Învăţ Montessori

Categorie: Studii

  • Viitorul dintr-o privire

    Viitorul dintr-o privire

    M-am întâlnit ieri cu o domnişoară de clasa a şaptea, pe care nu am mai văzut-o de un an, pentru că s-a mutat într-un oraş mai mare, la o şcoală privată. Am fost profund impresionată de schimbarea pe care am văzut-o în ea, începând de la privirea senină şi directă şi până la discuţia despre diferenţele dintre şcoli şi oraşe. I-am văzut viitorul în privire. În doar un an, a reuşit să treacă de la fata timidă, care abia îndrăznea să salute, la domnişoara zâmbitoare, dornică de conversaţie. Schimbarea aceasta nu poate fi datorată doar vârstei. O mare parte o atribui sistemului şcolar în care a fost în ultimul an.

    Tudor este întrebat tot mai des, când spune că are trei ani, dacă merge la grădiniţă. Din păcate, cea mai apropiată grădiniţă Montessori se află la o oră distanţă de mers cu maşina. Mai ales pentru Tereza, naveta, plus aşteptatul acolo timp de câteva ore, ar fi prea grele. Pentru noi, beneficiile Montessori sunt evidente şi vrem să continuăm să ne educăm copiii în acest sistem. Cel puţin în viitorul apropiat, Tudor va continua să rămână acasă şi să descoperim împreună lumea minunată din jurul nostru. Pentru mine, asta înseamnă că am început să studiez programa pentru grădiniţă, să adun materialele necesare, să caut cursul pe care să-l urmez, pentru a-l putea educa Montessori.

    Educatoarea trebuie să fie liniştită şi pasivă, aşteptând răbdătoare, aproape retrăgându-se de pe scenă, ca şi când personalitatea ei ar păli, lăsând loc deplin expansiunii spiritului copilului. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Diferenţa principală dintre sistemul tradiţional şi cel Montessori, este că, în şcolile tradiţionale, educatoarea  „vede comportamentul imediat al copiilor, ştiind că trebuie să aibă grijă de ei şi de ceea ce le predă”, pe când educatoarea Montessori îşi păstrează imaginaţia vie şi „caută, în mod constant, un copil care nu este, încă, acolo”, ci care „se va revela pe sine prin muncă.” (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Am citit într-o carte frumoasă, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching, scrisă mai ales pentru educatorii Montessori, despre rolul pe care aceştia trebuie să-l aibă în educaţia copiilor. Mi-a rămas întipărită în minte comparaţia făcută. Copiii sunt ca apa unui râu, iar profesorii pietrele din albia acestuia. Cu cât trece mai multă apă peste pietre, cu atât ele sunt mai şlefuite. Iar apa, trecând peste pietre, se îmbogăţeşte cu mineralele lor şi e tot mai complexă. Pietrele fine fac apa să treacă mai încet şi să zăbovească mai mult, pe când cele dure fac apa să ţâşnească peste ele.

    Rămânând în lumea metaforelor, sistemul tradiţional este, pentru mine, de cele mai multe ori, ca o daltă: încearcă să şlefuiască elevul după un model unic, neţinând cont de particularităţile din interiorul fiecărui bloc de piatră. Educaţia pe care mi-o doresc pentru Tudor şi Tereza este aceea care îi învaţă să fie independenţi, pasionaţi şi liberi în gândire. Vreau să aibă parte de profesori care să îi ajute să-şi păstreze luminiţele din ochi. Vreau să văd în privirea lor, în fiecare clipă, viitorul.

    Prima datorie a educaţiei este de a stârni viaţa, şi să o lase apoi să se dezvolte liberă. -Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

    (Photo by Brandon Day on Unsplash)

  • Alăptarea în tandem

    Alăptarea în tandem

    Înainte de a se naşte Tudor, am mers la cursul Lamaze organizat de Raluca Candrea mai ales pentru cele zece zile libere în plus, pe care urma să le primească Lucian, dacă avea diploma cursului de puericultură. Ţin minte că la prima întâlnire, Raluca ne-a spus că băiatul ei are patru ani şi încă îl alăptează. Era ceva nemaiauzit pentru noi, ni se părea că e exagerat. Am primit apoi tot mai multe informaţii, atât de la ea, cât şi din cărţi sau de pe internet şi am început să ne schimbăm punctul de vedere. Am înţeles că vârsta normală la care un copil renunţă la alăptare este între trei şi cinci ani, uneori chiar mai târziu.

    Când s-a născut Tudor, prin cezariană, am aşteptat timp de nouă ore până l-au adus să îl văd. Mi s-a părut o eternitate! Mi se strânge şi acum inima, de câte ori mă gândesc la clipele acelea, în care întrebam des şi foarte des, când îl pot vedea. Am început să îl alăptez a doua zi, când am fost mutată în salon şi el a stat lângă mine.

    Primele săptămâni de alăptare au fost un chin şi o bucurie. Dar cel mai mult, un chin. Am avut ragade urâte, sângerânde, şi nu ştiam cum să îl ataşez corect. Am avut şi câteva zile de baby blues, tristeţea postpartum, cum mai este numită, care apare la peste 70% din proaspetele mame. Îl alăptam pe Tudor şi plângeam fără oprire, gândindu-mă că el depinde de mine, că vreau şi trebuie să trăiesc suficient cât să crească mare, că este copleşitoare datoria pe care am primit-o. Din fericire, Lucian participase la cursurile Lamaze şi a înţeles ce se întâmplă şi a ştiut cum să-mi fie alături. M-a ajutat şi pe mine faptul că Raluca ne-a povestit despre asta şi ştiam că nu e ceva anormal. Dar lacrimile şi temerile nu s-au oprit timp de câteva zile.

