Învăţ Montessori

Categorie: Viaţă practică

  • Viața practică la patru ani

    Viața practică la patru ani

    Viața practică în lumea Montessori se referă la activitatea care are drept scop îngrijirea personală, a casei sau a mediului înconjurător. Copiii mici sunt deosebit de atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor și doresc să ia parte la viața de zi cu zi. La început, activitățile de viață practică e important să fie prezentate cât mai simplu, în pași mici, dar cât mai atractiv. În timp, copiii se vor bucura să preia sarcini tot mai complexe.

    Maria Montessori spunea că exercițiile legate de viața practică sunt primele care captează atenția copilului intrat în mediul Montessori. Odată trezit interesul și dezvoltată concentrarea, se introduc exercițiile senzoriale, apoi de limbaj, matematică sau din alte arii de dezvoltare.

    La Tereza, vârsta de patru ani înseamnă menținerea interesului pentru exercițiile legate de viața practică. Și, văzând că se descurcă atât de bine în anumite privințe, ne e greu uneori să ne amintim că, pentru copii, procesul este mai important decât rezultatul. Și că, uneori, oricât de bine am ști să facem anumite lucruri, tot avem momente când vrem să le facă alții în locul nostru sau să primim ajutor.

    Pasiunea Terezei în această perioadă este să facă aluat. Vrea să facă asta în fiecare zi, mulțumindu-se rareori cu plastilina, din care nu poate gusta la sfârșit. Nevoia de ordine, puternică la această vârstă, o determină să aleagă mereu același aluat, făcând de prea puține ori abateri de la el. Făină, apă, ulei, puțină scorțișoară, eventual și drojdie, este suficient pentru a face câteva figurine pe care le mănâncă sau oferă altora cu plăcere.

    Poate deja să toarne apă din carafa mare, de un litru, chiar și atunci când e plină. În cazul în care îi curg câțiva stropi pe lângă, știe să ia cârpa și să șteargă, de cele mai multe ori. În zilele în care alege să pună masa, o face cu multă atenție. Într-o seară, vrând să facă picnic în sufragerie, și-a pregătit încântată cina. A întins pătura de picnic pe jos, la fel ca Liv și Émy, din cartea care îi place în această perioadă. Și-a turnat laptele în carafă, și-a ales cana preferată și farfurioare pentru fiecare. A cerut pâine cu unt și telemea, lângă care a pus niște ardei roșu. Desigur, furculița pentru legume a fost ideală și pentru mâncat chifteaua pe care și-a adus-o cu grijă din bucătărie.

    Viața practică la patru ani

    Urmând exemplul lui Tudor, își sparge singură oul pentru ou ochi, pe care îl mănâncă apoi cu mare plăcere. Curățatul și tăiatul legumelor pentru mâncat crude sau gătit este, în continuare, una dintre activitățile preferate ale ambilor copii. Și, în ultima vreme, cumpărăm ceva mai des detergent de vase. Terezei îi place să își spele farfuria și tacâmurile temeinic.

    Bideul din baie strălucește de curățenie, pentru că îl spală aproape zilnic, cu burete și săpun. La fel de interesantă i se pare și ștergerea oglinzii de la dulapul din camera noastră. Îi place să folosească pulverizatorul cu apă și să șteargă apoi cu două rânduri de cârpe, până când rămâne totul uscat. În aceeași categorie intră și măturatul, fiind tot mai pricepută în mânuirea concomitentă a măturii și fărașului.

    Atunci când au mediul pregătit, copiilor le plac foarte mult aceste sarcini casnice. Iar dacă țin neapărat să facă ceva, dar nu au materialul la dispoziție, lucrează atât de bine în echipă, pentru a-și găsi cele necesare! Creativitatea de care dau dovadă ne surprinde, adesea.

    Tudor a avut o perioadă când a fost extrem de interesat de făcut funde. I-am pregătit atunci și materialul Montessori care să îl ajute. Tereza a învățat între timp să facă nodul, dar fundele încă nu îi reușesc. În schimb, își încheie nasturii, fermoarul, prinde capsele și carabina de la poșetă sau echipamentul de cățărare. Reușește să se îmbrace singură, deși sunt zile sau momente în care preferă să fie asistată. Urmărindu-mă pe mine, dar și citind din Kiki și Jax, împăturește hainele cu plăcere, punându-le uneori singură în dulap.

    În luna decembrie, copiii s-au întors din grădină cu un mănunchi de ceapă verde. O găsiseră sub stratul de iarbă pe care îl cosiseră cu câteva săptămâni mai devreme. Au fost atât de fericiți să mănânce din ceapa aceea! Activitățile de grădinărit sunt și ele parte din viața practică. Iar Tereza lucrează cu bucurie în grădină, în rând cu Tudor. Le face plăcere să ne amintească cum și-au ajutat bunica să planteze arpagicul. Și cum l-au udat apoi, înainte să se bucure de ceapa bună din care mușcă de parcă ar fi măr.

    Ucenică vrednică a lui Tudor, reușește să mânuiască destul de bine șurubelnița sau mașina de găurit. Una dintre glumele lor, auzite de la persoane îngrijorate că ar putea păți ceva, este: „Fetițele nu lucrează cu ciocanul!”. Din fericire, plăcerea de a face trece dincolo de astfel de convingeri, pe care și noi le punem la colț. „Să nu lași pe nimeni să-ți spună de ce ești sau nu în stare” este una dintre replicile pe care Lucian i le dă mereu Terezei.

    Sunt zile în care simt că nu putem ține ritmul cu modul în care deprind ei lucrurile. Sunt atât de dornici să facă singuri, încât e nevoie uneori să ne reamintim cât de mult au crescut. Și, cu cât sunt mai implicați, cu atât progresează mai repede. Important este să învățăm noi, la timp, cum să facem un pas în spate și să le lăsăm calea liberă.

