Învăţ Montessori

Blog

Puiul de căprioară

Tereza a văzut o imagine în care un pui de căprioară rănit a rămas în urmă, în timp ce mama și fratele mai mic au fugit în pădure. Era seară, aproape ora de culcare și ea a început să plângă în hohote. Era atât de afectată, încât nu avea cum să fie doar de la oboseală. Am luat-o în brațe și am ținut-o strâns. Când s-a liniștit puțin, am întrebat-o ce văzuse, ce se întâmplase, întrucât nu fusesem lângă ea. Suspinând tare și apoi plângând din nou în hohote, mi-a spus despre puiul de căprioară.

I-am repetat ce îmi spusese și apoi ea a adăugat: „Mama nu trebuia să îl lase singur!”. I-am confirmat că probabil a fost foarte greu pentru puiul de căprioară să rămână singur, fără mama lui. Asta a încurajat-o să plângă din nou, cu suspine. Am continuat să o țin în brațe, fără să vorbesc. Mă strângea tare și plângea, din ce în ce mai încet.

Am văzut adesea în ultimul timp recomandarea de a-i ajuta pe copii să își gestioneze emoțiile. De fiecare dată, strâng din dinți, pentru că e una dintre cele mai neinspirate idei pe care le-am auzit. Copiii nu au nevoie să învețe cum să-și gestioneze emoțiile. A gestiona înseamnă a controla. Iar controlul este o acțiune pe care o face mintea noastră.

În schimb, trăirile vin din corp și nu au, la început, nicio legătură cu mintea. De aceea, le propun mereu părinților să exploreze emoțiile alături de copiii lor, dar și pentru ei înșiși, nicidecum să le gestioneze. Explorarea merge înapoi în corp, nu are nicio legătură cu controlul, ci presupune trăire. Or, emoțiile noastre tocmai de asta au nevoie – ca noi să le lăsăm să își spună mesajul. Atunci când le controlăm, le suprimăm, le tăiem vocea. Când le explorăm, le dăm viață, le lăsăm să transmită ceea ce au de spus.

Când Tereza a putut vorbi liniștită, am întrebat-o dacă ea s-a simțit vreodată precum puiul de căprioară. Dacă a fost vreun moment când a simțit că a rămas singură și eu am plecat cu Tudor. Și, plângând din nou, mi-a povestit că era în curte, cu tata și Tudor, când ei au venit în casă și ea a rămas afară. Și că a trebuit să vină singură în casă, pentru că Lucian venise cu Tudor în brațe.

„A fost greu să rămâi atunci singură”, i-am confirmat. „Probabil te-ai simțit speriată și neliniștită, pentru că nu ai înțeles ce se întâmplă.” Răspunsul a venit pe loc, într-un „daaaa” spus printre suspine adânci. „Și tata nu a venit destul de repede după tine.” ”Nuuuu, am venit singură în casă și plângeam.” Am mângâiat-o cu blândețe pe spate și am strâns-o la piept.

Emoțiile ei nu aveau nevoie de nicio explicație din partea mea, de nicio justificare pentru ceea ce se întâmplase. Ea avea nevoie în clipele acelea să fie auzită, ținută în brațe și nimic mai mult. Aveam o idee despre incidentul pe care îl menționase ea.

Fuseseră două cazuri în care Lucian îl adusese pe Tudor în casă, de urgență, petrecute cu unul sau doi ani în urmă. În primul, avea o rană la cap, care sângera puternic, când Tereza îl lovise din greșeală cu o piatră. În cel de al doilea, îl adusese pe el mai întâi, pentru a-l proteja și a-l ajuta eu să se liniștească. Dar poveștile acestea nu erau în acel moment la fel de importante precum trăirile Terezei.

Fiind deja pregătită de somn, am ținut-o în brațe cât a avut nevoie, mângâind-o alături de Tudor, care venise să fie alături de ea. În cele din urmă, a adormit, suspinând profund. A avut una dintre cele mai liniștite nopți, dormind dimineața chiar mai târziu decât de obicei.

A doua zi, am întrebat-o mai multe despre momentul în care se găsise singură în curte. De data aceasta, mi-a povestit destul de liniștită și am recunoscut că a fost vorba de cel de al doilea incident la care mă gândisem eu. I-am cerut detalii și am discutat despre ce își amintea ea că se întâmplase. Am întrebat-o de ce o fi procedat tata așa, dacă ar fi putut face altfel, dacă pentru ea ar fi putut lucrurile să fie altfel.

E important să îi ajutăm pe copii să așeze amintirile în ordine și să creeze o povestire cu sens din tot ceea ce își amintesc. Desigur, e la fel de important ca și noi să facem același lucru, atunci când ne simțim provocați. Întocmai cum demonstrase Tereza, văzând puiul de căprioară, nu reacționăm niciodată la ceea ce se întâmplă, ci la ceea ce mintea noastră ne spune că se întâmplă. Reacțiile vin întotdeauna din trecut. Iar când avem curajul să ne explorăm emoțiile, să trăim pe deplin ceea ce simțim, facem lumină în noi. Povestea capătă sens și reactivitatea noastră dispare.

Înainte de a adormi, în seara respectivă, i-am mulțumit Terezei că a împărtășit cu mine emoțiile ei. I-am spus cât de important este să ne dăm voie să simțim și să împărtășim trăirile cu altcineva. I-am spus că la asta mă refer, mai ales, atunci când le spun că noi vom putea vorbi oricând, despre orice. Că suntem oameni și că toată viața noastră simțim. Că putem vorbi împreună despre tristețe, furie, gelozie, vinovăție, entuziasm, iubire sau bucurie. Că toate sunt parte din noi și fiecare om le trăiește pe toate, de-a lungul vieții.

Ca adulți, suntem atât de concentrați să-i învățăm pe copii cum să se poarte. Dar comportamentul nu este decât vârful aisbergului. Dacă încercăm să-l cioplim, fără să înțelegem ce se află dedesubt, facem o muncă de suprafață. Pentru a lucra profund, cu sens, e necesar să îi învățăm pe copii să descopere ce se află în interior.

Explorarea este cea care duce la cunoaștere. Iar cunoașterea și aprofundarea ei sunt cele care duc la măiestrie. Nu vă învățați copiii să își gestioneze emoțiile. Ei au mai întâi nevoie să le exploreze și să se împrietenească cu fiecare dintre ele. Nu există emoții pozitive sau negative. Ele sunt doar mesaje pe care corpul nostru ni le transmite și care așteaptă să fie ascultate. Oricât de mulți ani ar dura asta.

Nu e ciudat? Putem să ne vedem doar exteriorul, dar aproape totul se întâmplă în interior. (Charlie Mackesy, Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul)

(Photo by Scott Carroll on Unsplash)

24 februarie 2022
Lotta și bicicleta

Astrid Lindgren este una dintre autoarele preferate ale lui Tudor. A aflat despre ea din seria Fetelor rebele și a cunoscut-o apoi drept creatoarea lui Pippi. A citit sau ne-a rugat să-i citim cărțile din seria Pippi Șosețica de cel puțin cinci ori. Știe pe de rost fragmente întregi și „Salutare!” a devenit modul preferat al copiilor de a-i întâmpina pe cei din jur. De aceea, eram sigură că Lotta și bicicleta le va plăcea amândurora.