    Tot de la Raluca învăţasem despre puseurile de creştere şi eram pregătită pentru zilele acelea în care Tudor nu se desprindea de sân, în care alăptam aproape non-stop. Din discuţiile cu mama, bunica şi alte femei din generaţiile lor, am înţeles că lipsa informaţiilor şi existența unui program fix de alăptare erau în mare parte răspunzătoare pentru oprirea alăptării la vârsta de trei luni, cam pe când apare şi prima creştere serioasă a bebeluşului.

    În timpul puseului, copilul plânge uneori imediat după ce a mâncat, ceea ce le face pe mame să creadă că nu au lapte suficient sau că laptele nu e bun. Miturile acestea au fost perpetuate atâta timp, cred, din lipsa înţelegerii că alăptarea funcţionează după principiul cererii şi ofertei. Cu cât copilul stă mai mult şi mai des la sân, cu atât mama produce mai mult lapte. Creşterea şi dezvoltarea nu sunt liniare, mai ales la copiii mici.

    La Tereza am învăţat deja şi despre salturile mentale, care uneori se suprapun cu puseurile de creştere. Înaintea salturilor, copiii sunt mai plângăcioşi, adorm mai greu, se trezesc mai des, nu mănâncă bine, sunt foarte greu de mulţumit. Experienţa şi informaţiile m-au ajutat să rămân calmă şi să fiu atentă să mă odihnesc bine în acele perioade.

    Când am rămas însărcinată cu Tereza, primele sfaturi ale medicilor au fost să îl înţarc imediat pe Tudor. Mi-au spus că e mai bine pentru organismul meu, pentru dezvoltarea fătului şi pentru Tudor, să nu primească hormoni ai sarcinii. Am primit şi un termen limită pentru asta, respectiv până în a douăsprezecea săptămână de sarcină. Tudor avea aproape un an şi jumătate în acea perioadă.

    Ne-am chinuit câteva zile, timp în care i-am spus că laptele meu nu mai e bun pentru el şi că încet-încet nu o să îi mai dau. Tudor primea vorbele mele cu disperare, plângea tare şi cerea să îl alăptez chiar mai des ca înainte. Era speriat. Citisem despre riscurile înţărcării bruşte şi am respins-o categoric. De asemenea, propunerile de a pune diverse chestii amare pe sâni sau de a-l păcăli pe Tudor nu erau deloc în acord cu principiile noastre, cu respectul pe care i l-am arătat de când se născuse.

    Când am sunat-o pe Raluca, să o întreb despre înţărcarea blândă, m-a liniştit şi mi-a spus că pot alăpta pe perioada sarcinii şi apoi în tandem. Mi-a explicat de ce e incorect când îi spun lui Tudor că nu mai e bun laptele meu pentru el. Şi mi-a explicat cât de importantă este alăptarea la vârsta aceasta, între un an şi jumătate şi doi ani, perioada cea mai bogată în achiziţii din viaţa copilului. Pentru că cei din familie erau sceptici la spusele ei, pentru că îmi spuneau să ascult de medicii care mă sfătuiseră iniţial, am rugat-o să îmi spună cu ce medic specializat în alăptare aş putea lua legătura. Şi i-am scris unei doamne doctor, care era şi consilier în alăptare şi care ne-a liniştit, spunându-mi că atâta timp cât mă simt bine şi doresc, pot alăpta pe perioada sarcinii, fără riscuri.

    L-am alăptat pe Tudor inclusiv în noaptea în care am plecat spre spital. Trecusem de data probabilă a naşterii, demonstrând astfel şi că alăptarea în sarcină nu înseamnă neapărat declanşarea mai devreme a travaliului. Pentru naşterea Terezei am ales un spital prieten cu alăptarea, prieten al copilului. Am primit-o la sân la câteva minute după ce am ieşit din operaţia de cezariană. S-a ataşat perfect, confirmând şi ea că prima oră de la naştere este importantă pentru asta.  Când a venit în vizită, Tudor nu a cerut deloc să îl alăptez. Cred că l-au intimidat patul de spital şi starea mea, normală după operaţie, dar, probabil, impresionantă, pentru un copil obişnuit să-şi vadă mama plină de energie. Până acum, acestea au fost singurele trei zile din viaţa lui în care nu l-am alăptat.

    Când am ajuns acasă cu Tereza şi am alăptat-o, aşa cum mă aşteptam, Tudor a venit la noi şi a cerut să bea din sânul liber. Am început astfel frumoasa perioadă de alăptare în tandem. Am privit fascinată interacţiunea dintre ei, privirile curioase pe care şi le aruncau la început, apoi mângâierile reciproce şi chiar zâmbetele împărtăşite. Mai ales în primele nopţi, schimbările copleşitoare l-au făcut pe Tudor să îmi ceară să îl alăptez mai des chiar decât pe Tereza. Şi am fost acolo pentru el, de fiecare dată, fără ezitare. Mi-a fost foarte uşor şi pentru că dormeam toţi trei într-un pat, aşa cum facem şi acum, de altfel. Cred că l-am ajutat şi astfel să treacă mai uşor peste perioada grea a adaptării la viaţa noastră cea nouă. Sunt sigură că relaţia deosebită dintre fraţi este dată şi de această împărtăşire a alăptării.

