Învăţ Montessori

Etichetă: Compasiune

  • Ești o proastă!

    Ești o proastă!

    În ultima săptămână, i-am auzit destul de des pe copii spunând: „Ești o proastă!”. Exclamația în sine m-a uimit, pentru că nu știam de unde a apărut. Dar apoi i-am surprins recitând fragmente întregi dintr-o piesă de teatru pe care o ascultaseră pe mașină și am înțeles că era de acolo.

    Reacția adulților, când îi aud pe copii vorbind astfel, este să-i certe, rușineze sau pedepsească. Fac asta pentru că așteptarea este că ei trebuie să vorbească frumos sau pentru că se simt direct lezați de vorbele copiilor. Fie de cuvintele în sine, fie de rușinea resimțită ca părinți ai unor copii care vorbesc astfel. În ambele cazuri, o luăm extrem de personal și ne raportăm la copil doar din perspectiva noastră, ca adulți.

    Pentru mine, exercițiul este de a mă pune mereu în locul copilului. Ce înseamnă pentru el acele cuvinte? De ce simte nevoia să le folosească? Ce vrea să transmită astfel? Ce se întâmplă cu el? În momentul în care schimbăm perspectiva, reacția noastră devine cu totul alta.

    În primul rând, dacă vrem ca ei să vorbească frumos, am putea începe cu noi înșine. Nu știu copil care să inventeze astfel de cuvinte; fiecare le-a auzit, inițial, din partea unui adult. Chiar dacă apoi au fost transmise de la copil la copil, originea lor este, cu siguranță, în vorbele unui adult. Și ați observat felul în care copiii preiau inclusiv inflexiunile vocii celui care le-a rostit (sau răstit) înspre ei prima dată?

    Apoi, e important să vedem în ce momente alege copilul să folosească aceste expresii sau cuvinte. Uneori, poate fi doar în joacă, pentru a ne testa sau a le testa puterea. Dar, de cele mai multe ori, ele reapar atunci când copilul se simte amenințat sau temător. Când nu poate să se apere altfel, decât rostind ceea ce a primit, la rândul lui, în momente de tensiune. Când este atât de înfuriat, încât nu are cum să-și mai exprime furia decât strigând. Când „Ești o proastă!” devine un strigăt de ajutor, deghizat drept armă de apărare.

    Copiii reacționează întotdeauna la ceva, chiar dacă acel ceva ne este invizibil nouă, părinților – și lor, de asemenea. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

    În al treilea rând, copiii mici, mai ales, resimt o singură emoție o dată. Mintea lor nu este încă suficient dezvoltată pentru a percepe, de exemplu, și furie, și iubire sau frică, în același timp. Și chiar dacă ar putea face acest lucru, poate că nu au dezvoltat suficient controlul impulsurilor. Cu alte cuvinte, chiar dacă ar ști că nu e bine să spună acele cuvinte, le-ar fi foarte greu să se oprească. Ceea ce e de înțeles, mai ales dacă ne gândim că nici noi, ca adulți, nu reușim întotdeauna să ne controlăm. De ce să fim ipocriți, atunci, și să cerem asta din partea copiilor?

    I-am învățat pe copii de câțiva ani, deja, că nu e despre ei atunci când cineva vorbește sau se comportă nepotrivit. Le-am spus că devine despre ei doar în momentul în care se simt provocați de ceea ce se întâmplă. Dacă îmi spun „Ești o proastă!”, eu înțeleg din asta că ei sunt foarte furioși în momentul respectiv. Și le spun exact asta, în loc să intru în discuții despre vorbele lor. Vreau să îi liniștesc și să restabilesc încrederea între noi, nu să îi îndepărtez și mai tare.

    M-am întrebat adesea: „Dacă mi-ar spune în acele clipe că sunt frumoasă sau inteligentă, m-aș simți mai bine?”. Adevărul este că ne simțim provocați doar atunci când noi credem parțial sau total în cuvintele respective. Dacă noi avem dubii despre propria inteligență sau frumusețe, dacă stima noastră de sine este deja afectată, atunci ceea ce spun copiii, sau oricine altcineva, ne va provoca.