Cea de a treia carte din seria aventurilor cu copiii de pe strada Zurbagiilor este minunat scrisă! Lotta este o fetiță de cinci ani care își dorește tare mult să meargă pe bicicletă. Din păcate, nu are nici bicicletă potrivită și nici nu știe încă să meargă pe una. Dar, asemenea altor eroine create de Astrid Lindgren, și Lotta este puternică, plină de idei și foarte hotărâtă să obțină ceea ce își dorește.

Tereza s-a bucurat să citim în mod repetat despre Lotta și aventurile ei. Cred că și ea așteaptă nerăbdătoare să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare. Iar Tudor s-a oferit să o ajute, spunându-i că o va sprijini, la fel cum face fratele eroinei din carte.

-Dacă n-am să primesc o bicicletă adevărată de ziua mea, am să fac singură rost de una, șopti Lotta. În secret.
(Astrid Lindgren, Lotta și bicicleta)

Lectura Lottei deschidă o listă lungă de subiecte care pot fi explorate împreună cu copiii. Putem povesti despre determinarea ei, despre tricicleta care fusese bună până de curând sau despre doritul în secret. Cu măiestria lui Astrid Lindgren, copiii înțeleg și de ce e bine să nu ia ceva care nu e al lor. Blândețea mătușii Berg, care nu o dojenește pe Lotta, ci îi dă voie să învețe singură din cele întâmplate, e un exemplu minunat. Iar franchețea cu care frații ei îi spun că a greșit este atât de potrivită unui dialog între copii.

Trăirile prin care trece fetița de cinci ani merită discutate îndelung. Gelozie, tristețe, bucurie, mândrie, durere, recunoștință, curaj și încântare sunt câteva dintre emoțiile care pot fi explorate cu copiii. Noi am găsit destule paralele cu întâmplări prin care au trecut Tudor și Tereza, făcând ca totul să devină mult mai familiar.

De câte ori deschide Lotta și bicicleta, Tereza merge mai întâi la poza cu genunchiul însângerat al fetiței. A fost prima imagine care i-a atras atenția atunci când am primit-o de la biblioteca noastră preferată. Fără să știe nimic despre ea, a rămas impresionată de plânsul Lottei și mi-a cerut imediat să îi spun despre ce e vorba. De atunci, de câte ori citim cartea, stă nemișcată, pentru a-i afla povestea, poposind mai mult la pagina aceea.

Când citim împreună, îmi place să ne îndreptăm atenția și asupra editurii, traducătorului sau anului în care a fost publicată cartea. Facem comparații, discutăm despre cum era pe vremea aceea și, de exemplu în cazul Lottei, despre motivele pentru care ea nu purta cască de protecție. Găsim persoane născute în perioada în care a apărut cartea și ne gândim la cum se trăia atunci. Este o modalitate ușoară de a-i face atenți pe copii la schimbările istorice. În timp, vor observa singuri asemănări sau modificări ale stilurilor de viață. Citind, își vor pune întrebări, cărora le pot căuta răspunsul în alte cărți din bibliotecă sau chiar la alte persoane.

Tereza este la vârsta la care mintea matematică se ascute intens. Așa că, inclusiv când citim, ne oprim pentru a face loc număratului. Și, în ultima vreme, ne cere să încetinim și pentru a căuta cele câteva litere pe care le cunoaște. Aceasta este una dintre fascinațiile lecturii, pentru mine. Orice carte ai citi și despre orice ai citi, poți să faci legături nenumărate, cu subiecte atât de diverse! Între coperțile fiecărei cărți se ascunde o lume întreagă!

20 februarie 2022
Viața practică la patru ani

Viața practică în lumea Montessori se referă la activitatea care are drept scop îngrijirea personală, a casei sau a mediului înconjurător. Copiii mici sunt deosebit de atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor și doresc să ia parte la viața de zi cu zi. La început, activitățile de viață practică e important să fie prezentate cât mai simplu, în pași mici, dar cât mai atractiv. În timp, copiii se vor bucura să preia sarcini tot mai complexe.

Maria Montessori spunea că exercițiile legate de viața practică sunt primele care captează atenția copilului intrat în mediul Montessori. Odată trezit interesul și dezvoltată concentrarea, se introduc exercițiile senzoriale, apoi de limbaj, matematică sau din alte arii de dezvoltare.

La Tereza, vârsta de patru ani înseamnă menținerea interesului pentru exercițiile legate de viața practică. Și, văzând că se descurcă atât de bine în anumite privințe, ne e greu uneori să ne amintim că, pentru copii, procesul este mai important decât rezultatul. Și că, uneori, oricât de bine am ști să facem anumite lucruri, tot avem momente când vrem să le facă alții în locul nostru sau să primim ajutor.

Pasiunea Terezei în această perioadă este să facă aluat. Vrea să facă asta în fiecare zi, mulțumindu-se rareori cu plastilina, din care nu poate gusta la sfârșit. Nevoia de ordine, puternică la această vârstă, o determină să aleagă mereu același aluat, făcând de prea puține ori abateri de la el. Făină, apă, ulei, puțină scorțișoară, eventual și drojdie, este suficient pentru a face câteva figurine pe care le mănâncă sau oferă altora cu plăcere.

Poate deja să toarne apă din carafa mare, de un litru, chiar și atunci când e plină. În cazul în care îi curg câțiva stropi pe lângă, știe să ia cârpa și să șteargă, de cele mai multe ori. În zilele în care alege să pună masa, o face cu multă atenție. Într-o seară, vrând să facă picnic în sufragerie, și-a pregătit încântată cina. A întins pătura de picnic pe jos, la fel ca Liv și Émy, din cartea care îi place în această perioadă. Și-a turnat laptele în carafă, și-a ales cana preferată și farfurioare pentru fiecare. A cerut pâine cu unt și telemea, lângă care a pus niște ardei roșu. Desigur, furculița pentru legume a fost ideală și pentru mâncat chifteaua pe care și-a adus-o cu grijă din bucătărie.

Urmând exemplul lui Tudor, își sparge singură oul pentru ou ochi, pe care îl mănâncă apoi cu mare plăcere. Curățatul și tăiatul legumelor pentru mâncat crude sau gătit este, în continuare, una dintre activitățile preferate ale ambilor copii. Și, în ultima vreme, cumpărăm ceva mai des detergent de vase. Terezei îi place să își spele farfuria și tacâmurile temeinic.

Bideul din baie strălucește de curățenie, pentru că îl spală aproape zilnic, cu burete și săpun. La fel de interesantă i se pare și ștergerea oglinzii de la dulapul din camera noastră. Îi place să folosească pulverizatorul cu apă și să șteargă apoi cu două rânduri de cârpe, până când rămâne totul uscat. În aceeași categorie intră și măturatul, fiind tot mai pricepută în mânuirea concomitentă a măturii și fărașului.

Atunci când au mediul pregătit, copiilor le plac foarte mult aceste sarcini casnice. Iar dacă țin neapărat să facă ceva, dar nu au materialul la dispoziție, lucrează atât de bine în echipă, pentru a-și găsi cele necesare! Creativitatea de care dau dovadă ne surprinde, adesea.

Tudor a avut o perioadă când a fost extrem de interesat de făcut funde. I-am pregătit atunci și materialul Montessori care să îl ajute. Tereza a învățat între timp să facă nodul, dar fundele încă nu îi reușesc. În schimb, își încheie nasturii, fermoarul, prinde capsele și carabina de la poșetă sau echipamentul de cățărare. Reușește să se îmbrace singură, deși sunt zile sau momente în care preferă să fie asistată. Urmărindu-mă pe mine, dar și citind din Kiki și Jax, împăturește hainele cu plăcere, punându-le uneori singură în dulap.

