimea copiilor şi le-a lăsat la îndemână toate materialele, încurajându-i să fie independenţi şi grijulii cu fiecare obiect.

    Părinţii lor erau atât de surprinşi! Copiii aduceau frumosul, curăţenia şi ordinea de la grădiniţă şi acasă! Mulţi au venit în vizită la Casa copiilor, să-i vadă lucrând. Printre musafiri au fost chiar regele şi regina Italiei sau ambasadori de pe alte continente! Cu toţii erau uimiţi de spontaneitatea copiilor şi de dorinţa lor înnăscută de a învăţa!

    Maria a scris multe cărţi şi articole despre felul în care lucra cu copiii. Curând, în ţări de pe toate continentele s-au deschis Case ale copiilor. Ea a început să călătorească mult, pregătind profesori în toată lumea. În perioada războiului, şcolile Montessori din Italia şi Germania au fost închise, pentru că îi învăţau pe copii să gândească prea liber. Din cauza conflictelor din Europa, Maria a fost nevoită să se mute de mai multe ori, în diferite ţări. Dar ea nu a renunţat niciodată la a-i învăţa pe adulţi şi copii despre o lume mai bună!”

    Micuţa Maria i-a învăţat pe copii să fie liberi, curioşi şi responsabili. Întrucât copiii de azi sunt făuritorii zilei de mâine. (Maria Isabel Sanchez Vegara, Maria Montessori)

  • S de la sunet sau scris

    S de la sunet sau scris

    În prima Casă a copiilor, cum a numit Maria Montessori grădiniţa deschisă în 1907, ea nu a planificat deloc să predea lecţii de citit sau scris. Când copiii de patru-cinci ani au rugat-o, s-a gândit doar că este prea devreme şi astfel de lecţii sunt predate la şcoală. Dar când şi mamele analfabete ale copiilor au rugat-o să îi înveţe, a cedat. Astfel, a făcut marea descoperire conform căreia copiii de patru sau cinci ani sunt fascinaţi de scris, apoi de citit. Profitând de informaţiile obţinute până atunci, experienţele oferite copiilor chiar şi pentru aceste activităţi au fost senzoriale.

    Scrisul se dezvoltă la copilul mic cu o uşurinţă şi cu o spontaneitate asemănătoare dezvoltării limbajului vorbit, care este tot o traducere motorie a unor sunete auzite. În schimb, cititul face parte din cultura intelectuală abstractă, care constă în interpretarea unor idei exprimate în simboluri grafice, şi ea se dobândeşte abia mai târziu. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Încă înainte de a începe cursul pentru educarea acasă în stil Montessori, am cumpărat cartea cu activităţi pentru pregătirea scrierii şi citirii. Citisem textele Mariei Montessori despre cum a ajuns la această metodă şi am fost fascinată. În timpul practicii pedagogice din liceu preferam să predau română şi matematică şi eram destul de familiarizată cu metoda clasică. Am înţeles aşadar că stilul Montessori e complet diferit de cel tradiţional de predare.

    În săptămânile acestea am simţit cel mai mult, pentru prima dată, cum se îmbină tot ceea ce Tudor a învăţat până acum. Exerciţiile de viaţă practică i-au dezvoltat concentrarea, muşchii mici ai mâinii şi coordonarea mână-ochi. Lucrul cu materialele senzoriale şi cu puzzle-urile cu buton au pregătit prinderea de tip pensetă, esenţială pentru ţinerea corectă a creionului. Jocul mut, cititul şi cântecele i-au sensibilizat auzul, ajutându-l să distingă sunetele de început ale cuvintelor. Pictura la şevalet sau lucrul cu plastilină i-au oferit flexibilitate în mişcarea încheieturii mâinii. Este impresionant să observ cum fiecare activitate pe care a făcut-o se îmbină perfect cu celelalte.

    Limbajul este una dintre componentele de bază ale educaţiei. Pentru învăţarea scrisului şi a cititului conform metodei Montessori, materialele esenţiale de avut sunt literele rugoase, alfabetul mobil şi inserturile geometrice, inițial făcute din metal. Pe primele două le avem deja din kitul Descopăr literele Montessori. Inserturile geometrice am început să i le fac eu, din carton, urmând instrucţiunile de pe un site Montessori. Dar o să îi cumpărăm şi un set de plastic,  recomandat la cursul de Montessori Homeschooling pe care îl urmez acum.

