Etichetă: Cărți pentru copii

  • Povești ca să te iubești mai mult

    Povești ca să te iubești mai mult

    Înainte de Crăciun, am găsit într-o librărie o carte minunată pentru copii, Povești ca să te iubești mai mult. Am răsfoit-o mai întâi împreună cu Lucian, ne-a plăcut tare mult și am hotărât să o cumpărăm nu doar pentru copiii noștri, dar și drept cadou.

    Cartea e o culegere de „35 de istorioare care cultivă respectul de sine”. Ce mi-a plăcut mie mult este că, după fiecare istorisire, urmează o pagină numită Gândește și crește. Este un ajutor pentru copii și părinți de a înțelege mai profund mesajul povestirii.

    Tudor și Tereza ne cer adesea să revenim la cartea aceasta. Uneori, alegem la întâmplare ce anume citim. Alteori, ne spun clar spre ce pagină să ne îndreptăm. Și, la fel ca în cazul multor altor cărți, contează mult ce discutăm cu copiii pe marginea celor citite. Îmi place să găsesc întâmplări din viața lor care se potrivesc cu mesajul istorioarei. Sau să îi ascult pe ei găsind situații în care s-au simțit la fel sau au învățat același lucru cu cel descris.

    Sunt foarte multe lecții în această carte. Nu le-aș putea înșirui pe toate aici, dar aleg câteva, care nouă ne-au plăcut în mod deosebit. Din istorioare, copiii află ce înseamnă zona de confort. Sau cum să stea departe de judecăți, descoperind povestea din spatele fiecărui om. Învață despre colaborare sau despre frumusețea prezentului, cu orice ar aduce el, pentru că „o să treacă și asta”. Realitatea e așa cum o facem noi, e dincolo de „bine” și „rău”.

    M-am bucurat chiar să văd că una dintre principalele idei ale parentingului conștient e și ea prezentă în această carte. „Nu te poți schimba decât pe tine” este mesajul atât de puternic explicat prin povestirea bufniței care nu e mulțumită de glasul ei.

    Marea schimbare se află în tine. Hotărăște-te cine vrei să fii și fă tot ceea ce trebuie ca să reușești. Chiar dacă în jurul tău totul rămâne la fel, dacă te schimbi tu, totul se schimbă. (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

    Citind această carte, învățăm să trăim, nu doar să fim în viață. Astfel, unul dintre subiectele delicate pentru părinți, moartea, este așezat într-o nouă perspectivă. Nu e suficient să ne întrebăm dacă există viață după moarte. Mai important este dacă știm să ne bucurăm de viață, înainte de a muri.

    E o vorbă a lui Bob Marley care descrie perfect ce înseamnă SĂ TRĂIEȘTI cu majuscule: „Unii simt ploaia. Alții doar se udă.” (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

    Din fericire, am observat de curând o nouă carte a celor doi, tradusă în limba română. Povești pentru copii fericiți e despre cultivarea fericirii. Cu siguranță, cunoscând munca lui Àlex Rovira și Francesc Miralles, autori renumiți și iubiți în lumea spaniolă, și această carte va fi un răsfăț. Pentru copii și adulți, deopotrivă.

    Simt că una dintre cele mai prețioase explicații pe care le putem da copiilor este că reacțiile celor din jur nu sunt despre ei. Suntem atât de învățați să dăm vina pe altcineva pentru ceea ce se întâmplă, încât facem asta prea des cu copiii noștri. „Nu mă fă să vin la tine!”, „Iar m-ai enervat!”, „Vezi ce ai făcut?” sunt automatisme, pe care le rostim adesea fără să le gândim. Ele știrbesc stima de sine a unui copil, care se oglindește în ochii și în vorbele noastre.

    În cartea sa Cele patru legăminte, Miguel Ruiz spune că nu trebuie să luăm nimic personal, pentru că atunci când cineva încearcă să ne insulte, să ne jignească sau să ne umilească, insulta, ofensa sau disprețul nu are legătură cu noi, ci cu însăși persoana care le exprimă, tocmai pentru că ea nu se respectă și nu se iubește. Cel care se respectă pe sine nu aer nevoie să îi jignească pe ceilalți. (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

    Povești ca să te iubești mai mult este potrivită pentru copii mici și mari, deopotrivă. Este printre cărțile acelea care merită păstrate la îndemână și citite periodic. Fiind alcătuită din istorioare, poate fi citită în ordine sau pe sărite, după titluri, subtitluri sau chiar ilustrațiile sugestive. Cert e că, citind-o, e imposibil să nu rămânem impresionați sau provocați de ceea ce vom găsi în ea. Cu alte cuvinte, e o carte care merită!

  • Lotta și bicicleta

    Lotta și bicicleta

    Astrid Lindgren este una dintre autoarele preferate ale lui Tudor. A aflat despre ea din seria Fetelor rebele și a cunoscut-o apoi drept creatoarea lui Pippi. A citit sau ne-a rugat să-i citim cărțile din seria Pippi Șosețica de cel puțin cinci ori. Știe pe de rost fragmente întregi și „Salutare!” a devenit modul preferat al copiilor de a-i întâmpina pe cei din jur. De aceea, eram sigură că Lotta și bicicleta le va plăcea amândurora.