    Adultul care nu înţelege că un copil trebuie să îşi folosească mâinile şi care nu recunoaşte în asta prima manifestare a instinctului de a munci, poate fi un obstacol pentru dezvoltarea copilului. —Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

  • Pot să fac singur!

    Pot să fac singur!

    Ultima perioadă a fost una a zbaterilor tehnologice. În urmă cu câteva săptămâni, mi-am pierdut Kindle-ul. Am întors casa cu susul în jos, dar timp de câteva zile a fost de negăsit. În cele din urmă, Tudor, probabil sătul să mă vadă abătută și întrebând mereu de Kindle, s-a gândit să îl caute și sub pat. În seara aceea, fericiți, am recitit cartea pentru copii pe care o am salvată doar acolo – Caillou: Pot să fac singur!, de Christine L’Heureux.

    Stând departe de ecrane, cititul pe Kindle este și un mod pentru Tudor de a fi în contact cu un dispozitiv electronic. Nefiind conectat la internet, l-am învățat cum să acceseze cele câteva cărți pentru copii salvate. În ultima vreme, i-a plăcut să-i folosească funcția de căutare pentru a tasta litere și a scrie cuvinte scurte. Alteori, înșiruie literele una după alta și îmi cere să citesc ce scrie pe ecran. Exercițiile acestea au fost și unul din modurile în care mi-a arătat că e pregătit să facă trecerea de la scris la citit.

    Povestea lui Caillou este una dintre cărțile preferate ale copiilor. Am citit-o de așa multe ori, încât acum Tudor i-o spune Terezei, folosind imaginile din carte. De curând, povestind despre ea cu verișoarele copiilor, ele ne-au spus că îl cunosc pe Caillou din desenele animate. Am notat ideea, pentru când vor mai crește copiii; cred că va fi interesant și pentru noi să le urmărim.

    Pot să fac singur! este despre dorința lui Caillou de a deveni independent. Sprijinit de tatăl lui, se încalță și îmbracă singur, pune masa și ajută la strânsul ei. Ceea ce m-a atras pe mine cel mai mult la această carte este felul în care tatăl își susține și încurajează fiul. Traducându-le copiilor textul, am înlocuit încurajarea tatălui de a lucra încet cu proverbul „Cu răbdarea treci marea.” Le-a plăcut atât de mult cum sună, încât acum îi aud adesea repetându-și unul altuia cuvintele. Acesta a devenit modul lor de a trece peste micile frustrări ale zilei.

    Tudor se uită uneori îndelung la poza în care tatăl l-a luat în brațe pe Caillou, pentru a-l liniști. Obosit, harnicul băiat a scăpat din mâini paharul pe care îl ducea la spălat. Tatăl lui îl încurajează, spunându-i că va reuși data viitoare. Cred că este atras de ea pentru că poza este aproape identică cu cele nenumărate pe care le au copiii pe umărul lui Lucian.

    Tatăl lui Caillou îi oferă acestuia opțiuni, e răbdător și îi vorbește blând. Îl susține atunci când greșește și îl consolează când e trist. Din acest punct de vedere, ar putea fi considerată și manual pentru părinți. La fel ca alte cărți din serie, și aceasta este scrisă cu ajutorul unei consultante, psiholog pentru copii.

    Am profitat de repararea laptopului și recuperarea datelor din el, cealaltă zbatere tehnologică a acestei perioade, pentru a scrie despre Caillou. O carte care vorbește despre depășirea frustrărilor, cu determinare și efort, despre independență, susținere necondiționată și stimă de sine.

    [Lui Caillou] nu îi intră piciorul în papuc. Începe să fie foarte frustrat. Tata îi spune: „Știu că e foarte greu. Nu te grăbi. Cu răbdarea treci marea.” Și îi zâmbește încurajator lui Caillou.

    Caillou încearcă din nou. În cele din urmă, piciorul îi alunecă în papuc. E foarte mândru de el. „Bravo, Caillou! Ai reușit de data asta.”, îi spune tatăl lui.

    (Christine L’Heureux, Caillou: Pot să fac singur!)
    Pot să fac singur! - papuc
  • Împăturind haine

    Împăturind haine

    În ultima vreme, Tudor e preocupat de făcutul patului şi pusul pijamalelor în dulap. Ne-a văzut aproape zilnic împăturind haine sau pături. În plus, dimineaţa, după câte o rundă de Hopa-Mitică în patul bunicii, a ajutat-o şi pe ea să îşi facă patul.

    I-am arătat lui Tudor lecţia Montessori pentru împăturit haine acum vreo doi ani. Am ales un material galben, pe care am trasat linii cu cretă de croitorie. Am folosit patru bucăţi de pânză, pe care am trasat o linie mediană, respectiv două, şi una, respectiv două linii, pe diagonală. După ce i-am arătat materialul, nu a lucrat de foarte multe ori cu el. L-am găsit, în schimb, împăturind haine, urmând paşii din lecţie.

    Când copilul dumneavoastră împătureşte rufe mici, cum ar fi şervete, arătaţi-i cum să le potrivească la colţuri. Exactitatea şi ordinea presupuse de împăturitul atent reprezintă o atracţie specială pentru copiii foarte mici. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    După câteva săptămâni, pe când aşteptam să ni se aducă masa la un restaurant, a luat şerveţelul şi a început să îl împăture. „Acum e pătrat! L-am desfăcut iar în dreptunghi! Uite un triunghi acum!” Ţin minte întâmplarea pentru că am rămas uimită de transferul informaţiei dintr-o lecţie care mi se păruse că nu îi atrăsese prea mult atenţia.

    Am observat că îi face plăcere să o înveţe acum pe Tereza, folosind păturile lor mai mici. Am văzut că ea a început să îl imite şi în împăturirea pijamalelor. Aştept încă cu mult interes momentul în care vor face asta cu toate hainele. Cred că voi avea atunci mult timp liber, pe care mi-l petrec acum strângând hainele de prin casă.

