Învăţ Montessori

Categorie: Amabilitate şi bune maniere

  • Demnitatea copilului sau bucuria de a-ţi sufla nasul

    Demnitatea copilului sau bucuria de a-ţi sufla nasul

    În ultimele zile, copiii au fost răciţi. Deşi mă aşteptam să fie o săptămână grea, am trecut prin ea destul de uşor. Cred că unul dintre motive a fost faptul că, de cele mai multe ori, şi-au suflat singuri nasul. Pe Tudor l-a învăţat mama de acum câţiva ani cum să ţină şerveţelul şi să sufle. Astfel şi Tereza ne-a surprins din nou, învăţând de la cel mai bun profesor al ei. Bineînţeles, sunt momente când facem cu rândul, mai întâi suflăm noi, apoi ei singuri, apoi din nou împreună. Dar de data asta am simţit diferenţa între „îmi curge nasul, merg să iau şerveţel” şi „văd că îţi curge nasul, haide să-l suflăm”. Deşi pare insignifiantă, diferenţa aceasta este în primul rând o lecţie despre demnitatea copilului.

    În grădiniţele Montessori, suflarea nasului este parte a programei despre amabilitate şi bune maniere. Maria Montessori a fost uimită de reacţia copiilor faţă de un lucru atât de simplu, dar pe care nimeni nu se gândise să îi înveţe. Reacţia lor a determinat-o să repete lecţia oferită primilor copii. După nenumărate experienţe, şi-a dat seama cât de puternică este demnitatea copilului, prea uşor trecută cu vederea de către adulţi.

    Într-o zi, m-am gândit să predau o lecţie amuzantă despre suflatul nasului. După ce am prezentat mai multe modalităţi de utilizare a batistei, am încheiat arătându-le cum se poate face acest lucru discret, cu cât mai puţin zgomot, strecurând batista în aşa fel încât acţiunea să rămână mai mult sau mai puţin neobservată. Copiii m-au ascultat şi m-au urmărit cu cea mai mare atenţie şi nu râdeau deloc, iar eu mă întrebam care poate fi motivul. […]

    M-am gândit că poate atinsesem o coardă sensibilă din viaţa socială a micilor făpturi. Problema despre care vorbeam era una pe care copiii o asociau întotdeauna cu un fel de umilire continuă, o batjocură nesfârşită; sunt dojeniţi întotdeauna când îşi suflă nasul. Toată lumea ţipă la ei, toată lumea îi insultă (de regulă, li se spune „mucoşi”). […] Lecţia mea le făcuse dreptate, îi răscumpărase, le dăduse posibilitatea să se înalţe pe scara demnităţii sociale. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Desigur, sunt mai multe moduri de a le arăta copiilor cum să facă asta. Noi i-am învăţat să sufle, apoi să şteargă. Lui Tudor i-am arătat cum să plieze şerveţelul sub formă de dreptunghi, să îl îndoaie în pătrat după ce se şterge la nas, apoi să redevină dreptunghi, după ce mai şterge încă o dată nasul. În felul acesta, nu se murdăreşte aproape deloc pe mâini. Am văzut că un alt mod ar fi acela de a prinde nările în partea de sus şi apoi de a trage şerveţelul în jos.

    Pentru Tereza, cei mai interesanţi paşi sunt cei de a lua şerveţelul şi de a-l arunca la gunoi. În primele zile, aproape a terminat o cutie, dar ştim că doar prin exerciţiu îşi poate fixa bine paşii procesului. De aceea, e important să aibă acces la şerveţele şi să aibă unde să le arunce apoi. Pentru a nu-i copleşi cu foarte multe, se pot pune doar câteva într-o cutie goală. Când e nevoie, cutia se poate reumple.

    Lui Tudor, mai ales, i-am explicat cât de important este să se spele pe mâini după ce îşi suflă nasul. Fiind răcită în rând cu copiii, am avut grijă să observe cum mă spăl pe mâini, după folosirea şerveţelului. Exemplul personal e mai puternic decât vorbele.

    A respecta demnitatea copilului înseamnă să nu-l infantilizăm, făcând în locul lui ceea ce poate face singur. Înseamnă să îi fim alături, pregătindu-i mediul şi ajutându-l să înveţe „să facă singur”. Înseamnă să îi vorbim şi să vorbim despre el cu respect. A mânca şi a se îmbrăca, a coborî din pat de unul singur, încă de când e mic, a folosi toaleta, a-şi sufla nasul sau a-şi turna un pahar cu apă sunt mai mult decât simple lecţii de îngrijire personală sau de bune maniere. Sunt modalităţi de a respecta demnitatea copilului, începând din primii ani de viaţă.