    Cea de a treia carte din seria aventurilor cu copiii de pe strada Zurbagiilor este minunat scrisă! Lotta este o fetiță de cinci ani care își dorește tare mult să meargă pe bicicletă. Din păcate, nu are nici bicicletă potrivită și nici nu știe încă să meargă pe una. Dar, asemenea altor eroine create de Astrid Lindgren, și Lotta este puternică, plină de idei și foarte hotărâtă să obțină ceea ce își dorește.

    Tereza s-a bucurat să citim în mod repetat despre Lotta și aventurile ei. Cred că și ea așteaptă nerăbdătoare să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare. Iar Tudor s-a oferit să o ajute, spunându-i că o va sprijini, la fel cum face fratele eroinei din carte.

    -Dacă n-am să primesc o bicicletă adevărată de ziua mea, am să fac singură rost de una, șopti Lotta. În secret.

    (Astrid Lindgren, Lotta și bicicleta)

    Lectura Lottei deschidă o listă lungă de subiecte care pot fi explorate împreună cu copiii. Putem povesti despre determinarea ei, despre tricicleta care fusese bună până de curând sau despre doritul în secret. Cu măiestria lui Astrid Lindgren, copiii înțeleg și de ce e bine să nu ia ceva care nu e al lor. Blândețea mătușii Berg, care nu o dojenește pe Lotta, ci îi dă voie să învețe singură din cele întâmplate, e un exemplu minunat. Iar franchețea cu care frații ei îi spun că a greșit este atât de potrivită unui dialog între copii.

    Trăirile prin care trece fetița de cinci ani merită discutate îndelung. Gelozie, tristețe, bucurie, mândrie, durere, recunoștință, curaj și încântare sunt câteva dintre emoțiile care pot fi explorate cu copiii. Noi am găsit destule paralele cu întâmplări prin care au trecut Tudor și Tereza, făcând ca totul să devină mult mai familiar.

    De câte ori deschide Lotta și bicicleta, Tereza merge mai întâi la poza cu genunchiul însângerat al fetiței. A fost prima imagine care i-a atras atenția atunci când am primit-o de la biblioteca noastră preferată. Fără să știe nimic despre ea, a rămas impresionată de plânsul Lottei și mi-a cerut imediat să îi spun despre ce e vorba. De atunci, de câte ori citim cartea, stă nemișcată, pentru a-i afla povestea, poposind mai mult la pagina aceea.

    Lotta și bicicleta - căzătura

    Când citim împreună, îmi place să ne îndreptăm atenția și asupra editurii, traducătorului sau anului în care a fost publicată cartea. Facem comparații, discutăm despre cum era pe vremea aceea și, de exemplu în cazul Lottei, despre motivele pentru care ea nu purta cască de protecție. Găsim persoane născute în perioada în care a apărut cartea și ne gândim la cum se trăia atunci. Este o modalitate ușoară de a-i face atenți pe copii la schimbările istorice. În timp, vor observa singuri asemănări sau modificări ale stilurilor de viață. Citind, își vor pune întrebări, cărora le pot căuta răspunsul în alte cărți din bibliotecă sau chiar la alte persoane.

    Tereza este la vârsta la care mintea matematică se ascute intens. Așa că, inclusiv când citim, ne oprim pentru a face loc număratului. Și, în ultima vreme, ne cere să încetinim și pentru a căuta cele câteva litere pe care le cunoaște. Aceasta este una dintre fascinațiile lecturii, pentru mine. Orice carte ai citi și despre orice ai citi, poți să faci legături nenumărate, cu subiecte atât de diverse! Între coperțile fiecărei cărți se ascunde o lume întreagă!

  • „Căsuța” și „Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul”

    „Căsuța” și „Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul”

    Căsuța este una dintre cărțile recomandate adesea în listele Montessori pentru copii. Cu toate acestea, de fiecare dată când i-am citit descrierea, mi s-a părut nepotrivită pentru noi. Din fericire, am văzut-o disponibilă în biblioteca noastră preferată și am împrumutat-o plină de curiozitate.

    Căsuța este o carte deosebit de frumoasă, nu doar datorită ilustrațiilor sau textului, ci, în primul rând, datorită mesajului ei. Citind-o, călătorim în timp, învățăm despre anotimpuri sau fazele lunii, despre industrializare sau apartenență. Deși potrivită pentru copiii mai mici, Tudor a cerut să o citim adesea și, uneori, i-o citea el Terezei.

    Îmi plac foarte mult cărțile care invită la discuții despre numeroase subiecte. Căsuța este una dintre ele. Imobilă, ea este martoră la tot ceea ce se întâmplă în juru-i: creșterea copiilor, transformările din jocul și din joaca lor, alternarea zi-noapte și schimbarea anotimpurilor. Șareta cu care mergeau copiii la școală e înlocuită de mașinile care apar pe drumurile nou construite. În cele din urmă, orașul din apropiere se extinde atât de mult, încât căsuța e înconjurată de blocuri înalte, iar tramvaiele și metroul îi perturbă liniștea. Tihna și bogăția de culori a naturii sunt înlocuite de graba și cenușiul vieții citadine.

    Când, eliberată din strâmtoarea orașului, căsuța este relocată pe noi dealuri înverzite, armonia cu natura e regăsită. O carte atât de frumoasă, cu un mesaj plin de căldură, potrivită pentru copiii de grădiniță!

