Învăţ Montessori

Etichetă: Afară

  • Tatăl și copiii

    Tatăl și copiii

    Zilele acestea am primit mai multe emailuri despre Ziua tatălui, care a fost sărbătorită duminică în America. Noi nu acordăm prea multă atenție acestor zile, preferând să ne bucurăm de fiecare moment în parte. Dar, auzindu-i pe copii cum discutau cu bucurie că tatăl lor e liber 3 zile la rând, m-am gândit să scriu despre rolul patern.

    Tata lucra mult când eram eu mică, iar amintirile cu el din anii adolescenței sunt mai ales din perioada vacanțelor. În plus, așa cum era cutuma acelor vremuri, mama era cea care se ocupa de casă și copii.

    Tatăl nu mai este cel care doar oferă confortul material, ci i se cere, de asemenea, să ofere iubire prin timpul acordat îngrijirii, vorbirii și jocului cu copilul. (Silvana Quattrochi Montanaro, Understanding the Human Being)

    Cu ceva timp în urmă, înainte de a pleca cu toții de acasă, am pus așternuturile la spălat. Nu am mai avut timp să pun în schimb altele curate, iar când ne-am întors seara m-am grăbit să pregătesc copiii pentru culcare. Dar când am intrat în cameră, patul era deja făcut. Ușurată, i-am mulțumit lui Lucian pentru că pusese așternuturi curate. Răspunsul lui însă mi-a dat de gândit. „De ce îmi mulțumești?”

    Într-adevăr, dacă ar fi mers să alimenteze mașina, nici măcar nu m-ar fi interesat prea tare. În schimb, pentru că a făcut ceva în casă, am simțit că e nevoie să îi mulțumesc. Cu alte cuvinte, mă consideram direct responsabilă de sarcinile casnice. Și la fel cred că se întâmplă în majoritatea familiilor, inclusiv când vine vorba de copii.

    Mama se consideră și e considerată responsabilă pentru tot ceea ce ține de copii. Din fericire, lucrurile încep să se schimbe și văd sau aud adesea despre tați implicați. Pentru copii, dar și pentru întreaga familie, înseamnă atât de mult!

    Tatăl nu e doar cel care repară jucării sau îi scoate la plimbare, ci devine și sprijinul emoțional atunci când copiii au nevoie. Tatăl nu e doar cel care merge la serviciu și aduce bani în casă, ci e prezența protectoare de care o mamă la început de drum are nevoie. Tatăl nu e doar cel care mută lucruri grele, ci e omul care își dă voie să plângă când împărtășește suferința copilului său. Tatăl e cel care recunoaște când a greșit și care învață cum să facă altfel.

    Lucian e extrem de prezent în viața copiilor. A început prin înscrierea noastră la cursul Lamaze, a continuat prin căutarea informațiilor despre scutecele textile și plimbarea copiilor prin cameră în miez de noapte. Și chiar dacă uneori am fost prea critică cu felul lui de a fi părinte, am învățat amândoi să rămânem în echilibru.

    Ne asumăm, uneori chiar cu un zâmbet, cuvintele sau gesturile nepotrivite învățate de copii de la fiecare din noi. Ne susținem în momentele, deloc puține, de îndoială asupra deciziilor legate de ei. Și am învățat să îi predăm ștafeta celuilalt de cele mai multe ori când simțim că nu putem rămâne calmi în fața lui Tudor și a Terezei.

    Viața copiilor este mult îmbunătățită de tații care sunt capabili să fie prezenți, să valideze și să ofere confort emoțional în vremuri de suferință. În același sens, copiii pot fi profund răniți de tații abuzivi, extrem de critici, care umilesc sau sunt reci din punct de vedere emoțional. (John Gottman, Raising an Emotionally Intelligent Child)

    Rolul tatălui nu este doar unul de plimbat copiii prin parc. Cu cât este mai prezent în sarcinile zilnice ale familiei, cu atât legătura cu copiii săi este mai puternică. E important ca o parte din ritualurile de zi cu zi ale copilului să fie îndeplinite de către tată. Conform ultimelor studii, cu cât tatăl e mai implicat, cu atât copilul va avea o viață mai împlinită. În plus, simțul de independență și abilitățile de socializare ale copiilor sunt mai crescute. Fie că e vorba de schimbat scutece, făcut baie sau oferit mâncare, prezența paternă este esențială.

    În plus, tatăl are un cu totul alt stil de a interacționa și a se juca decât mama. Am observat adesea că Lucian îi poate face pe copii să râdă mai cu poftă decât o fac eu. Hârjoneala lor este de obicei mai îndelungată și mai plină de chicoteli. Când o văd pe Tereza mânuind bormașina cu îndemânare sau pe Tudor urcat pe ultima treaptă a scării de doi metri mă bucur că au în spate prezența încurajatoare a tatălui lor. Chiar dacă uneori îmi țin răsuflarea, știu că sunt ghidați protector, în ciuda intervențiilor uneori prea masculine pentru gustul meu.

    Tatăl care își oferă iubirea, timpul și răbdarea, și care lucrează împreună cu copilul, îl învață nu doar cum să facă lucrurile, dar oferă și un model de comportament și identitate. (Silvana Quattrochi Montanaro, Understanding the Human Being)

    Cred că cea mai dificilă sarcină, când vine vorba de rolul acesta de tată prezent, nu doar fizic, cât mai ales emoțional, este expunerea în fața vulnerabilității. Este exact ceea ce bărbații sunt cel mai puțin învățați să facă.

    Orice am face, ca părinți, vom avea și momente în care vom greși. Iar repararea acestor greșeli este esențială pentru relația cu copiii noștri. Dar ea presupune asumare, acceptarea trăirilor proprii și ale celor din jur și dorință de schimbare. Din păcate, mulți bărbați încă percep eronat toate acestea drept slăbiciune. De fapt, ele nu sunt altceva decât o dovadă de iubire profundă. A sinelui și a propriilor copii.