    La fel ca alte exerciţii de viaţă practică, nu facem nici din acestea o corvoadă. De multe ori, mă întrerupe când încep eu să fac patul. Alteori, îl întreb dacă vrea să strângă el şi îmi spune că va face data viitoare.

    Tendinţa noastră, ca adulţi, este să îl ţinem pe copil „ocupat”, astfel încât noi să putem fi liberi pentru propriile ocupaţii. Însă este necesar să acceptăm că micuţul trebuie să facă aceste activităţi practice alături de noi, ca o formă de colaborare. Nu suntem liberi să facem alte lucruri, dar, întrucât satisfacem nevoile copilului nostru aflat în curs de autoformare, zilele încep să se scurgă mai lin şi mai plăcut pentru amândoi. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    Observându-i interesul pentru împăturit, tehnica origami mi se pare o activitate interesantă pentru Tudor. Am cumpărat deja hârtia potrivită şi urmează să îi arăt câteva modele. Între timp, Lucian le face bărci din hârtie pentru baia de seară. La rândul ei, mama gândeşte cele mai mari şi năstruşnice coifuri, spre amuzamentul nepoţilor.

    (Photo by Katrin Hauf on Unsplash)

  • E corpul tău şi alegerea ta

    E corpul tău şi alegerea ta

    Probabil cele mai multe discuţii pe care le avem cu alţi adulţi din cauza copiilor sunt date de felul în care se îmbracă. Sau, mai bine zis, în care nu se îmbracă. Încă de când erau mici, noi i-am învăţat şi le-am repetat mereu: „E corpul tău şi alegerea ta.” Am auzit ideea aceasta pentru prima dată la un specialist în parenting şi am reîntâlnit-o apoi în diverse cărţi. Fiind în acord complet cu ideea Montessori de respect faţă de copil, noi am adoptat-o imediat.

    Respect înseamnă că, atunci când putem ceda controlul, o facem. Când copilul mic se chinuie să se îmbrace, suntem disponibili, îl încurajăm, facem sugestii sau îl asistăm, dacă ne cere, dar nu îl întrerupem pentru a prelua noi. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Când vine vorba de responsabilitatea personală, se întâmplă uşor să intrăm pe teritoriul celuilalt. Mai ales când copiii sunt mici, ni se pare că e normal ca noi să luăm decizii în locul lor. Şi totuşi, atunci când le oferim alegeri încă de la început, când învăţăm să încetinim şi să ne adaptăm la ritmul lor, gradul de responsabilitate de care ei dau dovadă este extrem de ridicat.

    Există trei domenii ale vieţii lor de care copiii trebuie să fie responsabili:

    -simţurile, de exemplu, ce are gust bun şi ce nu, ce miroase frumos şi ce miroase urât, ce este rece, fierbinte, ş.a.m.d.

    -sentimentele, de exemplu, fericire, iubire, prietenie, furie, frustrare, tristeţe, durere, dorinţă, ş.a.m.d., şi în relaţie cu ce şi cu cine

    -nevoile, de exemplu, foame, sete, somn, apropiere, distanţă

    (Jesper Juul, Copilul tău competent)

    De câteva luni, deja, Tereza se îmbracă şi încalţă singură. Mai ales dacă este odihnită şi îi oferim suficient timp, nu ne permite deloc să o ajutăm. Asta înseamnă că inclusiv alegerea hainelor îi aparţine în totalitate. Bineînţeles, nu i-am lăsat la îndemână tricouri sau pantaloni scurţi, ci haine potrivite anotimpului.

    Am procedat la fel şi cu Tudor, de când era mic. Şi s-a întâmplat de câteva ori să se întoarcă acasă pentru a-şi lua o bluză sau o haină în plus. Alteori, când ni s-a părut că ar fi nevoie, am luat noi nişte mănuşi sau un pulover. Şi, dacă cumva ni le-a cerut, ne-am abţinut, desigur, la a-i spune că am avut dreptate. Dacă am fi făcut astfel, îi puneam la îndoială judecata şi reduceam şansele ca data viitoare să ni le mai ceară. În cei peste doi ani de când se îmbracă singur, au fost doar vreo două ocazii în care l-am rugat să se schimbe.

    Adulţii din preajmă au reacţii diverse, oscilând de la comportament hiperprotector la unul aproape agresiv faţă de noi, părinţii. La răspunsul uneori prompt al Terezei: „E corpul meu, alegerea mea”, vedem câte o sprânceană arcuindu-se. Alteori, mirarea e urmată de zâmbete.

    La fel ca în alte situaţii, atunci când le oferim copiilor independenţă, îi învăţăm să îşi asume responsabilitatea. Altfel, ajungem în situaţia în care tot noi, ca adulţi, vom hotărî că sunt „suficient de mari” să se descurce singuri. Dar atunci s-ar putea să avem surprize. Copiii fie nu vor şti ce au de făcut, fie nu se vor simţi competenţi şi ne vor refuza.

    Dă-i posibilitatea de a prelua responsabilitatea pentru cât mai multe din activităţile sale. […] Copiii care se simt mai independenţi şi mai responsabili de sine vor simţi mai puţin nevoia de a se revolta şi obiecta. Ca să nu mai spunem că îşi vor asuma responsabilităţi de timpuriu. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Copiii sunt destul de rar răciţi. Uneori, noi suntem mult mai gros îmbrăcaţi. Desigur, nici nu suntem la fel de activi ca ei. „E corpul tău şi alegerea ta” este o frază pe care nu o folosim doar când vine vorba de haine. Ea e valabilă şi pentru păr, îmbăiat, folosirea toaletei. De fapt, cam pentru toate domeniile conturate de Jesper Juul. În toate aceste situaţii, le suntem alături, îi îndrumăm şi le oferim alegeri. Pe măsură ce vor creşte, rolul nostru va fi tot mai redus. Dar sămânţa acestei responsabilităţi şi independenţe e important să o sădim cât mai devreme.