    La fel, dacă noi am fost pedepsiți sau rușinați, certați aspru atunci când am vorbit urât, probabil că vom reacționa la fel de impulsiv față de copiii noștri. Cum ar putea ei să fie mai liberi decât am fost noi? Cum altfel ar ajunge să vorbească frumos, dacă noi nu facem ceea ce ni s-a făcut? Ceea ce nu vedem în aceste reacții, de fapt, este durerea. Chiar dacă am ajuns să vorbim cuviincios, nu am făcut-o pentru că am interiorizat frumosul, ci frica, rușinea sau furia. Aceleași sentimente care acum ne fac să reacționăm față de copiii noștri.

    Nu ne compromitem valorile atunci când spunem că copilul este mai important decât conduita lui; mai degrabă, le afirmăm la nivelul lor cel mai profund. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold On to Your Kids)

    „Ești o proastă!” este doar una dintre expresiile pe care aș fi vrut ca ai mei copii să nu le audă vreodată. Din păcate, clopotul de sticlă sub care mi-aș dori uneori să crească, le-ar deveni închisoare. Așa că, în loc să controlez excesiv mediul extern, aleg să îi ajut să își dezvolte reziliența. Să îi învăț să își exploreze emoțiile, nu să fugă de ele sau să le proiecteze asupra altora. Aleg calea mai lungă și mai grea, dar mult mai plină de însemnătate pe termen lung.

    Comportamentul este doar vârful aisbergului. Sub cuvinte urâte, sub scuipat sau lovit, pot exista atâtea cauze nevăzute! La fel cum reacțiile noastre sunt doar umbre din trecut sau dovada unui somn insuficient, la fel și reacțiile copiilor sunt doar porți spre lumea lor interioară.

    Îmi place să folosesc metafora elementelor naturale, pe care am regăsit-o și la dr. Shefali. Putem să devenim antidotul emoțional al copiilor noștri. Focul întețit nu are nevoie de vânt aprig, ci de calm. Apa învolburată se limpezește curgând liberă, nu îngrădită de obstacole. Pământul uscat are nevoie să fie udat cu blândețe, nu ignorat sau potopit.

    Când vorbim sau încercăm să ne conectăm cu copiii noștri având aceeași stare de spirit ca ei – un lucru la care, ca părinți, suntem predispuși -, noi le intensificăm în mod inconștient starea emoțională, în loc să o temperăm. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Reușind să renunțăm la rolul nostru rigid de părinte sau adult, putem să ne conectăm cu adevărat cu copilul nostru. Învățăm astfel să îl cuprindem cu tot ceea ce are el de oferit, acceptându-i pe deplin întreaga ființă. Doar din acceptare și conectare poate veni îndrumarea. Conștiința morală îi succede celei de atașament. Reversul nu poate fi valabil.

    (Photo by Mick Haupt on Unsplash)

  • Să nu fiți copii cuminți!

    Să nu fiți copii cuminți!

    Unul dintre primele sfaturi pe care le-am dat copiilor de când erau mici a fost că nu trebuie să fie cuminți. Am avut încredere că vor ști, când vor fi pregătiți, să aleagă singuri între ce să facă sau nu. „Nu trebuie să fiți copii cuminți, ci să fiți exact așa cum sunteți voi”, rămâne îndemnul după care îi creștem.

    Subiectul cumințeniei este unul dintre cele mai interesante atunci când vine vorba de creșterea copiilor. Când sunt mici, majoritatea părinților ar vrea să aibă copii care nu le ies din cuvânt. Când cresc, aceiași copii ar trebui să se transforme, peste noapte, în adulți asertivi, creativi, îndrăzneți. Desigur, e ușor de înțeles dorința părinților, chiar dacă este paradoxală.

    În urmă cu câteva luni, Tudor a început să își schimbe comportamentul destul de mult. La început, am crezut că este vorba de transformarea adusă de trecerea într-o nouă etapă a dezvoltării. Când i-am ascultat mai atent mesajul, mi-am dat seama că el încerca de fapt să îmi comunice cu totul altceva. Și a urmat pentru mine și pentru noi o perioadă plină de provocări.

    În furia exprimată de Tudor, mi-am regăsit emoțiile reprimate. În zbaterea lui mi-am văzut propria durere. În temerile lui mi s-au oglindit adânc ascunsele anxietăți. Exprimarea lui directă era în puternic contrast cu comportamentul meu de copil uneori mult prea cuminte. Tocmai de aceea, exploziile lui m-au făcut să privesc cu mai multă atenție retragerea și tăcerea Terezei din acele momente.