    Astăzi, siguranța copiilor vine din inimile taților lor. Ea e bazată atât pe prezența emoțională, cât și fizică, a bărbaților alături de copiii lor. (John Gottman, Raising an Emotionally Intelligent Child)

    (Photo by Vitolda Klein on Unsplash)

  • Cum să construim o insectă

    Cum să construim o insectă

    Săptămâna aceasta s-a publicat una dintre cărțile pe care noi le-am citit cu mult interes în ultima vreme. Am primit Cum să contruim o insectă în urmă cu câteva luni, datorită celor de la NetGalley și m-am bucurat de ea alături de Tudor. A doua zi după ce am citit-o, a trebuit neapărat să facem și noi o insectă.

    Cartea începe cu explorarea unui laborator științific, din care ne alegem pe parcurs cele necesare pentru construit insecta noastră. Prima parte cu care începem este capul, pe care îl selectăm și așezăm ușor folosind o pensetă. Aflăm apoi că pieptul insectelor e numit torace, pe care îl fixăm sub cap și îl continuăm cu un abdomen, obținând corpul comun al tuturor insectelor.

    Fiind mică, insecta noastră nu poate avea oase mari în corp, deci își poartă scheletul în afară. Explicația exoscheletului pe limba celor mici este una aproape amuzantă: e partea care ține chestiile din interior înăuntru și pe cele din afară în afară. Mi-a plăcut și faptul că pe aceeași pagină e prezentat și scheletul uman, pentru a ne putea întipări mai ușor informația.

    Când vine vorba de picioare, copiii pot alege. Dacă ar avea doar două, ar fi om. Dacă ar avea patru, ar fi patruped, cum sunt câinii. Dacă ar avea opt, ar fi păianjen, care ne-ar putea mânca insecta, iar dacă ar avea cincizeci de picioare, deja ar fi miriapod. După întreaga explorare și discuția despre toate aceste cuvinte interesante, Tudor a fost bucuros să îi așezăm șase picioare insectei noastre. Și, de atunci, numărăm picioarele tuturor insectelor pe care le găsim acum din abundență în parc, dimineața.

    Discuția despre aripi a făcut legătura înspre una dintre cărțile pe care Tudor le-a primit cadou și pe care le-a citit adesea în ultima vreme. Bondărel e un bondar personificat, care se întreabă de ce aripile lui nu sunt lungi sau transparente ca ale altor insecte. Călătoria lui pentru a-și alina îngrijorarea unei eventuale imposibilități de a zbura îi încântă pe ambii copii.

    Insectele au cinci ochi! Tudor i-a numărat cu încântare și uimire, chiar. Călugărița desenată pe pagina cărții Cum să contruim o insectă este aceeași cu cea pe care am văzut-o îndeaproape într-o altă carte despre insecte pe care copiii o răsfoiesc uneori. Desigur, și aceasta a trebuit luată din bibliotecă și studiată în paralel. I-am încurajat mereu pe copii să facă legături între cărțile avute și să verifice informația din mai multe surse. Acum fac asta singuri, știind deja ce au de gând când îi vedem alergând spre bibliotecă.

    Mai ciudate chiar și decât păsările, urechile insectelor nu sunt doar pe cap! Aceasta a fost una dintre paginile studiate intens, și nu doar datorită greierul violonist desenat acolo.

    O insectă poate avea urechile oriunde. Poate avea urechi pe torace, pe abdomen sau chiar și pe genunchi! (Roberta Gibson, How to Build an Insect)

    Aflăm apoi că gura insectelor poate să fie ca o pereche de foarfeci sau lungă, ca un pai. Făcând trecerea de la omidă ronțăitoare de frunze la fluturele sorbitor de nectar, Roberta Gibson introduce astfel și procesul metamorfozei. O carte minunată, plină de informații și cu ilustrații deosebite! O găsesc potrivită pentru copiii de peste patru-cinci ani.

    Evitând să o transformăm în homar, care n-ar mai avea nimic de-a face cu insectele, de altfel, învățăm să îi atașăm insectei noastre și două antene, nu patru. Și, dacă tot discutăm de senzori, aflăm și despe cercii pe care i-am pune gândacilor sau greierilor.

    În cele din urmă, facem niște găuri în insecta noastră pentru a o ajuta să respire. O camuflăm ca pe-o reptilă de-a lui Ruth Heller și o așezăm într-un mediu potrivit pentru a începe să trăiască.

    Cum să contruim o insectă se termină la fel de practic precum titlul ei, cu descrierea unei astfel de activități. Aflăm exact de ce materiale avem nevoie și cum să folosim textul cărții pentru a parcurge toți pașii de realizare a modelului insectei noastre ideale.

    Întrucât pentru Tereza a fost o activitate mai greoaie, i-am printat câteva pagini de colorat cu albine și o rădașcă. Astfel am putut și povesti pe baza lor despre ceea ce făcea Tudor. Și, desigur, ne-am continuat explorarea cu mult studiu liber, în natură. Cred că sunt ore întregi, în total, în care stăm ghemuiți și urmărim mișcările de trupe sau individuale dintre dalele din parc. Adevărați exploratori în misiune!

    Alte cărți frumoase despre insecte pe care le-am citit:

    Prima mea carte despre insecte, de Catherine D. Hughes

    Fluturi și alte insecte, de Emily Bone

    Furnici și alte insecte, de Olivia Brooks

    Puteți citi mai multe articole despre cărți pentru copii care ne plac, folosind eticheta cărți-pentru-copii.

  • Privitul pe fereastră

    Privitul pe fereastră

    Când Tudor se întâmplă să fie extrem de agitat îi recomand uneori să își aleagă o carte de citit sau să meargă pe geam. Privitul pe fereastră este una dintre cele mai relaxante activități pe care le face.

