Învăţ Montessori

Categorie: Îngrijire personală

  • Pot să fac singur!

    Pot să fac singur!

    Ultima perioadă a fost una a zbaterilor tehnologice. În urmă cu câteva săptămâni, mi-am pierdut Kindle-ul. Am întors casa cu susul în jos, dar timp de câteva zile a fost de negăsit. În cele din urmă, Tudor, probabil sătul să mă vadă abătută și întrebând mereu de Kindle, s-a gândit să îl caute și sub pat. În seara aceea, fericiți, am recitit cartea pentru copii pe care o am salvată doar acolo – Caillou: Pot să fac singur!, de Christine L’Heureux.

    Stând departe de ecrane, cititul pe Kindle este și un mod pentru Tudor de a fi în contact cu un dispozitiv electronic. Nefiind conectat la internet, l-am învățat cum să acceseze cele câteva cărți pentru copii salvate. În ultima vreme, i-a plăcut să-i folosească funcția de căutare pentru a tasta litere și a scrie cuvinte scurte. Alteori, înșiruie literele una după alta și îmi cere să citesc ce scrie pe ecran. Exercițiile acestea au fost și unul din modurile în care mi-a arătat că e pregătit să facă trecerea de la scris la citit.

    Povestea lui Caillou este una dintre cărțile preferate ale copiilor. Am citit-o de așa multe ori, încât acum Tudor i-o spune Terezei, folosind imaginile din carte. De curând, povestind despre ea cu verișoarele copiilor, ele ne-au spus că îl cunosc pe Caillou din desenele animate. Am notat ideea, pentru când vor mai crește copiii; cred că va fi interesant și pentru noi să le urmărim.

    Pot să fac singur! este despre dorința lui Caillou de a deveni independent. Sprijinit de tatăl lui, se încalță și îmbracă singur, pune masa și ajută la strânsul ei. Ceea ce m-a atras pe mine cel mai mult la această carte este felul în care tatăl își susține și încurajează fiul. Traducându-le copiilor textul, am înlocuit încurajarea tatălui de a lucra încet cu proverbul „Cu răbdarea treci marea.” Le-a plăcut atât de mult cum sună, încât acum îi aud adesea repetându-și unul altuia cuvintele. Acesta a devenit modul lor de a trece peste micile frustrări ale zilei.

    Tudor se uită uneori îndelung la poza în care tatăl l-a luat în brațe pe Caillou, pentru a-l liniști. Obosit, harnicul băiat a scăpat din mâini paharul pe care îl ducea la spălat. Tatăl lui îl încurajează, spunându-i că va reuși data viitoare. Cred că este atras de ea pentru că poza este aproape identică cu cele nenumărate pe care le au copiii pe umărul lui Lucian.

    Tatăl lui Caillou îi oferă acestuia opțiuni, e răbdător și îi vorbește blând. Îl susține atunci când greșește și îl consolează când e trist. Din acest punct de vedere, ar putea fi considerată și manual pentru părinți. La fel ca alte cărți din serie, și aceasta este scrisă cu ajutorul unei consultante, psiholog pentru copii.

    Am profitat de repararea laptopului și recuperarea datelor din el, cealaltă zbatere tehnologică a acestei perioade, pentru a scrie despre Caillou. O carte care vorbește despre depășirea frustrărilor, cu determinare și efort, despre independență, susținere necondiționată și stimă de sine.

    [Lui Caillou] nu îi intră piciorul în papuc. Începe să fie foarte frustrat. Tata îi spune: „Știu că e foarte greu. Nu te grăbi. Cu răbdarea treci marea.” Și îi zâmbește încurajator lui Caillou.

    Caillou încearcă din nou. În cele din urmă, piciorul îi alunecă în papuc. E foarte mândru de el. „Bravo, Caillou! Ai reușit de data asta.”, îi spune tatăl lui.

    (Christine L’Heureux, Caillou: Pot să fac singur!)
    Pot să fac singur! - papuc
  • E corpul tău şi alegerea ta

    E corpul tău şi alegerea ta

    Probabil cele mai multe discuţii pe care le avem cu alţi adulţi din cauza copiilor sunt date de felul în care se îmbracă. Sau, mai bine zis, în care nu se îmbracă. Încă de când erau mici, noi i-am învăţat şi le-am repetat mereu: „E corpul tău şi alegerea ta.” Am auzit ideea aceasta pentru prima dată la un specialist în parenting şi am reîntâlnit-o apoi în diverse cărţi. Fiind în acord complet cu ideea Montessori de respect faţă de copil, noi am adoptat-o imediat.

    Respect înseamnă că, atunci când putem ceda controlul, o facem. Când copilul mic se chinuie să se îmbrace, suntem disponibili, îl încurajăm, facem sugestii sau îl asistăm, dacă ne cere, dar nu îl întrerupem pentru a prelua noi. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Când vine vorba de responsabilitatea personală, se întâmplă uşor să intrăm pe teritoriul celuilalt. Mai ales când copiii sunt mici, ni se pare că e normal ca noi să luăm decizii în locul lor. Şi totuşi, atunci când le oferim alegeri încă de la început, când învăţăm să încetinim şi să ne adaptăm la ritmul lor, gradul de responsabilitate de care ei dau dovadă este extrem de ridicat.

    Există trei domenii ale vieţii lor de care copiii trebuie să fie responsabili:

    -simţurile, de exemplu, ce are gust bun şi ce nu, ce miroase frumos şi ce miroase urât, ce este rece, fierbinte, ş.a.m.d.

    -sentimentele, de exemplu, fericire, iubire, prietenie, furie, frustrare, tristeţe, durere, dorinţă, ş.a.m.d., şi în relaţie cu ce şi cu cine

    -nevoile, de exemplu, foame, sete, somn, apropiere, distanţă

    (Jesper Juul, Copilul tău competent)

    De câteva luni, deja, Tereza se îmbracă şi încalţă singură. Mai ales dacă este odihnită şi îi oferim suficient timp, nu ne permite deloc să o ajutăm. Asta înseamnă că inclusiv alegerea hainelor îi aparţine în totalitate. Bineînţeles, nu i-am lăsat la îndemână tricouri sau pantaloni scurţi, ci haine potrivite anotimpului.

    Am procedat la fel şi cu Tudor, de când era mic. Şi s-a întâmplat de câteva ori să se întoarcă acasă pentru a-şi lua o bluză sau o haină în plus. Alteori, când ni s-a părut că ar fi nevoie, am luat noi nişte mănuşi sau un pulover. Şi, dacă cumva ni le-a cerut, ne-am abţinut, desigur, la a-i spune că am avut dreptate. Dacă am fi făcut astfel, îi puneam la îndoială judecata şi reduceam şansele ca data viitoare să ni le mai ceară. În cei peste doi ani de când se îmbracă singur, au fost doar vreo două ocazii în care l-am rugat să se schimbe.

    Adulţii din preajmă au reacţii diverse, oscilând de la comportament hiperprotector la unul aproape agresiv faţă de noi, părinţii. La răspunsul uneori prompt al Terezei: „E corpul meu, alegerea mea”, vedem câte o sprânceană arcuindu-se. Alteori, mirarea e urmată de zâmbete.

