Învăţ Montessori

Etichetă: BLW

  • Secretul şi siguranţa copiilor

    Secretul şi siguranţa copiilor

    Săptămâna trecută am aflat de la Tudor că bunica mea îi dădea biscuiţi cu ciocolată, pe ascuns. Era secretul lor, aşa îl învăţase, iar dacă el ar fi spus părinţilor, ei s-ar fi supărat sau i-ar fi certat pe amândoi.

    Una dintre regulile casei este că nu mâncăm dulciuri din comerţ decât foarte rar. Când avem poftă de dulce sau la sărbători sau aniversări, pregătim totul în casă.

    O altă regulă a casei, poate chiar mai importantă decât prima, este că nu avem şi nu păstrăm secrete. Am hotărât asta de comun acord cu Lucian, pentru siguranţa copiilor, după ce am adunat informaţii din mai multe surse.

    La nouăzeci de ani, pe bunica nu o mai putem convinge că secretele sunt nocive. Am discutat separat cu ea, Lucian şi cu mine, pentru a-i spune cât de necăjiţi suntem de cele întâmplate şi a încerca să-i explicăm de ce am stabilit cele două reguli în familia noastră.

    Riscul de abuz sexual există pentru orice copil. Din păcate, atât adulţii, cât şi alţi copii pot să îi transforme în victime. În SUA, majoritatea agresorilor sexuali au doar paisprezece ani. Adesea, copiii care au fost supuşi abuzului vor repeta acele acţiuni cu copii mai mici decât ei. Una dintre regulile de aur în acest caz este tocmai învăţarea copilului de a nu avea secrete faţă de părinţi. Pe lângă folosirea denumirii corecte a părţilor corpului, a prevenirii copiilor cu privire la oamenii ciudaţi, care pot fi inclusiv membri ai familiei, păstrarea unei relaţii de comunicare deschisă cu aceştia este esenţială.

    Bullying-ul înseamnă agresarea celor vulnerabili prin forţă, constrângeri sau ameninţări. Adesea, cei agresaţi tac, fie pentru că li se cere asta de către agresor, fie pentru că le e ruşine să povestească ce li se întâmplă. Desigur, a păstra secretul asupra unor astfel de acte nu este deloc de dorit. Dar dacă nu sunt învăţaţi de mici despre această regulă, unora dintre copii li s-ar putea părea ceva normal.

    Ruşinea are nevoie de trei lucruri pentru a scăpa de sub control: de secret, de tăcere şi de judecata critică. (Dr. Brené Brown, Darurile imperfecţiunii)

    Niciun membru al familiei noastre nu ar putea concura la categoria pană. Iar obezitatea este o problemă tot mai serioasă în zilele noastre. De când am început autodiversificarea cu copiii, ne-am schimbat şi noi foarte mult stilul de a mânca. În plus, pentru că nu am vrut să avem dublă măsură, se întâmplă destul de rar să cumpărăm sau să mâncăm ceea ce Lucian şi cu mine numim „marfă de contrabandă”.

    Reglarea emoţiilor joacă un rol important în lupta împotriva obezităţii. Asocierea acelor biscuiţi cu ciocolată cu mâncatul pe ascuns mă îngrozeşte, de-a dreptul. Una dintre greşelile educaţiei alimentare pe care noi am primit-o a fost etichetarea anumitor mâncăruri drept „bune” sau „rele”.

    Bineînţeles, mai ales atunci când suntem copleşiţi de emoţii, vom avea tendinţa de a face exces de ceea ce e „rău”, în încercarea de a ne simţi mai bine. Dar eliberarea va fi de scurtă durată şi, cel mai adesea, va fi urmată de o perioadă de învinovăţire. Şi intrăm astfel într-o spirală din care e destul de greu de ieşit.

    Din fericire, când Tudor ne-a spus despre biscuiţi, am avut prezenţa de spirit de a rămâne calmi. L-am încurajat să ne spună întotdeauna dacă cineva îi mai cere să păstreze secretul asupra oricăror fapte sau evenimente. I-am arătat că nu ne supărăm şi nici nu îl certăm, cu atât mai mult cu cât nu suntem de acord cu aceste metode.

    I-am spus că oricând are poftă de a mânca ceva, să ne spună şi vom face în casă, ori vom căuta să cumpărăm de undeva. I-am vorbit şi despre alternativele mai sănătoase, care sunt la fel de gustoase.