    […] toţi copiii sunt fascinați de procesul de suflare a nasului. […] Credem că aceasta se datorează faptului că părinții neglijează adesea să le arate copiilor cum să facă acest lucru de unii singuri. […] Este un bun exemplu al modului în care îl subminăm în mod inconştient pe copil, făcând lucrurile în mod constant în locul lui, până are cinci sau șase ani. Deodată, când intră în clasa I, ne așteptăm să se descurce singur, uşor şi fără bătăi de cap, ca şi cum ar fi ceva magic care nu necesită vreo pregătire prealabilă. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    (Fotografie creată de Andy Kuzma, de la Pexels)

  • Salutări din partea mea!

    Salutări din partea mea!

    În ultima lună, Tudor are o plăcere deosebită în a ne juca de-a venitul şi plecatul de-acasă. Iese din cameră, închide uşa după el, bate, aşteaptă să i se răspundă, intră şi salută cu voce tare: „Sărut mâna!”. Suntem atenţi să îi răspundem, să îl privim în ochi, să îi zâmbim. După salutări, îl întrebăm de unde vine.

    Adesea, se întoarce de la serviciu sau de la şcoală, uneori de la grădiniţă sau din oraş. Luna aceasta, întocmai ca Lucian, a fost plecat şi el în delegaţii. Şi îl întrebăm dacă a văzut, făcut sau învăţat ceva interesant. Şi apoi trebuie să ne luăm rămas bun, pentru că e grăbit să plece iarăşi.

    [Între doi ani şi jumătate şi şase ani] copilul nu e interesat doar de impresiile senzoriale exterioare; atenţia sa e de asemenea îndreptată în mod natural în etapa aceasta asupra acţiunilor corpului său. De aceea perioada aceasta e atât de potrivită pentru învăţarea „bunelor maniere”, prin practicarea unui mare număr de acţiuni precum închisul şi deschisul unei uşi, înmânarea unui obiect ascuţit unei alte persoane, mâncatul corect, salutul, luatul rămasului-bun şi aşa mai departe. (E. M. Sterling, Maria Montessori: Her Life and Work)

    Încă de când Tudor era mic, dacă îi adresa cineva o întrebare, îl lăsam să răspundă singur. Când e nevoie, „traducem” noi ceea ce răspunde. Procedăm acum la fel şi cu Tereza. Şi chiar dacă ea nu vorbeşte inteligibil încă, aşteptăm câteva clipe să înţeleagă întrebarea şi apoi să dea singură un răspuns.

    De cele mai multe ori, i se iveşte pe buze un zâmbet sau chiar râde. E semnul clar că îi face plăcere discuţia cu persoana respectivă şi atenţia care i se acordă. Abia apoi răspundem noi în numele ei.

    Copiii procesează mai încet decât noi ceea ce aud. De aceea, e bine să le vorbim cât mai articulat, nu foarte repede şi să le lăsăm timp suficient pentru a reacţiona.

    Dialogul este esenţial încă de la naştere. Ca părinţi, trebuie să vorbim şi să aşteptăm ca bebeluşii să ne răspundă, indiferent că le facem baie, îi alăptăm sau îi îmbrăcăm. Numiţi obiectele folosite şi descrieţi acţiunile implicate. Faceţi asta în cuvinte simple, dar cu respect faţă de seriozitatea sarcinii copilului de autoformare. Vorbiţi rar, amintindu-vă că viteza neurală a creierului copilului rămâne la jumătate din cea a creierului adultului, până când copilul are aproximativ 12 ani. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    Pe stradă, întrebările standard ale adulţilor în discuţia cu copiii sunt relativ simple. „Cum te cheamă? Câţi ani ai? Mergi la grădiniţă? Cum o cheamă pe surioara ta? Câţi ani are?” Am observat că Tudor le-a preluat ca fiind subiecte de conversaţie cu persoanele întâlnite şi le repetă aproape de fiecare dată.

    Puţin obişnuită să intru în contact cu persoane necunoscute, interacţiunile lui Tudor îmi stârnesc de fiecare dată curiozitatea. La început, simţeam şi o oarecare jenă pentru îndrăzneala lui, peste care am învăţat să trec şi să-i apreciez inocenţa şi dorinţa de comunicare. Mulţi din cei care i-au adresat întrebările de mai sus erau persoane necunoscute nouă, atraşi de privirea unui copil adorabil. Şi nu l-am forţat niciodată să le răspundă, adresându-le eu un zâmbet sau un salut politicos, în lipsa unui răspuns din partea lui.