În luna decembrie, copiii s-au întors din grădină cu un mănunchi de ceapă verde. O găsiseră sub stratul de iarbă pe care îl cosiseră cu câteva săptămâni mai devreme. Au fost atât de fericiți să mănânce din ceapa aceea! Activitățile de grădinărit sunt și ele parte din viața practică. Iar Tereza lucrează cu bucurie în grădină, în rând cu Tudor. Le face plăcere să ne amintească cum și-au ajutat bunica să planteze arpagicul. Și cum l-au udat apoi, înainte să se bucure de ceapa bună din care mușcă de parcă ar fi măr.

Ucenică vrednică a lui Tudor, reușește să mânuiască destul de bine șurubelnița sau mașina de găurit. Una dintre glumele lor, auzite de la persoane îngrijorate că ar putea păți ceva, este: „Fetițele nu lucrează cu ciocanul!”. Din fericire, plăcerea de a face trece dincolo de astfel de convingeri, pe care și noi le punem la colț. „Să nu lași pe nimeni să-ți spună de ce ești sau nu în stare” este una dintre replicile pe care Lucian i le dă mereu Terezei.

Sunt zile în care simt că nu putem ține ritmul cu modul în care deprind ei lucrurile. Sunt atât de dornici să facă singuri, încât e nevoie uneori să ne reamintim cât de mult au crescut. Și, cu cât sunt mai implicați, cu atât progresează mai repede. Important este să învățăm noi, la timp, cum să facem un pas în spate și să le lăsăm calea liberă.

Adultul care nu înţelege că un copil trebuie să îşi folosească mâinile şi care nu recunoaşte în asta prima manifestare a instinctului de a munci, poate fi un obstacol pentru dezvoltarea copilului. —Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

8 februarie 2022
Hai să găsim o soluție!

Tudor și Tereza au deseori divergențe, momente în care nu se înțeleg sau în care se luptă pentru ceva anume. Sunt frați, cu alte cuvinte. De Crăciun, lucrând cu setul de piese magnetice pentru construit, primit de Tereza, au ajuns într-un astfel de moment. Fiind seară, mă gândeam că va fi nevoie să intervin. Dar, spre surprinderea mea, Tudor i-a spus imediat Terezei: „Hai să găsim o soluție!”.

Nu e prima dată când folosesc această abordare. Cu toate acestea, a fost primul moment în care, obosiți fiind, au recurs la ea. Au învățat să împartă frățește, deși nu pe jumătate, de ceva timp. Au învățat să își aștepte rândul, așa cum se face în clasele Montessori, chiar dacă nu întotdeauna răbdători. Acum, observ că au învățat să vină cu soluții care să îi mulțumească pe amândoi, după adevărate negocieri și dezbateri.

Ca părinți, știu cât de greu e să ne abținem din a comenta, din a le rezolva problema sau din a lua partea unuia sau altuia dintre copii. Ni se întâmplă să o facem mai des decât ne-am dori-o, din păcate. În rarele momente în care suntem cu adevărat prezenți alături de ei, reușim să îi ajutăm să se asculte reciproc. Și, în clipele acelea, le-am spus mereu copiilor: „Hai să găsim o soluție!” sau „Oare putem găsi o rezolvare pentru problema aceasta?”.

În relația mea cu Lucian, am văzut că adesea comunicarea ne stă în cale. Ajungem la conflicte destul de serioase, dar apoi, stând la discuții, ne dăm seama că eram în lumi complet paralele. Niciunul dintre noi nu se simțea văzut, ascultat sau înțeles, așa că nu eram dispuși să facem nicio concesie. La fel se întâmplă, desigur, și cu frații.

Această îndemnare la găsirea unei soluții începe întotdeauna prin a spune sau a repeta ceea ce își dorește fiecare. Este ceea ce i-am învățat și pe copii să facă. „Am nevoie de un triunghi mov, pentru a termina vagonul de tren.” „Eu construiesc un castel și nu vreau să îl stric, că e aproape gata.” Rolul nostru de comentator sportiv sau de interpret-traducător, recomandat de atâția specialiști, este grozav pentru genul acesta de situații.

Frumusețea acestei abordări este că îi ajută pe copii să se simtă responsabili. În loc să atragem atenția asupra noastră, pentru rezolvarea conflictului din frați, îi împuternicim pe ei să găsească o soluție. Îi invităm să fie creativi, să își asculte și înțeleagă fratele în mod activ și să ia problema în propriile mâini. Le demonstrăm că avem încredere în ei, ajutându-i astfel să aibă o stimă de sine sănătoasă.

Familiile care se concentrează pe soluții în loc de vină cresc frați care au relații mai bune între ei. (Dr. Laura Markham, Peaceful Parent, Happy Siblings)

Abordarea aceasta funcționează însă atunci când copiii nu sunt copleșiți de emoții și nevoile lor de bază sunt îndeplinite. De aceea am fost mirată că au recurs la ea, chiar dacă erau destul de obosiți. În alte situații, e util doar să stăm alături de ei, să le ascultăm trăirile sau să îi atragem în alte activități.

Găsirea soluțiilor implică funcționarea părții executive a creierului nostru, deci a cortexului prefrontal. Acesta este în formare în primii ani de viață, continuându-și dezvoltarea până pe la douăzeci și cinci de ani. Pentru copiii mici, așadar, trecerea de la emoții la rațiune este uneori aproape imposibilă. (Nu de puține ori, acest proces e dificil chiar și pentru noi, adulții.) Tocmai de aceea au nevoie de mult exercițiu și de multă exemplificare din partea noastră, reușind în timp să internalizeze pașii pentru găsirea unei soluții.

Pentru că am fost crescuți cu frica de conflict, ni se pare greu să acceptăm și să suportăm certurile dintre frați. În plus, ne simțim responsabili pentru fiecare dintre ei și trăim cu teama că nu se vor înțelege când vor fi mai mari. Acest gând înseamnă, pentru mulți dintre noi, că nu ne-am făcut bine treaba, ca părinți. De fapt, tocmai acceptarea ideii că e normal să existe conflicte și asumarea rolului de ghid, nu de judecător, sunt cele care ne vor ajuta să ne conducem copiii spre succes.

Atunci când suntem atenți să plantăm semințele empatiei în relația dintre copiii noștri de la o vârstă fragedă, îi încurajăm pe fiecare în parte să strălucească în lumina oferită de atenția și aprecierea noastră, impulsionându-i astfel să-și dorească să aibă o relație frățească apropiată și plină de afecțiune. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

(Photo by Annie Spratt on Unsplash)

30 decembrie 2021
„Căsuța” și „Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul”

Căsuța este una dintre cărțile recomandate adesea în listele Montessori pentru copii. Cu toate acestea, de fiecare dată când i-am citit descrierea, mi s-a părut nepotrivită pentru noi. Din fericire, am văzut-o disponibilă în biblioteca noastră preferată și am împrumutat-o plină de curiozitate.

Căsuța este o carte deosebit de frumoasă, nu doar datorită ilustrațiilor sau textului, ci, în primul rând, datorită mesajului ei. Citind-o, călătorim în timp, învățăm despre anotimpuri sau fazele lunii, despre industrializare sau apartenență. Deși potrivită pentru copiii mai mici, Tudor a cerut să o citim adesea și, uneori, i-o citea el Terezei.