    I-am explicat inclusiv că acum putem înţelege că iritaţia care-i apăruse pe corp a fost probabil provocată de cacaua din biscuiţi. I-am reamintit asta şi la câteva zile după aceea, când îi dispăruseră mâncărimile şi bubiţele de pe piele.

    După câteva zile, am înţeles şi noi că, poate, acest incident ne-a ajutat. Ne-a invitat să discutăm mai des şi mai profund despre secrete şi siguranţă. I-am reamintit lui Tudor şi am început să îi spun şi Terezei că pot discuta orice şi oricând cu Lucian sau cu mine. Am inventat propriii biscuiţi-sandwich, pe care copiii i-au pregătit cu mama mea, transformând astfel totul într-un exerciţiu de viaţă practică.

    Relaţia lui Tudor cu străbunica este una specială. Deşi ne pune adesea la încercare pe noi, părinţii, acum o văd şi ca un test pentru când copiii cresc. De când am aflat despre secretul lor am încercat să nu îl mai lăsăm pe Tudor singur la ea. Totuşi, îmi dau seama că acest lucru nu va fi posibil pe termen lung. În plus, scopul nostru este să pregătim copiii pentru a se descurca chiar şi în absenţa noastră.

    Probabil vor mai fi ocazii în care li se va cere copiilor să păstreze secretul. Tocmai de aceea, e important să îi învăţăm cum să reacţioneze, nu să încercăm să îi ferim de viaţă. „În familia noastră nu păstrăm secrete” este un răspuns bun, pentru început. Vom insista asupra lui în perioada următoare, învăţându-i pe copii să-l folosească de câte ori va fi nevoie. Pe lângă asta, educaţia alimentară corectă continuă să fie o constantă a preocupărilor noastre, indiferent şi independent de obiceiurile celor din jur.

    (Photo by Shuto Araki on Unsplash)

  • Scaunul înalt pentru mâncat

    Scaunul înalt pentru mâncat

    Când Tudor a cerut tot mai des să mănânce cu noi la masa înaltă din bucătărie, am căutat o soluţie şi pentru Tereza. O perioadă, am mâncat eu alături de ea la masa mică, dar nu era cea mai bună soluţie. Scaunul înalt clasic ar fi presupus să o aşezăm noi în el, deci nu l-am luat în calcul. Ştiam că scaunul Tripp Trapp este unul dintre cele recomandate în grupurile Montessori, aşa că am gândit o soluţie similară.

    Pentru a lucra cu uşurinţă la blatul din bucătărie, i-am luat lui Tudor taburetul de la Ikea. Găsisem o metodă de a-l transforma în turn de învăţare, dar nu a mai fost nevoie, pentru că era deja mai mare şi îl folosea cu atenţie. Când am renunţat la scaunul înalt clasic, am folosit taburetul pe post de scaun, sprijinindu-l de perete. Bonusul era că încăpea sub masă, când nu era folosit, aşa că am câştigat şi spaţiu în bucătărie.

    Am folosit taburetul acesta ca bază pentru scaunul înalt al Terezei. Lucian a meşterit un suport, să nu cadă de pe el. Am măsurat să fie sub blatul mesei, să îl putem pune în continuare dedesubt, când nu e folosit. Pentru că îl vom folosi astfel doar câteva luni, nu am vrut să dăm găuri în taburet. Am hotărât să-l prindem cu nişte menghine de tâmplărie. Tereza a învăţat să le dea jos pe cele hidraulice, aşa că am trecut la nişte menghine cu înşurubare. Pentru că nu stătea încă suficient de sus la masă, am mai pus o bucată de lemn între bază şi suport.

    După doar câteva încercări, Tereza a reuşit să se urce singură pe scaun, cu multă încântare. Acum, când termină de mâncat, împinge masa şi se dă jos cu atenţie, tot singură. O supraveghem de fiecare dată, dar facem asta oricum, de câte ori mănâncă. Şi pentru că, în restul timpului, scaunul e sub masă, nu urcă pe el fără noi.

    Cred că şi datorită faptului că Tereza a început să mănânce direct la masa joasă, nu aruncă aproape deloc mâncare pe jos. De fapt, în ultima vreme mănâncă destul de curat, folosind tacâmurile pentru mâncărurile lichide şi uneori chiar şi mâinile, pentru cele mai solide. Avantajul improvizaţiei noastre este că pot lua deoparte doar suportul, să îl spăl, la nevoie. Iar taburetul a rămas intact şi îl vom putea folosi încă mulţi ani, de acum încolo.