    Căsuța

    Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul este cartea pe care colega mea Iris mi-a recomandat-o de câteva luni. Am așteptat cu nerăbdare reducerile din noiembrie pentru a o cumpăra. Este o carte pe care o recomand din tot sufletul, atât pentru adulți, cât și pentru copiii de peste cinci-șase ani.

    Deși are text puțin, paginile cărții merită citite în tihnă, cu multă răbdare și aplecare. Fiecare întrebare și dialog sunt pline de semnificații bogate. Prietenia surprinzătoare dintre un băiat, o cârtiță, o vulpe și un cal este surprinsă cu înțelepciune și gingășie.

    -Ce vrei să fii când vei fi mare?

    -Bun, răspunse băiatul.

    (Charlie Mackesy, The Boy, the Mole, the Fox and the Horse)

    Cartea, tradusă de curând și în limba română, poate fi deschisă și citită la orice pagină. Veți găsi în interiorul coperților ei toate emoțiile umane. Citind-o cu Tudor, ne-am amuzat de cârtița mereu în căutare de tort, ne-am speriat de băiatul căzut în apă și am fost ușurați de ajutorul primit din partea calului. Citind-o singură, am rămas ceva mai mult timp la pagina despre curajul de a ne ridica și de a continua sau la cea care vorbește despre iluzia perfecțiunii. M-am regăsit pe rând în fiecare dintre cele patru personaje, care pot fi atât prieteni din viața noastră, cât și părți din noi.

    Better than cake

    Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul este cartea de ținut pe noptieră, pentru a fi răsfoită des. Întocmai precum Căsuța, e cartea tuturor anotimpurilor, atât din noi, cât și din afara noastră. Tocmai de aceea e atât de potrivită pentru orice vârstă, fiecare putând găsi în ea exact ceea ce caută și are nevoie în acel moment.

    -Am înțeles de ce suntem aici, a șoptit băiatul.

    -Pentru tort? întrebă cârtița.

    -Pentru a iubi, spuse băiatul.

    -Și pentru a fi iubiți, spuse calul.

    (Charlie Mackesy, The Boy, the Mole, the Fox and the Horse)

  • Întoarcerea lui Arpagic

    Întoarcerea lui Arpagic

    Când eram în liceu, am participat la Școala de vară de la Sighet, organizată de Ana Blandiana și Romulus Rusan. A fost pentru mine o experiență deosebită, care mi-a rămas aproape de suflet. Pe lângă dragostea pentru Maramureș, zilele petrecute acolo mi-au adus trăiri greu de egalat. Căldura și blândețea cu care organizatorii ne-au înconjurat au atenuat șocul informațiilor primite despre tot ce s-a petrecut în închisoarea din Sighet, în special, și în anii comunismului, în general.

    De aceea, când a venit timpul să aleg o nouă carte de poezii pentru copii, gândul m-a dus imediat la Ana Blandiana. Iar Întoarcerea lui Arpagic a fost alegerea excelentă, mai ales pentru zburdalnica imaginație a lui Tudor. Când le-am spus de cine e scrisă cartea, copiii au luat imediat din bibliotecă volumul de eseuri ale Școlii de vară, pe a cărui copertă mă regăsesc și eu. Mă întrebaseră adesea cine sunt cei din imagine și acum mi-au arătat-o încântați pe autoarea noii lor cărți.

    Întoarcerea lui Arpagic reunește mai multe volume de-ale Anei Blandiana: Întâmplări din grădina mea, Alte întâmplări din grădina mea, Întâmplări de pe strada mea și Cartea Albă a lui Arpagic (file de dosar). Ilustrațiile cărții sunt și ele calde și amuzante, făcându-i pe ambii copii să le privească cu mare atenție. Din multe puncte de vedere, am asemănat-o cu Cartea cu Apolodor, de Gellu Naum, care i-a plăcut în mod deosebit lui Tudor.

    Tereza este în perioada interesului pentru sunete și, mai nou, chiar și pentru litere. Ne-am jucat în ultima vreme cu rimele, dar am simțit și nevoia poeziilor de calitate. Iar cele scrise de Ana Blandiana sunt atât de frumoase, încât le-am citit și noi, cu mare plăcere. Uneori, chiar, Lucian și cu mine ne-am amuzat mai tare de subtilitățile lingvistice și contextuale decât au făcut-o copiii.

    Tovarășul Arpagic, / Burghez / Cu origine nesănătoasă, /

    Doarme / Toarce / Și visează / Ca un domn, /

    Ba, fără niciun motiv, / Mai și miaună subversiv / Prin somn.

    (Ana Blandiana, Întoarcerea lui Arpagic)

    Am văzut uneori cărți pentru copii care nu aveau nicio legătură cu textul literar. Am citit poezii care îmbinau doar cuvinte al căror final rima, dar care erau complet lipsite de bogăție lirică. Dezvoltarea simțului estetic este deosebit de importantă la vârsta aceasta. La fel ca atunci când vorbim despre jucării sau despre materialele cu care lucrează copiii, calitatea lor este esențială. Când se simt atrași de ele, copiii le vor studia în mod îndelungat și le vor prețui. În loc să îi copleșim cantitativ, e mult mai important să le educăm dragostea pentru frumos, pentru simplitate și calitate.