    A durat câteva săptămâni până am descoperit ce anume era greșit în lumea lui Tudor. Când am înțeles, am intrat cu toții într-un proces de reprioritizare, vindecare și transformare. Am învățat să ne ascultăm mai bine pe noi înșine și unii pe alții. Am trecut prin momente de furie, neputință, spaimă și durere, dar și prin clipe dulci, de fericire împărtășită și iubire necondiționată.

    Reacția tradițională a adulților este de a corecta comportamentul copilului. Fără a ține cont de stadiul de dezvoltare în care acesta se află, adesea îi punem în cârcă așteptări pe care nici noi nu le putem îndeplini. Lui Tudor i s-a spus să se controleze, să se calmeze, să nu vorbească urât sau să nu lovească de către adulți care făceau exact asta chiar în acele momente. Din păcate, m-am numărat uneori și eu printre ei. Din fericire, am putut reveni repede în colțul copilului meu.

    Copiii mici sunt făcuți să creadă că dezvoltarea lor normală, exprimată adesea prin opoziție, accese de furie și chiar printr-un comportament sfidător, extrem de categoric, reprezintă o inconveniență și, prin urmare, că trebuie să le fie rușine de acest lucru. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Problema corectării comportamentului este că ignoră complet emoția care stă la baza lui. Mesajul dat copilului nu este să nu lovească, ci că ceea ce simte nu este în regulă. Când doar oprim comportamentul, nu îi lăsăm copilului niciun mijloc de a-și exprima trăirea. Astfel reprimată, ea poate duce la accese de furie necontrolată, la dependențe și boală. În loc să îl educăm emoțional, îl închidem într-o cutie a constrângerilor lipsite de viață, în care nu are cum altfel să se simtă decât singur și neînțeles.

    -Tudor, tu te simți iubit?

    -Mă mai simt… (A urmat un moment de reflecție.) Azi m-am simțit. Ieri nu.

    Mi-a trebuit ceva timp să trec peste trăirile stârnite de această discuție. Dar am înțeles exact ceea ce voia să îmi transmită. Și, din nou, m-am oglindit pe deplin în singurătatea lui. Copiii cuminți sunt iubiți. Cei care provoacă, sunt respinși, amenințați, rușinați, pedepsiți, abandonați. Mesajul e clar: te iubesc atunci când te comporți în așa fel încât eu să mă simt bine. Mai ales la vârsta copilăriei, ne e peste puteri să înțelegem că nu e despre noi, ci doar despre golul din celălalt.

    „Furia este energia pe care Mama Natura ne-o oferă, copii fiind, pentru a face un pas în față în numele nostru și a spune <eu contez>”, spune terapeutul Joann Peterson. (Dr. Gabor Maté, When the Body Says No)

    Rolul nostru, ca părinți, rămâne să-i învățăm, cu răbdare și blândețe, cum să își exprime furia fără a încălca barierele celor din jur. Lucru destul de greu de făcut, de altfel, întrucât nici nouă nu ne-au fost întotdeauna respectate granițele în copilărie.

    Copilul cuminte și baba frumoasă erau iluzii odinioară. Cum de am schimbat între timp așteptările? De ce vrem ca ele să fie acum norma? Ambele, fiecare în felul ei, nu sunt decât fațade sub care învățăm să ne ascundem. Tocmai de aceea, „Să nu fiți copii cuminți” rămâne o permisiune importantă de a rămâne autentici pe care noi, ca părinți, le-o putem oferi copiilor noștri.

    Când am reușit să fac un pas în spate și să primesc furia lui Tudor, oricum a simțit nevoia să o exprime, totul s-a schimbat între noi. Am devenit plasa lui de siguranță și i-am arătat că ceea ce simte nu e periculos. De aici, am putut să ne îndreptăm înspre moduri sigure, dar eficiente, de eliberare a energiei care îi străbătea corpul. I-am normalizat trăirile și i-am dovedit, dincolo de cuvinte, că îl aud și îl înțeleg. Am primit, la schimb, unul dintre cele mai senine chipuri de copil pe care le-am văzut vreodată. Un zâmbet abia perceptibil, o ușoară înclinare a capului, urmate de multe îmbrățișări neașteptate în fiecare zi.