    Tudor a fost foarte puţin bolnav în primii doi ani şi jumătate din viaţă. Episoadele mai grave au apărut după vârsta aceasta şi am trecut relativ repede peste ele, inclusiv datorită alăptării. Au fost câteva zile, chiar, când a revenit la alăptarea exclusivă, evitând astfel deshidratarea şi o posibilă spitalizare.

    Sunt dese momentele, în ultima vreme, în care sunt întrebată dacă o mai alăptez pe Tereza, având în vedere că e deja trecută de nouă luni. Când răspund, zâmbind, că încă îl alăptez şi pe Tudor, aproape de fiecare dată lumea mă întreabă de unde am lapte. Şi atunci explic despre principiul cererii şi ofertei, esenţial în alăptare. La Tudor am folosit, pentru o scurtă perioadă de timp, fiindu-mi recomandate în spital, mameloane de silicon. Din fericire, am renunţat repede la ele. Ştiam că tetinele influenţează negativ alăptarea, aşa că nu am folosit, la niciunul din copii, suzete sau biberoane. Am renunţat chiar şi la cana cu pai şi am folosit pahar de sticlă pentru a bea apă, după şase luni.

    Ca mamă care alăptează în tandem, am vrut să scriu despre experienţa noastră, în Săptămâna Mondială a Alăptării. Povestea fiecăreia dintre mamele care alăptează este diferită. Am găsit, totuşi, că numitorul comun ar putea fi trecerea peste miturile despre alăptare. Din fericire, astăzi avem surse bune de informare. Pe lângă cursul Ralucăi, pe mine m-au ajutat mai ales articolele de pe site-urile Alăptează şi În braţe la mami, grupul de Facebook Alăptează – Breastfeeding Support şi site-ul dr. Jack Newman, un adevărat guru internaţional al alăptării. În foarte rarele ocazii când a trebuit să verific dacă pot sau nu să iau anumite medicamente, am folosit informaţiile de pe site-ul e-lactancia.org.

    Decizia de a alăpta în tandem este una importantă, despre care merită să ne documentăm înainte, să citim despre experienţele altor familii. Multe mame sunt categoric în favoarea alăptării în tandem, spunând că această practică a facilitat o relaţie apropiată între copii. Având în vedere că bebeluşii primesc prin laptele matern oxitocină, iar organismul lor produce, la rândul lui, o cantitate mai mare din acest hormon ca reacţie la alăptare, pare logic ca ei să simtă căldură faţă de fratele cu care împart această experienţă. Majoritatea mamelor afirmă că durerea şi rănile dispar după naştere, iar suptul copilului mai mare reglează producţia de lapte, astfel încât startul alăptării nou-născutului este mai uşor. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

  • Beagle sau câine?

    Beagle sau câine?

    Am luat de curând o carte pentru copii, asemănătoare cu cele din seria Wimmelbuch, preferatele noastre. Cartea A Day at an Airport prezintă desfăşurarea unei zile pe un aeroport, surprinzând din acelaşi unghi diferite momente semnificative. Tudor o citeşte cu mare plăcere, urmărind plecarea echipei de baschet, sosirea unei aeronave prezidenţiale sau a unei vedete rock. Pentru că au început să i se desprindă uşor paginile, nefiind prea bine legată, o mânuieşte cu multă grijă. Atenţia cu care îi întoarce paginile de hârtie demonstrează încă o dată că fragilitatea materialului are, în sine, valoare educaţională.

    Astăzi, discutând despre coborârea preşedintelui din avion, Tudor îi spune bunicii că şi la noi a fost preşedintele, de curând (de fapt, cu peste două luni în urmă). Mama, surprinsă, îl întreabă: „Care preşedinte?”, iar răspunsul vine prompt: „Ioanis”. Mintea absorbantă în plină acțiune!

    Tot astăzi, unul dintre newsletter-urile Montessori primite periodic avea ca temă lecţia în trei timpi pentru dezvoltarea simţurilor. De la naştere şi până la patru ani şi jumătate, copiii se află într-o perioadă senzitivă pentru rafinarea simţurilor. Constatarea era că, după ce copiii îşi însuşesc noţiunile de bază, părinţii, mulţumiţi, renunţă la a-i învăţa mai în profunzime. De exemplu, pentru adult e suficient dacă copilul recunoaşte cercul, pătratul sau triunghiul. Recomandarea călduroasă era de a oferi şi mai multe noţiuni. De exemplu, cuvinte precum oval, elipsă, cvadrifoliu (roza cu patru ramuri – da, am căutat în dicţionar!), triunghi curbiliniu (figura determinată de trei arce de cerc – da, tot din dicţionar!), dreptunghi, trapezoid, romb, patrulater, pentagon, hexagon, heptagon, octogon, eneagon, decagon.

    Discuţia dintre Tudor şi mama şi informaţia din email mi-au adus aminte de un text al Mariei Montessori.