    De la naștere și până la vârsta de șase ani, copilul se află în perioada senzitivă a limbajului. Setea cu care rețin uneori cuvintele este uimitoare. În jurul vârstei de patru ani și jumătate, de exemplu, copilul poate învăța 250 de cuvinte pe săptămână! Cât e de important, așadar, să avem răbdarea și înțelepciunea de a le oferi surse cât mai bogate în conținut! De a sta alături de ei și a le povesti sau reciti, uneori pentru a mia oară, aceeași carte. De a-i învăța despre frumusețea și puterea unei rime și a unui cuvânt, prin recitarea unei meșteșugite poezii de noapte bună.

    Unde nu poate pătrunde / Nici o jivină, / Și nici o crimă / Nu se poate petrece /

    Dar orice rimă / E regină / Și este rege / Orice cuvânt.

    (Ana Blandiana, Întoarcerea lui Arpagic)
    Un muzeu de borangic
  • Cum să construim o insectă

    Cum să construim o insectă

    Săptămâna aceasta s-a publicat una dintre cărțile pe care noi le-am citit cu mult interes în ultima vreme. Am primit Cum să contruim o insectă în urmă cu câteva luni, datorită celor de la NetGalley și m-am bucurat de ea alături de Tudor. A doua zi după ce am citit-o, a trebuit neapărat să facem și noi o insectă.

    Cartea începe cu explorarea unui laborator științific, din care ne alegem pe parcurs cele necesare pentru construit insecta noastră. Prima parte cu care începem este capul, pe care îl selectăm și așezăm ușor folosind o pensetă. Aflăm apoi că pieptul insectelor e numit torace, pe care îl fixăm sub cap și îl continuăm cu un abdomen, obținând corpul comun al tuturor insectelor.

    Fiind mică, insecta noastră nu poate avea oase mari în corp, deci își poartă scheletul în afară. Explicația exoscheletului pe limba celor mici este una aproape amuzantă: e partea care ține chestiile din interior înăuntru și pe cele din afară în afară. Mi-a plăcut și faptul că pe aceeași pagină e prezentat și scheletul uman, pentru a ne putea întipări mai ușor informația.

    Când vine vorba de picioare, copiii pot alege. Dacă ar avea doar două, ar fi om. Dacă ar avea patru, ar fi patruped, cum sunt câinii. Dacă ar avea opt, ar fi păianjen, care ne-ar putea mânca insecta, iar dacă ar avea cincizeci de picioare, deja ar fi miriapod. După întreaga explorare și discuția despre toate aceste cuvinte interesante, Tudor a fost bucuros să îi așezăm șase picioare insectei noastre. Și, de atunci, numărăm picioarele tuturor insectelor pe care le găsim acum din abundență în parc, dimineața.

    Discuția despre aripi a făcut legătura înspre una dintre cărțile pe care Tudor le-a primit cadou și pe care le-a citit adesea în ultima vreme. Bondărel e un bondar personificat, care se întreabă de ce aripile lui nu sunt lungi sau transparente ca ale altor insecte. Călătoria lui pentru a-și alina îngrijorarea unei eventuale imposibilități de a zbura îi încântă pe ambii copii.

    Insectele au cinci ochi! Tudor i-a numărat cu încântare și uimire, chiar. Călugărița desenată pe pagina cărții Cum să contruim o insectă este aceeași cu cea pe care am văzut-o îndeaproape într-o altă carte despre insecte pe care copiii o răsfoiesc uneori. Desigur, și aceasta a trebuit luată din bibliotecă și studiată în paralel. I-am încurajat mereu pe copii să facă legături între cărțile avute și să verifice informația din mai multe surse. Acum fac asta singuri, știind deja ce au de gând când îi vedem alergând spre bibliotecă.

    Mai ciudate chiar și decât păsările, urechile insectelor nu sunt doar pe cap! Aceasta a fost una dintre paginile studiate intens, și nu doar datorită greierul violonist desenat acolo.

    O insectă poate avea urechile oriunde. Poate avea urechi pe torace, pe abdomen sau chiar și pe genunchi! (Roberta Gibson, How to Build an Insect)

    Aflăm apoi că gura insectelor poate să fie ca o pereche de foarfeci sau lungă, ca un pai. Făcând trecerea de la omidă ronțăitoare de frunze la fluturele sorbitor de nectar, Roberta Gibson introduce astfel și procesul metamorfozei. O carte minunată, plină de informații și cu ilustrații deosebite! O găsesc potrivită pentru copiii de peste patru-cinci ani.

    Evitând să o transformăm în homar, care n-ar mai avea nimic de-a face cu insectele, de altfel, învățăm să îi atașăm insectei noastre și două antene, nu patru. Și, dacă tot discutăm de senzori, aflăm și despe cercii pe care i-am pune gândacilor sau greierilor.

    În cele din urmă, facem niște găuri în insecta noastră pentru a o ajuta să respire. O camuflăm ca pe-o reptilă de-a lui Ruth Heller și o așezăm într-un mediu potrivit pentru a începe să trăiască.

    Cum să contruim o insectă se termină la fel de practic precum titlul ei, cu descrierea unei astfel de activități. Aflăm exact de ce materiale avem nevoie și cum să folosim textul cărții pentru a parcurge toți pașii de realizare a modelului insectei noastre ideale.