Îmi plac foarte mult cărțile care invită la discuții despre numeroase subiecte. Căsuța este una dintre ele. Imobilă, ea este martoră la tot ceea ce se întâmplă în juru-i: creșterea copiilor, transformările din jocul și din joaca lor, alternarea zi-noapte și schimbarea anotimpurilor. Șareta cu care mergeau copiii la școală e înlocuită de mașinile care apar pe drumurile nou construite. În cele din urmă, orașul din apropiere se extinde atât de mult, încât căsuța e înconjurată de blocuri înalte, iar tramvaiele și metroul îi perturbă liniștea. Tihna și bogăția de culori a naturii sunt înlocuite de graba și cenușiul vieții citadine.

Când, eliberată din strâmtoarea orașului, căsuța este relocată pe noi dealuri înverzite, armonia cu natura e regăsită. O carte atât de frumoasă, cu un mesaj plin de căldură, potrivită pentru copiii de grădiniță!

Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul este cartea pe care colega mea Iris mi-a recomandat-o de câteva luni. Am așteptat cu nerăbdare reducerile din noiembrie pentru a o cumpăra. Este o carte pe care o recomand din tot sufletul, atât pentru adulți, cât și pentru copiii de peste cinci-șase ani.

Deși are text puțin, paginile cărții merită citite în tihnă, cu multă răbdare și aplecare. Fiecare întrebare și dialog sunt pline de semnificații bogate. Prietenia surprinzătoare dintre un băiat, o cârtiță, o vulpe și un cal este surprinsă cu înțelepciune și gingășie.

-Ce vrei să fii când vei fi mare?

-Bun, răspunse băiatul.

(Charlie Mackesy, The Boy, the Mole, the Fox and the Horse)

Cartea, tradusă de curând și în limba română, poate fi deschisă și citită la orice pagină. Veți găsi în interiorul coperților ei toate emoțiile umane. Citind-o cu Tudor, ne-am amuzat de cârtița mereu în căutare de tort, ne-am speriat de băiatul căzut în apă și am fost ușurați de ajutorul primit din partea calului. Citind-o singură, am rămas ceva mai mult timp la pagina despre curajul de a ne ridica și de a continua sau la cea care vorbește despre iluzia perfecțiunii. M-am regăsit pe rând în fiecare dintre cele patru personaje, care pot fi atât prieteni din viața noastră, cât și părți din noi.

Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul este cartea de ținut pe noptieră, pentru a fi răsfoită des. Întocmai precum Căsuța, e cartea tuturor anotimpurilor, atât din noi, cât și din afara noastră. Tocmai de aceea e atât de potrivită pentru orice vârstă, fiecare putând găsi în ea exact ceea ce caută și are nevoie în acel moment.

-Am înțeles de ce suntem aici, a șoptit băiatul.

-Pentru tort? întrebă cârtița.

-Pentru a iubi, spuse băiatul.

-Și pentru a fi iubiți, spuse calul.

(Charlie Mackesy, The Boy, the Mole, the Fox and the Horse)

5 decembrie 2021
Cartea femeilor care merită mai mult

Nu suntem cine credem că suntem. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

În primăvara aceasta, când am citit A Radical Awakening, mi-am spus că va trece destul de mult timp până să o văd tradusă și la noi. Învățăturile scrise de Dr. Shefali sunt provocatoare pentru mulți. De aceea, văzând acum Cartea femeilor care merită mai mult, inspiratul titlu al traducerii românești a cărții, m-am umplut de speranță. Și, desigur, m-am grăbit să cumpăr mai multe copii, fiind un cadou extrem de potrivit, mai ales pentru femei!

Pentru mine, înscrierea la Institutul de coaching al Dr. Shefali a însemnat începutul unei profunde transformări. În căutarea unui cadru de a lucra cu părinții am dat, de fapt, peste lecțiile despre cum să mă redescopăr pe mine. În spațiul sigur creat de colegele mele, am îndrăznit să sap adânc și să mă împrietenesc cu toate fețele ego-ului meu. Și am început să lupt cu condiționările nesfârșite, pe care continui să le descopăr aproape zilnic.

Condiționarea noastră este la fel de profundă și omniprezentă cum este oceanul pentru pești. Nici măcar nu știm că suntem condiționate. Suntem profund îndoctrinate, încă din primele zile ale vieții, așa că e firesc să credem că așa funcționează lumea. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Cartea este uneori destul de greu de citit, pentru că ne provoacă adânc înrădăcinatele convingeri. Vorbind despre supunerea pe care am acceptat-o în fața patriarhatului, ne atrage atenția la rolul pe care noi îl jucăm în această opresiune. Or, acceptarea și asumarea co-creației noastre pot fi destul de dureroase. Suntem învățați de mici să căutăm mereu un vinovat, fiind astfel mai ușor să fugim de propriile trăiri.

Viața noastră e un șir lung de cauze și efecte, în care noi am jucat de fiecare dată un rol. Când începem să privim viața astfel, asumarea responsabilității devine eliberatoare. În loc să rămânem eterne victime, ajungem să fim deschiși alegerilor. Puterea noastră adevărată constă tocmai în aceasta: eu sunt cea care alege. Decizia este doar la mine, la cea mai importantă persoană din viața mea.

Nu există compasiune pentru ceilalți fără compasiune pentru sine. Toată compasiunea pentru ceilalți începe și se termină cu cea pentru noi. Dacă nu ne iubim pe noi, cum am putea spera să-i iubim pe ceilalți? (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

În discuțiile despre ego, îmi place să folosesc metafora păpușilor rusești prezentată de Dr. Shefali. În copilărie, din nevoia de a rămâne atașați de cei care ne îngrijeau, am ales să renunțăm la autenticitate. Ne-am acoperit astfel cu măști din ce în ce mai multe, ne-am ornat cu costume tot mai sofisticate, ascunzând adânc în interior esența ființei noastre.

Trezirea femeii din noi presupune eliberarea de sub condiționările culturale sau familiale, dar și îndepărtarea de aceste fețe ale ego-ului. Este o descoperire fascinantă a Reginei pe care o purtăm în noi, care știe că adevărata bogăție vine din interior. Regina își alege curtenii cu grijă, rămânând mereu fidelă propriului sine autentic.

Odată ce înțelegem că am trăit o idee a cine suntem, și nu adevărul a ceea ce suntem, începem să desprindem toate straturile care nu se potrivesc cu eul nostru autentic. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

În timpul cursului cu Dr. Shefali mă așteptam să primesc o serie de metode despre cum să facem în diferite situații cu copiii noștri. Lecția cea mai importantă pe care am primit-o, însă, a fost învățarea conceptului de a fi. Atunci când reușim să apărem autentic în fața copiilor, nu mai avem nevoie de nicio metodă de coerciție. Parentingul conștient tocmai pe asta se bazează, pe conectare mai presus de orice.

Menținerea controlului specific parentingului tradițional are nevoie, cu siguranță, de pași și tehnici de urmat. În schimb, conectarea profundă cu copilul nostru nu mai are nevoie de astfel de subterfugii. Văzând fiecare interacțiune drept o lecție de viață, părintele conștient știe să îndrepte oglinda spre propria vindecare, eliberându-și copilul de povara responsabilității. Reacțiile avute la comportamentul copilului nu mai sunt despre el, ci devin raze de lumină în înneguratul hățiș interior al părintelui.

În munca mea cu părinții apare des întrebarea: „Dar cum să fac cu copilul?”. De fapt, când explorăm fricile și nevoile neîndeplinite din spatele acestei căutări, ajungem la puternica dorință de a fi. Atât a noastră, cât și a copilului nostru. Din această stare de conștientizare și prezență începe cu adevărat vindecarea. Iar răspunsul, care a fost mereu în interiorul nostru, se relevă de la sine.