    Educatoarele care m-au ajutat în primele stadii ale activităţii mele, nu aveau studii superioare. Ele scriau numeroase cuvinte pe care să le citescă copiii, fiecare cuvânt pe câte un cartonaş separat. Dar, nu după mult timp, au venit să îmi spună că epuizaseră toate cuvintele referitoare la îmbrăcăminte, la lucrurile din casă, de pe stradă, la numele copacilor ş.a.m.d. Iar copiii doreau mai multe. Aşa că am început să aleg cuvinte folosite în ciclurile de învăţământ ulterioare; de exemplu, numele figurilor geometrice pe care le manipulează copiii când utilizează materialele de dezvoltare senzorială: poligoane, trapeze, triunghiuri de diferite tipuri, etc.

    Copiii le-au învăţat pe toate! Aşa că am scris numele instrumentelor ştiinţifice: termometrul, barometrul, etc.,  apoi am trecut la termeni botanici: sepală, petală, stamină, pistil, etc. Şi pe acestea le-au învăţat cu entuziasm şi încă mai cereau. Când îi scoteau pe copii la plimbare, aceste educatoare îşi stăpâneau cu greu sentimentul de ruşine că li se dezvăluie ignoranţa, când copiii le învăţau numele fiecărui tip de automobil! (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Mintea absorbantă a fost prima carte a Mariei Montessori pe care am citit-o, pe când Tudor avea câteva luni. Le-am lecturat pasajul şi lui Lucian şi mamei şi de atunci am încercat să folosim cu Tudor un limbaj bogat. Facem acelaşi lucru şi cu Tereza, desigur. Important nu este să îi copleşim cu explicaţii lungi, pe care nu sunt în stare să le urmărească. Folosirea cuvintelor corecte, atunci când e cazul, este suficientă. Acesta este unul dintre motivele pentru care noi numim corect anatomic toate părţile corpului, spre dezaprobarea mamei.

    Cei mai mulţi copii dezvoltă un interes aparte fie pentru câini, fie pentru cai. La Tudor au fost câinii, aşa că i-am luat figurine Schleich cu mai multe rase canine. Îi spuneam de fiecare dată rasa, nu doar denumirea generică: „Husky”, „Labrador”, „Ciobănesc german”. Am fost surprinşi când ne-a arătat un câine în parc şi a zis: „Uite husky!”. Era la aşa distanţă, încât a trebuit să aşteptăm până s-a apropiat de noi, să confirmăm că îi recunoscuse rasa.

    Pe când Tudor încă nu vorbea bine, i-a arătat unei cunoştinţe un câine dintr-o curte alăturată şi i-a spus: „Beagle”. Doamna l-a compătimit uşor că încă vorbeşte pe limba lui. Pe noi, a încercat să ne liniştească, spunându-ne că sigur va pronunţa curând şi „câine”.

    Perioada senzitivă pentru limbaj e de la naştere şi până la împlinirea vârstei de şase ani, adică în prima etapă de dezvoltare umană. În jurul vârstei de patru ani şi jumătate un copil poate învăţa două sute cincizeci de cuvinte noi pe săptămână!

    La această vârstă setea de cuvinte a copilului este de nestâmpărat, iar capacitatea de a le învăţa este inepuizabilă. Dar acest lucru nu este valabil şi pentru perioada următoare. În această perioadă se nasc alte facultăţi noi, iar copilul învaţă cuvinte noi cu mult mai mare dificultate. Am observat că acei copii care învăţaseră aceste cuvinte într-o perioadă timpurie a vieţii, le reţinuseră şi puteau să le folosească fluent când au mers în sistemul şcolar obişnuit, la opt sau nouă ani, dar şi în anii următori. Dar rezultatele erau mult mai slabe la copiii de opt ani sau mai mari, cărora li se predau aceleaşi cuvinte pentru prima dată. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

  • Pasiunea pentru citit

    Pasiunea pentru citit

    Pasiunea pentru citit m-a urmărit întreaga viaţă. Cea mai mare bucurie azi a fost că am comandat o carte, pe care mi-o doream de mult. Ca de obicei, am comandat şi câteva cărţi şi pentru copii. Totuşi, cea găsită pentru mine mă bucură cu deosebire, „Maria Montessori – Her Life and Work„, de E. M. Standing! Era şi la reducere! Acum abia aştept să sosească!

    Cartea este şi a fost importantă pentru cei din familia mea, încă de când eram mică. Pasiunea pentru citit am moştenit-o de la mama şi tata, care citeau cu aviditate. Tata, o enciclopedie ambulantă, avea mereu câteva cărţi pe măsuţa lângă care stătea. Îmi povestea adesea cum din primele salarii îşi cumpăra cărţi, pe care le citea apoi noaptea. Printre amintirile foarte dragi mie sunt cele în care seara, la culcare, stăteam lângă mama în pat şi citeam. Mă liniştesc de câte ori îmi aduc aminte de acele clipe minunate.

    Am fost extrem de impresionată când am văzut cărţile cumpărate (şi citite) de fratele meu, pe când era la facultate. A citit, de pildă, toate cărţile lui Hemingway, în italiană! Pe sora mea o admir pentru foarte multe motive. De pildă, oricât de mult ar lucra sau obosită ar fi, îşi impune ca seara să citească măcar câteva pagini. Adoră cărţile, la fel ca mine. Lucian râdea într-o zi, spunându-mi că dacă vrea să mă găsească, e suficient să îmi caute Kindle-ul.