    Când era mic și eu am mers la serviciu timp de câteva luni, a învățat să mă conducă stând pe geam și, uneori, să mă aștepte acolo. La fel făceau copiii și cu Lucian, înaintea pandemiei, alergând nerăbdători spre fereastră de îndată ce știau că se apropie ora de sosire de la serviciu.

    Privitul pe fereastră este o ocazie minunată de a studia lumea din jurul nostru și de a ne dezvolta concentrarea. Copiii mici sunt fascinați de viața de zi cu zi, interesați fiind de tot ceea ce se întâmplă. Și au atâtea de văzut, pentru că imaginea din fața lor nu e niciodată aceeași! Vremea se schimbă în fiecare zi, peisajul e altfel de la un anotimp la altul. Mașinile, oamenii, animalele și păsările sunt mereu diferite, chiar dacă uneori aceleași.

    În lumea de astăzi, copiii sunt tot mai puțin obișnuiți cu ritmul lent de viață. Grăbiți asemenea părinților, alergând mereu de la o activitate la alta, de la un loc la altul, nu mai au ocazia să se bucure de simpla observare a unei păsări care ciugulește dintr-o bucată de pâine.

    Cei care au acces la ecrane, cu atât mai puțin sunt răbdători să urmărească viața în câteva cadre pe secundă. Obișnuiți cu derularea rapidă a imaginilor, viața în ritm normal nu mai are aceeași atracție pentru ei. Din păcate, ecranul, această dădacă aparent gratuită, își cere plata cu întârziere și cu costuri extrem de mari pentru copii!

    Psihologul Adam Cox a observat că, dacă acum 50 de ani copiii se plictiseau după câteva ore în care nu aveau nimic de făcut, în zilele noastre copiii se plictisesc după doar treizeci de secunde, în timp ce majoritatea adulților simt nevoia să își controleze telefonul în cele patru secunde în care încetinesc și se opresc la o trecere de pietoni. (Dr. William Stixrud, Ned Johnson, The Self-Driven Child)

    Adesea, stând alături de ei, creăm povestiri despre ceea ce vedem afară. Ne gândim încotro se duce camionul încărcat cu lemne, ne imaginăm ce discută două persoane care se întâlnesc pe stradă. Alteori, numărăm toate mașinile roșii care trec prin fața noastră sau câte ambulanțe vedem în timp ce stăm la geam. Ne uităm la norii sau păsările de pe cer, observăm soarele sau ne mirăm când vedem luna în plină zi.

    Când sunt mici, copiii au o mulțime de întrebări despre ceea ce văd. Putem să le susținem curiozitatea aceasta înnăscută, ajutându-i chiar să o dezvolte. A-i învăța pe copii să reflecteze asupra a ceea ce văd e un mod deosebit de a le dezvolta atât imaginația, cât și empatia și compasiunea. Devin astfel mai curioși nu doar despre ceea ce se întâmplă în viața lor, dar și a celorlalți.

    Privitul pe fereastră e doar una dintre metodele prin care îi putem ajuta pe copii să rămână ancorați în prezent. Mersul în ritmul copilului, joaca în natură și prezența conștientă alături de ei sunt opțiuni din aceeași categorie.

    Visatul cu ochii deschiși este la fel de important pentru dezvoltarea cognitivă a copiilor precum orice altă formă de gândire. Iar în societatea noastră, în care problemele de anxietate ale adulților și copiilor devin normă, reveria poate fi considerată unul dintre remedii.

    Trebuie să creăm cu intenție perioade de reflecție în aceste timpuri în care stimularea este prezentă pretutindeni. (Dr. William Stixrud, Ned Johnson, The Self-Driven Child)

    (Photo by Bermix Studio on Unsplash)

  • În prezent, alături de copii

    În prezent, alături de copii

    Când am scos telefonul să le fac copiilor poza de mai sus, m-am lăsat furată de un mesaj pe care îl primisem. Am fost distrasă de el mai mult de un minut, timp în care Tudor a venit lângă mine, rugându-mă să îl trag cu sania. I-am spus că fac asta imediat, doar să termin. Răspunsul lui m-a adus în prezent instantaneu: „Mă deranjează că ești cu telefonul în mână, când noi suntem afară să ne jucăm.”

    A fost o trezire bruscă. Avea dreptate. Ieșiserăm să ne jucăm. Era timpul meu cu ei. Era, în sfârșit, zăpadă! Aveam atât de multe de făcut! Mesajul acela putea aștepta, nimic nu era mai important decât să fiu acolo cu ei, în prezent.

    Altă dată, pentru a-mi atrage atenția, probabil că Tudor și-ar fi chinuit sora. Sau m-ar fi tras de picioare până mă uitam la el. Sau ar fi încercat să facă ceva ușor periculos, care știa că mă va face să las totul și să merg la el. Probabil s-ar fi plâns de una sau alta, pe un ton pe care l-aș fi etichetat ca „smiorcăială”. Sau s-ar fi retras singur, convins fiind că nu e suficient de important pentru mine cât să renunț la ce făceam în acele clipe.

    Copiii ne vor alături de ei. Uneori, e suficient să ne conectăm profund timp de câteva minute, pentru a le umple paharul pentru o oră întreagă. Alteori, sunt deja atât de deconectați de noi, încât e nevoie de mult mai mult timp decât atât.

    Reușesc în ultima vreme să mă surprind când sunt cu totul în prezent sau când mintea mea e în altă parte. Mi se întâmplă să mă las furată de tot ceea ce am de făcut și să îmi doresc să ajung mai repede la sarcinile respective. Dar copiii mă trag la răspundere de fiecare dată. Uneori conștient, cum a făcut Tudor în acest caz, alteori inconștient, prin comportament.

    Prima mea reacție a fost să îi spun lui Tudor că era ceva legat de serviciu și că de aceea eram atentă la telefon. Dar apoi mi-am dat seama că el nu îmi ceruse explicații. El îmi spusese doar cum se simte, cât de bine a putut el. Și avea nevoie doar să îi validez trăirea, care era a lui, nu să acopăr cu justificări disconfortul meu.