    La fel ca în alte situaţii, atunci când le oferim copiilor independenţă, îi învăţăm să îşi asume responsabilitatea. Altfel, ajungem în situaţia în care tot noi, ca adulţi, vom hotărî că sunt „suficient de mari” să se descurce singuri. Dar atunci s-ar putea să avem surprize. Copiii fie nu vor şti ce au de făcut, fie nu se vor simţi competenţi şi ne vor refuza.

    Dă-i posibilitatea de a prelua responsabilitatea pentru cât mai multe din activităţile sale. […] Copiii care se simt mai independenţi şi mai responsabili de sine vor simţi mai puţin nevoia de a se revolta şi obiecta. Ca să nu mai spunem că îşi vor asuma responsabilităţi de timpuriu. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Copiii sunt destul de rar răciţi. Uneori, noi suntem mult mai gros îmbrăcaţi. Desigur, nici nu suntem la fel de activi ca ei. „E corpul tău şi alegerea ta” este o frază pe care nu o folosim doar când vine vorba de haine. Ea e valabilă şi pentru păr, îmbăiat, folosirea toaletei. De fapt, cam pentru toate domeniile conturate de Jesper Juul. În toate aceste situaţii, le suntem alături, îi îndrumăm şi le oferim alegeri. Pe măsură ce vor creşte, rolul nostru va fi tot mai redus. Dar sămânţa acestei responsabilităţi şi independenţe e important să o sădim cât mai devreme.

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)

  • Încheiatul nasturilor – alternative la rama Montessori

    Încheiatul nasturilor – alternative la rama Montessori

    Una dintre activităţile preferate ale Terezei în această perioadă este încheiatul nasturilor. Când a început să exerseze pe nasturii de la o haină de-a mamei, i-am pus la dispoziţie exerciţiul pregătit pentru Tudor, când era mai mic. Lui îi cumpărasem rama Montessori pentru închis fermoarul, când era mai mic. Tot din seria ramelor Montessori, îi făcusem rama pentru legat funde. În plus, i-am pus mereu în coşul de închis-deschis câte un portofel sau o borsetă mică, cu fermoar. Pentru încheiatul capselor, a avut mereu la dispoziţie scutecele textile, pe vremea când el sau Tereza le-au folosit. Cu mult exerciţiu, a stăpânit destul de devreme toate mişcările, spre marea-i bucurie.

    Pentru încheiatul nasturilor, în loc să îi fac o ramă aparte, am văzut o propunere interesantă şi uşor de făcut. Nu ţin minte exact de unde am preluat ideea, dar am regăsit-o adesea drept „şarpele cu nasturi„. Am ales o panglică colorată, dar cred că se poate face şi dintr-un şiret sau alt material. La un capăt am cusut un nasture ceva mai mare, adică mai uşor de manevrat. În partea cealaltă, am pus un petic de material, pentru a ţine în loc bucăţile trecute prin nasture.

    Pentru o variantă mai complicată pe care i-o voi face Terezei, voi pune câte un nasture mic la fiecare capăt. În felul acesta, bucăţile de material nu pot cădea. În plus, copilul va fi obligat să le treacă doar prin nasture, pentru a le înşira pe aţă. Voi face modificarea aceasta după ce am văzut-o pe Tereza de câteva ori înşiruind bucăţile prin capătul opus.

    Pentru materialul de trecut prin nasturi, am folosit pâsla. Aveam o cârpă pentru curăţat, din care am tăiat pătrate mici. Le-am crestat apoi suficient cât să intre nasturele prin ele, dar cu ceva efort din partea copilului. La fel ca în cazul altor materiale, am ales să le pun la dispoziţie câte zece bucăţi, ca pregătire şi pentru sistemul zecimal. În plus, de câte ori verific materialele de pe raft, văzând dacă e totul complet, îmi e uşor să ţin minte câte bucăţi ar trebui să fie. Dar se pot pune şi mai multe de atât, cât să acopere întreg şarpele. Exerciţiul ar fi astfel poate mai complex, solicitând şi mai mult răbdarea copilului. Pe de altă parte, am văzut că, atunci când e foarte odihnită, Tereza alege să repete de mai multe ori exerciţiul.

    Bineînţeles, încheiatul nasturilor poate fi exersat chiar mai simplu de atât, pe o haină cu nasturi mari, la început. Aşezată direct pe podea sau pe spătarul unui scaun, pentru a avea ţinută şi a fi uşor de încheiat, copilul poate exersa acolo în voie. Uneori, variantele simple pot fi şi cele mai de succes. Exerciţiile acestea de viaţă practică sunt deosebit de utile pentru a-i oferi copilului independenţa necesară în a se îmbrăca singur. Un alt avantaj al lor este şi acela de a-i da încredere în sine şi a-i satisface nevoia de competenţă, atât de importantă la orice vârstă!

    Încurajaţi copilul să încerce îmbrăcatul sub alte forme, înainte de a începe să se îmbrace pe el. […]

    Evitaţi hainele cu mulţi nasturi sau cu fermoare, până în momentul când copilul devine pregătit să se bucure de această provocare. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

  • Cu stângu-n dreptul

    Cu stângu-n dreptul

    De câteva luni, Tereza e extrem de interesată să se îmbrace singură. La aproape doi ani, reuşeşte să îşi ia deja toate hainele pe ea. Asta înseamnă că uneori are tricoul cu faţa-n spate sau pantalonii luaţi invers. Observându-i efortul, îmi dau seama de progresul mare pe care l-a făcut. În urmă cu o lună, de exemplu, îşi punea amândouă picioarele în acelaşi crac al pantalonilor. Se enerva, îi dădea jos, îi rearanja şi o lua de la capăt. Dacă ar fi încercat vreunul dintre noi să o ajute, ar fi fost de-a dreptul furioasă.

    Când trebuie să plecăm undeva, aleargă prin toată casa şi strigă: „Plecarea, plecarea!”. Apoi îşi scoate hainele din dulap şi începe să se îmbrace. Uneori, când e graba prea mare, îl roagă pe Tudor să o ajute. Iar el îi ia pe rând hainele şi i le dă, până când mă anunţă victorioşi: „Suntem gata!”. În ultima vreme, am observat că Terezei îi face mare plăcere să se şi încalţe. Când pleacă sau vine Lucian de la serviciu, mai ales, stă şi ea pe hol şi îşi ia papucii. Trece uneori şi o jumătate de oră, înainte să se întoarcă în casă. Adesea, îi place să se încalţe şi cu papucii noştri şi să defileze apoi cu ei prin casă.

    Alaltăieri, pe când ne pregăteam să plecăm cu maşina, după ce s-au îmbrăcat, ambii copii au ieşit să se încalţe. Urmând să fim plecaţi toată ziua, eu pregăteam sticlele de apă şi mâncarea pe care să o luăm cu noi. Când am ieşit pe hol, Tereza se încălţase deja. Era cu papucii luaţi invers, cu stângu-n dreptul, adică, dar radia de fericire. Am remarcat că sunt amândoi încălţaţi deja, i-am rugat să aştepte până îmi iau şi eu papucii şi am plecat. La fel ca atunci când şi-a luat tricoul invers, nu am corectat-o. Mi s-ar fi părut prea crud şi demotivant să fac asta. La fel ca atunci când Tudor era de vârsta ei, am ales să apreciez efortul şi să las învăţarea să îşi urmeze cursul.