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)

  • Ordine şi curăţenie

    Ordine şi curăţenie

    Decembrie este luna curăţeniei în Japonia. A face curăţenie înseamnă a îndepărta mizeria care se depune în mod natural, confruntându-te, deci, cu natura. În schimb, a face ordine presupune a găsi un loc pentru fiecare lucru şi a pune fiecare lucru la locul său, confruntându-te, aşadar, cu tine însuţi. Distincţia aceasta am citit-o de curând în cartea Bucuria ordinii, scrisă de Marie Kondo.

    La cursul lui Simone ne-a fost recomandată prima carte a deja celebrei consultante, Magia ordinii. A fost una dintre cele mai bune cărţi practice pe care le-am citit vreodată, care m-a făcut să îndrăgesc abordarea minimalistă. Până acum, am aplicat sfaturile ei doar când a venit vorba despre copii. Dar planul meu este să profit de luna decembrie pentru a face ordine în întreaga casă.

    Esenţa depozitării eficiente este aceasta: stabileşte un loc pentru absolut fiecare lucru pe care îl ai. (Marie Kondo, Magia ordinii)

    Mergând mână în mână cu principiile Montessori, mi-a fost uşor să mă las ghidată de metoda KonMari. Rafturile din camera copiilor ne ajută să definim locul pentru fiecare activitate, în dulap păstrăm doar un număr potrivit de haine pe care să le poarte cu plăcere, iar în bibliotecă avem grijă să fie doar cărţile de interes şi câteva noutăţi, pentru captarea atenţiei.

    Un loc pentru fiecare lucru şi fiecare lucru la locul său este un principiu Montessori de bază. Între doi şi patru ani, copiii sunt în perioada senzitivă pentru ordine. Dacă îi ajutăm de la început, creându-le mediul potrivit, fără a-i copleşi cu prea multe lucruri, vor reuşi să păstreze singuri ordinea destul de devreme.

    În acea perioadă senzitivă care este crucială pentru sădirea ideii de ordine, lumea lor trebuie să fie bine organizată. Dacă sunt învăţaţi unde trebuie să stea lucrurile şi cum să le pună la locul lor în mod corect, după ce le-au folosit, copiii învaţă cum să fie ordonaţi şi continuă să manifeste această grijă tot restul vieţii. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    În Montessori, jucăriile copiilor nu sunt păstrate la un loc, într-o cutie mare. Pentru fiecare activitate de sine stătătoare există un loc anume şi un mod de aranjare. Cel mai mult îmi place să păstrez lucrurile copiilor în coşuri, pe tăvi sau farfurii de lemn. De când s-a născut Tudor, am ajuns să avem o colecţie frumoasă. Am cumpărat, reciclat sau primit de la rude tot felul de astfel de recipiente.

    O jucărie completă în sine, cum ar fi cutia permanenţei sau bancul de cuie, o pun direct aşa pe raft. Dar dacă e compusă din două sau mai multe piese, le aranjez într-un coşuleţ sau pe o tavă. Aşa fac, de exemplu, cu piesele de puzzle sau cele pentru construit. E mai uşor şi pentru copii să le ia de pe raft, să le ducă la masă sau pe covor, apoi să le pună la locul lor. Pentru mine, e şi un mod simplu de a şti mereu dacă toate activităţile sunt complete. În plus, aşa văd mai uşor care sunt preferinţele copiilor, rotindu-le pe cele care nu prezintă interes în acea perioadă.

    Dacă veţi crea un spaţiu agreabil, dar ordonat pentru copiii voştri şi le veţi permite să lucreze şi să se joace liberi, veţi vedea că încrederea şi sentimentul lor de independenţă vor înflori. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    De mai bine de doi ani, cea mai ordonată cameră din casa noastră este cea a copiilor. Având un loc pentru fiecare lucru, e uşor să îl punem la locul lui, odată folosit. Am observat că inclusiv curăţenia e mai uşor de păstrat atunci când lucrurile sunt păstrate în ordine. În acest caz, mai puţin înseamnă, într-adevăr, mai mult!

    Frumuseţea mediilor Montessori este dată de modul aerisit în care sunt aranjate. Culorile deschise folosite contribuie şi ele la aspectul de calm. Mediul Montessori nu este unul încărcat, ci conţine doar materialele necesare. E un spaţiu care invită la concentrare şi independenţă.

    […] nu numai intervenţia adulţilor trebuie să aibă limite, dar şi obiectele şi, în general, tot mediul trebuie să fie strict determinate. Pot exista, aşadar, deficienţe sau exuberanţe legate de obiecte, la fel de nocive pentru dezvoltarea normală a copilului: fie că lipsa acestora produce o stagnare, fie că excesul lor duce la confuzie şi dispersarea energiilor. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    A avea ordine în mediul din jurul nostru reprezintă un ajutor suplimentar pentru a ne structura gândirea. Mulţi dintre noi avem obiceiul de a ne „agăţa” de lucruri, în loc să ne înfruntăm emoţiile. A face ordine înseamnă în primul rând a renunţa la ceea ce nu ne este de folos şi nu ne aduce bucurie. Pentru mine, aceasta este marea lecţie primită de la Marie Kondo. Iar acum abia aştept să o pun în practică şi pentru noi!