    Tudor foloseşte între timp scaunele obişnuite ale adulţilor, cu multă încântare. Totuşi, sunt momente când alege să stea şi el „pe scaunul Terezei”. Face asta mai ales când lucrează ceva la masă sau dacă mănâncă în timp ce ea doarme.

    Dacă, prin urmare, ceea ce înţelegem prin educaţie este să ajutăm viaţa copilului în procesul de dezvoltare, tot ce putem face este să ne bucurăm de fiecare dată când el ne-arată că a ajuns la un nou nivel al independenţei. […]

    Primul instinct al copilului este să-şi ducă singur acţiunile la bun sfârşit, fără să-l ajute cineva şi prima dovadă conştientă a independenţei ne-o arată când se apără împotriva acelora care încearcă să facă acţiunea în locul lui. Ca să reuşească singur, el îşi intensifică eforturile. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

  • Poftă bună!

    Poftă bună!

    Cu Tudor am început diversificarea în mod clasic, după exact şase luni de alăptare exclusivă. L-am aşezat în scaunul înalt şi i-am dat câteva linguriţe de suc de morcovi. Nu citisem încă suficient despre Montessori, nu ştiam alt mod de a începe diversificarea. După câteva săptămâni extrem de chinuitoare pentru mine, în care Tudor mânca dimineaţa combinaţiile de iaurt cu fructe pe care i le făceam, dar la prânz refuza categoric a treia linguriţă de mâncare pasată, o prietenă m-a întrebat cum ne descurcăm. I-am zis că ne chinuim tare, iar ea mi-a spus despre BLW (autodiversificare, Baby Led Weaning). Tot ea mi-a dat cartea scrisă de Gill Rapley şi Tracey Murkett, Diversificarea naturală. Am început imediat să urmăm recomandările din carte şi mâncatul a devenit o plăcere pentru noi toţi.

    Am citit o comparaţie între stilul Montessori de a începe diversificarea şi autodiversificare, apoi am făcut o combinaţie între ele. Asta înseamnă că am folosit în continuare scaunul înalt, dar pentru puţin timp. Am schimbat toate tacâmurile şi vesela de plastic sau melanină şi am folosit doar inox, sticlă şi porţelan. L-am încurajat pe Tudor să pună singur masa şi i-am lăsat un sertar doar al lui. Am pus în el pahare şi carafe de sticlă, căni mici, o carafă de porţelan pentru lapte, farfurii şi boluri.

    Nu am mai gătit nimic separat, am făcut mâncare pentru toţi, fără să mai folosim sare sau zahăr. La nevoie, le-am înlocuit cu condimente cât mai variate, pentru aromă şi gust. Ocazional, ne puneam noi sare în farfurie, dar am încercat să nu o facem ostentativ şi să nu punem solniţa în mijlocul mesei, pentru a nu crea obiceiuri greşite mai târziu. Timp de câteva luni, duşul de după mese a devenit normă. Adesea puneam o muşama sub scaun, să nu cadă mâncarea direct pe jos şi să putem spăla mai uşor.

    Din 2002 începând, Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă ca diversificarea sau alimentaţia complementară să înceapă doar după ce copilul împlineşte şase luni. Se consideră că, până la această vârstă, copilul nu are încă suficient pregătit sistemul digestiv pentru a primi altă mâncare, decât lapte matern sau lapte praf.

    Cu Tereza am ales direct autodiversificarea. Am început la câteva zile după ce a împlinit şase luni, ţinând-o în braţele unuia dintre noi şi punându-i bucăţile de mâncare pe o farfurie de porţelan. Bineînţeles, la început a trebuit să ţinem noi farfuria cu mâna, să ia doar mâncarea de pe ea. Acum nu mai e interesată de ea decât la sfârşit, când ne dă astfel de înţeles că a terminat de mâncat.