    Întrucât pentru Tereza a fost o activitate mai greoaie, i-am printat câteva pagini de colorat cu albine și o rădașcă. Astfel am putut și povesti pe baza lor despre ceea ce făcea Tudor. Și, desigur, ne-am continuat explorarea cu mult studiu liber, în natură. Cred că sunt ore întregi, în total, în care stăm ghemuiți și urmărim mișcările de trupe sau individuale dintre dalele din parc. Adevărați exploratori în misiune!


    Alte cărți frumoase despre insecte pe care le-am citit:

    Prima mea carte despre insecte, de Catherine D. Hughes

    Fluturi și alte insecte, de Emily Bone

    Furnici și alte insecte, de Olivia Brooks

    Puteți citi mai multe articole despre cărți pentru copii care ne plac, folosind eticheta cărți-pentru-copii.

  • Secretul lui Milton

    Secretul lui Milton

    Una dintre cele mai interesante cărți pentru copii pe care le avem este Secretul lui Milton. Scrisă de Eckhart Tolle și Robert S. Friedman, cartea îi învață pe copii despre cadoul prezentului. Potrivită pentru cei de peste 7-8 ani, cartea poate să le fie citită și unora mai mici. Chiar dacă nu vor înțelege la început mesajul profund, vor regăsi în ea suficiente informații interesante.

    Acum câteva zile, pe când eram afară cu copiii, a trecut pe lângă noi o fetiță care plângea tare. Era atât de afectată, că mergea tremurând de spaimă și de plâns. Am întrebat-o dacă e bine și s-a oprit să îmi răspundă. Cred că era în primele clase gimnaziale. Mi-a spus că niște băieți de la școală o tachinează și strigă porecle după ea și încă o colegă. În ziua aceea, o împinseseră pe scări, după ce o trăseseră de ghiozdan. Mi-a confirmat că era foarte speriată, atât din cauza agresiunii, cât și pentru că era să se lovească tare la cap.

    Mi-a mai spus că discutase cu bunica unuia dintre băieți, să-i spună ce s-a întâmplat, dar bunica a început să urle la ea. Plângând, mi-a spus că nimeni nu poate face nimic, că profesoara de engleză le dă dreptate ei și colegei, dar îi spune că nu are ce să le facă băieților. Era supărată și pentru că toți ceilalți copii s-au luat după ei și o strigă cu aceleași porecle.

    Discutând cu ea, fetița s-a mai liniștit puțin. Nu mai avea mult până acasă, unde abia aștepta să îi spună mamei ei toată întâmplarea. A plecat grăbită, dar fără să mai plângă sau să tremure.

    Desigur, întâlnirea ne-a marcat profund, și pe mine, și pe copii. Întocmai ca atunci când l-am întâlnit pe băiețelul din parc, Tudor și Tereza mi-au cerut deja de câteva ori să le repet povestea fetiței care plângea. Le e foarte greu să înțeleagă de ce băieții au împins-o și i-au vorbit urât. Pentru mine, exemplul acesta de agresiune între colegi este un subiect serios de gândire.

    Întocmai ca în povestea fetiței noastre, și în Secretul lui Milton este vorba de un episod de bullying. Când ne-am întors acasă, am luat din nou cartea la recitit, alături de copii. Încă de prima dată când am citit-o, Tudor a fost impresionat de Brutus, dobermanul care apare în visul lui Milton. De data aceasta, însă, am povestit mai mult despre ce se întâmplă în scena respectivă, ajutându-l să depășească teama de câinele fioros.

    Titlul cărții a fost la început o provocare pentru mine, întrucât i-am învățat pe copii că nu avem secrete. Dar am povestit îndelung cu ei despre faptul că nu toată lumea înțelege importanța sentimentelor. Am testat ușor exercițiile de mindfulness din carte, deși nu sunt încă pregătiți complet pentru ele. Dar făcând asta câte puțin, de fiecare dată, vor învăța tot mai mult să își îndrepte atenția înspre propriul corp.

    Am discutat destul de mult în ultima vreme cu ei despre concepte care mi se par importante. Amândoi folosesc destul de des expresia „e despre tine, nu e despre mine”, pe care în timp o vor interioriza mai profund. Când au observat o fetiță mâncând pe stradă, m-au întrebat de ce face asta. Noi le-am spus mereu că nu mâncăm pe stradă sau în parc, așa că au rămas mirați să o vadă pe ea făcând asta. Și atunci le-am spus că suntem diferiți și facem alegeri diferite. Am repetat fraza aceasta și când au întrebat despre obiceiuri diferite observate la alte familii. În timp, ne va ajuta să stăm departe de comparații și de folosirea justificării „vreau sau fac, pentru că și x are sau face”.

    Secretul lui Milton este cartea pe care mi-ar fi plăcut să o citească și fetița de mai sus. Ar fi înțeles de ce e bine să discute despre ceea ce se întâmplă, așa cum ea intenționa să facă, dar cum altor copii le e uneori foarte greu. Probabil de teama de a fi certați, pedepsiți sau din rușine, mulți aleg să nu discute despre astfel de evenimente cu alții.