Dacă nu ne vindecăm propriile răni din copilărie, ne vom proiecta „golurile” interioare asupra copiilor noștri. […] Maternitatea devine mai puțin despre fericirea și succesul copiilor noștri și mai mult despre vindecarea noastră interioară. Trecem dincolo de rolul mamei și eliminăm egoul cu care vine acesta la pachet și, în schimb, pășim în ceva mai profund – esența noastră maternă. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Cartea femeilor care merită mai mult ne provoacă să analizăm matricea în care trăim și să îndrăznim să ieșim din ea. Expunând o parte din minciunile cu care am fost crescuți, învățăm să trecem dincolo de instituțiile care ne imobilizează. Viziunea clasică asupra dragostei, a căsniciei și divorțului, a sexualității, maternității sau frumuseții sunt câteva forme ale condiționărilor culturale. Cumințenia, această obligație pe care o primim atât de devreme, este la rândul ei o instituție care ne deformează.

Ignorându-ne esența, cultura ne obligă să intrăm în carcase predefinite, încă de mici. Neavând altă soluție, învățăm să ne contorsionăm și să ne remodelăm conform cerințelor externe. În timp, uităm cine suntem cu adevărat și ne mulțumim să trăim în sufocarea dată de exigențele mediului nostru. Precum peștii, devenim inconștienți de apa în care înotăm, singura lume pe care o cunoaștem.

Din fericire, cărți precum A Radical Awakening devin semnalul de alarmă al propriei treziri. Cu franchețea care o caracterizează, Dr. Shefali ne oferă suficiente impulsuri spre conștientizare. Mie mi-au plăcut în mod deosebit întrebările care provoacă la răspunsuri numai bune de notat în propriul jurnal. Scriind, ne reconectăm cu noi, vindecând răni pe care nici nu știam că le avem.

Cea mai profundă schimbare pe care sper să ți-o permiți este să te conectezi diferit la tine însăți. Să te bazezi pe tine și să ai încredere în propria voce. Să te vezi pentru ființa extraordinară care ești și să te pui pe tine pe primul loc. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Cartea femeilor care merită mai mult ne aruncă în necunoscut, oferindu-ne un fir de care să ne agățăm în timpul propriei treziri. Este ghidul spre trecerea într-o lume nouă, a cărei realitate ne poate părea cam singuratică, dar în care avem larghețea necesară mult-așteptatei și meritatei regăsiri a sinelui nostru autentic.

Când recunoaștem că tot ceea ce știm este că totul se schimbă și, prin urmare, nu putem ști nimic, ajungem într-un spațiu de evoluție spirituală superioară. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

21 octombrie 2021
Să nu fiți copii cuminți!

Unul dintre primele sfaturi pe care le-am dat copiilor de când erau mici a fost că nu trebuie să fie cuminți. Am avut încredere că vor ști, când vor fi pregătiți, să aleagă singuri între ce să facă sau nu. „Nu trebuie să fiți copii cuminți, ci să fiți exact așa cum sunteți voi”, rămâne îndemnul după care îi creștem.

Subiectul cumințeniei este unul dintre cele mai interesante atunci când vine vorba de creșterea copiilor. Când sunt mici, majoritatea părinților ar vrea să aibă copii care nu le ies din cuvânt. Când cresc, aceiași copii ar trebui să se transforme, peste noapte, în adulți asertivi, creativi, îndrăzneți. Desigur, e ușor de înțeles dorința părinților, chiar dacă este paradoxală.

În urmă cu câteva luni, Tudor a început să își schimbe comportamentul destul de mult. La început, am crezut că este vorba de transformarea adusă de trecerea într-o nouă etapă a dezvoltării. Când i-am ascultat mai atent mesajul, mi-am dat seama că el încerca de fapt să îmi comunice cu totul altceva. Și a urmat pentru mine și pentru noi o perioadă plină de provocări.

În furia exprimată de Tudor, mi-am regăsit emoțiile reprimate. În zbaterea lui mi-am văzut propria durere. În temerile lui mi s-au oglindit adânc ascunsele anxietăți. Exprimarea lui directă era în puternic contrast cu comportamentul meu de copil uneori mult prea cuminte. Tocmai de aceea, exploziile lui m-au făcut să privesc cu mai multă atenție retragerea și tăcerea Terezei din acele momente.

A durat câteva săptămâni până am descoperit ce anume era greșit în lumea lui Tudor. Când am înțeles, am intrat cu toții într-un proces de reprioritizare, vindecare și transformare. Am învățat să ne ascultăm mai bine pe noi înșine și unii pe alții. Am trecut prin momente de furie, neputință, spaimă și durere, dar și prin clipe dulci, de fericire împărtășită și iubire necondiționată.

Reacția tradițională a adulților este de a corecta comportamentul copilului. Fără a ține cont de stadiul de dezvoltare în care acesta se află, adesea îi punem în cârcă așteptări pe care nici noi nu le putem îndeplini. Lui Tudor i s-a spus să se controleze, să se calmeze, să nu vorbească urât sau să nu lovească de către adulți care făceau exact asta chiar în acele momente. Din păcate, m-am numărat uneori și eu printre ei. Din fericire, am putut reveni repede în colțul copilului meu.

Copiii mici sunt făcuți să creadă că dezvoltarea lor normală, exprimată adesea prin opoziție, accese de furie și chiar printr-un comportament sfidător, extrem de categoric, reprezintă o inconveniență și, prin urmare, că trebuie să le fie rușine de acest lucru. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Problema corectării comportamentului este că ignoră complet emoția care stă la baza lui. Mesajul dat copilului nu este să nu lovească, ci că ceea ce simte nu este în regulă. Când doar oprim comportamentul, nu îi lăsăm copilului niciun mijloc de a-și exprima trăirea. Astfel reprimată, ea poate duce la accese de furie necontrolată, la dependențe și boală. În loc să îl educăm emoțional, îl închidem într-o cutie a constrângerilor lipsite de viață, în care nu are cum altfel să se simtă decât singur și neînțeles.

-Tudor, tu te simți iubit?
-Mă mai simt… (A urmat un moment de reflecție.) Azi m-am simțit. Ieri nu.

Mi-a trebuit ceva timp să trec peste trăirile stârnite de această discuție. Dar am înțeles exact ceea ce voia să îmi transmită. Și, din nou, m-am oglindit pe deplin în singurătatea lui. Copiii cuminți sunt iubiți. Cei care provoacă, sunt respinși, amenințați, rușinați, pedepsiți, abandonați. Mesajul e clar: te iubesc atunci când te comporți în așa fel încât eu să mă simt bine. Mai ales la vârsta copilăriei, ne e peste puteri să înțelegem că nu e despre noi, ci doar despre golul din celălalt.

„Furia este energia pe care Mama Natura ne-o oferă, copii fiind, pentru a face un pas în față în numele nostru și a spune <eu contez>”, spune terapeutul Joann Peterson. (Dr. Gabor Maté, When the Body Says No)

Rolul nostru, ca părinți, rămâne să-i învățăm, cu răbdare și blândețe, cum să își exprime furia fără a încălca barierele celor din jur. Lucru destul de greu de făcut, de altfel, întrucât nici nouă nu ne-au fost întotdeauna respectate granițele în copilărie.