    Cel mai mult mă bucur când îl aud pe Tudor cerându-ne să-i citim. În diferite momente ale zilei şi aproape întotdeauna seara, merge la mama, de exemplu, şi îi spune: „citim, buni, citim”. Are cărţile lui preferate, cu care e în stare să petreacă peste o jumătate de oră. Uneori se trezeşte dimineaţa, pe la şase şi jumătate, înainte ca Lucian să plece la serviciu, pentru a-l ruga să citească împreună o carte, timp de cinci minute. Este modul lui preferat de a-şi începe ziua alături de tatăl său.

    Maria Montessori recomanda ca pentru copiii sub şase ani lecturile să reflecte realitatea, adică să nu aibă personaje fantastice, cai zburători, vrăjitoare şi alte fantezii gândite de adulţi. Explicaţia e aceea că până au capacitatea de abstractizare, care se formează în jurul vârstei de şase ani, copiii sunt dornici să descopere lumea reală şi e rolul nostru să le mijlocim această cunoaştere. Am înţeles şi respectat această idee şi toate cărţile pe care le au copiii sunt selectate după acest criteriu. O listă foarte bună cu cărţi care respectă principiile Montessori am găsit la The Montessori Notebook. Nouă ne-a fost tare utilă.

    Când a primit în dar „Punguţa cu doi bani”, Tudor a vrut să i-o citim. Şi a început Lucian să îi citească cu voce tare, până când am auzit că începe să schimbe povestea. Moşul nu mai bătea cocoşul, baba nu îşi mai ameninţa găina, boierul nu voia neapărat să ucidă cocoşul… La final, a zis, râzând, că pe vremea noastră parcă nu era aşa violentă povestea asta. Pentru că nici Tudor nu s-a arătat foarte interesat de ea, am pus-o deoparte. Când va avea vârsta potrivită pentru basme şi poveşti nemuritoare, o vom citi din nou.

    Uneori Tudor alege aceeaşi carte, timp de câteva zile, săptămâni sau chiar luni. Oricât de greu ne-ar fi să citim sau să privim aceleaşi ilustraţii, copiii au doar de câştigat din asta.  Reluând aceeaşi carte, îşi îmbogăţesc vocabularul, stăpânind mai bine cuvintele, se obişnuiesc cu cadenţa vorbirii noastre, dobândesc fluenţă în citire, înţeleg povestea în profunzime şi îşi dezvoltă încrederea în ei înşişi, precum şi plăcerea de a citi.

    Cărţile preferate sunt, fără îndoială, cele din seria Wimmelbuch (Hoinari prin anotimpuri), de Rotraut Susanne Berner, pe care Tudor le citeşte neîntrerupt de când a împlinit un an. Am cumpărat seria pe rând, în limba germană, cu formatul midi, adică suficient de mici cât să încapă lejer în mâinile copiilor şi suficient de mari cât să se observe toate detaliile minunate din orăşelul prezentat acolo. Mama şi Tudor cunosc numele fiecărui personaj, ştiu exact în ce anotimp apare şoricelul care se ascunde de pisică şi când îl prinde poliţia pe hoţul din cabinetul dentistului.

    În timp ce ascultam un Concert pentru două viori de Bach, Tudor a fugit la bibliotecă, a luat Winter-Wimmelbuch şi a venit să mi-o arate pe Yvonne, care se pregătea şi ea să susţină un concert la vioară. În altă zi, în timp ce ne jucam „bicicleta”, mi-a spus să pedalăm ca Alfonsina Strada, apoi să facem avionul ca „Miaela”, adică Amelia Earhart. Vieţile ambelor femei sunt prezentate în minunata carte Poveşti de seară pentru fete rebele, de Elena Favilli şi Francesca Cavallo, din care citim adeseori.

    Cărţile nu trebuie amestecate cu jucăriile, pentru că e important să îi învăţăm pe copii de la început să le mânuiască cu grijă şi să le întoarcă paginile cu atenţie, nu să le manipuleze în toate felurile, ca pe jucării. Când Tudor avea un an şi câteva luni, Lucian i-a făcut un raft, la înălţimea lui, pe care să putem aşeza cărţile cu coperta înspre copil. Era mai uşor aşa să le vadă şi să le recunoască. După câteva luni, a mai fost nevoie de încă un raft.

    Lăsam la îndemână, de fiecare dată, între şase şi opt cărţi. De curând, am aranjat toate cărţile pentru copii pe un raft din bibliotecă, unde stau doar cu cotorul la vedere. Tudor reuşeşte acum să le găsească şi să le recunoască fără probleme, chiar şi aşa. Şi am observat că le pune înapoi chiar la locul din care le-a luat. Rafturile din cameră le folosim acum pentru câteva cărţi pe care să le citim cu Tereza.

    Astăzi, am observat-o cu bucurie pe Tereza cum nu a mai dus cartea la gură, ci a studiat-o, a întors-o pe toate părţile, a deschis-o (o carte copertată), a întors paginile şi a pus intrigată degetul pe zonele cu diferite texturi. Citea dintr-o carte cu pui de animale de la fermă, din seria „Touch and Feel„. De când a început să se ridice în picioare, merge adeseori lângă patul unde citesc bunica şi nepotul şi se uită interesată la ei. Astăzi am văzut şi o parte din ce a învăţat în acest timp.