    Montessori adaugă: „De aceea, important este că el ar trebui să știe cum să îşi salute părinții, rudele, prietenii sau străinii, în cazul în care se gândește să facă acest lucru. Dar acţiunea ar trebui să îşi aibă originea în mintea lui și în propria sa gândire. Sau, din nou, un copil poate părăsi școala fără să-şi salute profesorul. Nu contează – nu ar trebui să fie mustrat pentru că a făcut asta; esențialul este ca el să știe cum să facă gesturile de amabilitate atunci când micuța lui inimă îi cere acest lucru, ca parte a unei vieți sociale care se dezvoltă natural de la un moment la altul.” (E. M. Sterling, Maria Montessori: Her Life and Work)

    Într-una din zilele trecute, spre sfârşitul plimbării noastre, Tudor s-a oprit la un gard şi s-a uitat cu mare atenţie la un domn care tundea iarba cu maşină electrică. Văzându-se observat, domnul s-a oprit şi a venit la gard, să îl salute. Se întâlneau pentru prima dată.

    Şi a urmat obişnuita serie: „Cum te cheamă pe tine? Pe mine mă cheamă Tudor, am trei ani. Ea e Tereza, are un anişor.” Între timp, din casă a ieşit şi vecina, cu care am început să povestim. Tudor i-a răspuns la întrebările despre bunica, i-a spus cum s-a jucat prin curte şi pe unde s-a plimbat.

    Domnul se întorsese la tuns iarba şi era la distanţă de noi, neauzindu-ne din cauza maşinii. Dintr-o dată, Tudor a spus hotărât: „No, hai să mergem acasă! Pa, pa, Monica! Să-l saluţi şi pe nenea Relu din partea mea.” Şi a pornit vitejeşte spre casă.

    În astfel de momente, rămân pe loc şi mă uit cu ochii mari după el. Nu i-am cerut niciodată să salute, nici să mulţumească sau să-şi ceară scuze, fiind sigură că e mult mai important să facă asta din proprie iniţiativă. Am preferat să îi dau doar de înţeles că urmează să plecăm şi am început prin a saluta eu persoana de care ne despărţeam. Dar Tudor a interiorizat regulile de bună purtare, până când a fost pregătit să le folosească spontan.

    Copiii din şcolile Montessori se comportă, de obicei, în mod excepţional (deşi nu sunt constrânşi să facă asta), aşa cum au mărturisit nenumăraţi vizitatori. Ospitalitatea lor este atât de fermecătoare tocmai pentru că e atât de spontană. Dar fără aceste lecţii de amabilitate şi bune maniere oferite înainte, şi fără libertatea de a se exprima ei înşişi spontan, majoritatea acestor flori de curtoazie nu ar fi înflorit deloc. (E. M. Sterling, Maria Montessori: Her Life and Work)

    (Photo by Patryk Sobczak on Unsplash)

  • Cu plăcere!

    Cu plăcere!

    Noi credem că educaţia financiară trebuie să înceapă cât mai devreme. De câteva luni, Tudor are un portofel mic, cu fermoar, în care punem câte doi lei. Este suficient pentru a-şi cumpăra o sticlă de apă sau un iaurt. Exersăm cum să facem asta la magazinul din colţ, unde mergem mereu cu plăcere. Cunoscut fiind de doamnele de acolo, ni s-a părut modul ideal de a începe învăţarea, mai ales după-masa, când nu sunt aşa de mulţi clienţi. Tudor îşi ia singur marfa de pe raft, trece apoi la casă, plăteşte şi apoi primeşte bonul.

    Ieri, în timp ce ne aflam la magazin, şi-a scos portofelul şi a cumpărat o sticlă de apă. A aşteptat apoi liniştit să primească bonul, momentul lui preferat. După ce i l-a dat doamna, a fost preocupat să îl pună în portofel. Alături de el, Lucian l-a întrebat: „Cum spui?”. Cu clopoţelu-i cristalin, Tudor a ridicat privirea, s-a uitat zâmbind către doamna vânzătoare şi i-a spus: „Cu plăcere!”.

    Din respect pentru Tudor, am evitat pe cât de mult posibil să îi cer în public să salute sau să mulţumească. Dacă am simţit nevoia să spun ceva, atunci am folosit eu un „mulţumim” sau un „la revedere”, fiind atentă să mă audă şi el. Cred cu tărie că învăţarea nu se face în public. Bunele maniere şi amabilitatea se modelează de către părinţi şi de cei apropiaţi şi se învaţă acasă, nu pe stradă.

    Încă de când era mic, i-am mulţumit pentru că m-a lăsat să-l schimb, de exemplu, i-am spus „poftim” de câte ori i-am dat ceva şi i-am spus „cu plăcere”, oricât de mic era, când se uita la mine după ce îi înmânam ceva. Am făcut jocuri acasă, în care am modelat comportamentul acesta. Mama îmi povestea zilele trecute că s-a jucat aşa cu Tereza, aşezate pe covor, cu mingea. Nu e niciodată prea devreme pentru a începe să modelăm un comportament civilizat. Scopul nostru e de a-l învăţa pe copil să se comporte astfel chiar şi când nu suntem împreună cu ei.