    Dar ar mai fi învățat și cum să fie puternică. La fel ca în Superpowered, ar fi găsit instrumente care să o ajute să scape de gânduri și temeri. Și ar fi înțeles mai bine că nefericirea acelor băieți îi face să își dorească să fie și alții nefericiți.

    […] Atunci când simți lumina în interiorul corpului tău, ești în interiorul Prezentului. Și nu-ți mai e frică. Lumina te ajută să te simți puternic. (Eckhart Tolle, Robert S. Friedman, Secretul lui Milton)

    L-am auzit de câteva luni pe dr. Gabor Maté discutând despre pandemia actuală. Întrebarea care i-a fost adresată era despre trauma colectivă prin care trecem. Dar el a simțit nevoia să rectifice exprimarea. Pentru că, de fapt, nu trecem printr-o traumă, ci printr-o criză colectivă. Felul în care ne raportăm la această experiență o poate transforma sau nu într-o traumă.

    Reziliența înseamnă să trecem prin evenimente stresante și să ne revenim după aceea. După cum spunea dr. Laura Markham, a fi rezilient înseamnă să resimțim conștient greutățile vieții și să fim apoi în stare să mergem mai departe. Mi-aș dori să ne reîntâlnim cu „fetița care plângea că au împins-o băieții pe scări”, cum o numește Tereza când îmi cere să discutăm despre ea. I-aș spune, cu siguranță, despre Secretul lui Milton.

  • Superputerile copiilor

    Superputerile copiilor

    De curând, am citit una dintre cele mai practice cărți pentru copii. Superpowered vorbește despre superputerile copiilor, cele cu care ne naștem cu toții, așadar. Scrisă într-un limbaj lejer, pentru a fi ușor înțeleasă de copiii peste opt ani, cartea e plină de imagini sugestive, ilustrații atractive și exerciții interesante.

    Pe lângă faptul că le oferă copiilor instrumentele prin care să înfrunte anxietatea, în loc să se ferească de ea, cartea e și o introducere excelentă în lumea emoțiilor. Ca adult, mi-a fost destul de greu să învăț un limbaj pe care nu l-am cunoscut de mică. Recuperez acum cât de mult pot, iar astfel de cărți mă ajută să le fac învățarea mai ușoară copiilor.

    Folosindu-se de acronimul POWER, care în limba engleză înseamnă putere, autoarele trec în revistă superputerile copiilor.

    Unul dintre conflictele dese dintre adulți și copii e dat de planurile diferite în care acționăm. Copiii trăiesc mereu aici și acum, pe când adulții sunt cu gândul la viitor, la planuri și programe. Exploratori notorii, copiii se bucură să descopere natura, plimbările fiind motive de studiu, nu de atingere a unor scopuri. Abilitatea aceasta de a fi Prezenți este prima dintre superputerile copiilor.

    Copiii sunt prea puțin interesați de a fi și a se purta conform cu normele impuse de societate. Ei sunt conectați profund cu sinele și nu au rețineri în a se exprima, fie că e vorba de hainele pe care le poartă sau de trăirile pe care le au. La naștere, fiecare dintre noi e unic și Original.

    Când se nasc, copiii știu să se bucure de fiecare realizare, neașteptând confirmarea constantă din partea celorlalți. Se iubesc așa cum sunt și își zâmbesc când se privesc în oglindă, indiferent de ce apare reflectat acolo. Copiii se simt Întregi (Whole) și știu să exprime asta cu toată ființa lor.

    Dimineața, oricât de devreme ar fi, copiii se trezesc sărind din pat și își încep ziua cu entuziasm. Joaca este învățarea lor și studiază cu energie de dimineața și până seara. Sunt atât de prinși cu învățarea, încât uneori le e greu să se oprească și să meargă la culcare! Curiozitatea îi motivează și îi ține ocupați tot timpul. Energici, copiii nu au nevoie de stimulente sau îndemnuri la acțiune.

    Învățarea este un proces, iar eșecul e o componentă importantă a acestuia. De aceea, chiar și atunci când cade, copilul care învață să meargă continuă să se ridice. Și chiar dacă face asta de o sută de ori, copilul nu va renunța la scopul său. Rezilient, el s-a născut pregătit să depășească provocările și să își asume riscuri.

    Din păcate, condiționările culturale și temerile parentale își lasă amprenta asupra acestor trăsături înnăscute, iar superputerile copiilor încep să pălească. Uneori, ei învață să le ascundă atât de bine, încât uită complet de ele.

    Practic, pe măsură ce creșteai, încetul cu încetul, începeai să uiți de puterile tale și de fiecare dată când o putere a fost înlăturată, a fost înlocuită cu altceva: îngrijorare, anxietate și tot felul de alte gânduri care te fac să te simți oricum altcumva, numai superputernic nu. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

    Explorând fiecare superputere în parte, copiii învață cum le-au fost ele înlocuite și ce pot face pentru a le recăpăta. Pe parcurs, învață despre creier și emoții, mai bine decât dintr-un manual de psihologie. Informațiile și descoperirile de ultimă oră sunt transpuse în grafice și ilustrații sugestive și atractive pentru copii. Miturile despre anxietate sunt expuse și înlocuite cu soluții practice, care au efecte de lungă durată.