    Copiii ne vorbesc neîncetat. Uneori, reușesc să articuleze aproape inteligibil ceea ce îi deranjează. Alteori, nu știu nici ei ce e în neregulă în lumea lor. Știu doar să își asculte corpul și să reacționeze la semnalele de alertă primite. Copiii cuminți învață să își reprime trăirile, se refugiază în ecrane, în mâncare, în prea mult studiu, în orice simt că le aduce confort. Copiii fără mantie le exprimă tumultuos, așa cum știu ei mai bine, pentru a se simți văzuți și auziți.

    Ultimele luni m-au ajutat să trăiesc profund mesajul parentajului conștient. Copiii cuminți sunt cerința și așteptarea părintelui care se definește prin comportamentul copilului său. „Să nu fiți copii cuminți” e mesajul celui care înțelege că a fi părinte nu e despre ceea ce face copilul, ci despre felul în care adultul alege să îi răspundă, clipă de clipă. Cu prezență, compasiune și înțelegere.

    -Tudor, azi te-ai simțit iubit?

    -Da, acum mă simt iubit tot timpul.

    (Photo by Justin Young on Unsplash)

  • Ticurile copiilor și părinții

    Ticurile copiilor și părinții

    În ultima săptămână, Tudor a început să aibă ticuri. Știu că a trecut printr-o perioadă mai stresantă, la fel ca noi, de altfel. De fapt, chiar dacă nu ne-am dat seama de cauza exactă a anxietății lui, suntem aproape siguri care sunt momentele care ne-au adus aici. Ticurile copiilor apar mereu în discuțiile mele cu părinții, pentru că ele sunt destul de obișnuite în copilărie.

    Din fericire, știam de la dr. Shefali că cel mai important este să nu reacționăm la ticuri, care sunt doar vârful aisbergului. Când copiii nu sunt lăsați să își exprime trăirile sau nu se simt în siguranță să facă acest lucru, le vor reprima. Din păcate, sentimentele reprimate vor ieși la suprafață în mod inconștient și necontrolat. Ticurile copiilor sunt doar unul dintre aceste moduri de exprimare a trăirilor înnăbușite.

    Parentingul conștient este despre conectare, nu control. Și, în loc să se concentreze asupra copilului, întoarce oglinda înspre părinte. Ne-a fost destul de ușor să identificăm situațiile stresante și reacțiile nepotrivite avute față de copii, care le-au provocat anxietatea. De aceea, în loc să ne concentrăm asupra îndepărtării efectelor, e important să rezolvăm cauzele. Ca părinți, vrem mereu să avem soluții, să putem face ceva, pentru a simți că suntem eficienți. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face, este doar să fim. Să stăm lângă copii și să le dăm de înțeles că orice ar face și orice ar spune, noi continuăm să îi iubim și să le fim alături.

    A-l însoți pe celălalt, cu emoțiile sale dureroase, este dificil. Instinctul nostru ne îndeamnă să îl salvăm din fața suferinței. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    Când observăm ticurile copiilor, devenim și mai anxioși. Dar reacția noastră nu le aduce liniștire, dimpotrivă. În loc să fim prezența calmă de care au nevoie, suntem un motiv suplimentar de îngrijorare. Dacă îi atragem mereu atenția asupra ticului, îl transformăm dintr-o reacție inconștientă într-un gest conștient. Chiar dacă nu folosim cuvinte, privirile sau starea noastră le pot da de înțeles copiilor că ceva nu e în regulă. Din păcate, ei vor înțelege din reacțiile noastre că ceva nu e în regulă cu ei.

    Prezența conștientă este practica salvatoare și în aceste momente. În loc să ne lăsăm furați de temeri, de noianul de gânduri a ceea ce s-ar putea întâmpla, e recomandat să revenim de fiecare dată la clipa prezentă. Putem căuta chiar exerciții care să-i ajute și pe copii să facă acest lucru. Noi stăm așezați în pat și privim norii de pe cer, prin fereastra de deasupra noastră. Sau facem liniște și ascultăm sunetele din jurul nostru.

    La fel ca atunci când comportamentul copiilor este nepotrivit, ticurile sunt mesajul clar pentru mine că e nevoie de conectare. Deși abordarea tradițională ne învață să pedepsim, să mustrăm sau să rușinăm copiii, studiile ne demonstrează că ar trebui să facem tocmai contrariul. Înainte de a încerca să corectăm, e important să ne conectăm. De regulă, conectarea autentică rezolvă de la sine și comportamentul. Dacă înțelegem că mesajul copilului nu este că dorește să ne facă rău, ci că nu se simte în siguranță, vom ști să îi răspundem cu blândețe și iubire.

