Învăţ Montessori

Blog

  • Întoarcerea lui Arpagic

    Întoarcerea lui Arpagic

    Când eram în liceu, am participat la Școala de vară de la Sighet, organizată de Ana Blandiana și Romulus Rusan. A fost pentru mine o experiență deosebită, care mi-a rămas aproape de suflet. Pe lângă dragostea pentru Maramureș, zilele petrecute acolo mi-au adus trăiri greu de egalat. Căldura și blândețea cu care organizatorii ne-au înconjurat au atenuat șocul informațiilor primite despre tot ce s-a petrecut în închisoarea din Sighet, în special, și în anii comunismului, în general.

    De aceea, când a venit timpul să aleg o nouă carte de poezii pentru copii, gândul m-a dus imediat la Ana Blandiana. Iar Întoarcerea lui Arpagic a fost alegerea excelentă, mai ales pentru zburdalnica imaginație a lui Tudor. Când le-am spus de cine e scrisă cartea, copiii au luat imediat din bibliotecă volumul de eseuri ale Școlii de vară, pe a cărui copertă mă regăsesc și eu. Mă întrebaseră adesea cine sunt cei din imagine și acum mi-au arătat-o încântați pe autoarea noii lor cărți.

    Întoarcerea lui Arpagic reunește mai multe volume de-ale Anei Blandiana: Întâmplări din grădina mea, Alte întâmplări din grădina mea, Întâmplări de pe strada mea și Cartea Albă a lui Arpagic (file de dosar). Ilustrațiile cărții sunt și ele calde și amuzante, făcându-i pe ambii copii să le privească cu mare atenție. Din multe puncte de vedere, am asemănat-o cu Cartea cu Apolodor, de Gellu Naum, care i-a plăcut în mod deosebit lui Tudor.

    Tereza este în perioada interesului pentru sunete și, mai nou, chiar și pentru litere. Ne-am jucat în ultima vreme cu rimele, dar am simțit și nevoia poeziilor de calitate. Iar cele scrise de Ana Blandiana sunt atât de frumoase, încât le-am citit și noi, cu mare plăcere. Uneori, chiar, Lucian și cu mine ne-am amuzat mai tare de subtilitățile lingvistice și contextuale decât au făcut-o copiii.

    Tovarășul Arpagic, / Burghez / Cu origine nesănătoasă, /

    Doarme / Toarce / Și visează / Ca un domn, /

    Ba, fără niciun motiv, / Mai și miaună subversiv / Prin somn.

    (Ana Blandiana, Întoarcerea lui Arpagic)

    Am văzut uneori cărți pentru copii care nu aveau nicio legătură cu textul literar. Am citit poezii care îmbinau doar cuvinte al căror final rima, dar care erau complet lipsite de bogăție lirică. Dezvoltarea simțului estetic este deosebit de importantă la vârsta aceasta. La fel ca atunci când vorbim despre jucării sau despre materialele cu care lucrează copiii, calitatea lor este esențială. Când se simt atrași de ele, copiii le vor studia în mod îndelungat și le vor prețui. În loc să îi copleșim cantitativ, e mult mai important să le educăm dragostea pentru frumos, pentru simplitate și calitate.

    De la naștere și până la vârsta de șase ani, copilul se află în perioada senzitivă a limbajului. Setea cu care rețin uneori cuvintele este uimitoare. În jurul vârstei de patru ani și jumătate, de exemplu, copilul poate învăța 250 de cuvinte pe săptămână! Cât e de important, așadar, să avem răbdarea și înțelepciunea de a le oferi surse cât mai bogate în conținut! De a sta alături de ei și a le povesti sau reciti, uneori pentru a mia oară, aceeași carte. De a-i învăța despre frumusețea și puterea unei rime și a unui cuvânt, prin recitarea unei meșteșugite poezii de noapte bună.

    Unde nu poate pătrunde / Nici o jivină, / Și nici o crimă / Nu se poate petrece /

    Dar orice rimă / E regină / Și este rege / Orice cuvânt.

    (Ana Blandiana, Întoarcerea lui Arpagic)
    Un muzeu de borangic
  • Vi se fac toate poftele!

    Vi se fac toate poftele!

    De dimineață copiii s-au trezit extrem de devreme și plini de energie. Pentru că nu mă simțeam bine și voiam să mai dorm, l-am rugat pe Lucian să îi preia. Ghiduși, copiii voiau să se joace, folosindu-mă pe post de tobogan. Vrând să mă apere, Lucian le-a spus: „Vi se fac toate poftele și voi nu o lăsați să doarmă!”.

    Bine intenționată, afirmația lui m-a trezit de-a binelea. Am rămas în pat, gândindu-mă la mesajul acesta care mi se părea nedrept. La fel ca multe expresii din vocabularul nostru, și aceasta îi transmite copilului ideea că nu e de ajuns. E ca și cum ceea ce noi facem pentru el e un favor pe care i-l acordăm. Nu facem lucruri pentru că el le merită, orice ar fi, ci pentru că noi urmărim ceva. Condiționarea implicită este atât de evidentă!

    În plus, „vi se fac toate poftele” nu este despre copil, cât este despre părinte. Este o dovadă indirectă a faptului că nu știm să punem limite, ceea ce duce la frustrarea noastră. Deși am făcut ceea ce copilul ne-a cerut, nu am fost întru totul de acord cu asta. Nu am fost, așadar, autentici cu noi înșine. În plus, ne lăsăm copleșiți de teama, nejustificată, că ne răsfățăm copilul.

    În general, nu ne place să îi refuzăm pe cei din jur, deoarece ne este teamă că nu ne vor mai plăcea sau că vom avea conflicte. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Preluând tiparul învățat în copilărie, suntem tentați adesea să îi învinovățim pe ceilalți pentru ceea ce ni se întâmplă. Din păcate, acest obicei ne este nociv atât nouă, cât și copiilor noștri. Pe noi ne împiedică din a ne conecta cu propriul sine și cu ceea ce simțim. Orientați mereu în afară, ne este practic imposibil să ascultăm ceea ce organismul încearcă să ne comunice.