    Înainte de a trece la învăţarea literelor, copilul trebuie să stăpânească bine sunetele care compun cuvintele. Jocurile propuse, atât în cartea cu activităţi pentru scris-citit, cât şi la curs, sunt nenumărate. Cu Tudor le-am început după ce a împlinit trei ani, dar ele sunt recomandate chiar şi de la doi ani şi jumătate. Am ales mai întâi trei figurine, cu sunete de început diferite şi i le-am arătat pe rând, insistând asupra pronunţiei. „Vvv-viţel. Iii-iepure. Ppp-pisică.” Sunetele le-am pronunţat aşa cum se aud, nu cum sunt spuse în alfabet. Cu alte cuvinte, „viţel” începe cu „vî”, nu cu „ve”, „pisică” cu „pî”, nu cu „pe”, ş.a.m.d.

    Am păstrat pronunţia aceasta tot timpul, pentru a-l ajuta să audă sunetele cât mai curat şi mai apropiat de emisia lor. Uneori am ținut palma în dreptul gurii, pentru a simți cum iese aerul în timpul pronunției. Tudor e tare încântat și de partea aceasta.

    Întregul limbaj vorbit ajunge să aibă un omolog scris. Acesta este un şuvoi, o cascadă, dar este alcătuit din mici picături de sunet. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Pe parcursul ultimelor luni am făcut zilnic jocuri cu sunete, alegând la început figurine sau obiecte pe care să le poată ţine în mână. Am trecut apoi la obiectele din jur, la numele noastre, la ce vedeam pe geamul maşinii. „Hai să căutăm ceva ce începe cu sunetul mmm.” „Văd în carte un animal al cărui nume începe cu aaa.” Jocurile acestea sunt acum preferatele lui Tudor. Pentru că deja identifică foarte corect sunetele de început, am trecut la sunetele de sfârşit ale cuvintelor. „Tudorrrr, se termină cu sunetul r. Terezaaa, se termină în a.” După ce se va descurca bine şi cu ele, vom trece la sunetul din interiorul cuvintelor.

    S-a întâmplat uneori ca Tudor să spună un alt sunet: „Ffff, afară.” Conform sfaturilor Mariei Montessori, nu l-am corectat brusc, spunându-i: „Nu, nu e bine, nu începe cu f.” I-am spus, în schimb, pe un ton neutru, „Da, se aude f în interiorul cuvântului. Începe cu a şi apoi se aude f.” Dacă ar fi spus că începe cu c, de exemplu, i-aş fi spus eu: „Câine începe cu c – cccâine, iar afară începe cu a – aaafară.” Şi abordarea aceasta este diferită de sistemul tradiţional, în care am fost eu educată, de exemplu. Atenţia nu este îndreptată asupra greşelii, ci asupra învăţării. Copilul îşi menţine, astfel, motivaţia, plăcerea descoperirii, nu se teme să vorbească şi va reveni cu interes asupra informaţiilor.

    Din fericire, limba română este una fonetică. Cele câteva grupuri de sunete din limba română se învaţă la sfârşit. Acestea sunt: ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi. În limba engleză, în schimb, sunt mai multe cazuri particulare, care i se prezintă copilului după stăpânirea cuvintelor fonetice. Cu Tudor am ales să lucrăm deocamdată doar în limba română, când vine vorba de scris. În timp, vom trece şi la limba engleză, probabil după ce va stăpâni bine literele.

    Indiferent de vârsta la care copilul învaţă să scrie, o educaţie fonetică timpurie aduce doar beneficii. Studii recente au demonstrat că, începută în perioada preşcolară, cunoaşterea fonemică îmbunătăţeşte decodificarea, ortografia şi înţelegerea textului citit. Educaţia fonetică este o abilitate fundamentală pentru scris şi citit.

    Ce altceva este scrierea alfabetică dacă nu o corelaţie între un sunet şi un semn? Limba ca atare este limbajul vorbit; limba scrisă nu este nimic altceva decât transcrierea ei literală. Progresul scrierii alfabetice porneşte din acest punct de contact de la care cele două limbaje pot să evolueze în paralel. La început unul, limbajul scris, se desprinde din celălalt, picătură cu picătură, şi va forma după aceea un curent distinct, cuvinte şi fraze. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Învăţarea scrisului în pedagogia Montessori presupune, pe scurt:

    Ar fi prea mult de scris într-un singur articol pentru a descrie activităţile pentru fiecare din punctele de mai sus. De aceea, voi continua să le prezint pe rând, în articole următoare.