Copilul cuminte și baba frumoasă erau iluzii odinioară. Cum de am schimbat între timp așteptările? De ce vrem ca ele să fie acum norma? Ambele, fiecare în felul ei, nu sunt decât fațade sub care învățăm să ne ascundem. Tocmai de aceea, „Să nu fiți copii cuminți” rămâne o permisiune importantă de a rămâne autentici pe care noi, ca părinți, le-o putem oferi copiilor noștri.

Când am reușit să fac un pas în spate și să primesc furia lui Tudor, oricum a simțit nevoia să o exprime, totul s-a schimbat între noi. Am devenit plasa lui de siguranță și i-am arătat că ceea ce simte nu e periculos. De aici, am putut să ne îndreptăm înspre moduri sigure, dar eficiente, de eliberare a energiei care îi străbătea corpul. I-am normalizat trăirile și i-am dovedit, dincolo de cuvinte, că îl aud și îl înțeleg. Am primit, la schimb, unul dintre cele mai senine chipuri de copil pe care le-am văzut vreodată. Un zâmbet abia perceptibil, o ușoară înclinare a capului, urmate de multe îmbrățișări neașteptate în fiecare zi.

Copiii ne vorbesc neîncetat. Uneori, reușesc să articuleze aproape inteligibil ceea ce îi deranjează. Alteori, nu știu nici ei ce e în neregulă în lumea lor. Știu doar să își asculte corpul și să reacționeze la semnalele de alertă primite. Copiii cuminți învață să își reprime trăirile, se refugiază în ecrane, în mâncare, în prea mult studiu, în orice simt că le aduce confort. Copiii fără mantie le exprimă tumultuos, așa cum știu ei mai bine, pentru a se simți văzuți și auziți.

Ultimele luni m-au ajutat să trăiesc profund mesajul parentajului conștient. Copiii cuminți sunt cerința și așteptarea părintelui care se definește prin comportamentul copilului său. „Să nu fiți copii cuminți” e mesajul celui care înțelege că a fi părinte nu e despre ceea ce face copilul, ci despre felul în care adultul alege să îi răspundă, clipă de clipă. Cu prezență, compasiune și înțelegere.

-Tudor, azi te-ai simțit iubit?
-Da, acum mă simt iubit tot timpul.

(Photo by Justin Young on Unsplash)

9 octombrie 2021
Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

În urmă cu câteva săptămâni, le-am făcut copiilor un tiramisu fals. Îi spun așa pentru că nu urmează rețeta originală, ci e una adaptată pentru noi. În loc de cafea, folosim Inka, și în loc de crema de ouă crude amestec mascarpone cu un iaurt grecesc. Păstrăm însă cacaua de deasupra, ceea ce cred că e de fapt atracția principală pentru Tudor și Tereza.

Fiind cald, copiii m-au rugat să le duc mâncarea afară și au vrut să începem direct cu tiramisu. Nu le-am cerut în mod deosebit să respecte ordinea tradițională a prezentării mâncării, cu atât mai mult când nu suntem la masă cu alte persoane. Am avut mereu grijă să avem alegeri sănătoase și să le oferim pe cele mai nepotrivite ocazional. De multe ori, nici nu avem două feluri de mâncare la masă, ci unul care să cuprindă cât mai multe grupe alimentare.

După ce a mâncat aproape jumătate din porția ei, Tereza l-a împins hotărâtă și a zis: „Nu mai vreau tiramisu, vreau mâncare de dovlecei!”. Când și-a terminat porția din farfurie, și Tudor a cerut, la rândul lui, dovlecei. Pentru noi nu este un scenariu neobișnuit, dar am observat că în alte familii nu se întâmplă întotdeauna la fel.

Am ezitat destul de mult înainte de a scrie această postare, pentru că nu vreau să fie una despre sfaturi nutriționale. În schimb, intenția mea este să scriu despre relații. Nu doar despre conectarea atât de esențială dintre părinți și copii, ci și despre relația copiilor cu mâncarea.

Ca părinți, ne dorim tot ceea ce e mai bun pentru copiii noștri. Din păcate, de cele mai multe ori, grija aceasta devine doar o formă de control. În loc să îi lăsăm să își găsescă singuri preferințele, le impunem pe ale noastre, cu consecvență. Începem să facem asta cu hainele pe care le îmbracă, cu mâncarea pe care le-o dăm sau cu programul de somn. Când sunt mai mari, facem asta chiar și cu prietenii pe care îi au sau cu materiile pe care le studiază.

Când copiii se revoltă, o luăm ca pe un atac personal. Când se supun, ne bucurăm că sunt cuminți și ne putem înțelege cu ei. Din păcate, în ambele cazuri, ratăm conectarea cu copilul nostru, exact așa cum e el. Îi demonstrăm că nu avem încredere în el și îl facem să se îndoiască de sine. Litaniile la care îl supunem îl împiedică să își exprime creativitatea și să se conecteze el însuși cu propriul sine.

Ori de câte ori evaluăm comportamentele copilului în funcție de agenda noastră, îi ignorăm unicitatea și dovedim o lipsă de considerație pentru sentimentele sale. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

Probabil cea mai evidentă condiționare a copilăriei este cea referitoare la mâncare. „Termină tot din farfurie!”, „Nu primești desert până nu mănânci friptura!”, „Nu îți place ciorba? Dar e atât de bună!”, „Dacă nu mănânci ce am gătit, nu primești nimic altceva!”, „Nu îți mai dau supă, trebuie să mănânci și felul doi!” sunt doar câteva dintre expresiile pe care le spunem repetat copiilor. Din păcate, ele nu au nimic de-a face cu grija, ci doar cu controlul.

Am privit relația cu mâncarea la fel precum toate celelalte. Atunci când adultul pregătit creează mediul, copilul este liber să aleagă. Întocmai cum nu îi impunem unui copil activitatea cu care să lucreze, nu îi impunem nici ceea ce să mănânce. De aceea în Montessori rolul adultului este esențial mai ales în pregătire, nu în desfășurarea învățării propriu-zise. Mediul potrivit înseamnă inclusiv limite, care sunt revizuite pe măsură ce copilul se dezvoltă. Și, la fel ca în alte situații, adultul are rolul de a servi drept model.

Am evitat să prezentăm anumite feluri de mâncare ca fiind mai presus decât celelalte. Nu le-am lăudat excesiv și nu am insistat să fie mâncate. Le-am cerut însă copiilor să guste din ceea ce nu au mâncat niciodată. Și le-am lăsat întotdeauna opțiunea de a scoate din gură ceea ce nu le place. Văd asta drept continuarea firească a autodiversificării pe care am aplicat-o cu fiecare dintre ei.

Pe când avea vreo doi ani, Tudor se ținea departe de roșii. L-am lăsat în pace, având mereu pe masă alte legume, dar continuând să le mâncăm noi. Acum, sunt printre preferatele lui, fiind rândul Terezei să le respingă. Și s-ar putea ca peste două veri situația să se schimbe din nou, pentru un timp. La fel ca tot ceea ce ține de dezvoltarea copiilor, nici relația cu mâncarea nu este una liniară. Dacă ne urmărim pe noi înșine, e ușor să ne dăm seama de asta.

Când copiii își doresc ceva care atinge limitele noastre, găsim alternative sau planificăm împreună data când ne vom putea împlini cu toții dorințele. Și, dacă niciuna dintre variante nu e potrivită, atunci le ascultăm frustrarea și le stăm alături cât de bine putem. Mai ales când vine vorba despre relația cu mâncarea, suntem atenți să nu îi învățăm să își mănânce emoțiile, ci să le simtă în spațiul sigur creat de prezența noastră.