    Pentru regulile de urmat, am recitit cartea menţionată mai sus (lectură obligatorie, după mine, pentru oricine vrea să aleagă autodiversificarea). Am citit şi din sursele indicate pe două grupuri de Facebook – BLW România şi Măr cu biscuite (titlul grupului este intenţionat dat aşa, greşit). Am aflat de acolo că sistemele cele mai actualizate cu ultimele studii în domeniu sunt cele din Marea Britanie şi din Canada. Aşadar, am citit adesea informaţiile de pe site-urile instituţiilor de profil din cele două ţări.

    Nu am gătit separat pentru Tereza. Am pus, în primele două luni, bucăţi mai mari de legume în ciorbe sau supe, să i le putem da ca finger-food. Am preumplut linguriţa cu iaurt sau mâncăruri mai moi şi a învăţat să o ducă singură la gură şi să ia mâncarea de pe ea. Neavând cazuri de alergii în familie, i-am dat de la început din toate grupele alimentare. Am lăsat-o pe ea să aleagă din două sau trei tipuri de mâncare. Am respectat şi indicaţia de a avea la fiecare masă cel puţin o legumă sau un fruct.

    Am observat că preferă carnea tocată, la fel ca Tudor, probabil pentru că e mai uşor de mâncat. Am făcut adesea paste cu sos bolognez, lasagna, ciorbă de perişoare sau chiftele la cuptor. I-am dat mai ales coaja pâinii, miezul încleioşându-se în contact cu saliva şi fiind mai greu de mâncat la început. Coaja, unsă cu unt, a ros-o cu plăcere, mai ales când îi ieşeau dinţii şi o dureau gingiile. De foarte mulţi ani, deja, noi facem pâinea în casă şi, după ce a început să mănânce şi Tudor, am pus doar o jumătate de linguriţă de sare la kilogramul de făină.

    Când Tudor avea vreo şapte-opt luni am citit despre cum pot bea cei mici apă direct din pahar. Am pus o muşama pe jos, l-am aşezat pe Tudor la o masă mică, am turnat apă din carafă în pahar şi i-am dat să bea. I-am arătat cum să facă, bând şi eu dintr-un pahar mic. Am făcut asta de câteva ori, doar, pentru că a învăţat foarte repede. Când a început să îşi toarne singur apa din carafă, am fost atentă la început să fie doar atâta cât să încapă în pahar, pentru a nu turna prea mult dintr-odată. La început, până învaţă, copiii mici nu ştiu să se oprească din turnat când paharul e plin.

    La Tereza, am urmat recomandările Montessori şi ale Sistemului de sănătate britanic şi nu am folosit deloc cană cu pai. Am pus apa de la început în pahar mic, de sticlă şi i-am arătat cum se bea din el. La început a fost mai greu, până ne-am dat seama că e importantă şi deschiderea gurii paharului. Am folosit apoi doar paharele de la Ikea. S-a înecat uneori, dar ţin minte că şi Tudor a păţit la fel, când a băut la început din cana cu pai. De pe la nouă luni începând, Tereza bea singură apă sau sana, din pahar, uneori ţinându-l doar cu o mână. Tudor are o plăcere deosebită de a-i turna din carafă. Pentru că el foloseşte deja pahare mari, care nu ar fi potrivite pentru Tereza, am pus câteva pahare mici şi în sertarul lui cu veselă, să îl încurajăm să-şi ajute sora şi astfel.

    Autodiversificarea ne-a plăcut foarte mult deoarece lasă copilul să fie stăpânul procesului, oferindu-i şi o multitudine de experienţe senzoriale. Dacă urmează copilul, adultului nu-i rămâne decât să pregătească mediul potrivit şi să fie un bun model de urmat. Cu atât mai mult, cu cât în privinţa mâncatului, somnului şi folosirii toaletei, copilul are controlul deplin.

    Bebeluşii si copiii se târăsc, merg şi vorbesc atunci când se simt pregătiţi. Aceste repere ale dezvoltării nu vor fi atinse mai devreme şi – dacă bebeluşului îi este oferită posibilitatea – nici mai târziu decât la momentul potrivit pentru cel mic. Când îţi pui bebeluşul pe jos să o ia din loc, îi oferi posibilitatea de a se rostogoli. Când va putea, o va face. De asemenea, îi oferi posibilitatea de a se ridica şi a merge. Asta ar putea dura ceva mai mult timp. Însă îi oferi în continuare posibilitatea şi le va face pe toate într-un final. De ce hrănirea ar trebui să fie diferită? (Gill Rapley, Tracey Murkett, Diversificarea naturală)