  • Vocea interioară a copilului

    Vocea interioară a copilului

    Săptămâna trecută am participat online la conferinţa dr. Lawrence Cohen în România. Am avut multe momente de „Aha!”, dar cel mai puternic a fost legat de vocea interioară a fiecăruia dintre noi. Discutând despre pedepse, dr. Cohen a explicat de ce să nu le folosim niciodată. În rândul pedepselor nu a fost inclusă doar bătaia, ci şi strigatul, ruşinarea sau umilirea copiilor. A fost inclus şi celebrul „time-out”, adică punerea la colţ sau trimiterea copilului în camera lui. Cu alte cuvinte, toate momentele acelea în care simţim nevoia „să ne retragem iubirea”, după cum le numeşte Alfie Kohn, specialistul în parenting necondiţionat. Iar cercetările recente demonstrează că toate au aceleaşi efecte negative precum bătaia.

    Unul dintre cele mai mari efecte pe care pedeapsa le are asupra noastră este că devine vocea interioară pe care o purtăm cu noi. Ce voce a voastră vreţi să poarte copiii cu ei în viaţă? Când dau de greu, vreţi să aibă o voce interioară care le spune: „E greu, dar te descurci! Sunt cu tine, sunt alături de tine, îmi pasă de tine!”? Sau când au un eşec, vreţi să gândească: „Asta a fost tare greu, nu a mers cum trebuie, dar am încredere în tine şi te iubesc!”? Sau vreţi să aibă o voce interioară care să spună: „Sunt un prost! Sunt un idiot! Ce e în neregulă cu mine?!”? Sau o voce interioară care să spună: „Ce proastă-i persoana aia! Ce ticălos e omul ăla! Renunţ!”? (Dr. Lawrence Cohen)

    Exemplul prezentat a fost cel al unei vorbitoare căreia, în timp ce se afla pe scenă, i s-a stricat proiectorul. Dr. Cohen era participant la acea conferinţă şi aştepta să se reia discursul, când vorbitoarea a început să spună: „Sunt foarte calmă, dar Stanley e tare îngrijorat.” Miraţi, cei din sală s-au uitat în jurul lor, pentru a-l identifica pe Stanley. Dar doamna de pe scenă le-a spus că e vorba de tatăl ei, a cărui voce încă o aude în minte, deşi el murise de câţiva ani. În momentele acelea, tatăl ei i-ar fi spus că toate se întâmplă din vina ei, că cei din sală o vor urî, că nu va mai fi chemată să ţină conferinţe, că publicul va pleca. Copleşită de îndoieli, ea încerca să îşi liniştească vocea interioară.

    De când s-au născut copiii, una dintre întrebările de care mă feresc este „Ce-ai făcut aici?!”. Am resimţit-o mereu ca fiind una acuzatoare, agresivă, cu cât tonul folosit este mai ridicat. O astfel de întrebare nu ar putea aduce decât agresivitate sau evitare, dorinţa de a ascunde adevărul şi de a scăpa de reproşuri sau pedepse. Din fericire, am găsit alternative pentru astfel de situaţii. Cel mai adesea descriu simplu ceea ce observ sau întreb, cu cât mai mult calm în voce, cum s-a întâmplat. Şi, de cele mai multe ori, încerc să implic copilul în rezolvarea problemei. „S-a spart farfuria! Haide să strângem cioburile! Cum s-a întâmplat?”. Am observat că Tudor îmi spune de fiecare dată despre păţaniile lui, chiar când ştie că a făcut ceva nepotrivit. Uneori îmi spune şi despre evenimente la care eu nu am fost prezentă, când el s-a comportat contrar aşteptărilor.

    Bineînţeles, discutăm despre cele întâmplate, despre cum s-a simţit în clipele acelea şi de ce a făcut aşa. Îl întreb despre cum s-au simţit cei din jur şi cum putea să facă altfel. Îmi amintesc de fiecare dată că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Observ mereu că fie a fost prea obosit sau flămând, fie a fost prea trist, stresat sau îngrijorat de ceva anume. Dr. Laura Markham propune să schimbăm termenul disciplină, pe care majoritatea îl asociem cu lecţiile aspre şi să folosim în schimb îndrumare iubitoare. Din aceleaşi motive, dr. Shefali Tsabary propune să înlocuim cuvântul disciplină cu cel de modelare comportamentală.

    Modelarea comportamentală recunoaşte că motivul pentru care copiii noştri au un comportament problematic nu e că sunt răi sau au nevoie să fie ameninţaţi cu pedeapsa, ci că sunt oameni buni, care se confruntă cu emoţii dificile pe care încă nu au învăţat să şi le exprime într-o manieră reţinută. […] Autoreglarea emoţională este întotdeauna obiectivul modelării comportamentale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

    Felul în care le vorbim reprezintă mai mult decât vocea interioară a copiilor; devine şi modul în care aleg să comunice cu alţii. Ni s-a întâmplat adesea să îl auzim pe Tudor repetând cuvinte pe care noi le rostiserăm cu săptămâni sau luni în urmă. Mintea absorbantă lucrează continuu! În ultima vreme, am observat tot mai des cât de mult a preluat din felul nostru de a ne adresa.