    Efectul asupra copiilor este la fel de insidios. Dependenți de iubirea și atenția părintelui, ei ajung să simtă că sunt cauza nemulțumirii noastre. Stima lor de sine are de suferit, iar încrederea în sine le este profund erodată. Și, la fel ca noi, adulții, copiii vor învăța să fugă de propriile trăiri, urmându-ne exemplul.

    Analiza de mai sus nu se vrea nicicum a fi un apel la a-i învăța pe copii că orice le este permis. Dimpotrivă, am scris de multe ori despre importanța stabilirii limitelor pentru copii. Parafrazând-o pe Maria Montessori, putem spune că a oferi prea multă libertate unui copil încă nepregătit este o piedică în calea dezvoltării. Dar limitele se stabilesc atunci când suntem calmi și se mențin cu blândețe și consecvență.

    „Vi se fac toate poftele” este doar una dintre expresiile pe care le-am învățat în copilărie și pe care le repetăm fără a le conștientiza cu adevărat. Mă surprind adesea spunându-le copiilor propoziții asemănătoare. Oricât de mult mi-aș dori să le elimin cu totul, știu că acest lucru este nerealist. Este ceea ce Lucian și cu mine ne spunem adesea: „Îmi dau seama că nu e bine, dar uneori e atât de greu!”.

    Din fericire, conștientizarea e pasul esențial al acestui proces. În loc să perseverăm în convingerea arhaică a superiorității părintelui, ne oferim autocompasiunea necesară pentru a ne accepta exact așa cum suntem. Din acest punct de vulnerabilitate, pornim în călătoria transformării noastre.

    Oricât de mult ne-am dori o abordare conștientă în toată perioada creșterii și educării copiilor, a fi responsabili pentru îngrijirea și hrănirea unui copil nu ne anulează personalitatea și nu ne îndepărtează nevoile, dispozițiile sau dorințele. […] Desigur, câteodată ne simțim plini de resentimente. Există situații când ne pierdem cumpătul. În unele zile, spunem niște lucruri pe care mai apoi le regretăm. Pur și simplu, așa stau lucrurile. Secretul nu constă în a face experiențele neplăcute să dispară, ci în a ne împăca cu faptul că ele există.” (Susan Stiffelman, Parenting conștient)

    (Photo by Caroline Hernandez on Unsplash)

  • Asta e o amenințare!

    Asta e o amenințare!

    Zilele acestea am avut mai multe momente pline de provocări. În timpul unuia dintre ele, i-am spus lui Tudor: „Vezi, ai spus că nu o să faci așa și ai făcut. Data viitoare, una o să spun și eu, și alta o să fac!”. Desigur, după câteva clipe m-am trezit din momentul copilăresc și am avut puterea să mă retrag. Când a venit lângă mine, Tudor mi-a spus hotărât: „Asta e o amenințare! Să nu-mi mai spui așa!”.

    Da, avea dreptate. Deși voalată, afirmația mea se voia a fi o amenințare. Din fericire, i-am învățat pe copii despre ce înseamnă asta și cum să citească printre rânduri. Uneori, ne e foarte greu să ne abținem din a recurge la metodele cu care am fost crescuți. Și oricât de mult am încerca să stăm departe de pedepse și recompense, ni se întâmplă să ne surprindem alunecând pe panta disciplinei tradiționale.

    Pedepsele, pauzele disciplinare și folosirea amenințărilor în mod arbitrar, pentru a-i face pe copii să se simtă vinovați sau pentru a-i domina, nu sunt caracteristicile unui parentaj eficient, ci trăsăturile unui parentaj iresponsabil și inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    De câte ori am încercat eu sau alții să îi condiționăm pe copii, am avut maturitatea de a le atrage atenția asupra acestui fapt. Le-am explicat cum sună o amenințare sau ce ar presupune o pedeapsă. I-am învățat că nu e despre ei, ci doar despre ceilalți. Și că ajunge să fie despre ei doar dacă își cedează puterea propriilor sentimente.

    Felul în care vorbim cu copiii, oricât ar fi de mici, contează. Într-o zi, când o să ne așteptăm mai puțin, probabil, ei ne vor arăta cât de bine au înțeles ceea ce le-am repetat, aparent fără a fi auziți. Și chiar dacă e mai grea, calea aceasta e, cu siguranță, mai plină de satisfacții. Pentru mine, cea mai importantă dintre toate este tocmai această conștientizare de care copiii dau dovadă în relația cu ei înșiși, dar și cu ceilalți.

    Adulții copilăriei mele au știut foarte rar să își recunoască greșelile. Și când au făcut-o, a fost destul de stângaci și uneori în moduri nepotrivite. Frumusețea parentajului conștient este tocmai renunțarea la ierarhia disciplinară. Întocmai ca în Montessori, adultul rămâne ghidul copilului, dar asta nu înseamnă că se situează mai presus de acesta.

    Ne e mai ușor să observăm comportamentul nepotrivit la cei din jur, decât la noi. Uneori, pot să îi arăt lui Lucian mult mai ușor felul în care greșește, decât să văd ceea ce fac eu nepotrivit. De aceea mă bucur când Tudor și, mai nou, și Tereza, îmi atrag atenția când greșesc. Și, în loc să mă condamn pentru erorile mele, le accept și le discut împreună cu ei.

    Desigur, nu e întotdeauna cea mai confortabilă soluție. Dar, pe termen lung, știu că este cea mai rodnică. Cu fiecare acceptare blândă, voi învăța să fiu mai bună cu mine. Și, cu fiecare discuție deschisă, copiii vor învăța că își pot recunoaște liniștiți propriile greșeli. Vor ști să își identifice mai bine trăirile și să ne spună clar ce anume le place și ce nu.