Copilul mic are trei domenii în care poate deține controlul: mâncatul, somnul și folosirea toaletei. Cred că tocmai de aceea acestea sunt și terenurile pe care se dau cele mai multe lupte de putere. Dacă nu reușim să ne oprim la timp, înlocuind controlul cu conectarea, ele se pot transforma în ancore emoționale de care copilul se va desprinde greu, chiar și la maturitate. Îi va fi aproape imposibil să își folosească busola internă pentru a-și onora preferințele. Va avea mult de căutat prin straturi suprapuse de control și condiționare, pentru a-și restabili relația, atât de timpuriu pierdută, cu propriul sine.

Pentru a păși în viață ca o ființă umană sigură pe sine și pe locul său în lume, un copil trebuie să aibă ocazia să opună rezistență. Sarcina părintelui este să nu-i strivească tendința către asertivitate, ci să-i dezvolte această pornire, astfel încât copilul să devină o persoană deplină care-și cunoaște propria minte și care nu se teme să-și exprime propria poziție, cu riscul de a ne răni orgoliul sau de a acționa contrar filmului din mintea noastră. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

(Photo by Hannah Tasker on Unsplash)

8 august 2021
Ticurile copiilor și părinții

În ultima săptămână, Tudor a început să aibă ticuri. Știu că a trecut printr-o perioadă mai stresantă, la fel ca noi, de altfel. De fapt, chiar dacă nu ne-am dat seama de cauza exactă a anxietății lui, suntem aproape siguri care sunt momentele care ne-au adus aici. Ticurile copiilor apar mereu în discuțiile mele cu părinții, pentru că ele sunt destul de obișnuite în copilărie.

Din fericire, știam de la dr. Shefali că cel mai important este să nu reacționăm la ticuri, care sunt doar vârful aisbergului. Când copiii nu sunt lăsați să își exprime trăirile sau nu se simt în siguranță să facă acest lucru, le vor reprima. Din păcate, sentimentele reprimate vor ieși la suprafață în mod inconștient și necontrolat. Ticurile copiilor sunt doar unul dintre aceste moduri de exprimare a trăirilor înnăbușite.

Parentingul conștient este despre conectare, nu control. Și, în loc să se concentreze asupra copilului, întoarce oglinda înspre părinte. Ne-a fost destul de ușor să identificăm situațiile stresante și reacțiile nepotrivite avute față de copii, care le-au provocat anxietatea. De aceea, în loc să ne concentrăm asupra îndepărtării efectelor, e important să rezolvăm cauzele. Ca părinți, vrem mereu să avem soluții, să putem face ceva, pentru a simți că suntem eficienți. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face, este doar să fim. Să stăm lângă copii și să le dăm de înțeles că orice ar face și orice ar spune, noi continuăm să îi iubim și să le fim alături.

A-l însoți pe celălalt, cu emoțiile sale dureroase, este dificil. Instinctul nostru ne îndeamnă să îl salvăm din fața suferinței. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

Când observăm ticurile copiilor, devenim și mai anxioși. Dar reacția noastră nu le aduce liniștire, dimpotrivă. În loc să fim prezența calmă de care au nevoie, suntem un motiv suplimentar de îngrijorare. Dacă îi atragem mereu atenția asupra ticului, îl transformăm dintr-o reacție inconștientă într-un gest conștient. Chiar dacă nu folosim cuvinte, privirile sau starea noastră le pot da de înțeles copiilor că ceva nu e în regulă. Din păcate, ei vor înțelege din reacțiile noastre că ceva nu e în regulă cu ei.

Prezența conștientă este practica salvatoare și în aceste momente. În loc să ne lăsăm furați de temeri, de noianul de gânduri a ceea ce s-ar putea întâmpla, e recomandat să revenim de fiecare dată la clipa prezentă. Putem căuta chiar exerciții care să-i ajute și pe copii să facă acest lucru. Noi stăm așezați în pat și privim norii de pe cer, prin fereastra de deasupra noastră. Sau facem liniște și ascultăm sunetele din jurul nostru.

La fel ca atunci când comportamentul copiilor este nepotrivit, ticurile sunt mesajul clar pentru mine că e nevoie de conectare. Deși abordarea tradițională ne învață să pedepsim, să mustrăm sau să rușinăm copiii, studiile ne demonstrează că ar trebui să facem tocmai contrariul. Înainte de a încerca să corectăm, e important să ne conectăm. De regulă, conectarea autentică rezolvă de la sine și comportamentul. Dacă înțelegem că mesajul copilului nu este că dorește să ne facă rău, ci că nu se simte în siguranță, vom ști să îi răspundem cu blândețe și iubire.

Vrem, pentru copiii noștri, să fie în siguranță. Vrem, de asemenea, să aibă un puternic sentiment de siguranță. Acesta este antidotul anxietății. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

Unul dintre cei spre care mă îndrept când vine vorba de anxietatea copiilor este dr. Lawrence Cohen. Abordarea sa, a parentajului prin joacă, este potrivită pentru fiecare copil. În cărțile sale discută îndelung despre acest subiect, cu precădere în Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor. Luând pe rând variantele pe care le avem atunci când vine vorba de frici, el recomandă statul pe muchie. Cu alte cuvinte, să avem parte de înfruntarea fricii cu susținere, dându-ne voie să simțim trăirile pe care ni le stârnește.

Celelalte trei variante sunt însă cele la care apelăm noi cel mai des. Fără să ne dăm seama, ne susținem copiii să evite complet frica, protejându-i mai mult decât ar avea nevoie. Alteori, îi punem în situația nodurilor-albe, obligându-i să-și înfrunte frica, deși o fac cu pumnii strânși atât de tare, încât li se albesc. De multe ori, copiii sunt deja copleșiți de ceea ce li se întâmplă, fiind inundați de frică, moment frustrant pentru noi, care încercăm să discutăm rațional cu ei.

Înfruntarea-și-simțirea este abordarea pas cu pas pe care o susține dr. Lawrence Cohen. Atunci când știm de ce anume îi este frică copilului, îi stăm alături și îl lăsăm să înfrunte pericolul în ritmul propriu. Fără a-l încuraja spre evitare sau a-l inunda, scufundându-l în emoții, îi arătăm că are mereu locul sigur la care să se întoarcă. Pentru a reuși în demersul acesta, cartea abundă de idei de jocuri, care sunt adevărate rețete împotriva îngrijorării.

Este în regulă dacă nu știți întotdeauna de care dintre aceste lucruri au nevoie copiii voștri. Dacă abordați situația cu empatie și jucăuș, o să descoperiți împreună. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

Tudor ne-a cerut mai des în ultimele zile să ne jucăm „E al meu! Ba al meu!”, jocul care îl face în continuare să râdă cu poftă în brațele noastre. Am petrecut intenționat mai mult timp împreună și am încercat să fim și mai atenți la nevoile lui. Am povestit și eu mai des cu animalele, deși este activitatea care îmi displace și pe care o las mereu în seama altor adulți. Joaca aceasta cu animalele de pluș pe care le animăm este însă preferata lui Tudor și știu cât de importantă este conectarea obținută astfel. Hârjoneala este de asemenea o metodă bună de a interacționa cu copiii în orice situație, și cu atât mai mult în aceste momente.

Să-ți lași copiii să te sperie, să te prindă, să te atace sau să se lupte cu tine, doborându-te la podea, este o metodă minunată pentru ei să-și consolideze încrederea. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

În urmă cu câțiva ani, Tudor a mai avut o perioadă de ticuri. A fost tare greu să îl vedem atunci, pentru că gestul repetat îi lăsa urme vizibile pe față. La început, am încercat să îl corectăm, dar asta nu a făcut decât să înrăutățească situația. Când am reușit să facem un pas în spate, să schimbăm ușor mediul și să luăm presiunea de pe umerii lui, ticurile au dispărut treptat.