    Cu ajutorul cărții, copiii învață să îi ofere un rol anxietății, personificând-o. Cu personajul astfel imaginat, căruia sunt încurajați să îi dea și nume, pot comunica mai ușor și îi pot asculta mesajele. Trăirile noastre sunt doar niște misive pe care corpul ni le transmite. Dacă nu le ascultăm, ele rămân necitite, continuând să ne trimită notificări mai mult sau mai puțin alarmante, de-a lungul întregii vieți.

    O mare parte din numeroasele exerciții propuse în carte pot fi făcute și de către adulți. Unele sunt potrivite pentru orice vârstă, iar altele doar pentru copii ceva mai mari. Iar povestioarele cu tâlc, care îi ajută pe copii să înțeleagă mai bine fiecare lecție, îi vor ajuta să se regăsească în cele prezentate.

    Apărută recent, cartea nu este încă tradusă în limba română, dar sper ca acest lucru să se întâmple cât mai repede. Totuși, pentru copiii care citesc deja în engleză, ea poate fi un prilej atractiv de exersare a lecturii și îmbogățire a vocabularului. Cu siguranță, ea va rămâne pe raftul nostru cu cărți preferate mulți ani de acum încolo.

    Cel mai important lucru care afectează modul în care reacționezi la o provocare nu este provocarea în sine; este modul în care te gândești la acea provocare. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

  • Sub pământ, sub ape

    Sub pământ, sub ape

    Când le-am cumpărat copiilor cartea Hărți am găsit încă una scrisă de aceiași autori, care mi s-a părut interesantă. Tudor nu a fost la început prea încântat de Sub pământ, sub ape, probabil pentru că era prea mic. După ce a împlinit cinci ani, a început să ne ceară să o citim tot mereu.

    Cartea are două fețe, fiecare copertă fiind începutul pentru câte o parte a cărții. Îmbinarea între cele două părți, Sub pământ, respectiv Sub ape e făcută pe pagina din mijloc, când se ajunge la nucleul Pământului.

    La aproximativ 2900 km sub suprafața Pământului începe nucleul, partea planetei noastre aflată la cea mai mare adâncime. Nucleul e alcătuit din metale – nichel și fier – și are două părți: nucleul extern și cel intern. (Aleksandra Mizielińska, Daniel Mizieliński, Sub pământ; Sub ape)

    Plină de informații interesante, Sub pământ, sub ape e o carte cu care copiii vor crește timp de câțiva ani. Tudor e interesat acum de animale și vizuinele lor, răsfoind cu precădere acele pagini. E pentru el și o continuare interesantă a cărții Ce se întâmplă sub pământ?, cu informații mult mai detaliate.

    Un alt subiect care i s-a părut interesant a fost cel al submarinelor, discutând îndelung cu Lucian despre diferitele modele prezentate în carte. Chiar și pentru noi a fost instructiv să vedem evoluția acestora, din 1620 încoace. Eu am urmărit cu plăcere, chiar ușor amuzament, și costumele de scafandru, apărute după anul 1700.

    Sub pământ ne poartă până în cele mai adânci straturi ale Pământului, printre rădăcini, prin vizuini, peșteri, mine, conducte și canalizări, până la stații de metrou, tuneluri sau situri arheologice. Desigur, nu puteau lipsi paginile dedicate paleontologilor și fosilelor de dinozauri. Înainte de a ajunge la nucleul Pământului, aflăm despre plăcile tectonice, vulcani și structura internă a Pământului.

    Sub ape explorăm viața din lacuri și oceane, recifele de corali, gropi abisale sau vietăți marine impresionante. Discutăm despre scufundători, submarine, epave și platforme petroliere, descoperind cum au putut ajunge cercetătorii pe fundul oceanelor.

    Sub pământ, sub ape este o carte potrivită pentru copiii de la patru-cinci ani și până pe la nouă-zece ani. Ca părinte, am găsit-o bine structurată și am descoperit cu plăcere informații necunoscute până acum. Iar formatul reversibil găsesc că îi dă un farmec aparte, alături de ilustrațiile deosebite, care poartă amprenta autorilor.

  • Kiki și Jax – Ordine și curățenie

    Kiki și Jax – Ordine și curățenie

    Copiii au primit în vara aceasta o carte frumoasă, Kiki și Jax, scrisă de una dintre autoarele care îmi plac mult. Marie Kondo e renumită pentru revoluția minimalistă pe care a lansat-o prin metoda KonMari. I-am citit cărțile și am reușit parțial să îi folosesc abordarea în ceea ce privește hainele și jucăriile. Și visez încă la ziua când voi reuși să îi aplic metoda în întreaga casă.

    Cartea scrisă de ea pentru copii este despre cum să faci și să păstrezi ordine. Cu ajutorul a doi prieteni foarte buni, Kiki și Jax, învățăm ce înseamnă să fii ordonat. Fiind o carte care are ca personaje două animale personificate, am discutat cu copiii despre imaginația autoarei. Acum le place să spună: „Cum să fie îmbrăcată veverița? Doar bufnița nu are cărți!”.

    Dincolo de subiectul evident, păstrarea ordinii, cartea este și o poveste frumoasă despre prietenie. Când Jax nu mai poate petrece timp cu Kiki, pentru că lucrurile le stau în cale, la propriu, el se oferă să o ajute. Pasionat de sortarea și aranjarea lucrurilor, Jax face ca munca lor să devină o plăcere.