    Vrem, pentru copiii noștri, să fie în siguranță. Vrem, de asemenea, să aibă un puternic sentiment de siguranță. Acesta este antidotul anxietății. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

    Unul dintre cei spre care mă îndrept când vine vorba de anxietatea copiilor este dr. Lawrence Cohen. Abordarea sa, a parentajului prin joacă, este potrivită pentru fiecare copil. În cărțile sale discută îndelung despre acest subiect, cu precădere în Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor. Luând pe rând variantele pe care le avem atunci când vine vorba de frici, el recomandă statul pe muchie. Cu alte cuvinte, să avem parte de înfruntarea fricii cu susținere, dându-ne voie să simțim trăirile pe care ni le stârnește.

    Celelalte trei variante sunt însă cele la care apelăm noi cel mai des. Fără să ne dăm seama, ne susținem copiii să evite complet frica, protejându-i mai mult decât ar avea nevoie. Alteori, îi punem în situația nodurilor-albe, obligându-i să-și înfrunte frica, deși o fac cu pumnii strânși atât de tare, încât li se albesc. De multe ori, copiii sunt deja copleșiți de ceea ce li se întâmplă, fiind inundați de frică, moment frustrant pentru noi, care încercăm să discutăm rațional cu ei.

    Înfruntarea-și-simțirea este abordarea pas cu pas pe care o susține dr. Lawrence Cohen. Atunci când știm de ce anume îi este frică copilului, îi stăm alături și îl lăsăm să înfrunte pericolul în ritmul propriu. Fără a-l încuraja spre evitare sau a-l inunda, scufundându-l în emoții, îi arătăm că are mereu locul sigur la care să se întoarcă. Pentru a reuși în demersul acesta, cartea abundă de idei de jocuri, care sunt adevărate rețete împotriva îngrijorării.

    Este în regulă dacă nu știți întotdeauna de care dintre aceste lucruri au nevoie copiii voștri. Dacă abordați situația cu empatie și jucăuș, o să descoperiți împreună. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

    Tudor ne-a cerut mai des în ultimele zile să ne jucăm „E al meu! Ba al meu!”, jocul care îl face în continuare să râdă cu poftă în brațele noastre. Am petrecut intenționat mai mult timp împreună și am încercat să fim și mai atenți la nevoile lui. Am povestit și eu mai des cu animalele, deși este activitatea care îmi displace și pe care o las mereu în seama altor adulți. Joaca aceasta cu animalele de pluș pe care le animăm este însă preferata lui Tudor și știu cât de importantă este conectarea obținută astfel. Hârjoneala este de asemenea o metodă bună de a interacționa cu copiii în orice situație, și cu atât mai mult în aceste momente.

    Să-ți lași copiii să te sperie, să te prindă, să te atace sau să se lupte cu tine, doborându-te la podea, este o metodă minunată pentru ei să-și consolideze încrederea. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

    În urmă cu câțiva ani, Tudor a mai avut o perioadă de ticuri. A fost tare greu să îl vedem atunci, pentru că gestul repetat îi lăsa urme vizibile pe față. La început, am încercat să îl corectăm, dar asta nu a făcut decât să înrăutățească situația. Când am reușit să facem un pas în spate, să schimbăm ușor mediul și să luăm presiunea de pe umerii lui, ticurile au dispărut treptat.

    De data aceasta, nu am mai avut aceleași temeri. Știu că nu va crește având aceste ticuri și că sunt în mare măsură cauzate de situații create de noi. Am întors în primul rând oglinda înspre noi, ca părinți, pentru a vedea ce avem de reparat la noi. Și am reanalizat mediul copiilor, căutând moduri de a-i ajuta să se simtă susținuți. Cu cât se simt mai iubiți și mai în siguranță, cu atât le va fi mai ușor copiilor să îndrăznească să își înfrunte temerile. Parafrazând-o pe Maria Montessori, rolul nostru e să le fim alături, pentru a-i ajuta atât de mult cât e nevoie și atât de puțin cât e posibil.