    Întrebarea privind ce vrei să deţii este de fapt o întrebare privind modul în care vrei să trăieşti. Ataşamentul faţă de trecut şi frica de viitor guvernează nu numai felul în care îţi selectezi obiectele pe care le ai, ci reprezintă şi criteriile în funcţie de care faci alegeri în ceea ce priveşte fiecare asptect al vieţii tale, inclusiv relaţiile cu oamenii şi slujba ta. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    (Photo by Sara Torda on Unsplash)

  • Încheiatul nasturilor – alternative la rama Montessori

    Încheiatul nasturilor – alternative la rama Montessori

    Una dintre activităţile preferate ale Terezei în această perioadă este încheiatul nasturilor. Când a început să exerseze pe nasturii de la o haină de-a mamei, i-am pus la dispoziţie exerciţiul pregătit pentru Tudor, când era mai mic. Lui îi cumpărasem rama Montessori pentru închis fermoarul, când era mai mic. Tot din seria ramelor Montessori, îi făcusem rama pentru legat funde. În plus, i-am pus mereu în coşul de închis-deschis câte un portofel sau o borsetă mică, cu fermoar. Pentru încheiatul capselor, a avut mereu la dispoziţie scutecele textile, pe vremea când el sau Tereza le-au folosit. Cu mult exerciţiu, a stăpânit destul de devreme toate mişcările, spre marea-i bucurie.

    Pentru încheiatul nasturilor, în loc să îi fac o ramă aparte, am văzut o propunere interesantă şi uşor de făcut. Nu ţin minte exact de unde am preluat ideea, dar am regăsit-o adesea drept „şarpele cu nasturi„. Am ales o panglică colorată, dar cred că se poate face şi dintr-un şiret sau alt material. La un capăt am cusut un nasture ceva mai mare, adică mai uşor de manevrat. În partea cealaltă, am pus un petic de material, pentru a ţine în loc bucăţile trecute prin nasture.

    Pentru o variantă mai complicată pe care i-o voi face Terezei, voi pune câte un nasture mic la fiecare capăt. În felul acesta, bucăţile de material nu pot cădea. În plus, copilul va fi obligat să le treacă doar prin nasture, pentru a le înşira pe aţă. Voi face modificarea aceasta după ce am văzut-o pe Tereza de câteva ori înşiruind bucăţile prin capătul opus.

    Pentru materialul de trecut prin nasturi, am folosit pâsla. Aveam o cârpă pentru curăţat, din care am tăiat pătrate mici. Le-am crestat apoi suficient cât să intre nasturele prin ele, dar cu ceva efort din partea copilului. La fel ca în cazul altor materiale, am ales să le pun la dispoziţie câte zece bucăţi, ca pregătire şi pentru sistemul zecimal. În plus, de câte ori verific materialele de pe raft, văzând dacă e totul complet, îmi e uşor să ţin minte câte bucăţi ar trebui să fie. Dar se pot pune şi mai multe de atât, cât să acopere întreg şarpele. Exerciţiul ar fi astfel poate mai complex, solicitând şi mai mult răbdarea copilului. Pe de altă parte, am văzut că, atunci când e foarte odihnită, Tereza alege să repete de mai multe ori exerciţiul.

    Bineînţeles, încheiatul nasturilor poate fi exersat chiar mai simplu de atât, pe o haină cu nasturi mari, la început. Aşezată direct pe podea sau pe spătarul unui scaun, pentru a avea ţinută şi a fi uşor de încheiat, copilul poate exersa acolo în voie. Uneori, variantele simple pot fi şi cele mai de succes. Exerciţiile acestea de viaţă practică sunt deosebit de utile pentru a-i oferi copilului independenţa necesară în a se îmbrăca singur. Un alt avantaj al lor este şi acela de a-i da încredere în sine şi a-i satisface nevoia de competenţă, atât de importantă la orice vârstă!

    Încurajaţi copilul să încerce îmbrăcatul sub alte forme, înainte de a începe să se îmbrace pe el. […]

    Evitaţi hainele cu mulţi nasturi sau cu fermoare, până în momentul când copilul devine pregătit să se bucure de această provocare. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

  • Jucării reparate

    Jucării reparate

    Sunt multe jucării reparate la noi în casă. Prima dintre ele a fost un căţel de împins, din lemn, cu roţi. I l-am luat lui Tudor când a început să umble cu antemergătorul şi s-a descompus la prima plimbare prin parc. Deşi nu i-am mai găsit lăbuţa pierdută atunci, nu am renunţat la el. Când i-au căzut prima dată roţile, Lucian le-a lipit, sub atenta supraveghere a lui Tudor. A făcut la fel şi a doua oară, apoi le-a prins cu şuruburi. În timp, a făcut la fel cu lăbuţa rămasă, cu nasul şi urechile câinelui. Până la urmă, a ajuns să fie mai mult şuruburi şi lipici decât lemn. Şi, totuşi, Tudor era mai încântat de el decât de alte jucării pentru mers.

    Am citit pentru prima dată despre importanţa reparării jucăriilor în cartea lui Tim Seldin. Am recitit fragmentul împreună cu Lucian şi am înţeles ce avem de făcut. De la acel prim căţel, au fost multe alte jucării reparate. Când a fost posibil, Lucian şi-a adus uneltele şi materialele pe masa din bucătărie. Alteori, a lucrat singur sau însoţit la el în atelier. De fiecare dată, însă, le-a explicat copiilor ce a făcut sau a folosit. Am primit apoi şi eu toate explicaţiile necesare, din partea lui Tudor, mai ales.

    Obişnuiţi-vă copilul să aibă grijă de jucăriile şi de lucrurile lui. În loc să-l pedepsiţi că strică un lucru sau să-i cumpăraţi, pur şi simplu, alt lucru în loc, mai bine acordaţi-vă timp să-i arătaţi cum se folosesc corect anumite obiecte. Când o jucărie, un joc sau altceva se strică, verificaţi dacă nu poate fi reparat, apoi faceţi din acest proces o lecţie în sine. Încurajaţi-vă copilul să vă ajute să reparaţi lucrurile şi învăţaţi-l cum să facă singur reparaţii simple. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Acum, de câte ori se strică ceva, Tudor e primul care observă. De fiecare dată, îmi spune serios: „Când vine tata de la serviciu, repară el jucăria. Îl ajut şi eu.” În ultima vreme, lucrează mult împreună amândoi. Bineînţeles, când nu se mai poate remedia nicicum jucăria, le explicăm şi îi lăsăm să o arunce singuri la gunoi. Pentru noi, cea mai mare surpriză a fost în urmă cu câteva luni, când Tudor şi-a montat singur trotineta nou cumpărată. A fost nevoie, desigur, să îi strângă Lucian şuruburile la final, dar el şi-a dat singur seama cum să o asambleze. Cred că a învăţat cel mai mult despre cum să facă asta lucrând cu atâtea jucării reparate.