    „Asta e o amenințare!” e doar una dintre lecțiile pline de semnificații primite de părintele pornit pe calea parentajului conștient.

    Ori de câte ori observ ceva despre mine care nu-mi place sau ori de câte ori ceva nu merge bine în viața mea, repet în tăcere următoarele fraze: Acesta este un moment de suferință. Suferința face parte din viață. Fie ca eu să fiu bună cu mine în acest moment. Să-mi ofer compasiunea de care am nevoie. (Kristin Neff, Self-Compassion: Stop Beating Yourself Up and Leave Insecurity Behind)

    (Photo by Phinehas Adams on Unsplash)

  • Despre recunoștință și bucurie

    Despre recunoștință și bucurie

    Am ascultat-o de dimineață pe Brené Brown vorbind despre recunoștință și bucurie. După prânz, recitind dintr-o carte care mi-a plăcut mult, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri. Cum mi se întâmplă adesea, m-a frapat legătura regăsită între două subiecte și cărți aparent diferite.

    În Curajul de a fi vulnerabil, Brené Brown vorbește despre armura și masca pe care le purtăm pentru a ne proteja de vulnerabilitate. Îmbrăcate și conturate în anii copilăriei, aceste modalități de apărare ajung să ni se potrivească mănușă, până când le deosebim cu greu de propriul sine. Și nu putem discuta despre recunoștință și bucurie, până când nu trecem dincolo de vulnerabilitate.

    Din cercetările autoarei, a reieșit că „arsenalul comun împotriva vulnerabilității” e reprezentat de bucuria rău-prevestitoare, de perfecționism și anestezierea afectivă. Iar unul dintre cele mai eficiente moduri de a da jos masca și armura e îmbrățișarea principiului „eu însumi sunt de ajuns”.

    Convingerea de a fi „de ajuns” […] duce la dezvoltarea sentimentului propriei valori, la stabilirea unor limite și la implicarea emoțională. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Suntem crescuți într-o cultură în care ni se spune că nu suntem îndeajuns de buni. Copiii sunt învățați de mici să fie competitivi, sunt comparați uneori încă din pântec, sunt recompensați când ating niveluri presetate și pedepsiți când nu se ridică la înălțimea așteptărilor apăsate asupra lor. Din păcate, convingerea aceasta de a nu fi suficient de buni își lasă profund amprenta asupra noastră.

    Învățați să ne comparăm mereu, să vrem să fim altfel, permanent nemulțumiți de cum suntem și ceea ce avem, e destul de greu să ne simțim suficient de buni. Pentru a scăpa de aceste trăiri, e nevoie să știm să punem limite. Să ajungem să ne oglindim doar pe noi înșine, lăsând deoparte imaginile reale sau închipuite pe care le ținem drept etalon. Dar cât de greu poate fi asta într-o lume scufundată în rețele de socializare!

    Pentru a putea spune „Destul!”, trebuie să credem cu tărie că noi înșine suntem de ajuns. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Brené Brown oferă și antidotul pentru fiecare dintre armurile și măștile purtate de noi. Ne explică de ce e important să ne bucurăm de clipele mărunte, cum să dezvoltăm recunoștința pentru ceea ce avem și să îndrăznim să ne asumăm vulnerabilitatea.

    Perfecționismul a fost dependența mea. Încă am momente în care mă lupt cu această nevoie de a fi fără cusur și de a pretinde același lucru și din partea celorlalți. Dar am învățat să mă schimb și să înțeleg că nu sunt în luptă cu nimeni, nici măcar cu mine însămi. Când suntem orientați spre interior ne dorim să fim buni pentru noi înșine. Dacă, în schimb, lentila noastră e orientată mereu în afară, nu reușim să ne prețuim pentru ceea ce suntem. Vom tânji după validarea celorlalți, încercând să le demonstrăm mereu că o merităm.

    Suntem arareori învățați să ne recunoaștem și să ne simțim trăirile. Când nu ne simțim confortabil, căutăm soluții în afara noastră. Pentru că a merge în interior și a nu lupta împotriva a ceea ce găsim acolo, e atât de greu de făcut! Dar tocmai aici stă unul dintre secretele stării noastre de bine. În primul rând, să învățăm să ne conștientizăm trăirile și apoi să le acceptăm exact așa cum sunt. Să le simțim pe deplin, fără a le anestezia, fără a căuta mijloace să fugim din fața disconfortului. Dorința noastră înnăscută spre apartenență poate fi împlinită doar după ce ne cunoaștem și acceptăm cu adevărat și întru totul.

    Îndeajuns de bun nu înseamnă că te mulțumești cu ce ai. Îndeajuns de bun nu e o cale de scăpare. Îndeajuns de bun reprezintă o atitudine de adâncă recunoștință pentru orice se întâmplă. Nu doar Perfect e inamicul lui Bun, ci și Bun e inamicul lui Îndeajuns de bun. Urmează crezul lui Îndeajuns de bun pentru suficient timp și ceva remarcabil se întâmplă. „Îndeajuns de” dispare, precum un șarpe care își leapădă pielea, și ceea ce rămâne e pur și simplu Bun. (Eric Weiner, The Socrates Express: In Search of Life Lessons from Dead Philosophers)

    A discuta despre recunoștință și bucurie înseamnă să discuți și despre vulnerabilitate. Recunoștința e un mușchi pe care ni-l dezvoltăm prin exersare. Eric Weiner spune, parafrazându-l pe John Stuart Mill, că bucuria nu e un scop în sine, ci un produs secundar. E răsplata neașteptată a unei vieți trăite cu adevărat. Studiile ne arată că recunoștința e cea care ne conduce direct înspre bucurie. Iar vulnerabilitatea înseamnă să ne deschidem sufletul pentru a ne da voie să o simțim. Înseamnă să ne dăm jos masca și armura, pentru a trăi din plin. Și pentru a-i învăța și pe copiii noștri cum să facă la fel.