    Dacă îi spui unui copil că n-are abilitatea de a face un lucru, el ar putea la fel de bine să-ţi răspundă amuzat: „Atunci de ce să mai vorbim despre asta ? Văd şi eu singur că nu pot!”. Aceasta nu e o corectare. Este o stare de fapt. Îmbunătăţirea şi îndreptarea pot veni numai atunci când copilul exersează în mod voluntar un timp îndelungat. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Adulţii cu care ne-am întâlnit atunci când i-am lăsat pe copii să iasă pe stradă cu un tricou sau cu papucii luaţi invers au avut diverse reacţii. Unii i-au criticat, alţii au râs de ei, unii nu au observat deloc sau nu au spus nimic. Prea puţini au fost cei care i-au felicitat pentru faptul că s-au îmbrăcat sau încălţat singuri. Şi alţii, desigur, s-au uitat câş la noi pentru că îi lăsăm să iasă astfel din casă. Cred că suntem atât de obişnuiţi să le cerem copiilor să facă lucrurile „bine”, „cum trebuie”, de la început, încât uităm ce presupune asta pentru ei. Greşeala nu e altceva decât o oportunitate de învăţare. Iar momentul în care se aprinde luminiţa şi descoperim singuri cum să facem lucrurile „bine” este atât de preţios! L-am văzut pe chipurile lui Tudor şi al Terezei adesea şi de fiecare dată m-a copleşit.

    Copilul ar putea spune, „Nu sunt perfect. Nu sunt atotputernic dar pot să fac până aici şi ştiu că pot. Mai ştiu că pot face greşeli şi că mă pot corecta, găsindu-mi astfel calea.” Avem deci, aici, prudenţă, certitudine şi experienţă; o viaticum sigură pentru călătoria prin viaţă. A da acest sentiment de siguranţă nu e deloc aşa de simplu cum s-ar putea crede; nu e nici uşor să pui copiii pe calea spre perfecţiune. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Rolul adultului este acela de a pregăti mediul. Când vine vorba de haine sau de papuci, asta înseamnă că îi lăsăm la îndemână puţine alegeri, potrivite sezonului, din care copilul să aleagă singur. Îi arătăm cum să pună hainele în ordine în dulap, aşteptând momentul când va face asta singur, de bunăvoie, imitându-ne. Mintea absorbantă este mereu în acţiune! Îi aranjăm papucii în ordine, cu stângul lângă dreptul, aşa cum îi luăm în picioare. Dar odată ce începe să lucreze singur, ne retragem discret şi aşteptăm momentul când va fi, din nou, nevoie de intervenţia noastră.

    Cine nu știe că a învăța un copil să se hrănească, să se spele și să se îmbrace singur este o muncă mult mai obositoare și mai dificilă, care necesită o răbdare infinit mai mare, decât să-l hrăneşti, să-l speli şi să-l îmbraci de unul singur? Dar prima este opera unui educator; cea din urmă este munca ușoară și inferioară a unui servitor. (Maria Montessori, The Montessori Method)

    Din experienţa noastră cu Tudor, perioada „cu stângu-n dreptul”, în care îşi ia hainele sau papucii invers, este foarte scurtă. Dar sentimentul de independenţă şi stima de sine pe care le sădeşte acum sunt pentru o viaţă!

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)

  • Învăţarea la oliţă – episodul final

    Învăţarea la oliţă – episodul final

    Ambii copii au început învăţarea la oliţă, urmând recomandările Montessori, în jurul vârstei de un an. Cu aproape două luni în urmă, Tereza a refuzat să mai poarte scutece în timpul zilei. Când încercam să îi dau scutecul, protesta vehement şi îmi spunea: „Aşa! Aşa!”. Am lăsat-o atunci dezbrăcată, atât în casă, cât şi prin curte.  După câteva săptămâni, când a avut trei nopţi consecutive în care s-a trezit uscată, am renunţat de tot la scutece. De atunci, a trecut aproape o lună şi doar două au fost nopţile în care am schimbat aşternutul.

    În jurul vârstei de optsprezece luni, copiii intră într-o perioadă senzitivă în care îşi pot controla mai uşor sistemul nervos, care e acum mai dezvoltat şi mai integrat. La vârsta aceasta, majoritatea copiilor au atât abilitatea fizică, cât şi interesul de a-şi controla vezica urinară şi intestinul gros. (Susan Tracy, Toileting the Montessori Way)

    Tudor a fost fără scutece cu puţin înainte de a împlini douăzeci şi trei de luni. Tereza mai repede decât el cu două luni. Ceea ce învăţ în fiecare zi de când s-a născut ea este că fiecare copil e diferit. Fiecare are ritmul propriu de dezvoltare şi de învăţare. Datorită Montessori, am învăţat care sunt principalele perioade senzitive din viaţa copiilor. Astfel, nu ne-a rămas decât să pregătim mediul în aşa fel încât să îi ajutăm cât mai mult. Şi, desigur, să creăm rutine şi ritualuri, pentru a şti la ce şi când să se aştepte.

    După experienţa cu ambii copii, am găsit câteva elemente interesante în ceea ce priveşte învăţarea la oliţă. Ca în alte aspecte ale vieţii copilului, cu cât le acordăm mai multă independenţă, cu atât învaţă mai cu interes şi mai repede.

    Tereza a progresat de la a sta pe oliţă, la a o urca noi pe vasul de toaletă, pentru a trage apa. Apoi a deschis singură robinetul şi a luat săpunul. Când a început să verse singură oliţa la toaletă, eu am învăţat că pot şterge uşor câteva picături de pe gresie. Şi, cu cât a exersat mai mult, cu atât mai repede nu am mai avut nimic de şters. Când ea a vrut să urce singură să tragă apa, eu am învăţat să mai fac un pas în spate. Dacă ţinem mereu uşa de la baie închisă, nelăsând copilul să intre, spaţiul acela devine pentru el teritoriu interzis. Aşa că am lăsat liber accesul la baie, fiind noi mai atenţi de câte ori intra acolo.

    Cu primul pas făcut copilul atinge un nivel de experienţă superior. Observându-l în acest timp, vedem că el tinde mereu să-şi lărgească independenţa. El vrea să acţioneze pe cont propriu, să care obiecte, să se îmbrace şi să se dezbrace singur, iar acest lucru nu se datorează vreunei sugestii din partea noastră. Impulsurile lui sunt aşa de energice, încât reacţia noastră obişnuită este de a le stopa. Dar făcând asta, noi nu oprim, în realitate, copilul, ci natura însăşi, deoarece voinţa copilului este în acord cu cea a naturii căreia îi respectă legile, una câte una. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Joaca cu apă este metoda preferată a copiilor de relaxare. În plus, îi ajută foarte mult la dezvoltarea concentrării. Deşi ne-a crescut puţin consumul de apă în lunile de învăţare, am ales să îi lăsăm, pe fiecare la timpul lui, să exerseze în voie. Pentru Tereza, de exemplu, asta înseamnă că uneori deschide robinetul, umple oliţa, închide robinetul, goleşte apa în bideu, deschide din  nou robinetul, uneori şi de zece ori. Noi am considerat că este tot parte a procesului de învăţare la oliţă. La fel ca în alte privinţe, cu cât exersează mai des şi mai mult, cu atât deprinderea e mai accelerată.