    Legătura de iubire pe care o creăm cu copiii poate reprezenta un adevărat zid de protecție în jurul lor, pentru totdeauna. (Susan Stiffelman, Parenting conștient)

    Acest articol reprezintă doar relatarea experienței noastre. Ticurile copiilor pot fi și un simptom pentru anumite afecțiuni, de aceea este important să luați legătura cu un specialist, dacă simțiți că situația o impune.

    (Photo by Юлія Дубина on Unsplash)

  • Vi se fac toate poftele!

    Vi se fac toate poftele!

    De dimineață copiii s-au trezit extrem de devreme și plini de energie. Pentru că nu mă simțeam bine și voiam să mai dorm, l-am rugat pe Lucian să îi preia. Ghiduși, copiii voiau să se joace, folosindu-mă pe post de tobogan. Vrând să mă apere, Lucian le-a spus: „Vi se fac toate poftele și voi nu o lăsați să doarmă!”.

    Bine intenționată, afirmația lui m-a trezit de-a binelea. Am rămas în pat, gândindu-mă la mesajul acesta care mi se părea nedrept. La fel ca multe expresii din vocabularul nostru, și aceasta îi transmite copilului ideea că nu e de ajuns. E ca și cum ceea ce noi facem pentru el e un favor pe care i-l acordăm. Nu facem lucruri pentru că el le merită, orice ar fi, ci pentru că noi urmărim ceva. Condiționarea implicită este atât de evidentă!

    În plus, „vi se fac toate poftele” nu este despre copil, cât este despre părinte. Este o dovadă indirectă a faptului că nu știm să punem limite, ceea ce duce la frustrarea noastră. Deși am făcut ceea ce copilul ne-a cerut, nu am fost întru totul de acord cu asta. Nu am fost, așadar, autentici cu noi înșine. În plus, ne lăsăm copleșiți de teama, nejustificată, că ne răsfățăm copilul.

    În general, nu ne place să îi refuzăm pe cei din jur, deoarece ne este teamă că nu ne vor mai plăcea sau că vom avea conflicte. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Preluând tiparul învățat în copilărie, suntem tentați adesea să îi învinovățim pe ceilalți pentru ceea ce ni se întâmplă. Din păcate, acest obicei ne este nociv atât nouă, cât și copiilor noștri. Pe noi ne împiedică din a ne conecta cu propriul sine și cu ceea ce simțim. Orientați mereu în afară, ne este practic imposibil să ascultăm ceea ce organismul încearcă să ne comunice.

    Efectul asupra copiilor este la fel de insidios. Dependenți de iubirea și atenția părintelui, ei ajung să simtă că sunt cauza nemulțumirii noastre. Stima lor de sine are de suferit, iar încrederea în sine le este profund erodată. Și, la fel ca noi, adulții, copiii vor învăța să fugă de propriile trăiri, urmându-ne exemplul.

    Analiza de mai sus nu se vrea nicicum a fi un apel la a-i învăța pe copii că orice le este permis. Dimpotrivă, am scris de multe ori despre importanța stabilirii limitelor pentru copii. Parafrazând-o pe Maria Montessori, putem spune că a oferi prea multă libertate unui copil încă nepregătit este o piedică în calea dezvoltării. Dar limitele se stabilesc atunci când suntem calmi și se mențin cu blândețe și consecvență.

    „Vi se fac toate poftele” este doar una dintre expresiile pe care le-am învățat în copilărie și pe care le repetăm fără a le conștientiza cu adevărat. Mă surprind adesea spunându-le copiilor propoziții asemănătoare. Oricât de mult mi-aș dori să le elimin cu totul, știu că acest lucru este nerealist. Este ceea ce Lucian și cu mine ne spunem adesea: „Îmi dau seama că nu e bine, dar uneori e atât de greu!”.

    Din fericire, conștientizarea e pasul esențial al acestui proces. În loc să perseverăm în convingerea arhaică a superiorității părintelui, ne oferim autocompasiunea necesară pentru a ne accepta exact așa cum suntem. Din acest punct de vulnerabilitate, pornim în călătoria transformării noastre.

    Oricât de mult ne-am dori o abordare conștientă în toată perioada creșterii și educării copiilor, a fi responsabili pentru îngrijirea și hrănirea unui copil nu ne anulează personalitatea și nu ne îndepărtează nevoile, dispozițiile sau dorințele. […] Desigur, câteodată ne simțim plini de resentimente. Există situații când ne pierdem cumpătul. În unele zile, spunem niște lucruri pe care mai apoi le regretăm. Pur și simplu, așa stau lucrurile. Secretul nu constă în a face experiențele neplăcute să dispară, ci în a ne împăca cu faptul că ele există.” (Susan Stiffelman, Parenting conștient)

    (Photo by Caroline Hernandez on Unsplash)

  • Asta e o amenințare!