    Înainte de toate, vreau să știi: ești iubit și demn de iubire.

    Îți vei da seama de acest lucru din cuvintele și acțiunile mele – cel mai mult învățăm despre iubire din felul cum te tratez și cum mă tratez pe mine însumi.

    […]

    Vreau să cunoști bucuria, astfel încât să practicăm recunoștința împreună.

    Vreau să simți bucurie, astfel încât să învățăm împreună să fim vulnerabili.

    (Brené Brown, Manifestul părintelui care-și crește copiii să trăiască din plin)

    (Photo by Fernanda Greppe on Unsplash)

  • Cum să construim o insectă

    Cum să construim o insectă

    Săptămâna aceasta s-a publicat una dintre cărțile pe care noi le-am citit cu mult interes în ultima vreme. Am primit Cum să contruim o insectă în urmă cu câteva luni, datorită celor de la NetGalley și m-am bucurat de ea alături de Tudor. A doua zi după ce am citit-o, a trebuit neapărat să facem și noi o insectă.

    Cartea începe cu explorarea unui laborator științific, din care ne alegem pe parcurs cele necesare pentru construit insecta noastră. Prima parte cu care începem este capul, pe care îl selectăm și așezăm ușor folosind o pensetă. Aflăm apoi că pieptul insectelor e numit torace, pe care îl fixăm sub cap și îl continuăm cu un abdomen, obținând corpul comun al tuturor insectelor.

    Fiind mică, insecta noastră nu poate avea oase mari în corp, deci își poartă scheletul în afară. Explicația exoscheletului pe limba celor mici este una aproape amuzantă: e partea care ține chestiile din interior înăuntru și pe cele din afară în afară. Mi-a plăcut și faptul că pe aceeași pagină e prezentat și scheletul uman, pentru a ne putea întipări mai ușor informația.

    Când vine vorba de picioare, copiii pot alege. Dacă ar avea doar două, ar fi om. Dacă ar avea patru, ar fi patruped, cum sunt câinii. Dacă ar avea opt, ar fi păianjen, care ne-ar putea mânca insecta, iar dacă ar avea cincizeci de picioare, deja ar fi miriapod. După întreaga explorare și discuția despre toate aceste cuvinte interesante, Tudor a fost bucuros să îi așezăm șase picioare insectei noastre. Și, de atunci, numărăm picioarele tuturor insectelor pe care le găsim acum din abundență în parc, dimineața.

    Discuția despre aripi a făcut legătura înspre una dintre cărțile pe care Tudor le-a primit cadou și pe care le-a citit adesea în ultima vreme. Bondărel e un bondar personificat, care se întreabă de ce aripile lui nu sunt lungi sau transparente ca ale altor insecte. Călătoria lui pentru a-și alina îngrijorarea unei eventuale imposibilități de a zbura îi încântă pe ambii copii.

    Insectele au cinci ochi! Tudor i-a numărat cu încântare și uimire, chiar. Călugărița desenată pe pagina cărții Cum să contruim o insectă este aceeași cu cea pe care am văzut-o îndeaproape într-o altă carte despre insecte pe care copiii o răsfoiesc uneori. Desigur, și aceasta a trebuit luată din bibliotecă și studiată în paralel. I-am încurajat mereu pe copii să facă legături între cărțile avute și să verifice informația din mai multe surse. Acum fac asta singuri, știind deja ce au de gând când îi vedem alergând spre bibliotecă.

    Mai ciudate chiar și decât păsările, urechile insectelor nu sunt doar pe cap! Aceasta a fost una dintre paginile studiate intens, și nu doar datorită greierul violonist desenat acolo.

    O insectă poate avea urechile oriunde. Poate avea urechi pe torace, pe abdomen sau chiar și pe genunchi! (Roberta Gibson, How to Build an Insect)

    Aflăm apoi că gura insectelor poate să fie ca o pereche de foarfeci sau lungă, ca un pai. Făcând trecerea de la omidă ronțăitoare de frunze la fluturele sorbitor de nectar, Roberta Gibson introduce astfel și procesul metamorfozei. O carte minunată, plină de informații și cu ilustrații deosebite! O găsesc potrivită pentru copiii de peste patru-cinci ani.

    Evitând să o transformăm în homar, care n-ar mai avea nimic de-a face cu insectele, de altfel, învățăm să îi atașăm insectei noastre și două antene, nu patru. Și, dacă tot discutăm de senzori, aflăm și despe cercii pe care i-am pune gândacilor sau greierilor.

    În cele din urmă, facem niște găuri în insecta noastră pentru a o ajuta să respire. O camuflăm ca pe-o reptilă de-a lui Ruth Heller și o așezăm într-un mediu potrivit pentru a începe să trăiască.

    Cum să contruim o insectă se termină la fel de practic precum titlul ei, cu descrierea unei astfel de activități. Aflăm exact de ce materiale avem nevoie și cum să folosim textul cărții pentru a parcurge toți pașii de realizare a modelului insectei noastre ideale.

    Întrucât pentru Tereza a fost o activitate mai greoaie, i-am printat câteva pagini de colorat cu albine și o rădașcă. Astfel am putut și povesti pe baza lor despre ceea ce făcea Tudor. Și, desigur, ne-am continuat explorarea cu mult studiu liber, în natură. Cred că sunt ore întregi, în total, în care stăm ghemuiți și urmărim mișcările de trupe sau individuale dintre dalele din parc. Adevărați exploratori în misiune!

    Alte cărți frumoase despre insecte pe care le-am citit:

    Prima mea carte despre insecte, de Catherine D. Hughes

    Fluturi și alte insecte, de Emily Bone

    Furnici și alte insecte, de Olivia Brooks

    Puteți citi mai multe articole despre cărți pentru copii care ne plac, folosind eticheta cărți-pentru-copii.