    Acum câteva zile, pe când lucrau în grădină, Tereza a început să îi pună pământ cu lopăţica pe scaunul tractorului. Când a observat, Tudor s-a dus la scaun, l-a şters cu palma şi apoi i-a spus: „Ăsta e scaunul pe care stau când conduc! Poţi să pui pământ în cuva excavatorului! Haide cu lopăţica aici, să-ţi arăt!”. Şi, spre uimirea mea, după ce s-a uitat la el câteva secunde, cu lopăţica plină de pământ în mână, Tereza l-a urmat. În altă zi, când a venit să-şi ducă afară sticla cu apă, l-am întrebat dacă vrea să îl iau puţin în braţe. Nu ne văzuserăm de vreo oră şi el se grăbea să meargă înapoi la joacă. A refuzat, dând din cap şi, ieşind din bucătărie, mi-a zis: „Când sunt eu pregătit!”.

    Seara, la culcare, stăm de vorbă despre ce s-a întâmplat peste zi. Mai ales în momentele acestea îi reamintesc despre calităţile demonstrate în ziua respectivă. Îl apreciez pentru perseverenţă, spunându-i când a dat dovadă de ea, pentru generozitate, hărnicie sau independenţă, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat. Uneori, Tudor dă solemn din cap. Alteori, zâmbeşte mulţumit de sine şi adoarme cu zâmbetul pe buze. Închei discuţia de fiecare dată amintindu-i că e perfect aşa cum e. Chiar dacă o fac cu vocea şoptită, sunt sigură că mă aude până în interiorul fiinţei lui. Fiecare copil, la fel ca fiecare adult, de altfel, are nevoie să ştie şi să fie convins de asta. Să crească ascultându-şi vocea interioară, care îi spune că e perfect aşa cum e.

    (Photo by Panos Sakalakis on Unsplash)

  • Copilul Montessori, de la unu la trei ani

    Copilul Montessori, de la unu la trei ani

    Anul trecut, când m-a întrebat Lucian ce mi-ar plăcea să primesc de ziua mea, primul răspuns a fost: The Montessori Toddler. Simone Davies lansase cu câteva luni în urmă prima ei carte, pe care în română aş traduce-o: Copilul Montessori, de la unu la trei ani*. Până la urmă, am hotărât să primesc un cadou mai potrivit pentru întreaga familie, dar gândul mi-a rămas la cartea aceasta. Cu atât mai mult, cu cât fiecare recenzie pe care o citeam, o situa în topul lucrărilor Montessori.

    Pe când Tudor avea vreo paisprezece luni, le-am cerut pentru prima dată un sfat lui Simone şi Jeanne-Marie, în The Montessori Show. Tudor era de pe atunci pasionat de şireturi şi petrecea uneori şi câte o jumătate de oră, încercând să vâre şiretul în găurile unui pantof de-al lui. Nu ştiam cum îl pot ajuta şi ce înseamnă interesul acesta al lui, aşa că le-am cerut părerea.

    Iar Simone mi-a spus despre coordonarea mână-ochi şi despre activităţile de înşiruit. Dacă aş fi avut atunci Copilul Montessori, aş fi găsit uşor răspunsul în carte. Înşiruitul este una dintre activităţile de coordonare mână-ochi pe care Simone le recomandă a fi permanent pe raftul copilului mic. În plus, în carte sunt prezentate mai multe variante ale activităţii, de la simplu la complex.

    Am reuşit până la urmă să citesc The Montessori Toddler şi mi-a plăcut nespus. Dacă ar fi acum să recomand o singură carte despre cum să îţi creşti copilul în stil Montessori, aceasta ar fi. Cartea înglobează informaţii importante atât despre metoda şi stilul de viaţă Montessori, cât şi despre disciplina pozitivă sau comunicarea non-violentă. Cred că o carte bună este cea care îţi deschide apetitul pentru şi mai multă lectură. Copilul Montessori filtrează informaţii din cărţi precum Parenting necondiţionat, Cum să le vorbeşti copiilor sau Rivalitatea dintre fraţi. Ajunge astfel să fie nu doar o carte despre Montessori, ci şi despre parenting, în general. În plus, este plină de informaţii practice despre activităţi pentru copilul mic.