    Asta e o amenințare!

    Zilele acestea am avut mai multe momente pline de provocări. În timpul unuia dintre ele, i-am spus lui Tudor: „Vezi, ai spus că nu o să faci așa și ai făcut. Data viitoare, una o să spun și eu, și alta o să fac!”. Desigur, după câteva clipe m-am trezit din momentul copilăresc și am avut puterea să mă retrag. Când a venit lângă mine, Tudor mi-a spus hotărât: „Asta e o amenințare! Să nu-mi mai spui așa!”.

    Da, avea dreptate. Deși voalată, afirmația mea se voia a fi o amenințare. Din fericire, i-am învățat pe copii despre ce înseamnă asta și cum să citească printre rânduri. Uneori, ne e foarte greu să ne abținem din a recurge la metodele cu care am fost crescuți. Și oricât de mult am încerca să stăm departe de pedepse și recompense, ni se întâmplă să ne surprindem alunecând pe panta disciplinei tradiționale.

    Pedepsele, pauzele disciplinare și folosirea amenințărilor în mod arbitrar, pentru a-i face pe copii să se simtă vinovați sau pentru a-i domina, nu sunt caracteristicile unui parentaj eficient, ci trăsăturile unui parentaj iresponsabil și inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    De câte ori am încercat eu sau alții să îi condiționăm pe copii, am avut maturitatea de a le atrage atenția asupra acestui fapt. Le-am explicat cum sună o amenințare sau ce ar presupune o pedeapsă. I-am învățat că nu e despre ei, ci doar despre ceilalți. Și că ajunge să fie despre ei doar dacă își cedează puterea propriilor sentimente.

    Felul în care vorbim cu copiii, oricât ar fi de mici, contează. Într-o zi, când o să ne așteptăm mai puțin, probabil, ei ne vor arăta cât de bine au înțeles ceea ce le-am repetat, aparent fără a fi auziți. Și chiar dacă e mai grea, calea aceasta e, cu siguranță, mai plină de satisfacții. Pentru mine, cea mai importantă dintre toate este tocmai această conștientizare de care copiii dau dovadă în relația cu ei înșiși, dar și cu ceilalți.

    Adulții copilăriei mele au știut foarte rar să își recunoască greșelile. Și când au făcut-o, a fost destul de stângaci și uneori în moduri nepotrivite. Frumusețea parentajului conștient este tocmai renunțarea la ierarhia disciplinară. Întocmai ca în Montessori, adultul rămâne ghidul copilului, dar asta nu înseamnă că se situează mai presus de acesta.

    Ne e mai ușor să observăm comportamentul nepotrivit la cei din jur, decât la noi. Uneori, pot să îi arăt lui Lucian mult mai ușor felul în care greșește, decât să văd ceea ce fac eu nepotrivit. De aceea mă bucur când Tudor și, mai nou, și Tereza, îmi atrag atenția când greșesc. Și, în loc să mă condamn pentru erorile mele, le accept și le discut împreună cu ei.

    Desigur, nu e întotdeauna cea mai confortabilă soluție. Dar, pe termen lung, știu că este cea mai rodnică. Cu fiecare acceptare blândă, voi învăța să fiu mai bună cu mine. Și, cu fiecare discuție deschisă, copiii vor învăța că își pot recunoaște liniștiți propriile greșeli. Vor ști să își identifice mai bine trăirile și să ne spună clar ce anume le place și ce nu.

    „Asta e o amenințare!” e doar una dintre lecțiile pline de semnificații primite de părintele pornit pe calea parentajului conștient.

    Ori de câte ori observ ceva despre mine care nu-mi place sau ori de câte ori ceva nu merge bine în viața mea, repet în tăcere următoarele fraze: Acesta este un moment de suferință. Suferința face parte din viață. Fie ca eu să fiu bună cu mine în acest moment. Să-mi ofer compasiunea de care am nevoie. (Kristin Neff, Self-Compassion: Stop Beating Yourself Up and Leave Insecurity Behind)

    (Photo by Phinehas Adams on Unsplash)