    Credeți că a avea un telefon vă ajută să comunicați. Dar dacă conținutul discursului dumneavoastră nu este autentic, vorbirea sau trimiterea de mesaje pe un dispozitiv nu înseamnă că comunicați cu o altă persoană. (Thich Nhat Hanh, The Art of Communicating)

    Am pus imediat telefonul în poșetă, m-am întors spre ei și am luat hățurile saniei. Ne-am distrat copios mai bine de o oră, după care am venit ușor înfrigurați, uzi și flămânzi acasă. Copiii au mâncat bine, s-au pregătit de somnul de prânz și s-au odihnit liniștiți mai bine de o oră. Timp suficient pentru mine să răspund la mesajul care nu era urgent. Să termin și o bună parte din sarcinile pe care le mai aveam de făcut și să beau o cană de ceai cald în liniște.

    Trăim într-o societate care prețuiește persoanele care fac mai multe lucruri deodată. Dar asta nu e neapărat un lucru bun. Suntem prea insistent învățați că „a face” e mult mai important decât „a fi”. Dar copiii sunt aici să ne arate cât de mult greșim. La fel ca ultimele studii în domeniu, ei ne spun că nimic nu e mai benefic decât prezența noastră totală. Să învățăm a trăi în prezent e cea mai importantă lecție pe care ei ne-o predau.

    Nu suntem făcuți pentru a îndeplini mai multe sarcini deodată. Creierul nostru nu dă randament când facem asta. Nici organismul nostru, de altfel. Dacă îl stresăm în felul acesta prea mult timp, el ne semnalează că e cazul să o luăm mai ușor.

    Dacă mințile noastre sunt blocate, niciun dispozitiv nu va compensa inabilitatea noastră de a comunica cu alții sau cu noi înșine. (Thich Nhat Hanh, The Art of Communicating)

    A fi mamă e suficient. A fi părinte e suficient. Când suntem cu copiii, deja facem ceva. Creștem oameni care învață că ei sunt de ajuns, că sunt iubiți și văzuți și că nu e nevoie de nimic mai mult. Și vor crește făcând ceea ce au văzut și preluat de la noi.

    Vrem să îi învățăm să alerge mereu după altceva, să își caute validarea din alte surse? Sau vrem să îi învățăm că sunt suficient de prețioși pentru a primi atenția noastră nedisimulată?

    Frumusețea acestei lecții e că, cu cât suntem mai prezenți în relația cu copiii, cu atât încep să aibă mai puțină nevoie de noi. Pentru că descoperă bucuria de a fi cu sine. Având siguranța prezenței noastre, explorează neînfricați, știind că au mereu Nordul la care să se întoarcă și la care să se raporteze. Înțeleg profund că prețuirea de sine e darul pe care ni-l oferim singuri. Și că doar din preaplinul ființei noastre putem revărsa iubire și asupra altora.

    Tudor nu s-a mulțumit cu bucățele de atenție. Copiii nu ar trebui să învețe vreodată să se mulțumească doar cu firimituri din prezența noastră. Sunt mult prea importanți pentru a primi doar atât.

    Copilul este atât o speranță, cât și o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educație și pace)

    În ritmul alert al vieții cotidiene, copiii sunt mesagerii cei mai clari ai nevoii de încetinire și de odihnă.

    Te aștept alături de mine, începând din 26 februarie, pentru seria Reflecțiilor de iarnă despre odihnă. Timp de 21 de zile ne vom întâlni, câte 21 de minute, pentru a învăța cum să avem o viață mai liniștită alături de cei dragi. Înscrie-te aici!

  • Zmeul și joaca în natură

    Zmeul și joaca în natură

    De ziua Terezei, i-am cumpărat lui Tudor un zmeu. Citisem împreună cu el cartea Dănuț și zmeul uriaș și mi s-a părut a fi un cadou interesant. De îndată ce l-a primit, Tudor a vrut să îl testeze.

    După ce au găsit un loc potrivit pe dealurile din jurul orașului, copiii s-au bucurat de înălțarea zmeului. Când i-am însoțit și eu, am rămas surprinsă de entuziasmul pe care o activitate aparent atât de simplă îl poate trezi în noi. Într-o zi când nu bătea vântul foarte tare, am alergat pe deal, încercând să ridicăm zmeul. Încercările noastre au fost și un excelent prilej de râsete și voie bună împreună. Dar, mai presus de toate, am rămas uimită de relaxarea pe care am resimțit-o privind zmeul fluturând în înălțimi. Ce ocazie minunată de conectare cu prezentul!

    Dorind să evităm cât mai mult aglomerațiile, am ales mai des ca de obicei să ieșim în natură în afara orașului. Am mers pe malul râurilor, unde copiii s-au bucurat să arunce pietre în apă. Am intrat desculți în pârâu, împreună cu copiii, când vremea a fost mai caldă. Am cules frunze sau castane și am mirosit ace de pin, impresionați de puterea mirosului lor. Adesea, ne-am oprit să vedem ciupercile care ne apăreau în cale. În zonele de munte copiii au mâncat frăguțe, afine sau mure, împreună cu gustarea adusă de acasă.

    Copiii ies din casă zilnic, cel puțin o dată, indiferent de temperatura de afară. Excepțiile când stau toată ziua în casă sunt doar câteva pe an. Din păcate, de multe ori găsim parcurile goale, mai ales dacă vremea e capricioasă. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține exploratorului britanic Ranulph Fiennes. „Nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită” a devenit motto-ul după care ne ghidăm de când s-au născut copiii.

    Ani de zile, programul meu însemna plecat de acasă dimineața și întors după-masa târziu de la serviciu. Eram prea obosită pentru a mai ieși afară și nu apreciam deloc plimbarea în aer liber. Din fericire, am început să înțeleg cât de greșit gândeam, citind-o pe Maria Montessori. Între timp, am învățat că elementele esențiale prin care pot să am grijă de mine înseamnă să mănânc sănătos, să beau suficientă apă, să dorm destul și să fac mișcare în aer curat.