    La fel am procedat şi cu salutul. De câte ori plecăm din casă sau când ne întoarcem, salutăm. Pe stradă, la fel, când ne întâlnim cu cineva cunoscut. Mi se pare interesant cum a evoluat salutul la Tudor. Acum vreun an şi jumătate a început cu „tai-tai”, a avut apoi o perioadă de „la revedere”, a trecut la „sărut mâna”, acum a ajuns la „servus”. Urmează să discutăm (acasă, desigur) pentru cine folosim fiecare dintre adresări.

    Folosim fiecare prilej pentru a aprecia comportamentul pozitiv. Azi-dimineaţă, după ce a curăţat un castravete, Tudor l-a tăiat şi a pus o bucată şi pe farfuria Terezei. I-am mulţumit frumos şi i-am arătat ce mult s-a bucurat ea, că a început imediat să îl mănânce. Am învăţat că astfel încurajăm amabilitatea, menţinem o bună relaţie între fraţi, susţinem conectarea cu copilul, îi creştem stima de sine şi modelăm bunele maniere. Atât de multe câştiguri cu un gest atât de simplu!

    Perioada senzitivă pentru amabilitate şi bune maniere este între doi şi şase ani. Este momentul propice pentru copil să înveţe cum să se poarte, să aibă maniere la masă, să fie atent şi plin de compasiune faţă de cei din jur. A se afla în perioada senzitivă înseamnă a asimila aceste informaţii fără niciun efort, a fi deschis în mod natural spre maxima absorbţie a cunoştinţelor.

    Pentru a-i învăţa pe copii bunele maniere, ei trebuie să vadă că părinţii, fraţii şi prietenii lor mai mari le urmează consecvent. Exemplul pe care îl dăm în primul rând prin propriul comportament este mult mai puternic decât orice le spunem noi. Copiii absorb orice văd că facem noi, în special când sunt foarte mici, şi încep să vorbească şi să se poarte exact ca noi. Noi suntem modelele lor. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    (Photo by Liane Metzler on Unsplash)

  • Independenţă

    Independenţă

    În timp ce scriam azi la calculator, mama stătea cu copiii. La un moment dat, Tereza s-a lovit la cap, tot explorând prin cameră. Tudor a fugit în bucătărie, i-a dus repede o lingură, să o pună pe zona unde s-a lovit, apoi a venit să ia un pahar cu apă şi o linguriţă, să îi dea să bea şi puţină apă. (Când plânge tare, i-am spus adeseori că s-ar putea ca apa să îl liniştească.) După ce i-a dus Terezei şi apa, s-a întors în bucătărie, a deschis maşina de spălat vase, a pus linguriţa şi paharul în ea, a închis uşa maşinii şi s-a întors la joacă. Are doi ani şi opt luni. A făcut toate aceste gesturi fără ca cineva să îi spună ceva, să îl roage să le facă. Ne-a dovedit din nou că, dacă mediul e pregătit, copilul poate fi independent.

    Prima dată când a făcut un gest atât de clar de independență a fost înainte de a împlini doi ani, când s-a trezit într-o noapte, s-a dus singur în bucătărie, a aprins lumina mică și și-a turnat un pahar de apă. După ce l-a băut, a stins lumina, s-a întors în pat și a adormit la loc. L-am urmărit atunci de la distanță, nu l-am întrerupt, nu am început să îl întreb ce vrea să facă. Am stat și am observat.

    Independența are nevoie de multă rutină şi de exerciţiu nestingherit. Și de un mediu pregătit, desigur.

    Edward Deci şi Richard Ryan au dezvoltat teoria autodeterminării, conform căreia cu toţii ne naştem cu trei nevoi psihologice de bază: nevoia de conectare, de competenţă şi de control/autonomie. Cred că rezultatele deosebite ale aplicării metodelor Montessori sunt date tocmai din satisfacerea acestor trei nevoi psihologice de bază, încă de la naştere.

    Dezvoltarea ia forma unui impuls către o independenţă din ce în ce mai mare. E ca o săgeată eliberată din arc care zboară drept înainte, iute şi sigură. Câştigarea independenţei de către copil începe din momentul intrării în lume. Pe măsură ce se dezvoltă, el se perfecţionează şi depăşeşte fiecare obstacol ce-i stă în cale. În interiorul lui acţionează o forţă vitală care-i călăuzeşte eforturile spre scopul lor. […] Această forţă vitală a creşterii stimulează copilul să săvârşească multe acţiuni şi, dacă i se permite să se dezvolte normal, fără a fi împiedicat, ea se arată sub forma a ceea ce numim „bucuria vieţii”. Copilul e mereu entuziast, mereu fericit. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)