    Pentru mine, informaţii aparte au fost cele legate de bilingvismul copiilor. Ştiam doar despre metoda Un părinte, o limbă (One Parent, One Language), pe care noi nu reuşeam să o urmăm întocmai. Din cartea Copilul Montessori, de la unu la trei ani* am învăţat şi despre metoda domeniilor de utilizare. Pe scurt, metoda propune ca familia să stabilească momentele în care va folosi o anumită limbă.

    La noi, Lucian vorbeşte în germană cu copiii mai ales la cină, apoi la baie şi la lectura de seară. Eu vorbesc cu ei în engleză când citim şi discutăm despre ce se întâmplă în cărţile noastre preferate. În rest, folosim limba română, deocamdată. Pe măsură ce vor creşte, în funcţie de limba în care vom alege să studieze, putem creşte folosirea respectivei limbi. Simone recomandă ca până la treizeci la sută din timpul petrecut cu copiii să fie vorbit în limba aleasă. Acest lucru ar trebui să le permită studiul în limba respectivă.

    Unii părinți sunt îngrijorați că al lor copil va avea o întârziere a limbajului dacă este crescut bilingv. Când copilul dobândește mai mult de o limbă, cercetările arată că nu ar trebui să aibă nicio întârziere în învățare. Spre comparație, un copil de un an şi jumătate, care vorbeşte o singură limbă, ar putea spune zece cuvinte. Copilul bilingv ar putea spune cinci cuvinte într-o limbă şi cinci în cealaltă. Deci ar putea părea că nivelul limbajului lor este mai redus, deşi, la rândul lor, pronunţă în total zece cuvinte. (Simone Davies, The Montessori Toddler)

    Persoana cu care aş vrea cel mai mult să stau de vorbă este Maria Montessori. În lipsa ei, Simone Davies este una dintre specialistele pe care le urmăresc cu nesaţ. Iar cartea The Montessori Toddler este una dintre cele pe care le voi reciti, cu siguranţă. Bogată în informaţii, cu aspecte practice şi casete  de lucru individual la finalul fiecărui capitol, mă va ţine ocupată încă mult timp de acum încolo.

    Nu primim niciun loc de muncă remunerat fără o pregătire profesională; şi ne aşteptăm ca profesorii copilului nostru să îşi continue dezvoltarea profesională. Deci, ca părinte, putem continua şi noi să învăţăm. (Prin citirea acestei cărţi, deja cultivaţi o mentalitate de învăţare despre creşterea copilului dumneavoastră.) (Simone Davies, The Montessori Toddler)

    *A fost tradusă în română la editura Litera, cu titlul: Educaţia Montessori pentru copii mici

    Simone Davies şi copilul Montessori, de la unu la trei ani

  • Bulina cuminţeniei noastre

    Bulina cuminţeniei noastre

    Azi-toamnă, aflându-mă cu copiii în parc, am asistat la o scenă la care mă gândesc adesea. Pentru că era vreme frumoasă, erau afară şi copiii de la o grădiniţă din apropiere. Apropiindu-se ora sosirii părinţilor, educatoarele au început să meargă printre copii şi să le lipească pe piept nişte culori. Era vorba despre bulina care le spunea copiilor şi le arăta părinţilor cât de cuminţi au fost în parc! Nu reţin culorile, ştiu doar că una dintre explicaţiile auzite a fost: „Pentru tine doar atât azi, că nu prea m-ai ascultat!”. Ce evaluare obiectivă!

    Pe când mai rămăseseră doar câţiva copii, un tată s-a apropiat cu băiatul lui de grupul educatoarelor. Copilul era transpirat, puţin roşu la faţă, părea destul de încântat de ora petrecută afară. Educatoarea, însă, l-a anunţat suficient de tare, cât să auzim şi noi, că nu primeşte azi bulina, pentru că a fost neascultător. L-am văzut atunci cum începe să îi tremure buza şi să privească spre tatăl lui. Acesta, la rândul lui, părea destul de încurcat. Bulina cuminţeniei era acordată după criterii stricte! Tatăl a încercat să discute cu educatoarea, dar cam timid şi fără sorţi de izbândă. În cele din urmă, şi-a luat copilul şi au plecat. Nu ştiu exact ce i-a răspuns, dar l-am auzit pe băiat întrebând dacă chiar nu poate primi bulina.