    Toți suntem de acord cu importanța simțurilor în construirea gândirii. […] Dar va fi greu să-i facem pe oameni să accepte ideea că mișcarea are tot atâta importanță, ba poate chiar mai multă pentru dezvoltarea intelectuală a omului. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori s-a folosit de comparații amuzante și de exemple numeroase pentru a încuraja părinții să meargă în ritmul copilului. Datorită ei, am învățat să ne ajustăm mersul și așteptările atunci când ieșim la plimbare împreună cu copiii. I-am lăsat să se cațere în copaci, când au putut să facă asta singuri și să sară de la înălțimi care uneori ne-au făcut să ne ținem respirația. Lăsându-i să exploreze în voie, am văzut că nu fac nicio mișcare pentru care nu sunt pregătiți și pe care n-au exersat-o temeinic înainte.

    Triunghiul Pikler a primit, în ultimele luni, un nou rol. Nu mai e folosit doar pentru cățărat, ci și ca aparat pentru sărituri. Imitându-l pe Tudor, Tereza îl folosește pentru antrenament. A început prin a se urca pe primele trepte, întorcându-se apoi cu spatele la ele și sărind. În timp, a ajuns tot mai sus, încântată și încrezătoare în sine. Apoi, când s-a simțit pregătită, a repetat mișcările astfel învățate și afară.

    Zmeul este acum unul dintre obiectele esențiale pe care le păstrăm în mașină. Iar zilele de toamnă, când bate vântul frunzele, au devenit ideale pentru a trage zmeul de sfoară. Încă un prilej minunat pentru a ne bucura de natură și aer curat!

  • Pas cu pas spre înălţimi

    Pas cu pas spre înălţimi

    Una dintre cărţile pe care Tudor le alege uneori din bibliotecă e Pas cu pas spre înălţimi. Am văzut-o prima dată la un târg de carte şi mi s-a părut interesantă. Am rămas cu gândul la ea şi după câteva luni am cumpărat-o dintr-o librărie online.

    Cartea nu este una care se răsfoieşte, ci ea se desfăşoară, e o carte-acordeon, cu imagini pe ambele părţi. Când am deschis-o prima dată cu Tudor, ne-am aşezat pe podea, să avem suficient spaţiu.

    Aflându-ne pe o stradă dintr-un oraş, ridicăm privirea spre cer şi începem să ne înălţăm tot mai sus. Vedem la început indicatoare de circulaţie, spălători de geamuri, un paratrăsnet pe un zgârie-nori, un heliport. Aflăm că suntem încă în troposferă, cea mai joasă parte a atmosferei.

    La intrarea în stratosferă, dincolo bariera de zece kilometri, vedem un avion şi aflăm că nu mai este suficient oxigen pentru ca oamenii să respire. Aflăm şi despre importanţa stratului de ozon şi continuăm să urcăm, spre mezosferă, adică la mai mult de cincizeci de kilometri deasupra Pământului.

    Lui Tudor i-a plăcut să urmărească lansarea navei spaţiale Dragon şi aceasta a fost una dintre cărţile citite în acele zile. Aflaţi deja în spaţiu, vedem traseul Staţiei Spaţiale Internaţionale şi călătorim chiar mai departe de ea.

    Trecem de Lună, de celelalte planete şi ieşim chiar în afara Sistemului Solar. Simbolic, acesta este şi momentul în care întoarcem cartea, pentru a citi fiecare pagină pe verso. După ce aflăm că toate stelele văzute pe cerul nopţii sunt parte din Calea Lactee, începem coborârea spre Pământ.

    Ne ferim de centura de asteroizi şi aflăm noi informaţii despre meteoroizii descoperiţi în Pietrele sunt vii. Trecem printr-un nor cumulonimbus şi aflăm că vremea de pe planetă e influenţată de curenţii de aer.

    Pagină Pas cu pas spre înălţimi

    Studiem vulturii-hoitari, păsările care pot zbura cel mai sus, avântându-se pe cerul de deasupra Africii. Zburăm apoi în rând cu gâştele indiene şi aflăm de ce lebedele zboară în V.

    Dincolo de descrierea altor tipuri de nori, coborâm pe lângă nişte păianjeni, ridicaţi în aer de paraşuta făcută din firele lor de mătase. Reveniţi la cinci kilometri deasupra Pământului, vedem nişte berze albe migratoare. Trei kilometri mai jos, aflăm că ploaia şi zăpada care ajung până la noi provin din norii stratus.

    Privirea cuprinde deja baloanele cu aer cald, muflonii de pe pantele montane, planoare şi păsări de pradă. Trecem de liziera unei păduri de conifere şi auzim bâzâitul insectelor căutate seara de liliecii maro. Aproape ca la încheierea unei meditaţii ghidate, ne regăsim în liniştea naturii, cu spatele pe pământul gol.

    Este plăcut să simţi pământul cald sub tălpi şi să auzi păsările cântând şi insectele bâzâind peste tot în jur. Este incredibil să te gândeşti că deasupra ta există un univers întreg! (Charlotte Guillain, Yuval Zommer, Pas cu pas spre înălţimi)

    Final Pas cu pas spre înălţimi

    Astronomia începe să fie studiată în grădiniţele Montessori prin discuţii şi explorări despre Sistemul Solar sau straturile atmosferei. Studiul acesta este aprofundat apoi în clasele primare, ca parte a educaţiei cosmice gândite de Maria Montessori.

    Pas cu pas spre înălţimi mi se pare ideală pentru a acompania aceste explorări. Chiar şi felul în care este structurată, prin deschiderea de tip acordeon a paginilor, oferă o vizualizare concretă a atmosferei şi spaţiului cosmic.