  • Controlul procesului de învățare

    Controlul procesului de învățare

    Unul dintre cele mai interesante concepte Montessori este pentru mine cel referitor la controlul procesului de învățare. Maria Montessori a creat materialele sale în așa fel încât copilul să nu aibă nevoie de ajutor din exterior pentru a se corecta. Astfel, nu e întrerupt tot mereu, își menține curiozitatea și atenția ridicate și explorează singur, învățând ceea ce are nevoie.

    Pentru cei obișnuiți cu metodele tradiționale, acest concept poate părea destul de neobișnuit. Suntem învățați să testăm mereu copiii, uneori chiar fără ca ei să-și dea seama, pentru a-i putea noi evalua. Uneori mă surprind gândindu-mă că poate nu ar trebui să îi las lui Tudor la îndemână și cardurile de control. Mă gândesc că s-ar putea uita la ele înainte de a-și termina lucrul. Apoi zâmbesc, dându-mi seama că vreau să preiau controlul învățării lui.

    A avea la îndemână rezultatele corecte e un semn de responsabilitate, dar și de autonomie. Fiecare dintre noi este stăpânul propriei cunoașteri. Ne amăgim uneori, gândindu-ne că noi singuri îi putem face pe copii să învețe sau să le placă anumite materii. De fapt, dacă nu atingem o coardă din interiorul lor, dacă ceea ce studiază nu le trezește motivația internă, procesul de învățare este unul extern copilului. Da, poate reține informațiile pentru a obține recompensele oferite sau pentru a evita pedepsele aplicate, dar nu o va face condus de lumina din interiorul lui.

    Nevoia umană de a ști îi permite copilului să-și dezvolte complet trupul și creierul și să devină o ființă umană a timpului și a locului în care s-a născut. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

    Îmi plac materialele care pot fi folosite de-a lungul mai multor ani. Jocul românesc Animale din continente se încadrează perfect în această categorie. Sunt deja câțiva ani de când Tudor folosește cardurile cu animale, de fiecare dată adâncindu-și învățarea. În ultima vreme, a început să le asocieze cu hărțile primite în pachet. În plus, îi place să își exerseze cititul deslușind denumirile animalelor sau locul unde trăiesc.

    Săptămâna aceasta, când a lucrat cu cardurile, am avut acea tresărire referitoare la controlul pocesului de învățare. Și mi-am dat seama că de fapt învățarea lui are loc prin acest proces de repetare și autocontrol. Va folosi harta, care funcționează precum un card de control, până când nu va mai avea nevoie de ea.

    Aceste tendințe ale comportamentului uman descrise de Montessori – explorare, orientare, ordine, imaginație, manipulare, repetare, precizie, controlul erorilor, perfecționare și comunicare – sunt prezente pe tot parcursul vieții […]. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

    De ce ar trebui să învețe copiii totul repede și fără greșeală? Doar din dorința noastră de competiție, din nevoia noastră de a fi mai mult, de a demonstra mereu că suntem buni? De ce ne e atât de greu să ne abținem din a-i include pe copii în numeroasele noastre categorii? De ce îi forțăm mereu să ne urmeze standardele, ba chiar să fie cu un pas înaintea lor? Și facem asta cu ei încă din primele zile de viață! Le cerem să doarmă bine, să nu plângă prea mult, să stea repede în fund, să umble sau să vorbească.

    De fapt, cu toții ne naștem cu dorința aceasta nestăvilită de învățare, cu nevoia de a ști mereu mai mult și de a face mai bine. Dar atunci când suntem forțați să facem asta, când cineva intervine mereu și ne arată că așa cum suntem acum nu e de ajuns, începem să ne pierdem interesul. Învățarea ajunge să fie condusă din exterior, dirijată de un sistem de recompense bine pus la punct.

    Am mai scris despre acest subiect și probabil voi continua să o fac. Controlul procesului de învățare este un concept cheie al educației Montessori. E un mod inedit de a privi copilul și dezvoltarea lui. E felul în care devenim cu adevărat îndrumătorii copiilor, nu păpușarii lor. Reușim asta atunci când reușim să ne retragem, să observăm de ce anume au nevoie de la noi și să le pregătim mediul propice pentru a se dezvolta. E cel mai simplu mod de a le transmite în fiecare clipă că avem încredere în ei, că îi iubim și că sunt suficient de buni exact așa cum sunt.

    Adulții muncesc ca să schimbe mediul; copiii folosesc mediul pentru a se schimba pe ei înșiși. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

    (Photo by JESHOOTS.COM on Unsplash)

  • Înțărcarea naturală sau autoînțărcarea

    Înțărcarea naturală sau autoînțărcarea

    Când am mers la cursul Lamaze și instructoarea ne-a spus că încă-și alăptează copilul de trei ani și ceva, mi s-a părut exagerat. Când am auzit mai târziu, după ce am născut, că poți alăpta deodată doi copii de vârste diferite, mi-a venit să zâmbesc. „Sigur eu nu o să fac asta!”. Desigur, nu mă gândeam atunci nici că înțărcarea naturală va fi varianta aleasă de noi. Cât de puțin pregătită eram! Cât de puține știam!

    Tudor s-a autoînțărcat după ce a împlinit cinci ani. Procesul a fost atât de natural, încât nici nu știu exact când anume a fost ultima alăptare. În ultimele luni, alegea să bea lapte doar din când în când. Uneori la somnul de prânz, alteori seara. Și niciodată pentru mai mult de câteva minute, poate chiar mai puțin.

    Țin minte prima seară, când avea aproape cinci ani, în care nu a vrut să bea deloc lapte, ci a cerut doar să îi citesc. Și a adormit în timp ce mă asculta spunându-i despre ce se întâmplă sub pământ. M-am întrebat atunci dacă asta a fost tot, dar în zilele și săptămânile următoare alterna serile în care adormea la sân sau citindu-i. Încă nu era complet pregătit.