    Fiind şi perioadă de interes pentru transferul lichidelor, am încercat să îi oferim cât mai multe astfel de ocazii. Pe lângă turnatul apei din carafă în pahar şi înapoi, are în vană, la baia de seară, diverse recipiente. Iar afară are la dispoziţie stropitori, găleţi şi sticluţe pe care le foloseşte asiduu.

    Încă înainte de a rămâne fără scutec, i-am arătat Terezei unde sunt prosoapele cu care să şteargă eventualele pete din casă. A avut nevoie să le folosească doar în primele două-trei zile, pentru că apoi a mers direct la baie. Ne-a ajutat foarte mult şi faptul că, de prin luna aprilie începând, a stat mai mult dezbrăcată pe-afară. Imediat după naştere, înainte chiar şi de a mânca, bebeluşilor li se pune scutec. Aşa că e binevenită o perioadă de tranziţie, în care să nu simtă presiunea vreunui elastic în jurul taliei, când schimbă scutecele cu chiloţii. Cred că acesta e unul din motivele pentru care învăţarea la oliţă e mai rapidă şi uşoară în perioada verii.

    Tudor a renunţat la scutece cu câteva luni înainte de a se naşte Tereza. După ce am venit cu ea acasă, în primele săptămâni, am schimbat uneori şi de două ori pe noapte aşternutul. Din fericire, cumpărasem din timp protecţii pentru pat, care ne-au uşurat mult munca. Regresiile sunt normale şi pentru învăţarea la oliţă, mai ales în perioadele stresante, cu schimbări mari. Dar cu cât suntem mai blânzi în abordare, cu atât ele trec mai uşor şi mai repede.

    Pentru că, în ultima vreme, Tudor a vrut să folosească toaleta adulţilor, am cumpărat un reductor şi un taburet înalt, pe care să-i stea picioarele bine sprijinite. Bineînţeles, i-am explicat de ce e bine ca genunchii să îi fie mai sus decât bazinul şi tălpile aşezate pe scaun. Tereza a încercat şi ea să se urce de câteva ori, dar probabil a fost prea complicat, aşa că a revenit la oliţă.

    Timp de vreo două zile, am observat că Tereza a folosit oliţa doar pentru pipi. De la Jamie Glowacki reţinusem că în situaţia aceasta putem să ajustăm alimentaţia copiilor. Ea recomandă să le oferim mai multe grăsimi, mai ales avocado sau lapte de cocos. Pentru că nu le aveam la îndemână, noi am pus smântâna mai aproape şi i-am oferit mai multe fructe. Din fericire, rezultatele au fost rapide, aşa că nu a fost nevoie şi de alte măsuri.

    Conform Montessori, perioada senzitivă pentru începerea învăţării la oliţă este între douăsprezece şi optsprezece luni, iar pentru renunţarea la scutece, între optsprezece şi treizeci şi şase de luni. Jamie Glowacki lucrează cu părinţii şi copiii, pentru a trece cu bine peste acest pas. La rândul ei, ea a observat, din mii de cazuri, că fereastra de oportunitate pentru învăţarea la oliţă este între 20 şi 30 de luni. Explicaţia ar fi că e o perioadă cu puţine achiziţii mentale, în care opoziţia copilului încă nu şi-a făcut apariţia.

    La fel ca în alte arii de dezvoltare, depăşirea perioadei senzitive nu înseamnă imposibilitatea învăţării acelei deprinderi. Diferenţa este doar că, în afara perioadei senzitive, învăţarea se face cu efort şi poate dura ceva mai mult timp.

    De îndată ce s-a ajuns la independenţă, adultul care continuă să ajute devine un obstacol. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Citiți aici articolul despre începerea învățării la oliță.

    Citiți aici despre scutecele textile și avantajele folosirii lor, așa cum le-am găsit noi.

  • Carafa cu apă

    Carafa cu apă

    Nu ţin minte exact când i-am lăsat lui Tudor carafa cu apă la îndemână. Ştiu că am început să îi arăt cum se foloseşte carafa în jurul vârstei de un an. Şi apoi l-am lăsat să exerseze mult, mai ales la sfârşitul mesei. Înainte de a împlini doi ani, m-am trezit într-o noapte când el ieşea din cameră şi l-am urmărit, în linişte. A mers în bucătărie, a aprins becul la cămară, cum făceam noi de obicei noaptea, să nu fie aşa puternică lumina, a luat carafa cu apă şi a turnat în pahar. După ce a băut, s-a întors direct în pat şi a adormit. Am fost atât de uimită, încât de-abia m-am abţinut să nu îl trezesc pe Lucian, să îi spun şi lui. De atunci, a făcut asta adeseori şi noi am stat deoparte de fiecare dată.

    Când Tereza s-a ridicat în picioare şi a ajuns la raftul unde era tava cu carafa cu apă, am mutat-o mai sus. Am verificat să ajungă Tudor cu uşurinţă la ea şi am lăsat-o acolo câteva luni bune. Când Tereza s-a urcat pe scaune, ajungând din nou la tavă, am înţeles că e momentul să o învăţăm să toarne singură. Dar tot nu i-am lăsat la îndemână carafa cu apă, considerând că e prea devreme.

    De câteva săptămâni, însă, am repus tava la locul iniţial şi am lăsat doar paharele cu apă pe ea. Raftul e lângă masa mică din bucătărie şi alături e cârpa cu care poate şterge picăturile căzute. Acum câteva zile, i-am pus şi carafa cu apă suficientă cât să umple un pahar. Mai ales la început, se pune doar atâta apă câtă sunt dispuşi adulţii să şteargă. Pentru că, dacă lăsăm copilul să exerseze singur, o parte din apă va ajunge şi pe masă sau pe jos.

    Când insistăm să îi arătăm din nou copilului cum să facă activitatea, înainte ca el să aibă ocazia de a se corecta singur, îi răpim şansa de a se distanţa de noi. Îl învăţăm implicit că, dacă el nu e aşa cum ni-l dorim noi, nu e suficient. Îi inoculăm o teamă de eşec, în loc de încredere în propria capacitate. Deşi credem că îl ajutăm, îi predăm, de fapt, o lecţie complet diferită. Ajutându-l, l-am privat de ocazia de a se bucura de încredere în sine. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

    La început, lui Tudor i-am pus o carafă mică, din ceramică. Am învăţat mai târziu că e mai bine să fie transparentă, pentru a vedea clar câtă apă e în carafă. Conform principiilor Montessori, toate materialele sunt din sticlă sau porţelan. Am cumpărat două carafe pentru vişinată, de un sfert de litru, destul de ieftine. Când una s-a spart, acum vreun an, am înlocuit-o uşor. Paharele sunt şi ele simple, potrivite pentru mâinile micuţe şi, mai ales, ieftine şi uşor de înlocuit dacă se sparg. Pentru că Tudor bea din ele, Tereza a trecut şi ea devreme de la cele mici, de început, la acestea.