    Lui Tudor, discuţia i s-a părut fascinantă. La început, am vrut să îl îndepărtez de scena care se petrecea la vreo cincisprezece paşi în faţa noastră. Tocmai coborâse de pe tobogan şi l-am invitat să se mai dea o dată sau să mergem înspre hinte. Dar nu l-am putut urni din loc; se uita intens la faţa tristă a băiatului. M-a întrebat apoi tot drumul spre casă de ce era supărat copilul. Şi, când am încercat să-i explic, a vrut să ştie şi el de ce nu a primit băiatul bulina aceea.

    Toate notele din caiete şi observaţiile profesorilor duc la o scădere a energiei şi a interesului. Este umilitor să-i spui unui copil „eşti rău” sau „eşti prost”. Este o insultă şi o jignire, nu este o corectare, căci copilul, pentru a se corecta, trebuie să devină mai bun şi cum poate să devină mai bun dacă este deja sub medie şi, în plus, mai este şi umilit? […] Numai experienţa şi exerciţiul corectează greşelile, iar însuşirea acestor capacităţi necesită exerciţii îndelungate. Corectarea şi perfecţionarea se realizează numai atunci când copilul poate să exerseze după voia sa un timp îndelungat. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    M-am gândit adesea la ce i-aş fi spus eu lui Tudor, dacă aş fi fost în locul acelui tată. Cu educatoarea, desigur, aş fi avut o discuţie individuală. Iar lui aş fi început prin a-i spune că, pentru noi, bulinele acelea nu contează. L-aş fi întrebat, probabil, cum s-a simţit în parc, ce l-a făcut fericit, ce i-a plăcut şi ce nu. Aş fi încercat să aflu cum simte el că s-a comportat. L-aş fi întrebat cum crede că s-au simţit ceilalţi colegi, cum s-au jucat. Nu îl încurajez să îi asculte orbeşte pe adulţi, ci doar să facă ceea ce simte el că e bine. Cred că fiecare copil e dornic să ne facă pe plac, atâta timp cât se simte conectat cu noi. Şi că orice comportament negativ este un strigăt de ajutor.

    În prima sa şcoală, deschisă în 1907, Maria Montessori a observat cum un copil care primise o decoraţie în piept i-o înmânase de bunăvoie unuia dintre copiii pedepsiţi. Decoraţia aceea îl împiedica să lucreze. Pe cel care o primise, îl lăsase indiferent „şi se uita liniştit în jurul lui, fără să simtă că e pedepsit.”

    Aceasta a fost suficient ca să îmi demonstreze inutilitatea recompenselor şi a pedepselor, […] şi, după numeroase experienţe, am constatat că această atitudine se repeta frecvent, iar profesoara ajunsese să se simtă aproape ruşinată şi atunci când le acorda reompense, şi atunci când îi pedepsea. […] Asistam la trezirea unei conştiinţe, la apariţia unui simţ delicat al demnităţii care nu existase mai înainte. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    În şcolile Montessori nu există pedepse, recompense, note sau calificative. Copiii învaţă datorită unui impuls interior, şi nu din cauza unor condiţionări externe. Dr. Montessori a numit acest proces „normalizarea prin muncă”. În scrierile ei subiectul disciplinei şi al ascultării este tratat pe larg. Anecdotele oferite sunt atât de numeroase, toate exemplificând inutilitatea condiţionărilor externe. Chiar şi în zilele noastre, cu atât mai mult acum o sută de ani, adulţii rămân uimiţi de nivelul de disciplină demonstrat de copiii Montessori.

    Este absolut sigur că atitudinea copilului faţă de muncă reprezintă un instinct vital, căci fără muncă personalitatea lui nu se poate organiza şi deviază de la liniile normale ale construirii sale. Omul se autoconstruieşte prin muncă. Nimic nu poate lua locul muncii, nici bunăstarea fizică, nici afecţiunea şi, pe de altă parte, deviaţiile nu pot fi corectate nici prin pedepse, nici prin exemple.

    […] Când munca este rezultatul unui impuls interior, instinctiv, atunci chiar şi la adult dobândeşte un caracter diferit. […] Prin acest imbold se înfăptuieşte adevăratul progres al civilizaţiei. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Astăzi, aproape toţi specialiştii militează pentru educaţia fără pedepse sau recompense. Când Tudor avea doar câteva luni, am citit cartea lui Alfie Kohn, Pedepsiţi prin recompense. Cum să evităm bulinele roşii, bonusurile, lauda şi alte feluri de mită. Am citit şi cartea dr. Laura Markham, bogată şi ea în alternative la folosirea pedepselor. De fapt, în aproape toate cărţile de parenting am regăsit aceleaşi recomandări. Sunt atât de des folosite, încât sunt în continuare mirată cum de această informaţie nu a ajuns încă şi în sistemul nostru de învăţământ.