    Dincolo de partea practică a acestei activităţi, relaţia care se creează între părinte şi copil este extrem de importantă. Noi am crescut mult alături de bunici, locuind aproape de ei. Îmi amintesc mereu cu drag de momentele în care lucram alături de bunicul meu, ajutându-l la legat cărţi sau alte mici reparaţii. Fiind paralizat pe partea stângă, dar extrem de activ, se bucura când primea o mână de ajutor din partea noastră. A construit cu fratele meu un coteţ pentru găini, au reparat uşi, scaune sau lămpi. Pe lângă mândria şi satisfacţia de a vedea ceva ieşit din propriile mâini, munca împărtăşită şi relaţia creată lucrând umăr la umăr sunt atât de preţioase!

    Tatăl care îşi oferă iubirea, timpul şi răbdarea, lucrând împreună cu copilul, îl învaţă nu doar cum să facă lucrurile, ci oferă un model de comportament şi identitate. Astfel de modele stau la baza unei adaptări pozitive în societate. În orice situaţie a vieţii, acasă sau în afara ei, copilul va trebui întotdeauna să poată colabora cu alte ființe umane. Or, tocmai prin activităţile făcute alături de părinţi învaţă copiii despre bucuria colaborării, care înseamnă a lucra împreună pentru un scop comun. (Silvana Quattrocchi Montanaro, Understanding the Human Being)

    (Photo by Heike Mintel on Unsplash)

  • Demnitatea copilului sau bucuria de a-ţi sufla nasul

    Demnitatea copilului sau bucuria de a-ţi sufla nasul

    În ultimele zile, copiii au fost răciţi. Deşi mă aşteptam să fie o săptămână grea, am trecut prin ea destul de uşor. Cred că unul dintre motive a fost faptul că, de cele mai multe ori, şi-au suflat singuri nasul. Pe Tudor l-a învăţat mama de acum câţiva ani cum să ţină şerveţelul şi să sufle. Astfel şi Tereza ne-a surprins din nou, învăţând de la cel mai bun profesor al ei. Bineînţeles, sunt momente când facem cu rândul, mai întâi suflăm noi, apoi ei singuri, apoi din nou împreună. Dar de data asta am simţit diferenţa între „îmi curge nasul, merg să iau şerveţel” şi „văd că îţi curge nasul, haide să-l suflăm”. Deşi pare insignifiantă, diferenţa aceasta este în primul rând o lecţie despre demnitatea copilului.

    În grădiniţele Montessori, suflarea nasului este parte a programei despre amabilitate şi bune maniere. Maria Montessori a fost uimită de reacţia copiilor faţă de un lucru atât de simplu, dar pe care nimeni nu se gândise să îi înveţe. Reacţia lor a determinat-o să repete lecţia oferită primilor copii. După nenumărate experienţe, şi-a dat seama cât de puternică este demnitatea copilului, prea uşor trecută cu vederea de către adulţi.

    Într-o zi, m-am gândit să predau o lecţie amuzantă despre suflatul nasului. După ce am prezentat mai multe modalităţi de utilizare a batistei, am încheiat arătându-le cum se poate face acest lucru discret, cu cât mai puţin zgomot, strecurând batista în aşa fel încât acţiunea să rămână mai mult sau mai puţin neobservată. Copiii m-au ascultat şi m-au urmărit cu cea mai mare atenţie şi nu râdeau deloc, iar eu mă întrebam care poate fi motivul. […]

    M-am gândit că poate atinsesem o coardă sensibilă din viaţa socială a micilor făpturi. Problema despre care vorbeam era una pe care copiii o asociau întotdeauna cu un fel de umilire continuă, o batjocură nesfârşită; sunt dojeniţi întotdeauna când îşi suflă nasul. Toată lumea ţipă la ei, toată lumea îi insultă (de regulă, li se spune „mucoşi”). […] Lecţia mea le făcuse dreptate, îi răscumpărase, le dăduse posibilitatea să se înalţe pe scara demnităţii sociale. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Desigur, sunt mai multe moduri de a le arăta copiilor cum să facă asta. Noi i-am învăţat să sufle, apoi să şteargă. Lui Tudor i-am arătat cum să plieze şerveţelul sub formă de dreptunghi, să îl îndoaie în pătrat după ce se şterge la nas, apoi să redevină dreptunghi, după ce mai şterge încă o dată nasul. În felul acesta, nu se murdăreşte aproape deloc pe mâini. Am văzut că un alt mod ar fi acela de a prinde nările în partea de sus şi apoi de a trage şerveţelul în jos.

    Pentru Tereza, cei mai interesanţi paşi sunt cei de a lua şerveţelul şi de a-l arunca la gunoi. În primele zile, aproape a terminat o cutie, dar ştim că doar prin exerciţiu îşi poate fixa bine paşii procesului. De aceea, e important să aibă acces la şerveţele şi să aibă unde să le arunce apoi. Pentru a nu-i copleşi cu foarte multe, se pot pune doar câteva într-o cutie goală. Când e nevoie, cutia se poate reumple.

    Lui Tudor, mai ales, i-am explicat cât de important este să se spele pe mâini după ce îşi suflă nasul. Fiind răcită în rând cu copiii, am avut grijă să observe cum mă spăl pe mâini, după folosirea şerveţelului. Exemplul personal e mai puternic decât vorbele.