  • În picioarele goale

    În picioarele goale

    Una dintre marile bucurii ale încălzirii vremii de afară este posibilitatea de a umbla desculţi. Încă de la primele raze mai puternice, copiii au renunţat rapid la papuci şi au alergat prin curte în picioarele goale. În luna februarie, când încă nu era cald mult timp, au făcut asta pentru cel mult jumătate de oră. Acum, însă, pot sta desculţi ore întregi.

    Când Tudor era mic şi îl încurajam să umble cu tălpile goale, ceilalţi adulţi se îngrijorau. Auzeam mereu că va răci, că se răneşte, că se murdăreşte, toate motivele posibile. Pentru că aflasem cât e de important mersul în picioarele goale, am rămas însă imperturbabilă în faţa anxietăţii lor.

    Tălpile goale îi permit [copilului mic] să aibă multe experienţe tactile noi: să simtă cât de pufos e solul moale sub picioare, să simtă răcoarea pământului şi a ierbii, textura covorului, netezimea podelei de lemn, impactul greutăţii pe măsură ce copilul creşte. Aceste informaţii despre lume stimulează dezvoltarea mentală a copilului, aşa cum o fac senzaţiile de temperatură, textură şi greutate dobândite prin intermediul mâinilor. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    De curând, am zărit-o pe Tereza călcând cu plăcere pe nisip, apoi pe pământul din grădină. M-am descălţat şi eu, povestind cu ea despre cât de fin e nisipul. Dar am primit atât de multe alte informaţii! În primul rând, senzaţia de rece şi umezeală a nisipului proaspăt scos dintr-un sac. Apoi, căldura trotuarului, rugozitatea pământului şi instabilitatea dată de câteva gropi săpate de copii.

    Dincolo de bogăţia de impresii senzoriale culese, această libertate de mişcare este importantă şi pentru dezvoltarea piciorului şi a mersului. În plus, aduce un important beneficiu pentru mintea copilului.

    Dintr-un clip video despre funcţiile executive ale creierului, am aflat că mersul în picioarele goale timp de şaisprezece minute pe zi ar îmbunătăţi memoria pe termen scurt. Aceasta, alături de flexibilitatea mentală şi auto-reglare, este o componentă cheie a aşa-numitului centru de control al creierului.

    Neîngrădit de încălţări, piciorul se dezvoltă optim. Ca urmare, atunci când au posibilitatea de a umbla desculţi, copiii, dar şi adulţii, dobândesc o postură mai bună. La fel ca la mersul pe linie, se îmbunătăţeşte echilibrul şi coordonarea mişcărilor.

    Ni s-a întâmplat adeseori să le recomandăm copiilor să se descalţe, pentru a avea aderenţă mai bună când se caţără pe triunghiul Pikler. În primii ani, le-am cumpărat papuci de casă din piele, foarte subţiri. Dar ambii au preferat să umble în picioarele goale, acceptând cel mult şosete. În iarna aceasta, i-am imitat şi noi şi am renunţat la papucii de casă, purtând şosete de lână.

    Alergatul desculţă după o furtună de vară este una dintre cele mai plăcute amintiri din copilăria mea. Am repetat des experienţa alături de copii, fie în ploaie, fie în bălţile lăsate de furtunul cu apă. Şi vom profita din plin de lunile următoare, pentru a crea noi şi noi amintiri.

    Afară este, cu adevărat, cea mai bună încăpere a casei. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

  • Evonne Goolagong – recenzia cărţii

    Evonne Goolagong – recenzia cărţii

    Una dintre cele mai recente cărţi din seria Oameni mici, visuri mari este despre o jucătoare de tenis. Evonne Goolagong a crescut în Australia, la o fermă, fiind urmaşa unor aborigeni australieni. Crescând într-o familie săracă, o minge de tenis veche, găsită sub o maşină, devine comoara ei. Cu ajutorul unei palete din lemn, făcută de tatăl ei, Evonne începe să joace tenis.

    Ca aborigenă, nu era acceptată în clubul de tenis, dar privea meciurile de după gard şi absorbea fiecare cuvânt rostit de antrenori. Impresionat de perseverenţa ei, directorul clubului i-a dat cheile, pentru a se antrena când nu mai era nimeni prin împrejurimi. Evonne Goolagong a profitat de şansa oferită, antrenându-se asiduu. Un antrenor care a aflat despre această jucătoare extrem de rapidă, a chemat-o să locuiască cu familia lui, în Sidney.

    La plecare, mama ei i-a oferit un sfat pe care fiecare copil ar trebui să îl audă de la părinţii săi. Evonne Goolagong a jucat cu pasiune, bucurându-se de fiecare moment, fără a-şi face prea multe griji pentru victorie. Şi astfel a reuşit, în 1971, să îşi atingă visul din copilărie, acela de a deveni campioană la Wimbledon, ocupând şi primul loc în clasamentul mondial.

    „Nu-ţi fă griji dacă câştigi sau pierzi. Joacă cât poţi mai bine şi fă-o cu plăcere.” (Maria Isabel Sánchez Vegara, Evonne Goolagong)

    După alţi nouă ani, Evonne a recucerit titlul de la Wimbledon, fiind astfel şi prima mamă care reuşea această performanţă. Băiatul ei o aplauda din tribune. Iar după retragere, ştiind ce înseamnă lipsurile, Evonne Goolagong i-a susţinut pe copiii aborigenilor australieni să înveţe tenis.

    O carte aparent simplă, povestea acestei jucătoare de tenis oferă multe subiecte importante de discutat cu copiii. Găsirea pasiunii nu ţine de jucării multe sau scumpe, ci de perseverenţă. A face ceva cu plăcere este mai presus de orice competiţie. Când scopul este de a te învinge doar pe tine însuţi, devenind tot mai bun, rezultatul este pe măsură. Şi, la fel ca Dolly Parton, Evonne nu a uitat să dea înapoi celor care aveau nevoie de ajutor.