    Să „disciplinezi” înseamnă, de fapt, să „îndrumi”, însă în limbajul obişnuit întotdeauna pare să includă un element de corecţie care face copilul să se simtă rău. Pentru a ne schimba această abordare, trebuie să ne schimbăm vocabularul şi să renunţăm la termenul „disciplină”, pe care majoritatea dintre noi îl asociem cu lecţiile aspre. Să oferim, în schimb, copiilor noştri îndrumare iubitoare. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea)

    La fel de nocive, însă, nici recompensele nu sunt recomandate. Bulina roşie din pieptul copilului cuminte nu îi aduce niciun beneficiu. Dimpotrivă, îl învaţă să depindă emoţional de aprecierea altora. De curând, am văzut o prezentare a dr. Becky Bailey, care explică de ce folosirea pedepselor şi recompenselor duce la o reconfigurare de nedorit a creierului. Resursele noastre cognitive vor fi folosite pentru a încerca să obţinem aprecierea celorlalţi, pentru a ne satisface astfel nevoile emoţionale. Rezultatul trist este că un astfel de comportament împiedică dezvoltarea lobului frontal, denumit şi creierul executiv. În loc să apreciem şi să învăţăm din fiecare experienţă, ne condiţionăm să primim cât mai multe aprecieri sau să evităm consecinţe nedorite.

    Laudele ucid bucuria pe care ne-o aduc realizările noastre şi ne fac dependenţi de pomenile emoţionale ale celorlalţi. […] S-a dovedit, de asemenea, că recompensarea copiilor îi privează de plăcerea inerentă pe care le-o aduc realizările.

    Copilul are nevoie de această susţinere pentru a se dezvolta armonios. Cheia este aprecierea pozitivă necondiţionată – când remarci copilul şi apreciezi ceea ce face, activităţile sale, sinele lui şi iubirea pentru el, mai degrabă decât să îl evaluezi prin laude condiţionate. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea)

    La fel ca mulţi din generaţia mea, am fost crescută cu pedepse şi recompense. Efortul de a nu apela şi eu la ele este uneori copleşitor. Cărţile precum cele de mai sus îmi oferă, din fericire, suficiente alternative. Argumentele ştiinţifice sunt de netăgăduit. Pentru a creşte copii fericiţi, cu stimă de sine crescută, capabili de auto-reglare emoţională şi de autocontrol, e nevoie să renunţăm la pedepse şi recompense.

    Bulina cuminţeniei noastre trebuie să ne fie gravată în interior, în spirit. Orice condiţionare externă ne transformă în indivizi supuşi, cu stimă de sine scăzută, care îşi caută împlinirea emoţională în aprecierea primită arbitrar din partea celorlalţi. Parafrazând textul Mariei Montessori, orice impuls exterior, condiţionat, împiedică adevăratul progres al civilizaţiei.

    Recompensele şi pedepsele sunt cea mai joasă formă de educaţie. (Chuang-Tzu, 389-286 î.C.)

    (Photo by Mel Poole on Unsplash)

  • De ce merg părinţii la serviciu?

    De ce merg părinţii la serviciu?

    Într-o dimineaţă, l-am găsit pe Tudor la tatăl lui în cameră, studiind de zor cartea Copiii lumii. Trecuseră mai bine de treizeci de minute de când plecase Lucian la serviciu şi el îi făcuse tai-tai pe geam. Când m-a văzut, prima întrebare a fost: „De ce merg părinţii la serviciu?”. Se uita intens la pagina cu copiii care lucrează.

    De ce merg părinţii la serviciu

    În dimineţile grele, Tudor îl roagă pe Lucian să îl ţină în braţe şi să nu plece la serviciu. În ultima vreme, imitându-l, Tereza cere şi ea acelaşi lucru. De cele mai multe ori, după două minute de îmbrăţişări, reuşim să începem ritualul de plecare la serviciu. Tudor îi pune deoparte tatălui său căciula, pantofii, îi întinde plasa cu mâncare. După sărutările de despărţire, fuge la geam, să îi facă tai-tai.

    Sunt dimineţi, însă, când ritualul nostru nu funcţionează. Dimineţi în care rugăminţile de a nu pleca devin plânsete în toată regula şi cele două minute s-ar putea prelungi la o oră întreagă. Sunt momentele în care strategiile găsite în cărţile preferate de parenting reuşesc să ne scoată din impas. Le folosim mai ales atunci când, oricât l-am asigura că tata se întoarce după-masă, Tudor e greu de consolat. În fond, copiii trăiesc aici şi acum, fără să aibă noţiunea timpului la fel ca noi. După-masa poate fi pentru ei la fel de îndepărtată ca eternitatea. Mă gândesc uneori că e ca şi cum mi-ar spune cineva că peste zece ani o să pot dormi neîntrerupt câte opt ore în fiecare noapte. E aşa greu de imaginat, o eternitate!