    A respecta demnitatea copilului înseamnă să nu-l infantilizăm, făcând în locul lui ceea ce poate face singur. Înseamnă să îi fim alături, pregătindu-i mediul şi ajutându-l să înveţe „să facă singur”. Înseamnă să îi vorbim şi să vorbim despre el cu respect. A mânca şi a se îmbrăca, a coborî din pat de unul singur, încă de când e mic, a folosi toaleta, a-şi sufla nasul sau a-şi turna un pahar cu apă sunt mai mult decât simple lecţii de îngrijire personală sau de bune maniere. Sunt modalităţi de a respecta demnitatea copilului, începând din primii ani de viaţă.

    […] toţi copiii sunt fascinați de procesul de suflare a nasului. […] Credem că aceasta se datorează faptului că părinții neglijează adesea să le arate copiilor cum să facă acest lucru de unii singuri. […] Este un bun exemplu al modului în care îl subminăm în mod inconştient pe copil, făcând lucrurile în mod constant în locul lui, până are cinci sau șase ani. Deodată, când intră în clasa I, ne așteptăm să se descurce singur, uşor şi fără bătăi de cap, ca şi cum ar fi ceva magic care nu necesită vreo pregătire prealabilă. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    (Fotografie creată de Andy Kuzma, de la Pexels)

  • Cu stângu-n dreptul

    Cu stângu-n dreptul

    De câteva luni, Tereza e extrem de interesată să se îmbrace singură. La aproape doi ani, reuşeşte să îşi ia deja toate hainele pe ea. Asta înseamnă că uneori are tricoul cu faţa-n spate sau pantalonii luaţi invers. Observându-i efortul, îmi dau seama de progresul mare pe care l-a făcut. În urmă cu o lună, de exemplu, îşi punea amândouă picioarele în acelaşi crac al pantalonilor. Se enerva, îi dădea jos, îi rearanja şi o lua de la capăt. Dacă ar fi încercat vreunul dintre noi să o ajute, ar fi fost de-a dreptul furioasă.

    Când trebuie să plecăm undeva, aleargă prin toată casa şi strigă: „Plecarea, plecarea!”. Apoi îşi scoate hainele din dulap şi începe să se îmbrace. Uneori, când e graba prea mare, îl roagă pe Tudor să o ajute. Iar el îi ia pe rând hainele şi i le dă, până când mă anunţă victorioşi: „Suntem gata!”. În ultima vreme, am observat că Terezei îi face mare plăcere să se şi încalţe. Când pleacă sau vine Lucian de la serviciu, mai ales, stă şi ea pe hol şi îşi ia papucii. Trece uneori şi o jumătate de oră, înainte să se întoarcă în casă. Adesea, îi place să se încalţe şi cu papucii noştri şi să defileze apoi cu ei prin casă.

    Alaltăieri, pe când ne pregăteam să plecăm cu maşina, după ce s-au îmbrăcat, ambii copii au ieşit să se încalţe. Urmând să fim plecaţi toată ziua, eu pregăteam sticlele de apă şi mâncarea pe care să o luăm cu noi. Când am ieşit pe hol, Tereza se încălţase deja. Era cu papucii luaţi invers, cu stângu-n dreptul, adică, dar radia de fericire. Am remarcat că sunt amândoi încălţaţi deja, i-am rugat să aştepte până îmi iau şi eu papucii şi am plecat. La fel ca atunci când şi-a luat tricoul invers, nu am corectat-o. Mi s-ar fi părut prea crud şi demotivant să fac asta. La fel ca atunci când Tudor era de vârsta ei, am ales să apreciez efortul şi să las învăţarea să îşi urmeze cursul.

    Dacă îi spui unui copil că n-are abilitatea de a face un lucru, el ar putea la fel de bine să-ţi răspundă amuzat: „Atunci de ce să mai vorbim despre asta ? Văd şi eu singur că nu pot!”. Aceasta nu e o corectare. Este o stare de fapt. Îmbunătăţirea şi îndreptarea pot veni numai atunci când copilul exersează în mod voluntar un timp îndelungat. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Adulţii cu care ne-am întâlnit atunci când i-am lăsat pe copii să iasă pe stradă cu un tricou sau cu papucii luaţi invers au avut diverse reacţii. Unii i-au criticat, alţii au râs de ei, unii nu au observat deloc sau nu au spus nimic. Prea puţini au fost cei care i-au felicitat pentru faptul că s-au îmbrăcat sau încălţat singuri. Şi alţii, desigur, s-au uitat câş la noi pentru că îi lăsăm să iasă astfel din casă. Cred că suntem atât de obişnuiţi să le cerem copiilor să facă lucrurile „bine”, „cum trebuie”, de la început, încât uităm ce presupune asta pentru ei. Greşeala nu e altceva decât o oportunitate de învăţare. Iar momentul în care se aprinde luminiţa şi descoperim singuri cum să facem lucrurile „bine” este atât de preţios! L-am văzut pe chipurile lui Tudor şi al Terezei adesea şi de fiecare dată m-a copleşit.

    Copilul ar putea spune, „Nu sunt perfect. Nu sunt atotputernic dar pot să fac până aici şi ştiu că pot. Mai ştiu că pot face greşeli şi că mă pot corecta, găsindu-mi astfel calea.” Avem deci, aici, prudenţă, certitudine şi experienţă; o viaticum sigură pentru călătoria prin viaţă. A da acest sentiment de siguranţă nu e deloc aşa de simplu cum s-ar putea crede; nu e nici uşor să pui copiii pe calea spre perfecţiune. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Rolul adultului este acela de a pregăti mediul. Când vine vorba de haine sau de papuci, asta înseamnă că îi lăsăm la îndemână puţine alegeri, potrivite sezonului, din care copilul să aleagă singur. Îi arătăm cum să pună hainele în ordine în dulap, aşteptând momentul când va face asta singur, de bunăvoie, imitându-ne. Mintea absorbantă este mereu în acţiune! Îi aranjăm papucii în ordine, cu stângul lângă dreptul, aşa cum îi luăm în picioare. Dar odată ce începe să lucreze singur, ne retragem discret şi aşteptăm momentul când va fi, din nou, nevoie de intervenţia noastră.