    Când am început să învăţ despre Montessori şi să ne adaptăm viaţa la acest stil, mama m-a întrebat de ce trebuie să înveţe copiii aşa devreme să facă atâtea lucruri, pentru că oricum le vor deprinde mai târziu. M-am gândit atunci îndelung la întrebarea ei, încercând să văd dacă ar mai fi şi alte motive. Desigur, cel al independenţei, care este răspunsul evident, mi s-a părut că nu era complet. Acum, văzând dezvoltarea lui Tudor, mai ales, cred că explicaţia ar fi mai complexă.

    Dincolo de încântarea dată de simţul competenţei, este responsabilizarea. În plus, dezvoltarea mentală a celor mici nu are decât de câştigat. Cât de multe situaţii care necesită rezolvare, într-o simplă turnare a apei dintr-o carafă! În primul rând, e decizia de a ţine paharul pe tavă sau de a-l muta la masă. Atenţia de a-l prinde cu două mâini şi apoi de a te întoarce după carafa rămasă pe tavă. Turnarea în sine a apei şi concentrarea de care e nevoie pentru asta. Satisfacţie, desigur, de a bea dintr-un pahar pe care ţi l-ai umplut singur!

    În cazul unor pete de apă, e nevoie să iei cârpa, să ştergi, să o pui la loc. Să faci la fel cu carafa de apă şi cu paharul. Câţi paşi de învăţat, pentru o operaţie care nouă ne pare atât de simplă! Faptul că nu depinzi de nimeni, independenţa aceasta se cere multiplicată şi în alte zone ale vieţii. Copilul mic care îşi toarnă singur apă e interesat să se şi îmbrace sau dezbrace singur, să folosească toaleta, la fel ca adulţii, să mănânce singur. Şi, cred eu, e mult mai liniştit şi relaxat, împăcat cu sine.

    În serile trecute, cerând Tereza să bea sana, Lucian a vrut să îi toarne el în pahar. Dar ea a protestat imediat, vehement: „Singu’! Singu’!”. Şi atunci, lăsând-o s-o ţină ea, dar păstrând o mână în partea de jos a sticlei, Lucian s-a conformat. Pe când îşi ducea fericită paharul la gură, Tereza a repetat cu satisfacţie: „Singu’!”. Desigur, am fi putut chiar să-i turnăm mai întâi într-o carafă, pentru a avea şi mai multă libertate. Ar fi turnat atunci, cu adevărat, singură. Dar ca adulţi, încă învăţăm când să ne retragem, să îi sprijinim doar atât cât e necesar şi niciun pas în plus. Noi suntem într-un proces continuu de reeducare, dar care merită din plin!

    Nu interveniţi [în timp ce copilul lucrează]!

    Corectăm doar greşeala intenţionată. Asta înseamnă că avem rezerve pentru efectele greşelilor neintenţionate. Trebuie să avem rezerva emoţională de a rămâne calmi când carafa de sticlă cade din mâinile copilului. Trebuie să avem la îndemână ustensilele cu care să curăţăm mizeria. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

    Tereza va împlini în curând douăzeci şi una de luni. Sunt încă multe momentele în care Tudor o „răsfaţă” şi îi toarnă el apă sau lapte în pahar. Dar, tot mai des, reuşeşte să facă asta singură. Abia aştept clipele în care va putea să îi întoarcă favorurile lui Tudor! Cred că o va face cu aceeaşi bucurie şi generozitate. Important este să îi oferim în continuare cât mai multe astfel de ocazii de independenţă.

    Adultul care nu înţelege că un copil trebuie să îşi folosească mâinile şi care nu recunoaşte în asta prima manifestare a instinctului de a munci, poate fi un obstacol pentru dezvoltarea copilului. —Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

  • Învăţarea la oliţă

    Învăţarea la oliţă

    Există trei aspecte pe care adultul nu le poate controla pentru copil, respectiv mâncatul, somnul şi folosirea toaletei. Acestea sunt cele trei obiceiuri în privinţa cărora copilul are controlul deplin. Adultul poate doar să îi pregătească mediul şi să creeze rutine şi ritualuri pentru fiecare dintre ele. În acest fel, copilul le va deprinde mai uşor, cu atât mai mult cu cât surprindem perioadele senzitive pentru fiecare dintre ele. Tocmai de aceea, „montessorienii” nu vorbesc despre „antrenament”, ci despre „învăţarea la oliţă”.

    Începutul

    Pe Tudor l-am aşezat prima dată pe oliţă cu puţin înainte de a împlini un an. Nu mergea singur până la ea, dar reuşea să stea în picioare, dacă se ţinea de bară sau de alte lucruri. A fost destul de interesat la început, aşa că am continuat. În aceeaşi perioadă am făcut şi trecerea la scutecele textile. Perioada senzitivă pentru începerea învățării la oliţă este între douăsprezece şi optsprezece luni, iar pentru renunţarea la scutece, între optsprezece şi treizeci şi şase de luni.

    Pe la 18 luni, copiii intră într-o fază sensibilă, în care pot cu mai multă uşurinţă să-şi controleze sistemul nervos, devenit acum mult mai evoluat. În această etapă, majoritatea copiilor au atât interesul, cât şi capacitatea fizică de a-şi controla vezica urinară şi intestinul gros. Dacă li se va da ocazia de a purta cât mai mult timp chiloţi, şi nu scutece, vor deveni mult mai conştienţi de funcţiile corpului lor. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Avantajele scutecelor textile

    Tereza, văzându-l pe Tudor, a fost şi ea dornică să stea pe oliţă, cam de pe la unsprezece luni. Pe ea o schimbam deja în baie, încă de când s-a ridicat în picioare. La ea folosisem scutecele textile de când avea doar câteva luni. Între timp, citisem mai mult despre acest subiect şi ştiam cât e de important să simtă diferenţa dintre curat-murdar şi uscat-ud. Chiar dacă era uneori nevoie să o schimbăm de zece ori pe zi, am ales să facem asta, pentru a se obişnui cu senzaţia de curat şi uscat.

    La început, am aşezat-o pe oliţă doar după somnul de prânz, pentru a se obişnui încet. Dimineaţa aş fi fost eu prea somnoroasă, de aceea am ales miezul zilei. Era liniştită şi ea, ieşea veselă din cameră când se trezea şi venea să o iau în braţe. După câteva minute de îmbrăţişări, îi spuneam că urmează să o dezbrac, să mergem la baie, să se aşeze pe oliţă. În timp, am mers tot mai des la baie, de multe ori împreună, pentru că cei mici sunt foarte interesaţi în a-i imita pe cei din jur.