    După ce s-a născut Tereza, suptul lui Tudor s-a întețit, așa cum se întâmplă cu aproape toți frații mai mari alăptați în tandem. Și am continuat împreună, chiar dacă uneori a fost mai greu, pentru că beneficiile au fost atât de multe! Cred că relația dintre cei doi frați este atât de bună și datorită alăptării. Nu e singurul factor, desigur, dar este, cu siguranță, unul dintre motive.

    În general, lumea se așteaptă ca un copil de peste doi-trei ani să fie înțărcat. Lipsiți de informații corecte și actuale, majoritatea oamenilor se uită ciudat când află că un copil de patru ani e încă alăptat. Cu atât mai mult unul de cinci ani! Și sunt de-a dreptul uimiți când află despre alăptarea în tandem.

    Studiile arată că, atunci când „îmboldim” copiii către independență emoțională, aceștia devin mai dependenți. Uneori devin excesiv de implicați în grupul de prieteni și se fixează pe alți copii ca referințe de atașament. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

    Din fericire, mi-a fost mereu ușor să trec peste „gura lumii”. Tocmai pentru că suntem atât de diferiți, e greu să mulțumești pe toată lumea. Și acest lucru este valabil nu doar când vorbim despre alăptare, ci și despre mâncare, îmbrăcăminte, școală sau joacă. De fapt, despre absolut orice subiect!

    O bună modalitate de a trece peste credințele celor din jur este informarea. Iar sursele de încredere, când vine vorba de alăptare, sunt acum suficiente. La fel ca în articolul despre alăptarea în tandem, și pentru înțărcarea naturală continui să le recomand pe cele care mi-au fost mie de ajutor. Pe lângă cursul Ralucăi, m-au ajutat mai ales articolele de pe site-urile Alăptează şi În braţe la mami, grupul de Facebook Alăptează – Breastfeeding Support şi site-ul dr. Jack Newman, un adevărat guru internaţional al alăptării. În foarte rarele ocazii când a trebuit să verific dacă pot sau nu să iau anumite medicamente, am folosit informaţiile de pe site-ul e-lactancia.org.

    Aversiunea față de alăptare poate fi o problemă serioasă. Uneori e vorba despre o ușoară agitație a mamei față de suptul copilului. Eu am resimțit-o de câteva ori, când eram prea obosită. Dar când odihna, îmbunătățirea alimentației, hidratarea sau relaxarea nu rezolvă problema, situația se poate înrăutăți. Am găsit de curând un site cu resurse importante pentru acest fenomen despre care încă se vorbește prea puțin. La fel, informarea corectă este esențială și în acest caz.

    M-am gândit adesea cum va fi când copiii vor ajunge la înțărcarea naturală. Credeam că va fi mult mai greu. Probabil pentru că a fost atât de lin și natural, mi s-a părut ușor. Acum, când adoarme lângă mine, Tudor vrea neapărat să mă atingă. Mă ține de mână sau își pune mâna pe gâtul sau burta mea. Uneori, îmi cere să îl țin în brațe sau adoarme cu capul pe pieptul meu. A găsit singur alte moduri de a rămâne conectați.

    Pe când avea vreo trei ani, după episodul care a dus la spitalizarea mea și a Terezei, am mers împreună cu Tudor la spital. Era o verificare de rutină, de care am profitat și pentru a-l ajuta să treacă mai bine peste traumatizantele analize de sânge. Pediatra la care am mers știa de teama lui. Și pentru că ne vizitase și o cunoștea și din afara spitalului, Tudor nu a ezitat să o ia de mână și să meargă cu ea pe holul secției de pediatrie.

    Văzându-l cum se îndepărtează de noi pe culoarul acela lung, am avut lacrimi în ochi. M-am uitat înspre Lucian, pentru a-i spune ce simt, dar amândoi aveam aceleași trăiri. Acela a fost primul moment în care ne-am dat seama că spre asta ne îndreptăm, de fapt. A crește copii independenți înseamnă a accepta lungul șir de despărțiri și creșteri pe care devenirea lor le presupune. Alăptarea este doar una dintre ele. Iar înțărcarea naturală m-a învățat că atunci când ne ascultăm unul pe altul, când lăsăm firescul să ne conducă, despărțirea e resimțită mult mai ușor.

    Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers)

    (Photo by Xavier Mouton Photographie on Unsplash)

  • Secretul lui Milton

    Secretul lui Milton

    Una dintre cele mai interesante cărți pentru copii pe care le avem este Secretul lui Milton. Scrisă de Eckhart Tolle și Robert S. Friedman, cartea îi învață pe copii despre cadoul prezentului. Potrivită pentru cei de peste 7-8 ani, cartea poate să le fie citită și unora mai mici. Chiar dacă nu vor înțelege la început mesajul profund, vor regăsi în ea suficiente informații interesante.

    Acum câteva zile, pe când eram afară cu copiii, a trecut pe lângă noi o fetiță care plângea tare. Era atât de afectată, că mergea tremurând de spaimă și de plâns. Am întrebat-o dacă e bine și s-a oprit să îmi răspundă. Cred că era în primele clase gimnaziale. Mi-a spus că niște băieți de la școală o tachinează și strigă porecle după ea și încă o colegă. În ziua aceea, o împinseseră pe scări, după ce o trăseseră de ghiozdan. Mi-a confirmat că era foarte speriată, atât din cauza agresiunii, cât și pentru că era să se lovească tare la cap.

    Mi-a mai spus că discutase cu bunica unuia dintre băieți, să-i spună ce s-a întâmplat, dar bunica a început să urle la ea. Plângând, mi-a spus că nimeni nu poate face nimic, că profesoara de engleză le dă dreptate ei și colegei, dar îi spune că nu are ce să le facă băieților. Era supărată și pentru că toți ceilalți copii s-au luat după ei și o strigă cu aceleași porecle.