    Copiii fac ceea ce fac şi părinţii lor. Pasiunea pentru citit poate fi moştenită de la părinţi. Dacă vrem ca ei să citească, atunci trebuie să citim noi, zi de zi, alături de ei. Lectura este cu atât mai plăcută, cu cât e împărtăşită! Iar bogăţia limbajului astfel dobândit nu poate fi egalată de o simplă discuţie, oricât de elevată ar fi ea.

    (Photo by Kimberly Farmer on Unsplash)

  • În colţul copilului

    În colţul copilului

    Aseară am participat la conferința finală a cursului „Părinte liniştit, copii fericiţi”. Timp de trei ore, dr. Laura Markham a răspuns întrebărilor părinţilor înscrişi la curs. Unul dintre sfaturile oferite ieri a fost de a fi mereu în colţul copilului, la fel ca la box. Copilul are nevoie să ştie că cineva este de partea lui, întotdeauna. Şi mi-am dat seama cât de mult a contat şi contează pentru mine să ştiu că mama e mereu în colţul meu.

    Probabil lecţia primită de la ea m-a făcut şi pe mine să nu îmi vorbesc niciodată copiii de rău. Îmi e întotdeauna milă de cei ai căror părinţi încep să se plângă de copii, să povestească ce „minuni” au făcut odraslele lor şi cum i-au supărat sau enervat. Ceea ce aud eu este că acei copii nu sunt înţeleşi sau nu sunt ascultaţi. Pentru că tot de la dr. Laura am aflat că orice comportament negativ este un strigăt de ajutor!

    Duminică dimineaţa ne pregăteam de pus masa pentru micul dejun. Când a auzit, Tudor a început să se agite, spunând „nu mâncăm, nu mâncăm”. Eu pusesem deja farfuriile pe masă, el a venit în bucătărie şi a început să le strângă, punându-le înapoi în dulap. I-am spus că poate să nu mănânce, dacă nu îi e foame, dar noi ne pregătim de micul dejun. Apoi am reînceput să pun masa. Agitat, supărat, a luat una din farfuriile de pe masă şi a trântit-o pe jos, uitându-se la mine. Pentru că folosim doar veselă din porţelan, farfuria s-a spart, desigur. Dacă nu aş fi făcut cursul acesta, probabil că m-aş fi enervat foarte tare. Aşa, m-am oprit din ce făceam, am respirat profund, am strâns cioburile, după care l-am luat pe Tudor din braţele tatălui său şi am încercat să aflu ce se întâmplase.

    El repeta mereu: „nu mâncăm”. Mi-a cerut să mergem în cameră, să bea lapte. A reuşit să adoarmă puţin, timp în care m-am întors în bucătărie şi am început să mâncăm. În mai puţin de o oră, Tudor a început să aibă diaree, pentru prima dată în viaţa lui. Peste câteva ore avea temperatură de peste 39 de grade Celsius şi a început să verse, tot pentru prima dată în viaţă.

    Făcuse o toxiinfecție alimentară, iar organismul îi spunea că ceva nu e în regulă. El nu înţelegea ce se întâmplă, ştia doar că nu vrea să mănânce. Eu nu m-am oprit din pusul mesei pentru a discuta cu el şi a-l asculta, aşa încât a încercat să îmi spună cum a putut mai bine că ceva nu e în regulă. A fost tot pentru prima dată când a spart intenţionat ceva. Când s-a liniştit, am găsit momentul să discutăm şi despre ce s-a întâmplat şi cum ar fi putut reacţiona şi ce ar putea face data viitoare.

    Dr. Laura recomandă ca atunci când simţim că ne enervăm, să ne oprim, să renunţăm la propria agendă, să respirăm profund şi apoi să ne conectăm cu copilul. Este o metodă care funcţionează şi care ne ajută chiar să ne reconfigurăm creierul, făcând să ne fie de fiecare dată mai uşor să nu ne lăsăm copleşiţi de emoţii. Fiecare dintre noi are anumiţi factori declanşatori, creaţi mai ales în copilărie, care ne fac să reacţionăm sub impulsul momentului. Conştientizarea acestor factori declanşatori ne ajută să rezistăm impulsurilor şi să acţionăm conştient. Nu este o muncă uşoară, dar nici imposibilă. Dr. Laura recomandă meditaţiile ghidate pentru „vindecare” şi oferă, ca parte a cursului, o serie de şaizeci de astfel de meditaţii zilnice, de câteva minute fiecare, care ne ajută în reconfigurarea creierului.

    Duminică a fost doar unul dintre momentele în care am ales să fiu în colţul copilului meu. Avem capacitatea de a ne influenţa creierul prin felul în care vorbim şi ne vorbim. De curând am citit o carte foarte bună, scrisă în anii ’50, dar încă actuală, despre succes. Mi s-a părut interesantă remarca autorului despre „otrava gândului”, adică bârfa. Pentru mine, a-ţi vorbi copilul de rău este echivalentul acestei „otrăvi a gândului”, pentru că, cu cât gândeşti mai rău despre cineva, cu atât găseşti mai mult rău în persoana respectivă. Asta nu ajută nimănui, nu face decât să reducă scara la care gândim, obligându-ne să ne concentrăm asupra unor nimicuri lipsite de orice importanţă (Dr. David Schwartz, Puterea magică a gândului).