    Copiii învaţă să folosească toaleta când sunt pregătiţi, nu atunci când îşi găsesc părinţii timp să-i înveţe. […] Acest lucru variază de la un copil la altul. […] Dar, la fel ca în cazul altor aspecte legate de copii, dacă înţelegem cum evoluează lucrurile, putem pregăti mediul şi putem juca un rol încurajator în acest proces. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Semne pentru renunţarea la scutece

    După ce a împlinit un an, Tereza a fost mai des uscată, udând tot mai puţine scutece. Am simţit diferenţa când, în loc să spălăm scutecele o dată la două zile, am ajuns să le spălăm doar de două ori pe săptămână. După câteva luni, sunt zile în care poartă acelaşi scutec, curat, de dimineaţa şi până seara.

    Peste câteva săptămâni, Tereza va împlini un an şi jumătate. De ceva timp ne anunţă când se pregăteşte să ude scutecul sau când tocmai s-a întâmplat asta. De vreo săptămână, începe să îşi dea singură ştrampii jos, semnalându-ne şi mai concret. Desigur, au fost şi perioade în care a regresat, cum era normal şi cum ne şi aşteptam, de altfel. Am învăţat încă de la Tudor să rămânem calmi şi să îi susţinem, orice s-ar întâmpla. Am învăţat-o şi pe ea unde sunt prosopelele cu care să şteargă eventualele accidente şi coşul în care să le pună apoi.

    Folosirea limbajului potrivit

    Aşteptăm acum căldura, pentru a o lăsa mai mult timp dezbrăcată, ajutând-o astfel să conştientizeze mai bine ce se întâmplă în corpul ei. De când era mică, de câte ori am observat, am verbalizat ceea ce făcea. Limbajul folosit este important, de aceea am ales să îi spunem concret, de la început, ce se întâmplă. „Acum faci caca. Apoi o să te schimbăm. Aprinzi tu lumina la baie sau vrei să o aprind eu?”.

    Am învăţat să nu întrebăm dacă vrea să meargă la toaletă, ci să oferim două opţiuni sau să spunem noi, direct. „Acum mergem la baie, să faci pipi, să te speli şi apoi să te îmbrăcăm.” Evităm astfel şi luptele de putere care ar putea apărea, mai ales în jurul vârstei de doi ani.

    Tudor a renunţat la scutece, peste zi, pe când avea douăzeci şi două de luni. Era vară şi profitam de vremea caldă, pentru a-l lăsa cât mai mult posibil dezbrăcat, mai ales pe afară. În casă, uneori, foloseam chiloţii pentru învăţarea la oliţă. După o lună, l-am întrebat într-o seară, înainte de culcare, dacă vrea să îi mai punem scutec sau doarme fără. A ales să renunţe complet la ele şi de atunci nu i-am pus deloc.

    Au fost nopţi în care am schimbat aşternutul, dar eram pregătiţi şi am folosit protecţie pentru pat. Mai ales după ce s-a născut Tereza, au fost câteva săptămâni în care schimbam aşternutul şi de două ori, dar au trecut repede şi l-am susţinut de fiecare dată. Aşa ne transmitea organismul lui cât îi e de greu să se adapteze la noua formulă de familie.

    Factori de succes pentru învăţarea la oliţă – mediul şi rutinele

    Copilul este în stare să îşi controleze bine corpul doar în jurul vârstei de doi ani. De aceea, aşteptările de a fi complet uscat mai devreme sunt, adesea, nerealiste. Presiunea care ar pune-o pe copil ar putea duce la diverse boli, dintre care unele ar fi greu de tratat. Forţarea sau mustrarea copilului pentru folosirea oliţei poate duce la lupte serioase de putere, care să persiste ani buni. Învăţarea la oliţă este în controlul deplin al copilului. Adultul îi poate, însă, pregăti mediul şi crea rutine şi ritualuri care să îl ajute.

    Activităţi pentru copii

    Noi am păstrat oliţa doar în baie. Am ales una pe care copiii să stea confortabil, cu picioarele bine aşezate pe podea. Genunchii trebuie să fie mai sus decât bazinul, aspect foarte important pentru eliminarea corectă. Am aşezat oliţa pe un covoraş, alături de coşul pentru scutece ude sau murdare şi am avut mereu la îndemână o carte sau activitate cu care să atragem copilul. Cele mai de succes au fost o cheie şi un lacăt, pe care să le potrivească, un şurub şi o piuliţă, pentru învârtit, o sticlă sau un borcan cu capac, pe care să le înfileteze. Am mai pus alături, uneori, nişte căni din plastic, de stivuit sau nişte roţi pentru baie, prinse de faianţă, pe care să le învârtă.

    Cărţi pentru copii despre învăţarea la oliţă

    Cartea cel mai des folosită la noi a fost Everybody Poos, scrisă de japonezul Taro Gomi. Propoziţia din finalul cărţii, pe care am folosit-o des, e „Toate creaturile mănâncă, deci toată lumea face caca.” Am discutat despre ce se întâmplă cu alimentele şi lichidele în corpul nostru şi de ce e important şi sănătos să eliminăm ceea ce nu ne e de folos. La început, când Tudor nu folosea întotdeauna oliţa, îi spuneam cât mai blând posibil: „Pipi facem la oliţă. Când eşti pregătit, faci şi tu doar acolo.” O altă carte recomandată des este Potty, de Leslie Patricelli. Noi nu am avut-o, dar mi-au plăcut mult paginile ei, din acest video.

    O oliţă pentru fiecare baie

    Acolo unde sunt mai multe băi, se recomandă să fie o oliţă în fiecare dintre ele. La noi, asta înseamnă că am pus una afară, în curte, unde stăm vara aproape toată ziua. Mai avem una şi la bunica-străbunica în baie, unde copiii merg zilnic.

    Pregătirea băii

    Noi am folosit bideul din baie drept chiuvetă pentru copii. Am pus în dreptul lui o oglindă, o savonieră cu săpunuri mai mici, periuţa pentru unghii şi un burete cu care Tudor îşi spală oliţa. Şi periuţa şi pasta de dinţi sunt puse la îndemână, lângă vană, de unde le poate lua singur. Alături de oglindă, am pus două cuiere cu ventuze şi pe ele, prosoapele pentru fiecare. Prosoape curate, de schimb, sunt şi ele puse mai jos, astfel încât Tudor le înlocuieşte singur, când e nevoie. Prosopul ud îl pune în coşul de rufe. În ultima vreme, dacă sunt amândoi deodată în baie, Tudor cedează bideul şi se urcă pe un taburet pentru a folosi chiuveta „de oameni mari”. Încă dinainte de a împlini trei ani, foloseşte singur toaleta, oricând are nevoie. Ne mai cheamă doar ocazional, când e nevoie să îl spălăm pe corp şi nu reuşeşte singur.

    Tereza e acum interesată să îşi pună scutecele ude în coş, să se aşeze pe oliţă, să o spele, după ce noi o golim, să tragă apa (după ce o urcăm noi pe vasul de toaletă), să ia săpunul, să îşi frece mâinile între ele, să se clătească, să ne arate care e prosopul ei. Încercăm să facem, de fiecare dată, cât mai puţin posibil, pentru a o lăsa să exerseze singură, cât mai mult.