    Discutând cu ea, fetița s-a mai liniștit puțin. Nu mai avea mult până acasă, unde abia aștepta să îi spună mamei ei toată întâmplarea. A plecat grăbită, dar fără să mai plângă sau să tremure.

    Desigur, întâlnirea ne-a marcat profund, și pe mine, și pe copii. Întocmai ca atunci când l-am întâlnit pe băiețelul din parc, Tudor și Tereza mi-au cerut deja de câteva ori să le repet povestea fetiței care plângea. Le e foarte greu să înțeleagă de ce băieții au împins-o și i-au vorbit urât. Pentru mine, exemplul acesta de agresiune între colegi este un subiect serios de gândire.

    Întocmai ca în povestea fetiței noastre, și în Secretul lui Milton este vorba de un episod de bullying. Când ne-am întors acasă, am luat din nou cartea la recitit, alături de copii. Încă de prima dată când am citit-o, Tudor a fost impresionat de Brutus, dobermanul care apare în visul lui Milton. De data aceasta, însă, am povestit mai mult despre ce se întâmplă în scena respectivă, ajutându-l să depășească teama de câinele fioros.

    Titlul cărții a fost la început o provocare pentru mine, întrucât i-am învățat pe copii că nu avem secrete. Dar am povestit îndelung cu ei despre faptul că nu toată lumea înțelege importanța sentimentelor. Am testat ușor exercițiile de mindfulness din carte, deși nu sunt încă pregătiți complet pentru ele. Dar făcând asta câte puțin, de fiecare dată, vor învăța tot mai mult să își îndrepte atenția înspre propriul corp.

    Am discutat destul de mult în ultima vreme cu ei despre concepte care mi se par importante. Amândoi folosesc destul de des expresia „e despre tine, nu e despre mine”, pe care în timp o vor interioriza mai profund. Când au observat o fetiță mâncând pe stradă, m-au întrebat de ce face asta. Noi le-am spus mereu că nu mâncăm pe stradă sau în parc, așa că au rămas mirați să o vadă pe ea făcând asta. Și atunci le-am spus că suntem diferiți și facem alegeri diferite. Am repetat fraza aceasta și când au întrebat despre obiceiuri diferite observate la alte familii. În timp, ne va ajuta să stăm departe de comparații și de folosirea justificării „vreau sau fac, pentru că și x are sau face”.

    Secretul lui Milton este cartea pe care mi-ar fi plăcut să o citească și fetița de mai sus. Ar fi înțeles de ce e bine să discute despre ceea ce se întâmplă, așa cum ea intenționa să facă, dar cum altor copii le e uneori foarte greu. Probabil de teama de a fi certați, pedepsiți sau din rușine, mulți aleg să nu discute despre astfel de evenimente cu alții.

    Dar ar mai fi învățat și cum să fie puternică. La fel ca în Superpowered, ar fi găsit instrumente care să o ajute să scape de gânduri și temeri. Și ar fi înțeles mai bine că nefericirea acelor băieți îi face să își dorească să fie și alții nefericiți.

    […] Atunci când simți lumina în interiorul corpului tău, ești în interiorul Prezentului. Și nu-ți mai e frică. Lumina te ajută să te simți puternic. (Eckhart Tolle, Robert S. Friedman, Secretul lui Milton)

    L-am auzit de câteva luni pe dr. Gabor Maté discutând despre pandemia actuală. Întrebarea care i-a fost adresată era despre trauma colectivă prin care trecem. Dar el a simțit nevoia să rectifice exprimarea. Pentru că, de fapt, nu trecem printr-o traumă, ci printr-o criză colectivă. Felul în care ne raportăm la această experiență o poate transforma sau nu într-o traumă.

    Reziliența înseamnă să trecem prin evenimente stresante și să ne revenim după aceea. După cum spunea dr. Laura Markham, a fi rezilient înseamnă să resimțim conștient greutățile vieții și să fim apoi în stare să mergem mai departe. Mi-aș dori să ne reîntâlnim cu „fetița care plângea că au împins-o băieții pe scări”, cum o numește Tereza când îmi cere să discutăm despre ea. I-aș spune, cu siguranță, despre Secretul lui Milton.

  • Privitul pe fereastră

    Privitul pe fereastră

    Când Tudor se întâmplă să fie extrem de agitat îi recomand uneori să își aleagă o carte de citit sau să meargă pe geam. Privitul pe fereastră este una dintre cele mai relaxante activități pe care le face.

    Când era mic și eu am mers la serviciu timp de câteva luni, a învățat să mă conducă stând pe geam și, uneori, să mă aștepte acolo. La fel făceau copiii și cu Lucian, înaintea pandemiei, alergând nerăbdători spre fereastră de îndată ce știau că se apropie ora de sosire de la serviciu.

    Privitul pe fereastră este o ocazie minunată de a studia lumea din jurul nostru și de a ne dezvolta concentrarea. Copiii mici sunt fascinați de viața de zi cu zi, interesați fiind de tot ceea ce se întâmplă. Și au atâtea de văzut, pentru că imaginea din fața lor nu e niciodată aceeași! Vremea se schimbă în fiecare zi, peisajul e altfel de la un anotimp la altul. Mașinile, oamenii, animalele și păsările sunt mereu diferite, chiar dacă uneori aceleași.

    În lumea de astăzi, copiii sunt tot mai puțin obișnuiți cu ritmul lent de viață. Grăbiți asemenea părinților, alergând mereu de la o activitate la alta, de la un loc la altul, nu mai au ocazia să se bucure de simpla observare a unei păsări care ciugulește dintr-o bucată de pâine.

    Cei care au acces la ecrane, cu atât mai puțin sunt răbdători să urmărească viața în câteva cadre pe secundă. Obișnuiți cu derularea rapidă a imaginilor, viața în ritm normal nu mai are aceeași atracție pentru ei. Din păcate, ecranul, această dădacă aparent gratuită, își cere plata cu întârziere și cu costuri extrem de mari pentru copii!