    Dr. Markham vorbeşte adesea despre mantra pe care o putem folosi pentru a rămâne calmi în orice situaţie. Una dintre recomandări este „Aleg iubirea” sau „Doar iubire azi”. Copiii vor să ne facă să fim mulţumiţi de ei, îşi doresc să ne urmeze exemplul, să ne facă pe plac. Dar acest lucru se întâmplă doar atunci când se simt conectaţi cu noi. De aceea, dr. Laura insistă asupra ideii că parenting-ul presupune 80% conectare şi doar 20% îndrumare.

  • De unde învăţ (nu doar Montessori)

    De unde învăţ (nu doar Montessori)

    Încă din clasele primare am vrut să lucrez în învăţământ. Dar pentru că mama era deja profesoară, am fost deraiată mereu de pe această traiectorie. După ce am terminat liceul pedagogic, am mers la facultate şi apoi am lucrat pentru un ONG, unde, încă din prima zi, am fost la iarbă verde cu tinerii organizaţiei şi cu cel care îi coordona. Am avut norocul ca peste 50% din ceea ce făceam să fie activitate cu copii şi tineri, ceea ce m-a încântat în mod deosebit.

    Am lucrat apoi la o multinaţională, în departamentul de resurse umane, unde am avut iar norocul să pot lucra cu studenţii companiei, mai ales pentru organizarea diferitelor evenimente de recrutare sau promovare. Parcă primeam o gură de oxigen după fiecare colaborare cu ei!

    Înainte de a se naşte Tudor, am participat, împreună cu Lucian, la cursul Lamaze ţinut de Raluca Candrea. A fost unul dintre cele mai utile cursuri la care am participat vreodată! Nu contenim în a recomanda viitorilor părinţi să urmeze un astfel de curs! Povestea frumoasă a alăptării lui Tudor şi apoi a alăptării în tandem i se datorează Ralucăi şi sfaturilor calde primite.

    După ce s-a născut băiatul meu şi m-am îndrăgostit de Montessori, am simţit că am nevoie de mai multe informaţii. Cărţile sau blogurile nu erau suficiente, aşa că am început să caut şi cursuri potrivite. Mă interesau mai ales cursurile pe care să le pot face online sau în apropierea casei.

    Am găsit un curs al Asociației Alternative Pedagogice, pentru părinţi, la care m-am înscris imediat. Am aflat multe informaţii utile, am notat sârguincios la fiecare întâlnire, am apreciat experienţa celei care ţinea cursul. Din păcate, metoda de predare nu era potrivită pentru adulţi. Singurul material cu care am rămas a fost cel pe care l-am notat, fără să primim vreun suport de curs. Nu am primit nici vreun formular de feedback, ceea ce m-a dezamăgit destul de mult. Experienţa de serviciu, în care îmbunătăţirea continuă era pe primul loc şi metoda PDCA (plan-do-check-act) era literă de lege, m-a făcut să am aşteptări prea mari, probabil. L-am notat personal cu 2 din 5 stele. Am păstrat ce a fost util şi recitesc încă şi acum unele notiţe luate.

    Am urmat un curs online de-al lui Simone Davies, pe care o ascultam deja la The Montessori Show (realizat împreună cu Jeanne-Marie Paynel). Cursul Setting Up Your Home Montessori-Style vi-l recomand cu căldură! Este în limba engleză, materialele primite sunt atât în format video, cât şi sub formă scrisă. Grupul de Facebook creat pentru cursanţi este şi el util, Simone intervenind adesea cu aprecieri şi sugestii. Accesul la materialul de curs este pe viaţă. Am primit şi multe sugestii de lecturi suplimentare, foarte utile, plus un formular online de feed-back, luat cu seriozitate în considerare de către Simone. L-am notat cu 5 din 5 stele. Este unul dintre cele mai bune cursuri pe care le-am urmat.

    M-am înscris la cursul dr. Laurei Markham care, pe lângă materialele audio şi electronice primite, ne invită şi la meditaţie. E interesant pentru mine să ascult Inspiraţia zilei, care mă provoacă la 3 minute de reflecţie şi relaxare. Aştept cu încântare momentul în care mă pot opri din tot ce fac şi din gândurile mele şi mă pot concentra asupra vocii dr. Laura. Şi dacă aş rămâne numai cu liniştea acestor momente, şi tot ar merita cursul! Pe lângă materialul de curs, am primit multe bonusuri audio, plus sugestii deosebite de lecturi suplimentare. După cum spune Dr. Laura, ceea ce pui în curs (ca timp, implicare, muncă), este ceea ce obţii. E mult de lucru în timpul şi în urma cursului, dar merită din plin! L-am notat cu 5 din 5 stele. Este un curs foarte util pentru fiecare părinte care vrea să aibă o relaţie armonioasă cu copilul său.

    O sursă deosebit de valoroasă pentru mine sunt conferinţele online. Am început să particip la cele organizate de Jeanne-Marie Paynel, Be the Best Parent You Can Be, şi am continuat cu cele organizate de Happily Family. Nu am întotdeauna timp să ascult fiecare speaker, dar rămân cu cel puţin câteva idei valoroase de la fiecare în parte sau cu sugestii importante de autori care merită citiţi. Una dintre cele mai bune conferinţe la care am participat în ultima vreme a fost cea a dr. Lawrence Cohen.

    Despre cursul care mi-a schimbat viața am scris aici.