    Cine nu știe că a învăța un copil să se hrănească, să se spele și să se îmbrace singur este o muncă mult mai obositoare și mai dificilă, care necesită o răbdare infinit mai mare, decât să-l hrăneşti, să-l speli şi să-l îmbraci de unul singur? Dar prima este opera unui educator; cea din urmă este munca ușoară și inferioară a unui servitor. (Maria Montessori, The Montessori Method)

    Din experienţa noastră cu Tudor, perioada „cu stângu-n dreptul”, în care îşi ia hainele sau papucii invers, este foarte scurtă. Dar sentimentul de independenţă şi stima de sine pe care le sădeşte acum sunt pentru o viaţă!

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)

  • O zi fără plastic de unică folosinţă

    O zi fără plastic de unică folosinţă

    Vă puteţi închipui cum ar arăta o zi fără plastic de unică folosinţă? Pentru mine, e o imagine greu de creat! De când am citit Alătură-te provocării „Fără plastic!” m-am gândit la asta foarte des. Într-o ţară în care nu facem nici măcar sortarea deşeurilor în mod generalizat, o astfel de idee e de-a dreptul ficţiune. Şi totuşi, aş răspunde cu drag provocării, mai ales după ce am citit cartea.

    Călătoria alături de Nick şi prietenii lui are loc de ziua lui de naştere. Iar pentru picnicul aniversar care are loc pe o insulă, provocarea lansată invitaţilor este de a petrece o zi fără plastic de unică folosinţă. Aflăm că aproape jumătate din poluarea produsă de plastic este cauzată de cel folosit o singură dată şi apoi aruncat. Cartea abundă în explicaţii despre plastic şi posibilităţi de înlocuire a lui. Potrivită pentru copiii de peste şase ani, ar putea fi interesantă şi pentru preşcolari. Citind-o, mi-am dat seama că este un subiect care merită discutat intens cu cei mici.

    Plasticul are nevoie de sute de ani pentru a se descompune. Când am hotărât să folosim scutecele textile, protejarea mediului înconjurător a fost unul dintre motivele determinante. Ştiaţi că e nevoie de patru sute cincizeci de ani pentru eliminarea unui scutec de unică folosinţă din mediu? Iar alte tipuri de plastic au nevoie chiar de o mie de ani! Din păcate, o cantitate foarte mare de plastic ajunge în oceane, fiind înghiţit de animalele marine sau de păsări. Iar curăţarea apelor de particulele de plastic încă este o provocare! Deloc surprinzător, cartea conţine una dintre cele mai provocatoare propoziţii citite în ultima vreme!

    Fiecare bucată de plastic fabricată vreodată există încă şi în ziua de azi! (Scot Ritchie, Join the No-Plastic Challenge! A First Book of Reducing Waste)

    Din fericire, cercetătorii găsesc noi modalităţi de a crea produse care nu au în componenţă plastic dăunător. Chiar şi aşa, rata de producere a deşeurilor din plastic a crescut alarmant în ultimele decenii. Iar poluarea apelor ne afectează, în cele din urmă, pe toţi. Microplasticele care se regăsesc în oceane ajung la fiecare dintre noi, prin lanţul trofic.

    O carte bună este, pentru mine, cea la care mă gândesc încă şi după ce am terminat-o. Cartea aceasta, în plus, m-a făcut să mă documentez mai mult. Ştiam deja de modificările din legislaţia europeană, dar acum le-am studiat mai atent. De pildă, pe lângă pungi, noile reglementări interzic toate produsele din plastic de unică folosință pentru care există deja materiale alternative.

    Printre aceste produse se numără bețișoarele pentru urechi, tacâmurile, farfuriile, paiele și bețele pentru baloane. Deputații europeni au adăugat în listă produsele fabricate din materiale oxo-degradabile și recipiente pentru alimente și băuturi fabricate din polistiren. (Sursa: Parlamentul European)

    Îi învăţăm pe copii să fie schimbarea pe care vor să o vadă în lume. Tocmai de aceea, după ce am terminat de citit cartea, am încercat să fac lucrurile puţin diferit. Am reînvăţat că alimentele se păstrează în frigider şi dacă vasul e acoperit cu capac, nu cu folie transparentă. Am continuat să iau cu noi plase textile sau sticle de apă refolosibile. Şi am evitat, acum mult mai conştient, materialele de plastic de unică folosinţă. Nu am reuşit încă complet, dar primul pas e întotdeauna cel mai greu, nu?

    În cartea Factfulness, Hans Rosling considera schimbările climatice ca fiind una dintre cele mai serioase ameninţări actuale şi viitoare la adresa omenirii. Dar tot acolo, atrăgea atenţia asupra generalizărilor. O menţiune care aici mi se pare la fel de importantă  precum este şi reciclarea deşeurilor.

    Chemofobia, frica de substanțe artificiale, este dată  de generalizarea câtorva exemple puternice, dar excepționale, de substanțe nocive. Unii oameni ajung să se sperie de toate „substanțele chimice”. Dar amintiți-vă că totul este făcut din substanțe chimice, atât toate lucrurile „naturale”, cât și toate produsele industriale. (Hans Rosling, Factfulness)

    Cărţile precum Alătură-te provocării „Fără plastic”! merită incluse pe rafturile bibliotecii fiecărui copil. Iar discuţiile despre reciclare, sortare selectivă, protejarea planetei ar trebui să înceapă în familie şi să continue amănunţit în fiecare instituţie de învăţământ. Putem crea o lume mai bună doar cu ajutorul copiilor, adică al adulţilor de mâine.

    Copilul este atât o speranţă, cât şi o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educaţie şi pace)

    Coperta Join the No-Plastic Challenge!
    Coperta Join the No-Plastic Challenge!

    (Photo by Brian Yurasits on Unsplash)