    Psihologul Adam Cox a observat că, dacă acum 50 de ani copiii se plictiseau după câteva ore în care nu aveau nimic de făcut, în zilele noastre copiii se plictisesc după doar treizeci de secunde, în timp ce majoritatea adulților simt nevoia să își controleze telefonul în cele patru secunde în care încetinesc și se opresc la o trecere de pietoni. (Dr. William Stixrud, Ned Johnson, The Self-Driven Child)

    Adesea, stând alături de ei, creăm povestiri despre ceea ce vedem afară. Ne gândim încotro se duce camionul încărcat cu lemne, ne imaginăm ce discută două persoane care se întâlnesc pe stradă. Alteori, numărăm toate mașinile roșii care trec prin fața noastră sau câte ambulanțe vedem în timp ce stăm la geam. Ne uităm la norii sau păsările de pe cer, observăm soarele sau ne mirăm când vedem luna în plină zi.

    Când sunt mici, copiii au o mulțime de întrebări despre ceea ce văd. Putem să le susținem curiozitatea aceasta înnăscută, ajutându-i chiar să o dezvolte. A-i învăța pe copii să reflecteze asupra a ceea ce văd e un mod deosebit de a le dezvolta atât imaginația, cât și empatia și compasiunea. Devin astfel mai curioși nu doar despre ceea ce se întâmplă în viața lor, dar și a celorlalți.

    Privitul pe fereastră e doar una dintre metodele prin care îi putem ajuta pe copii să rămână ancorați în prezent. Mersul în ritmul copilului, joaca în natură și prezența conștientă alături de ei sunt opțiuni din aceeași categorie.

    Visatul cu ochii deschiși este la fel de important pentru dezvoltarea cognitivă a copiilor precum orice altă formă de gândire. Iar în societatea noastră, în care problemele de anxietate ale adulților și copiilor devin normă, reveria poate fi considerată unul dintre remedii.

    Trebuie să creăm cu intenție perioade de reflecție în aceste timpuri în care stimularea este prezentă pretutindeni. (Dr. William Stixrud, Ned Johnson, The Self-Driven Child)

    (Photo by Bermix Studio on Unsplash)

  • Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!

    Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!

    Zilele trecute, pe când Tereza mergea pe marginile rigolei de lângă trotuar, a alunecat. Și primul impuls pe care l-am avut a fost să-i spun: „Eu ți-am zis să nu mergi pe acolo!”. Din fericire, eram mai la distanță, așa că l-am văzut pe Tudor sărindu-i repede în ajutor. Mi-am înghițit vorbele lipsite de compasiune și am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva.

    Chiar dacă sutem conștienți de cât de benefic poate fi răspunsul empatic, acesta nu este totuși ușor de dat. Pentru mulți dintre noi, limbajul este nou și ciudat. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Am auzit adesea spunându-li-se copiilor „Așa-ți trebuie! Eu ți-am zis! Vezi dacă nu m-ai ascultat?”. Aceste vorbe mi-au fost spuse și mie, cu siguranță, copil fiind. Am observat că uneori ele vin dintr-un sentiment de frică a părintelui, care nu știe cum să reacționeze când copilul se rănește. Alteori, ele acoperă un sentiment de vinovăție sau o încercare a adultului de a se disculpa față de ce s-a întâmplat.

    Din păcate, oricare ar fi motivul pentru care simțim nevoia să le rostim, ele nu aduc nimic bun. E doar o formă de superioritate și o deconectare de la suferința copilului. Când copilul greșește, primește deja lecția din fapta în sine. Acel „Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!” nu face decât să îi distragă eventual atenția de la învățămintele întâmplării. În plus, îi demonstrează că noi nu suntem alături de el.

    Când i-a sărit în ajutor, Tudor i-a spus simplu: „Rigola e înclinată, e mai greu să mergi așa.” E o tehnică pe care am folosit-o adesea, prin care descriu sau le dau informații copiilor despre ce se întâmplă. În loc să cobor la nivelul emoțional, rămân la cel rațional. Încurajez cooperarea, cu alte cuvinte, în loc să intru într-o luptă de putere cu copilul.

    Este mai ușor să te concentrezi asupra problemei când cineva doar ți-o descrie.

    Informațiile sunt mai ușor de acceptat decât acuzațiile. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Am scris adesea din și despre cartea Cum să le vorbim copiilor. Este, în continuare, una dintre preferatele mele. Etichetele, pedepsele, mustrările și acuzațiile sunt doar câteva dintre abordările nepotrivite despre care vorbesc autoarele când vine vorba de relația cu copiii noștri.

    A le spune celor mici că noi știm mai bine și că merită ceea ce li s-a întâmplat nu duce decât la stimă de sine scăzută, la inacțiune și la sentimente de autoînvinovățire. Superioritatea noastră nu îi învață deloc cum să își regleze singuri emoțiile. S-ar putea să ne ajute pe noi pe moment să ne simțim mai bine, dar relația cu copilul nostru nu va avea decât de suferit.

    Avem multe asemenea exprimări pe care le rostim, de cele mai multe ori, inconștient. Când ne oprim să cugetăm asupra lor, ne dăm seama că, în loc să ajute, ele mai mult strică. Când le conștientizăm originea și impactul asupra relațiilor noastre începem să ne schimbăm. Și chiar dacă uneori ne vine să rostim cuvintele acelea, ne putem opri chiar în mijlocul frazei, dacă e nevoie. În timp, dacă avem grijă de noi și de felul cum reacționăm, vom reuși să schimbăm automatismele.

    Modul cum comunicăm cu proprii noștri copii are un impact profund asupra dezvoltării lor. Când comunicarea este reciprocă și afectuoasă, acest lucru face să se dezvolte în copil un sentiment de securitate. Relațiile sigure, dătătoare de încredere ajută copiii să reușească în multe domenii ale vieții lor. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    (Photo by Arwan Sutanto on Unsplash)