  • Poppy şi Sam – alte cărţi preferate

    Poppy şi Sam – alte cărţi preferate

    Săptămâna trecută am coborât din pod sacul de dormit, la insistenţele şi spre fericirea copiilor. De peste o lună, se întâmplă adesea să nu mai vorbim cu Tudor şi Tereza, ci cu Poppy şi Sam. De când am cumpărat primele cărţi ale seriei, copiii au fost fascinaţi de cei doi fraţi de la Ferma Mărul. La început, am cumpărat doar Hambarul în flăcări şi Furtuna de zăpadă. Ştiind cât de mult îi plac lui Tudor pompierii şi zăpada, m-am gândit că ar fi interesant să le citim. Când am văzut însă ce succes au, am comandat şi restul de optsprezece cărţi ale seriei.

    Citind prima carte, am observat răţuşca galbenă pe care trebuie să o găsim pe fiecare pagină. Era aceeaşi cu cea dintr-o carte preferată, un dicţionar german ilustrat. Tudor a fugit imediat la bibliotecă să o aducă şi pe aceea. Având aceiaşi autori cu dicţionarul îndelung răsfoit, nu e deloc de mirare că Poppy şi Sam au devenit personajele de referinţă ale momentului. În plus, aventurile celor doi fraţi şi animalele diverse de la fermă cred că ar stârni atenţia oricărui copil mic.

    Fraţii merg cu trenul cu aburi, restaurat, dorm în cort sau ajută pe lângă fermă. Alături de ei este aproape mereu căţelul Rusty, ceea ce ne dă bune motive să discutăm despre prietenul omului. Mai nou, chiar, când trebuie să le spunem Poppy şi Sam, ni s-a atras atenţia că ne lipseşte Rusty din curte. Diversele animale de la fermă sunt un foarte bun prilej pentru numărat, Tudor fiind în plină perioadă senzitivă pentru matematică. Spre uimirea noastră, vrea să numere în engleză, demonstrând, încă o dată, cât de importante sunt cântecele pentru dezvoltarea limbajului. Tereza, desigur, îl imită, numărând şi ea, tot în engleză. 1-2-3-4-5 continuă să fie unul dintre cântecele preferate!

    Ilustraţiile gingaşe, textul simplu, în limba engleză, fac din cărţile acestea poveştile perfecte pentru noi. Inspirate din viaţa reală, îi ajută pe ambii copii să se identifice cu cei doi fraţi sau să înveţe lucruri noi, interesante. De exemplu, Dormind în cort, ne-a dat ocazia să discutăm despre excursii, aventuri şi evenimente neaşteptate. Bineînţeles, în acele zile, triunghiul Pikler a fost folosit aproape exclusiv pe post de cort. Şi pentru că le place atât de mult povestea, coborârea sacului din pod a fost imposibil de amânat. Tudor, mai ales, a fost fericit să doarmă în el în primele nopţi.

    Pe coperta interioară de la sfârşitul fiecărei cărţi sunt prezentate toate celelalte din serie. Tudor se uita nerăbdător de fiecare dată şi număra câte trebuie să mai primească. Îi puneam, de obicei, câte una sau două în fiecare săptămână, alături de celelalte. Mersul la bibliotecă pentru a căuta dacă a mai primit vreun „Poppy şi Sam” devenise deja tradiţie de seară. Dintre toate, cartea despre Noul ponei a fost singura respinsă de Tudor. În ea apare stăpânul furios al unui ponei neîngrijit, vorbindu-le urât copiilor. A fost un moment potrivit să discutăm că mai sunt şi astfel de oameni, dar fără a insista prea mult asupra ideii. Mai important este să-l învăţăm ce poate face când îi întâlneşte, nu să îl speriem când vine vorba de lumea în care trăim.

    Formatul mic al cărţilor mi se pare un plus, fiind uşor de ţinut în mâinile micuţe. Când mergem undeva şi ştiu că ne-ar prinde bine ceva materiale, pun două cărţi cu Poppy şi Sam în poşetă. Pentru Tereza, iau uneori şi o carte din seria Wimmelbuch, lăsând-o pe ea să aleagă ce volum preferă. Mi s-a întâmplat chiar să liniştesc un alt copilaş, care voia în braţele ocupate ale tatălui, uitându-ne împreună la trenul cu aburi din carte. Lectura, la orice vârstă, este atât de relaxantă!

  • Ai grijă!, O să cazi!, Să nu te tai!

    Ai grijă!, O să cazi!, Să nu te tai!

    În ultima vreme, de câte ori ne vede umblând cu vreun cuţit, Tereza ne avertizează: „Ai grijă! Să nu te tai!”. Este la fel de îngrijorată atunci când urcăm pe o scară sau umblăm cu vreun obiect mai greu în mână. „Să nu cazi! Să nu îl scapi! Ai grijă!” Am auzit-o atât de des spunând aceste propoziţii în ultimele săptămâni, încât am început să mă îngrijorez.

    Când Tudor era mai mic, am învăţat să înlocuim profeticul „o să …” cu mai blândul „s-ar putea să …”. Le-am citit atunci şi lui Lucian şi mamei explicaţiile şi am înţeles de ce e bine să reformulăm, atunci când simţim neapărat nevoia să îi atragem în vreun fel atenţia copilului. Desigur, ideal ar fi ca, atunci când e concentrat asupra vreunei acţiuni, să nu îi distragem deloc atenţia. Dar, pentru că nu reuşim întotdeauna să ne oprim impulsurile, am agreat că acel „s-ar putea să …” ar fi varianta mai bună.