    Exerciţii de gimnastică pelvică

    La unul dintre cursuri ni s-a spus că modelarea lutului sau a plastilinei este şi un bun exerciţiu de gimnastică pelvică. Astfel de exerciţii ar fi utile mai ales pentru copiii constipaţi. Din fericire, ambii copii sunt mari mâncători de legume şi fructe, fac multă mişcare şi nu au astfel de probleme.

    Resurse suplimentare despre învăţarea la oliţă

    Învăţarea la oliţă a fost pentru noi, până acum, un proces destul de uşor. De aceea, nu am simţit nevoia să citesc în mod special vreo carte despre asta. Dr. Laura Markham, pe care o admir mult, recomandă cartea scrisă de Elizabeth Pantley. Pentru mine, articolele scrise pe site-ul ei, Aha Parenting, au fost extrem de utile. De asemenea, pentru abordarea Montessori, m-a ajutat articolul scris de Pilar Bewley pentru Voilà Montessori. O carte recomandată de ea, apropiată de abordarea Montessori, este cea scrisă de dr. Jill Lekovic. Un alt articol util, centrat inclusiv pe rolul adultului în susţinerea acestui proces, este cel de la The Montessori Notebook.

    Trecerea de la scutec la oliţă este un proces firesc, care începe când dorinţa copilului de a fi mare şi dezvoltarea sa neurologică au ajuns în acel punct în care îşi poate controla vezica şi colonul. Nu ne antrenăm copiii să folosească closetul, ci îi sprijinim atunci când sunt pregătiţi să o facă. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Citiți aici despre scutecele textile și avantajele folosirii lor, așa cum le-am găsit noi.

    Citiți aici articolul despre episodul final al învățării la oliță.

  • Dulapul de haine

    Dulapul de haine

    De câte ori urmează să ieşim afară, Tudor aleargă să se îmbrace. De multe ori, el e deja în curte, pe când noi abia ne încălţăm. Uneori, alege din dulapul Terezei şi hainele ei. Alteori, ocupată să o aranjez pe ea, îmi găsesc hainele pregătite pe pat. „M-am gândit să mergi azi cu bluza asta, ce zici?”, mă întreabă.

    Tudor a avut de mic acces la dulapul cu hainele lui. L-am încurajat mereu să-şi aleagă îmbrăcămintea dorită. Am început prin a-i da de ales dintre două bluze sau două perechi de pantaloni, apoi i-am spus ce anume ar trebui să ia din sertar (maiou, chiloţi, pantaloni, bluză). I-am explicat care sunt hainele de casă, de oraş sau cele pentru noapte. În cele din urmă, a fost suficient să îi spunem cum e vremea. „E destul de frig afară azi, ne îmbrăcăm mai gros”. „S-a încălzit acum, dar bate vântul, n-ar strica să avem şi o geacă cu noi.”

    Urmând sfaturile Uraniei Cremene, l-am lăsat să aleagă singur cât de gros se îmbracă. I-am spus mereu: „e corpul tău, e alegerea ta”. Noi i-am pregătit doar soluţii rezonabile, adică nu am lăsat sandalele ca opţiune, când afară era iarnă. Acum, dacă îi e cald, îşi dă singur geaca sau căciula jos. Când îi e rece, vine să îşi mai ia o haină sau ne cere să intrăm în casă. Dacă bunica insistă să se îmbrace mai gros, îi răspunde prompt: „corpul meu şi alegerea mea”.

    Aş dori să dau tuturor mamelor un sfat cât se poate de simplu: „Lăsaţi-i pe copiii voştri de trei sau patru ani să se spele şi să se îmbrace singuri, lăsaţi-i să mănânce singuri, aşa cum le este lor mai comod!” (Maria Montessori, Copilul în familie)

    Când am rearanjat camera copiilor în acord cu principiile Montessori, le-am făcut totul pe măsură, inclusiv dulapul.

    Copilul nu are un mediu potrivit pentru el deoarece trăieşte în lumea adulţilor. Această disproporţie are anumite consecinţe caracteristice pentru viaţa copilului de astăzi. Se pare că, din cauza diferenţei de dimensiune dintre copil şi obiectele care îl înconjoară, acesta nu ştie cum să stabilească nicio relaţie între el şi obiecte şi că, în consecinţă, nu-şi poate realiza dezvoltarea firească. […]

    Iată, aşadar, care sunt principiile fundamentale: mobilele trebuie să fie uşoare şi aşezate în aşa fel încât copilul să le poată transporta uşor; tablourile trebuie aşezate la o înălţime care să-i permită copilului să le observe cu uşurinţă. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    Am comandat o bară pentru umeraşe, Lucian a cumpărat scândurile, le-a tăiat după măsuri şi a făcut dulapul de haine. Pentru că s-a născut Tereza, am hotărât să îl folosim mai întâi pentru scutece şi câteva haine de-ale ei, iar lui Tudor i-am lăsat sertarele cu care se obişnuise. În timp, după ce nu mai e nevoie de scutece, o să folosim acest dulap pentru hainele amândurora. Până atunci, îi lăsăm Terezei la îndemână câte două-trei obiecte din principalele articole vestimentare. Fac la fel ca atunci când învaţă să toarne apa în pahar: pun în carafă doar atâta apă cât sunt dispusă să şterg. Am lăsat deocamdată în dulap doar atâtea haine cât sunt dispusă să rearanjez după câte un „raid” de-al ei. În plus, prea multe alegeri pot fi copleşitoare pentru cei mici.

    În ceea ce priveşte îmbrăcămintea, ca şi în cazul altor numeroase lucruri pentru copiii mici, mai puţin înseamnă mai mult. Dacă vă rezumaţi la cantitatea necesară, nu numai că faceţi ca obiectivul de independenţă al copilului dumneavoastră să fie realizabil pentru el, ci vă simplificaţi şi dumneavoastră viaţa. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    Dulapul de haine

  • Rama Montessori pentru legat funde

    Rama Montessori pentru legat funde

    Cu puţin înainte de a împlini trei ani, Tudor a devenit foarte interesat de făcut funde. Profita de orice şnur, pentru a încerca să îl lege. Când i-am cumpărat, din greşeală, nişte ghete de iarnă pe care nu le putea încheia doar cu fermoarul lateral, a devenit şi mai interesat de funde. Timp de aproape două luni, am ezitat să îi fac rama de îmbrăcat Montessori pentru legat funde. Mi se părea că e încă prea devreme, citisem că e subiect de prezentat după trei ani şi jumătate, aşa că am tot amânat.

    Văzând însă că interesul e tot mai crescut, după vreo două luni, i-am făcut rama pentru funde. Am folosit cadrul de la rama cu fermoar, de care nu mai avea nevoie. Am cumpărat mai întâi panglici de culori diferite, dar ar fi fost prea greu de cusut. Culorile diferite sunt importante, pentru a înţelege ce se întâmplă cu panglicile, în timpul procesului de legare. Am cumpărat apoi nişte şireturi, am ales un material avut în casă şi am pus în funcţiune maşina de cusut. Novice în folosirea ei, a fost o satisfacţie deosebită şi pentru mine să pot face singură totul.