    Urmând recomandările din carte, copiii pot învăța cu ușurință metoda KonMari. Renunțând la lucrurile care nu ne mai aduc bucurie, reușim să facem loc în viața noastră pentru ceea ce contează cu adevărat. E un mod plăcut de a-i învăța pe copii cum să aleagă ceea ce păstrează, ce se poate dona sau recicla și ceea ce e de aruncat. În plus, cartea se încheie cu o frumoasă descriere grafică a metodei unice propuse de Marie Kondo pentru împăturit tricouri.

    Noi am primit cartea în limba engleză, și, din păcate, nu am văzut-o încă tradusă și în românește. Textul este puțin, cu ilustrații bogate, fiind o carte potrivită pentru copii de grădiniță. Se suprapune excelent cu perioada senzitivă pentru ordine, care durează până în jurul vârstei de cinci ani. Totuși, cred că ar putea fi citită și de cititorii începători în limba engleză, din clasele primare.

    -Hai să ne jucăm de-a grămezile. Faci grămezi de obiecte similare. Apoi, poți decide ce vrei să păstrezi, a spus Jax.

    -Dar cum hotărăsc?

    -E simplu. Dacă îți aduce bucurie în suflet, a spus Jax, păstrezi lucrul respectiv! Dacă nu, îi mulțumești și renunți la el.

    (Marie Kondo, Kiki și Jax)
  • Pot să fac singur!

    Pot să fac singur!

    Ultima perioadă a fost una a zbaterilor tehnologice. În urmă cu câteva săptămâni, mi-am pierdut Kindle-ul. Am întors casa cu susul în jos, dar timp de câteva zile a fost de negăsit. În cele din urmă, Tudor, probabil sătul să mă vadă abătută și întrebând mereu de Kindle, s-a gândit să îl caute și sub pat. În seara aceea, fericiți, am recitit cartea pentru copii pe care o am salvată doar acolo – Caillou: Pot să fac singur!, de Christine L’Heureux.

    Stând departe de ecrane, cititul pe Kindle este și un mod pentru Tudor de a fi în contact cu un dispozitiv electronic. Nefiind conectat la internet, l-am învățat cum să acceseze cele câteva cărți pentru copii salvate. În ultima vreme, i-a plăcut să-i folosească funcția de căutare pentru a tasta litere și a scrie cuvinte scurte. Alteori, înșiruie literele una după alta și îmi cere să citesc ce scrie pe ecran. Exercițiile acestea au fost și unul din modurile în care mi-a arătat că e pregătit să facă trecerea de la scris la citit.

    Povestea lui Caillou este una dintre cărțile preferate ale copiilor. Am citit-o de așa multe ori, încât acum Tudor i-o spune Terezei, folosind imaginile din carte. De curând, povestind despre ea cu verișoarele copiilor, ele ne-au spus că îl cunosc pe Caillou din desenele animate. Am notat ideea, pentru când vor mai crește copiii; cred că va fi interesant și pentru noi să le urmărim.

    Pot să fac singur! este despre dorința lui Caillou de a deveni independent. Sprijinit de tatăl lui, se încalță și îmbracă singur, pune masa și ajută la strânsul ei. Ceea ce m-a atras pe mine cel mai mult la această carte este felul în care tatăl își susține și încurajează fiul. Traducându-le copiilor textul, am înlocuit încurajarea tatălui de a lucra încet cu proverbul „Cu răbdarea treci marea.” Le-a plăcut atât de mult cum sună, încât acum îi aud adesea repetându-și unul altuia cuvintele. Acesta a devenit modul lor de a trece peste micile frustrări ale zilei.

    Tudor se uită uneori îndelung la poza în care tatăl l-a luat în brațe pe Caillou, pentru a-l liniști. Obosit, harnicul băiat a scăpat din mâini paharul pe care îl ducea la spălat. Tatăl lui îl încurajează, spunându-i că va reuși data viitoare. Cred că este atras de ea pentru că poza este aproape identică cu cele nenumărate pe care le au copiii pe umărul lui Lucian.

    Tatăl lui Caillou îi oferă acestuia opțiuni, e răbdător și îi vorbește blând. Îl susține atunci când greșește și îl consolează când e trist. Din acest punct de vedere, ar putea fi considerată și manual pentru părinți. La fel ca alte cărți din serie, și aceasta este scrisă cu ajutorul unei consultante, psiholog pentru copii.

    Am profitat de repararea laptopului și recuperarea datelor din el, cealaltă zbatere tehnologică a acestei perioade, pentru a scrie despre Caillou. O carte care vorbește despre depășirea frustrărilor, cu determinare și efort, despre independență, susținere necondiționată și stimă de sine.

    [Lui Caillou] nu îi intră piciorul în papuc. Începe să fie foarte frustrat. Tata îi spune: „Știu că e foarte greu. Nu te grăbi. Cu răbdarea treci marea.” Și îi zâmbește încurajator lui Caillou.

    Caillou încearcă din nou. În cele din urmă, piciorul îi alunecă în papuc. E foarte mândru de el. „Bravo, Caillou! Ai reușit de data asta.”, îi spune tatăl lui.

    (Christine L’Heureux, Caillou: Pot să fac singur!)
    Pot să fac singur! - papuc