    Reacţiile Terezei ne arată însă cât de ridicat e nivelul anxietăţii în jurul ei. Cuvintele sunt atât de puternice! Felul în care le vorbim copiilor, cuvintele pe care alegem să le folosim şi tonul cu care le rostim se imprimă adânc, modelându-le personalitatea. De curând, am stabilit cu Lucian că e important să intervenim în discuţiile adulţilor cu copiii, atunci când simţim că i-ar putea afecta. În ultimii ani, am învăţat direct despre puterea cuvintelor. De aproape doi ani, avem de luptat cu fricile induse lui Tudor de un repetat „Mi-e frică să nu mă muşte câinele!”. Chiar dacă la început i-a fost spus în joacă, mic fiind, pe când împingea un câine de lemn, acum este o temere cât se poate de serioasă, cu care avem multe bătăi de cap.

    „Ai grijă!” este una dintre frazele goale pe care le spunem copiilor noștri. Ea adaugă anxietate generală, fără a oferi vreun ajutor specific. Prea multe avertismente de „Fii atent!” şi „Ai grijă!” îi poate determina pe unii copii să evite riscurile și să nu mai încerce lucruri noi. În loc de „Fii atent!”, mai bine nu spuneţi nimic sau oferiţi informații, cum ar fi: „Ești aproape de margine” – „Uită-te în jos, la picioare” – „E cineva în spatele tău” sau puneţi o întrebare simplă: „Te simți în siguranță?”. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    Vorbind despre greutăţile în atingerea măiestriei, dr. Laura Markham atrăgea atenţia că anxietatea părinţilor este cel mai mare obstacol. Crezând că le facem un bine, le transmitem copiilor indirect mesajul că nu avem încredere în ei şi nu îi simţim suficient de capabili. În scurt timp, vor ajunge să nu se mai creadă în stare, ştirbindu-le astfel şi încrederea în sine. În schimb, am putea să ne concentrăm asupra noastră şi să înţelegem de unde vin propriile temeri. Atunci când nu sunt în pericol imediat ei sau cei din jur, îi putem lăsa pe copii să descopere de ce sunt în stare.

    Dacă un copil vă depășește toleranța în privinţa siguranței, spuneţi-i: „Este sarcina mea să am grijă de tine” și opriţi-l. Stabiliţi dinainte dacă veți lăsa copilul să ia propriile decizii când vine vorba de siguranță. Întrebați-vă: „Situația este suficient de sigură? Sunt dispus să îl las să rişte o cădere uşoară sau un genunchi julit?” Uneori, răspunsul este un „Nu” cert (de exemplu, un zid de căţărare înalt de zece metri cu beton dedesubt). În general, țineți-vă în frâu nevoia de a proteja copilul. Întrebaţi-vă: „Ce-ar putea păţi?” Lăsaţi-l să-și asume câteva riscuri și julituri. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    Copiii au nevoie şi de riscuri, când vine vorba de învăţare. Corpul lor se schimbă mereu şi e important să descopere singuri unde le sunt limitele. Dacă sărim de fiecare dată în ajutorul lor, înseamnă să îi facem dependenţi de noi. Independenţa presupune să îi ajutăm să se descurce singuri, fără a face nimic în plus pentru ei, decât ceea ce e strict necesar. Din păcate, este o lecţie pe care, ca adulţi, trebuie să ne-o reamintim mereu.

    Nu salvaţi copiii. Nu-i coborâţi din copac. E tipic pentru copii să se caţere dincolo de abilitatea lor de a se descurca, cerându-vă apoi ajutorul, dar nu încurajaţi acest obicei. […] Aceasta e o lecţie timpurie despre asumarea adecvată a riscurilor. Mergeţi să le staţi alături dacă s-au blocat. Liniştiţi-i şi îndrumaţi-i cu vocea blândă. […] Metoda aceasta promovează conştientizarea corporală şi îi ajută pe copii să înveţe propriile limite şi să devină parteneri ai propriei siguranţe. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    A ne face griji este modul minţii noastre de a ne proteja. Dar în felul acesta, ne programăm în mod negativ subconştinentul, care crede ceea ce îi spunem. Gândurile pline de griji ne dau sentimente de teamă şi stres, care ne împiedică să fim părinţii liniştiţi de care copiii noştri au nevoie. Din păcate, le comunicăm trăirile noastre, astfel încât lor le e tot mai greu să exploreze în voie, simţindu-ne anxietatea.

    Dr. Laura Markham recomandă să ne înfrângem dorinţa de a reacţiona cu ajutorul câtorva paşi simpli. Conştientizând momentul când începem să ne facem griji este primul pas. Ne putem linişti apoi, rostind o frază de încurajare pe post de mantră. Imaginându-ne cum totul se termină cu bine ne ajută să ne reprogramăm subconştientul. Acţionând apoi pentru a ne asigura că imaginea mentală devine realitate încheie întreg procesul. Repetând paşii de fiecare dată când devenim anxioşi, ne putem transforma reacţiile şi ne putem bucura alături de cei mici de aventura copilăriei.

    Când îi spunem copilului „Ai grijă!”, nu transmitem mesajul că ne pasă, deşi asta este ceea ce simţim, ci mesajul că lumea este un loc nesigur şi că nu avem încredere în copilul nostru că se va descurca în ea. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Dacă simţim că trebuie totuşi să spunem ceva, cel mai bine ar fi să reformulăm. Mi-au plăcut sugestiile din lista aceasta, care îi ajută pe copii să conştientizeze riscurile. În plus, sunt moduri utile de a-i ajuta să îşi rezolve singuri problemele. „Foloseşte ambele mâini!”, „Te simţi în siguranţă pe piatra aceea?”, „Ai observat ce alunecoasă e iarba?” sau „Cum o să cobori din copac?” sunt câteva variante. Noi folosim deja, în discuţiile cu copiii, şi multe dintre variantele propuse aici.

    Acel „Las’ că trece!” cu care ne liniştea Tudor acum mai bine de un an i-l vom transmite şi Terezei. I-am învăţat deja că genunchii juliţi înseamnă copilărie fericită. Rămâne să ne convingem mai temeinic şi noi, adulţii, că riscurile cu măsură sunt importante pentru o dezvoltare sănătoasă.

    (Photo by Jeremiah Lawrence on Unsplash)