    Uneori, încercăm să-i explicăm, cât mai calm, că e târziu, că e important ca tata să ajungă la timp la serviciu, că cele două minute de îmbrăţişări s-au terminat. Dar noi aducem argumente raţionale, logice, unei cereri pur emoţionale. În schimb, una dintre strategiile recomandate de dr. Daniel Siegel este de a ne conecta cu copilul, înainte de a-i redirecţiona gândurile.

    Atunci când un copil este supărat, de multe ori logica nu va funcţiona, până când nu vom răspunde nevoilor emoţionale ale emisferei drepte a creierului. Noi numim această legătură emoţională „acordare” şi este modul în care ne conectăm profund cu o altă persoană şi îi facem să simtă că am empatizat cu ei. Când părintele şi copilul sunt acordaţi unul cu celălalt, ei trăiesc o senzaţie de uniune. (Dr. Daniel Siegel, Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

    În cartea Cum să le vorbim copiilor, una dintre metodele recomandate pentru a-i ajuta pe copii să-şi înţeleagă sentimentele este aceea de a le oferi visele în fantezie. În loc de explicaţii şi logică, e suficient să îi ajutăm să-şi imagineze că dorinţele li se împlinesc. „Ai vrea să nu merg deloc la serviciu. Sunt sigur că, dacă ai putea, ai sta în braţele mele toată ziua! Ce mi-ar plăcea să te ţin aici, aşa! Aici ai dormi, ai mânca, te-ai juca!”.

    Uneori, simplul fapt de a vedea că dorinţele tale arzătoare sunt înţelese face ca realitatea să devină mai uşor de suportat. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Dr. Laura Markham explică mai detaliat de ce metoda aceasta funcţionează aproape de fiecare dată.

    Este uimitor cât de uşor se poate depăşi un impas când împlineşti dorinţa unui copil în imaginaţie. În parte, deoarece îi arată că îţi pasă cu adevărat de ceea ce îşi doreşte. Dar mai este un motiv cu totul fascinant. Simplul fapt de a ne imagina că dorinţa ni s-a împlinit ne aduce satisfacţie de moment, iar creierul chiar arată satisfăcut la un test de imagistică cerebrală. Când îi împlineşti copilului dorinţa în imaginaţie, se pierde din urgenţa necesităţii, oferind deschidere către alternative. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Când, imaginându-şi, Tudor începe să se liniştească şi chiar să zâmbească, căutăm soluţii pentru ce ar putea face cât timp e tata plecat la serviciu sau pentru ce vor face la întoarcere. De cele mai multe ori, îndemnul de a merge să pregătim micul dejun sau de a găsi o carte din care să citim, este suficient pentru a-i elibera lui Lucian braţele. În rarele dimineţi, totuşi, când nimic din ce încercăm nu funcţionează, e semn că e nevoie de un plâns bun. Şi atunci îl preiau pe Tudor în braţe şi îl las să se descarce, până când se linişteşte.

    Când copilul devine insistent, solicitant sau are un comportament inadecvat, este momentul pentru „o criză de plâns programată”. Ignorarea comportamentului, în speranţa că se va binedispune, nu va duce decât la degenerarea situaţiei atât de mult, încât va sfârşi extrem de supărat, de obicei, în cel mai nepotrivit moment pentru părinte. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Simt adesea că suntem ca doi antrenori. În multe seri, după ce adorm copiii, discutăm despre ce s-a întâmplat peste zi, ce am făcut bine, ce n-a funcţionat. Şi ne gândim cum să abordăm problema, dacă va apărea din nou, în zilele următoare. Într-unul din newsletter-urile primite de la dr. Laura Markham era un citat la care mă gândesc adesea.

    Dacă i-ai spus ceva de o mie de ori unui copil, şi el tot nu a înţeles, atunci nu copilul este cel care învaţă greu. (Walter Barbee)

    Tudor e la perioada întrebărilor dificile. Pentru moment, ele sunt toate despre separare, în esenţa lor. Ştim că felul în care îi răspundem acum, nu doar din punct de vedere cognitiv, ne va defini relaţia cu el şi în viitor. „De ce îmbătrânim? De ce a murit Doggy? Unde e câinele acum?”. „De ce merg părinţii la serviciu?”.