De data aceasta, nu am mai avut aceleași temeri. Știu că nu va crește având aceste ticuri și că sunt în mare măsură cauzate de situații create de noi. Am întors în primul rând oglinda înspre noi, ca părinți, pentru a vedea ce avem de reparat la noi. Și am reanalizat mediul copiilor, căutând moduri de a-i ajuta să se simtă susținuți. Cu cât se simt mai iubiți și mai în siguranță, cu atât le va fi mai ușor copiilor să îndrăznească să își înfrunte temerile. Parafrazând-o pe Maria Montessori, rolul nostru e să le fim alături, pentru a-i ajuta atât de mult cât e nevoie și atât de puțin cât e posibil.

Legătura de iubire pe care o creăm cu copiii poate reprezenta un adevărat zid de protecție în jurul lor, pentru totdeauna. (Susan Stiffelman, Parenting conștient)

Acest articol reprezintă doar relatarea experienței noastre. Ticurile copiilor pot fi și un simptom pentru anumite afecțiuni, de aceea este important să luați legătura cu un specialist, dacă simțiți că situația o impune.

(Photo by Юлія Дубина on Unsplash)

18 iulie 2021
Tatăl și copiii

Zilele acestea am primit mai multe emailuri despre Ziua tatălui, care a fost sărbătorită duminică în America. Noi nu acordăm prea multă atenție acestor zile, preferând să ne bucurăm de fiecare moment în parte. Dar, auzindu-i pe copii cum discutau cu bucurie că tatăl lor e liber 3 zile la rând, m-am gândit să scriu despre rolul patern.

Tata lucra mult când eram eu mică, iar amintirile cu el din anii adolescenței sunt mai ales din perioada vacanțelor. În plus, așa cum era cutuma acelor vremuri, mama era cea care se ocupa de casă și copii.

Tatăl nu mai este cel care doar oferă confortul material, ci i se cere, de asemenea, să ofere iubire prin timpul acordat îngrijirii, vorbirii și jocului cu copilul. (Silvana Quattrochi Montanaro, Understanding the Human Being)

Cu ceva timp în urmă, înainte de a pleca cu toții de acasă, am pus așternuturile la spălat. Nu am mai avut timp să pun în schimb altele curate, iar când ne-am întors seara m-am grăbit să pregătesc copiii pentru culcare. Dar când am intrat în cameră, patul era deja făcut. Ușurată, i-am mulțumit lui Lucian pentru că pusese așternuturi curate. Răspunsul lui însă mi-a dat de gândit. „De ce îmi mulțumești?”

Într-adevăr, dacă ar fi mers să alimenteze mașina, nici măcar nu m-ar fi interesat prea tare. În schimb, pentru că a făcut ceva în casă, am simțit că e nevoie să îi mulțumesc. Cu alte cuvinte, mă consideram direct responsabilă de sarcinile casnice. Și la fel cred că se întâmplă în majoritatea familiilor, inclusiv când vine vorba de copii.

Mama se consideră și e considerată responsabilă pentru tot ceea ce ține de copii. Din fericire, lucrurile încep să se schimbe și văd sau aud adesea despre tați implicați. Pentru copii, dar și pentru întreaga familie, înseamnă atât de mult!

Tatăl nu e doar cel care repară jucării sau îi scoate la plimbare, ci devine și sprijinul emoțional atunci când copiii au nevoie. Tatăl nu e doar cel care merge la serviciu și aduce bani în casă, ci e prezența protectoare de care o mamă la început de drum are nevoie. Tatăl nu e doar cel care mută lucruri grele, ci e omul care își dă voie să plângă când împărtășește suferința copilului său. Tatăl e cel care recunoaște când a greșit și care învață cum să facă altfel.

Lucian e extrem de prezent în viața copiilor. A început prin înscrierea noastră la cursul Lamaze, a continuat prin căutarea informațiilor despre scutecele textile și plimbarea copiilor prin cameră în miez de noapte. Și chiar dacă uneori am fost prea critică cu felul lui de a fi părinte, am învățat amândoi să rămânem în echilibru.

Ne asumăm, uneori chiar cu un zâmbet, cuvintele sau gesturile nepotrivite învățate de copii de la fiecare din noi. Ne susținem în momentele, deloc puține, de îndoială asupra deciziilor legate de ei. Și am învățat să îi predăm ștafeta celuilalt de cele mai multe ori când simțim că nu putem rămâne calmi în fața lui Tudor și a Terezei.

Viața copiilor este mult îmbunătățită de tații care sunt capabili să fie prezenți, să valideze și să ofere confort emoțional în vremuri de suferință. În același sens, copiii pot fi profund răniți de tații abuzivi, extrem de critici, care umilesc sau sunt reci din punct de vedere emoțional. (John Gottman, Raising an Emotionally Intelligent Child)

Rolul tatălui nu este doar unul de plimbat copiii prin parc. Cu cât este mai prezent în sarcinile zilnice ale familiei, cu atât legătura cu copiii săi este mai puternică. E important ca o parte din ritualurile de zi cu zi ale copilului să fie îndeplinite de către tată. Conform ultimelor studii, cu cât tatăl e mai implicat, cu atât copilul va avea o viață mai împlinită. În plus, simțul de independență și abilitățile de socializare ale copiilor sunt mai crescute. Fie că e vorba de schimbat scutece, făcut baie sau oferit mâncare, prezența paternă este esențială.

În plus, tatăl are un cu totul alt stil de a interacționa și a se juca decât mama. Am observat adesea că Lucian îi poate face pe copii să râdă mai cu poftă decât o fac eu. Hârjoneala lor este de obicei mai îndelungată și mai plină de chicoteli. Când o văd pe Tereza mânuind bormașina cu îndemânare sau pe Tudor urcat pe ultima treaptă a scării de doi metri mă bucur că au în spate prezența încurajatoare a tatălui lor. Chiar dacă uneori îmi țin răsuflarea, știu că sunt ghidați protector, în ciuda intervențiilor uneori prea masculine pentru gustul meu.

Tatăl care își oferă iubirea, timpul și răbdarea, și care lucrează împreună cu copilul, îl învață nu doar cum să facă lucrurile, dar oferă și un model de comportament și identitate. (Silvana Quattrochi Montanaro, Understanding the Human Being)

Cred că cea mai dificilă sarcină, când vine vorba de rolul acesta de tată prezent, nu doar fizic, cât mai ales emoțional, este expunerea în fața vulnerabilității. Este exact ceea ce bărbații sunt cel mai puțin învățați să facă.

Orice am face, ca părinți, vom avea și momente în care vom greși. Iar repararea acestor greșeli este esențială pentru relația cu copiii noștri. Dar ea presupune asumare, acceptarea trăirilor proprii și ale celor din jur și dorință de schimbare. Din păcate, mulți bărbați încă percep eronat toate acestea drept slăbiciune. De fapt, ele nu sunt altceva decât o dovadă de iubire profundă. A sinelui și a propriilor copii.

Astăzi, siguranța copiilor vine din inimile taților lor. Ea e bazată atât pe prezența emoțională, cât și fizică, a bărbaților alături de copiii lor. (John Gottman, Raising an Emotionally Intelligent Child)

(Photo by Vitolda Klein on Unsplash)

22 iunie 2021