    Partea cea mai grea mi s-a părut, însă, învăţarea prezentării. Cu mişcări cât mai simple, lente şi în aceeaşi ordine, am făcut repetiţii intense, seara. Cu exerciţiile de până atunci, Tudor reuşea să facă nodul. După aceea, încerca să facă fundele, şi, după numeroase încercări, mă ruga să îl ajut. Am primit sfatul de a repeta prezentarea în punctul în care se blochează, de câte ori e nevoie. Important este să fie mişcările încetinite şi clare. În timpul prezentării oricărei activităţi, nu se vorbeşte niciodată, pentru a nu distrage atenţia copiilor de la gesturile făcute. O altă recomandare a fost de a-l lăsa să înveţe aşa cum descoperă el că e mai uşor, chiar dacă diferă de prezentarea mea. Întrucât se pot lega şireturi în atât de multe feluri, fiecare copil îşi descoperă metoda preferată de lucru.

    De cel puţin două ori pe zi, Tudor alege să lucreze cu rama pentru legat funde. În plus, exersează cu fiecare şiret pe care îl găseşte – de la pantaloni, papuci, diferite haine. Zilele trecute, cu mult entuziasm, a alergat prin casă, arătându-ne cum a reuşit să facă o fundă. Îşi luase pantalonii cu şiret şi, pentru că era scurt, reuşise să facă o singură fundă. Într-o după-masă, înainte de a pleca afară, a stat timp de douăzeci de minute, încercând să treacă şireturile în zigzag prin găurile ghetelor şi apoi să le lege. La sfârşit, ne-a cerut ajutorul pentru funde, restul făcând singur.

    Tudor m-a învăţat, din nou, cât de important este să urmăreşti copilul şi nevoile lui. Principiul acesta de bază în pedagogia Montessori nu dă greş! S-a întâmplat la fel când a învăţat să se îmbrace singur, să închidă fermoarul sau să folosească cuţitul. Sau când a învăţat să închidă capsele, folosind scutecele textile. Maria Montessori a insistat ca exerciţiile copiilor să aibă un scop practic direct. Setul de bucătărie cu fructe din lemn şi cuţit nu vor fi niciodată Montessori, deşi sunt adesea prezentate astfel. În schimb, tăierea unui fruct pentru o gustare, ungerea feliei de pâine şi turnarea apei într-un pahar, da. Cu toate acestea, ramele de îmbrăcat au un scop practic derivat. Ele susţin învăţarea în mod indirect, eliminând frustrarea pe care o întâmpinăm şi noi atunci când, de pildă, nu reuşim să ne descheiem fermoarul prins greşit.

    În loc să servească în mod direct unui obiectiv important, ramele de îmbrăcat contribuie indirect la acesta, prin faptul că îi învață pe copii să folosească elementele de fixare a îmbrăcămintei. Rațiunea Montessori pentru acest lucru este că lucrul la îmbrăcămintea proprie poate fi frustrant într-o măsură care poate împiedica învățarea. Ramele de îmbrăcat oferă o alternativă de învăţare a acestor abilităţi, mai puțin frustrantă, decât folosirea propriilor haine. (Angeline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

  • Şorţul de bucătărie, brioşele şi învăţarea

    Şorţul de bucătărie, brioşele şi învăţarea

    Şorţul de bucătărie începe să-i rămână mic lui Tudor. I l-am făcut înainte de a împlini doi ani, fiind primul meu proiect cu maşina de cusut. Tudor ne ajută adesea în bucătărie. Îi place mult să frământe aluatul, să cureţe legume sau să aranjeze hârtiile în tava de brioşe. Când era mai mic, dacă voia orez în lapte, scotea din dulap oala în care i-l făceam de obicei. Dacă voia biscuiţi, îmi arăta şorţul. Acum ştie să ceară direct ceea ce doreşte. Sau să îşi pună şorţul şi să mă cheme la lucru.

    Un şorţ potrivit ca dimensiune pentru copil, pe care să şi-l poată pune şi scoată singur, este, de asemenea, esenţial pentru activitatea copilului în bucătărie. Operaţiunea de a-şi pune şi scoate şorţul ajută la definirea începutului şi sfârşitului activităţii. Îl face să îşi amintească, în timpul activităţii, că este implicat într-un proces, ceea ce ajută la limitarea distragerii atenţiei. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    Ultima dată când a vrut brioşe, Tudor s-a spălat pe mâini, şi-a pus şorţul şi a mers la masa mică. Îi pregătisem şi cântărisem deja ingredientele. A spart ouăle într-o cană, câte unul, să poată culege uşor coaja căzută în albuş. Le-a turnat pe rând în vas, a pus coaja pe un şerveţel pe care l-a aruncat la gunoi, apoi s-a spălat pe mâini. Insistăm ca de fiecare dată când lucrează cu ouă crude sau pune mâna pe carne crudă, să se spele temeinic pe mâini. I-am explicat şi de ce, dar repetăm riscurile cu fiecare ocazie.

    Întors la masa de lucru, a bătut ouăle cu telul, a adăugat laptele, a amestecat iar. A pus făina şi praful de copt în vas, făcând transfer cu lingura din bolul în care i le cântărisem. A avut răbdare la fiecare mişcare, până a turnat mai bine de jumătate din făină. Apoi a vărsat restul direct din bol în vas. A şters aproape toată făina rămasă pe masă şi a amestecat. Când a fost prea greu de învârtit, m-a rugat să îl ajut şi eu. A pus nuca de cocos şi zeama de lămâie, a turnat şi untul topit şi a amestecat din nou. Apoi, spre surprinderea mea, a avut răbdare să transfere compoziţia cu lingura în paisprezece forme. Restul de şase mi-a zis să le umplu eu. A deschis apoi uşa cuptorului şi am pus tava înăuntru. Şi-a dat jos şorţul şi s-a dus să se spele pe mâini.

    Nerăbdarea cea mare a fost mai ales până s-au răcit brioşele suficient de mult încât să poată fi mâncate. Când le luăm cu noi la pachet, spune cu încântare tuturor că sunt făcute de el. Altfel, îi reaminteşte Terezei, când mănâncă amândoi la masa mică din bucătărie. În curând, vor putea lucra împreună. Abia aştept să îl aud explicându-i şi să-l văd arătându-i Terezei cum să procedeze! Până atunci, însă, ea o să facă treptat pregătirea indirectă, cum a făcut şi Tudor la început. Va face transferuri, exerciţii pentru întărirea muşchilor mici ai mâinii şi pentru coordonarea mână-ochi, va învăţa să se spele pe mâini sau să-şi pună şorţul. Îşi va exersa astfel şi concentrarea, pentru că vom avea grijă să nu o întrerupem, odată ce a început să lucreze.

    Spune-mi şi o să uit; învaţă-mă şi s-ar putea să-mi amintesc; implică-mă şi o să învăţ. (Benjamin Franklin)