  • Cărţile mele de început, ca părinte

    Cărţile mele de început, ca părinte

    Cititul este una dintre pasiunile mele. De când am devenit mamă, am mai mult timp să citesc, mai ales când alăptez şi copiii adorm (Kindle Paperwhite să trăiască!). Am descoperit cărţile despre cum să îţi educi copiii, despre cum să vorbeşti cu ei, despre cum să ai grijă de ei, atât din punct de vedere fizic, cât, mai ales, din punct de vedere spiritual.

    Când fiul meu avea trei luni, o prietenă mi-a povestit despre Maria Montessori şi despre cum i-a ajutat pe copii „să facă singuri”. După vizita ei, am început să citesc despre Montessori. Şi m-am îndrăgostit. Ceea ce a descoperit despre copii, felul în care a dezvăluit taina copilăriei, mi-a schimbat complet percepţia despre fiul meu. Şi felul în care l-am crescut atât pe el, cât şi pe sora lui. De atunci, învăţ despre Montessori în fiecare zi. E fascinant cum, după mai bine de 100 de ani, descoperirile ei continuă să fie confirmate de cercetările în domeniu.

    Mai jos sunt cărţile cu care poate începe orice părinte interesat de Montessori şi de creşterea frumoasă a copiilor. Pe măsură ce o să descopăr cărţi noi, o să scriu și alte articole despre ele.

    Mintea absorbantă a Mariei Montessori este una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată. Cred că ar trebui citită de toţi cei care vor să înţeleagă cum se formează Omul.

    Am citit The Montessori Toddler de Simone Davies şi mi-a plăcut nespus. Dacă ar fi acum să recomand o singură carte despre cum să îţi creşti copilul în stil Montessori, aceasta ar fi. Cartea înglobează informaţii importante atât despre metoda şi stilul de viaţă Montessori, cât şi despre disciplina pozitivă sau comunicarea non-violentă. Cred că o carte bună este cea care îţi deschide apetitul pentru şi mai multă lectură. Copilul Montessori filtrează informaţii din cărţi precum Parenting necondiţionat, Cum să le vorbeşti copiilor sau Rivalitatea dintre fraţi. Ajunge astfel să fie nu doar o carte despre Montessori, ci şi despre parenting, în general. În plus, este plină de informaţii practice despre activităţi pentru copilul mic.

    Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi. Cum să creştem fraţi prieteni pe viaţă, de dr. Laura Markham este cartea către care mă îndrept mereu şi mereu, oricând simt că avem nevoie de sfaturi suplimentare. Foarte bine structurată, are idei atât pentru pregătirea înainte de naşterea celui de al doilea copil, cât şi după. Cartea abundă în sfaturi practice pentru rezolvarea problemelor care ar putea apărea în noua structură a familiei. Sunt foarte bune recomandările de jocuri care pot fi făcute cu cei mici, pentru a-şi depăşi diverse anxietăţi. Cartea este o foarte bună îmbinare a teoriei cu practica, pentru a crea o relaţie cât mai bună între fraţi.

    Pentru o şi mai bună înţelegere a copilului şi îmbunătăţirea relaţiei cu acesta, o lectură importantă este cartea Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea, scrisă tot de dr. Laura Markham.

    Cum să le vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte şi cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească de Adele Faber şi Elaine Mazlish este una dintre cele mai practice cărţi pe care le-am citit. M-am reîntors des la ea, m-a ajutat în discuţiile cu copiii mei, şi în îmbunătăţirea comunicării cu adulţii. Am citit de curând şi Rivalitatea dintre fraţi, care merită citită de toţi cei care au mai mult de un copil.

    Cum să creşti un copil extraordinar de Tim Seldin – o carte scrisă simplu, dar frumos, despre ce înseamnă Montessori, plină de fotografii sugestive.

    Montessori from the Start: The Child at Home, from Birth to Age Three de Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jessen a fost tradusă de curând şi în limba română (Educaţia Montessori în primii ani de viaţă. De la naştere până la 3 ani). O carte în care se explică mai detaliat cum se poate aplica educaţia Montessori acasă. Pentru cei care doresc să aprofundeze conceptul, această carte este lectură obligatorie.

    The Whole-Brain Child de Dan Siegel şi Tina Payne-Bryson sau Creierul copilului tău, cum a fost tradusă în româneşte, e o bijuterie! De altfel, toate cărţile lui Dan Siegel sunt! Le recomand celor care vor să înveţe ce se întâmplă în creierul copiilor noştri. Cărţile lui sunt bogate în tehnici de aplicat în lucrul cu copiii.

    Cartea The Wonder Weeks: How to Stimulate Your Baby’s Mental Development and Help Him Turn His 10 Predictable, Great, Fussy Phases Into Magical Leaps Forward de Frans X. Plooij şi Hetty van de Rijt a făcut ca totul să fie mult mai uşor! Am înţeles de ce sunt anumite zile sau săptămâni mai lungi şi grele. Am învăţat la ce să ne aşteptăm şi ce să facem în acele perioade. Deși nu sunt de acord cu toate recomandările din carte, merită citită în timp, la apropierea fiecărui salt, pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă!

    Mă bucur mereu când descopăr cărți valoroase de citit. Aveți vreo sugestie? M-aș bucura să îmi scrieți!

    (Photo by Kimberly Farmer on Unsplash)

    Continuarea acestui articol o puteţi citi aici: Cărţi de parenting interesante.