Cu Tudor am început diversificarea în mod clasic, după exact şase luni de alăptare exclusivă. L-am aşezat în scaunul înalt şi i-am dat câteva linguriţe de suc de morcovi. Nu citisem încă suficient despre Montessori, nu ştiam alt mod de a începe diversificarea. După câteva săptămâni extrem de chinuitoare pentru mine, în care Tudor mânca dimineaţa combinaţiile de iaurt cu fructe pe care i le făceam, dar la prânz refuza categoric a treia linguriţă de mâncare pasată, o prietenă m-a întrebat cum ne descurcăm. I-am zis că ne chinuim tare, iar ea mi-a spus despre BLW (autodiversificare, Baby Led Weaning). Tot ea mi-a dat cartea scrisă de Gill Rapley şi Tracey Murkett, Diversificarea naturală. Am început imediat să urmăm recomandările din carte şi mâncatul a devenit o plăcere pentru noi toţi.
Am citit o comparaţie între stilul Montessori de a începe diversificarea şi autodiversificare, apoi am făcut o combinaţie între ele. Asta înseamnă că am folosit în continuare scaunul înalt, dar pentru puţin timp. Am schimbat toate tacâmurile şi vesela de plastic sau melanină şi am folosit doar inox, sticlă şi porţelan. L-am încurajat pe Tudor să pună singur masa şi i-am lăsat un sertar doar al lui. Am pus în el pahare şi carafe de sticlă, căni mici, o carafă de porţelan pentru lapte, farfurii şi boluri.
Nu am mai gătit nimic separat, am făcut mâncare pentru toţi, fără să mai folosim sare sau zahăr. La nevoie, le-am înlocuit cu condimente cât mai variate, pentru aromă şi gust. Ocazional, ne puneam noi sare în farfurie, dar am încercat să nu o facem ostentativ şi să nu punem solniţa în mijlocul mesei, pentru a nu crea obiceiuri greşite mai târziu. Timp de câteva luni, duşul de după mese a devenit normă. Adesea puneam o muşama sub scaun, să nu cadă mâncarea direct pe jos şi să putem spăla mai uşor.
Din 2002 începând, Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă ca diversificarea sau alimentaţia complementară să înceapă doar după ce copilul împlineşte şase luni. Se consideră că, până la această vârstă, copilul nu are încă suficient pregătit sistemul digestiv pentru a primi altă mâncare, decât lapte matern sau lapte praf.
Cu Tereza am ales direct autodiversificarea. Am început la câteva zile după ce a împlinit şase luni, ţinând-o în braţele unuia dintre noi şi punându-i bucăţile de mâncare pe o farfurie de porţelan. Bineînţeles, la început a trebuit să ţinem noi farfuria cu mâna, să ia doar mâncarea de pe ea. Acum nu mai e interesată de ea decât la sfârşit, când ne dă astfel de înţeles că a terminat de mâncat.
Pentru regulile de urmat, am recitit cartea menţionată mai sus (lectură obligatorie, după mine, pentru oricine vrea să aleagă autodiversificarea). Am citit şi din sursele indicate pe două grupuri de Facebook – BLW România şi Măr cu biscuite (titlul grupului este intenţionat dat aşa, greşit). Am aflat de acolo că sistemele cele mai actualizate cu ultimele studii în domeniu sunt cele din Marea Britanie şi din Canada. Aşadar, am citit adesea informaţiile de pe site-urile instituţiilor de profil din cele două ţări.
Nu am gătit separat pentru Tereza. Am pus, în primele două luni, bucăţi mai mari de legume în ciorbe sau supe, să i le putem da ca finger-food. Am preumplut linguriţa cu iaurt sau mâncăruri mai moi şi a învăţat să o ducă singură la gură şi să ia mâncarea de pe ea. Neavând cazuri de alergii în familie, i-am dat de la început din toate grupele alimentare. Am lăsat-o pe ea să aleagă din două sau trei tipuri de mâncare. Am respectat şi indicaţia de a avea la fiecare masă cel puţin o legumă sau un fruct.
Am observat că preferă carnea tocată, la fel ca Tudor, probabil pentru că e mai uşor de mâncat. Am făcut adesea paste cu sos bolognez, lasagna, ciorbă de perişoare sau chiftele la cuptor. I-am dat mai ales coaja pâinii, miezul încleioşându-se în contact cu saliva şi fiind mai greu de mâncat la început. Coaja, unsă cu unt, a ros-o cu plăcere, mai ales când îi ieşeau dinţii şi o dureau gingiile. De foarte mulţi ani, deja, noi facem pâinea în casă şi, după ce a început să mănânce şi Tudor, am pus doar o jumătate de linguriţă de sare la kilogramul de făină.
Când Tudor avea vreo şapte-opt luni am citit despre cum pot bea cei mici apă direct din pahar. Am pus o muşama pe jos, l-am aşezat pe Tudor la o masă mică, am turnat apă din carafă în pahar şi i-am dat să bea. I-am arătat cum să facă, bând şi eu dintr-un pahar mic. Am făcut asta de câteva ori, doar, pentru că a învăţat foarte repede. Când a început să îşi toarne singur apa din carafă, am fost atentă la început să fie doar atâta cât să încapă în pahar, pentru a nu turna prea mult dintr-odată. La început, până învaţă, copiii mici nu ştiu să se oprească din turnat când paharul e plin.
La Tereza, am urmat recomandările Montessori şi ale Sistemului de sănătate britanic şi nu am folosit deloc cană cu pai. Am pus apa de la început în pahar mic, de sticlă şi i-am arătat cum se bea din el. La început a fost mai greu, până ne-am dat seama că e importantă şi deschiderea gurii paharului. Am folosit apoi doar paharele de la Ikea. S-a înecat uneori, dar ţin minte că şi Tudor a păţit la fel, când a băut la început din cana cu pai. De pe la nouă luni începând, Tereza bea singură apă sau sana, din pahar, uneori ţinându-l doar cu o mână. Tudor are o plăcere deosebită de a-i turna din carafă. Pentru că el foloseşte deja pahare mari, care nu ar fi potrivite pentru Tereza, am pus câteva pahare mici şi în sertarul lui cu veselă, să îl încurajăm să-şi ajute sora şi astfel.
Autodiversificarea ne-a plăcut foarte mult deoarece lasă copilul să fie stăpânul procesului, oferindu-i şi o multitudine de experienţe senzoriale. Dacă urmează copilul, adultului nu-i rămâne decât să pregătească mediul potrivit şi să fie un bun model de urmat. Cu atât mai mult, cu cât în privinţa mâncatului, somnului şi folosirii toaletei, copilul are controlul deplin.
Bebeluşii si copiii se târăsc, merg şi vorbesc atunci când se simt pregătiţi. Aceste repere ale dezvoltării nu vor fi atinse mai devreme şi – dacă bebeluşului îi este oferită posibilitatea – nici mai târziu decât la momentul potrivit pentru cel mic. Când îţi pui bebeluşul pe jos să o ia din loc, îi oferi posibilitatea de a se rostogoli. Când va putea, o va face. De asemenea, îi oferi posibilitatea de a se ridica şi a merge. Asta ar putea dura ceva mai mult timp. Însă îi oferi în continuare posibilitatea şi le va face pe toate într-un final. De ce hrănirea ar trebui să fie diferită? (Gill Rapley, Tracey Murkett, Diversificarea naturală)
