Învăţ Montessori

Etichetă: Concentrare

O pauză – Eu. Şi totuşi alta.

Când te simţi copleşit, ia o pauză.

În ziua în care am susţinut proba finală a examenului de licenţă, am avut şi primul interviu pentru viitorul meu loc de muncă. Între terminarea facultăţii şi începerea serviciului am avut o pauză de două săptămâni. De atunci, am muncit mereu, chiar şi când nu am fost oficial angajată. După ce s-au născut copiii şi am rămas acasă, am început cursurile, blogul şi scrierea recenziilor pentru cărţi.

Pauza este un subiect aproape necunoscut mie. Obişnuită să fac mereu câte ceva, sunt rare momentele în care am stat, pur şi simplu. Dar în ultimul timp am început să îi înţeleg importanţa. O dată cu semnalul de alarmă primit în luna decembrie, am început să am mai mare grijă de mine însămi. Am prioritizat mişcarea şi somnul. Am învăţat să spun mai des „nu”, dându-mi voie să fiu cu adevărat cea mai importantă persoană din viaţa mea. Şi mi-am urmat pasiunile.

Există o mare consolare în simplul fapt că poţi face ceva care îţi place. (Jojo Moyes, Eu, şi totuşi alta)

Dă-ţi voie să nu fii perfect!

Ani de zile, m-am mândrit cu perfecţionismul meu. Lucrurile trebuie să fie făcute bine, altfel la ce bun să mai munceşti? Am obţinut un scor aproape perfect pentru perfecţionism. Iar când un coach cu care am analizat rezultatul acelui test a încercat să îmi spună că am de lucru la asta, mi-a fost greu să înţeleg. Dar am învăţat de atunci. Şi continui să învăţ şi să renunţ la perfecţionism în fiecare zi. Nu pentru că trebuie, ci pentru că aleg să fac asta.

Zilele trecute, am greşit faţă de copii. Am strigat la Tudor, când era suficient să îl iau în braţe. Vina m-a chinuit profund apoi. Mi-am recunoscut greşeala, i-am spus că nu avea nicio legătură cu el, că totul a fost doar din cauza mea. Am avut aceeaşi discuţie şi cu Tereza. I-am luat în braţe. Şi doar după câteva ore mi-am dat seama că am uitat să mai îmbrăţişez pe cineva. Copilul din mine avea şi el nevoie de o vorbă bună şi de multă compasiune. Aştepta să îi dau voie să nu fie perfect, pentru a scăpa de suferinţă.

Copiii noştri nu au nevoie de perfecţiune din partea noastră. Au nevoie de un părinte dornic să crească, să-şi repare greşelile şi să-şi deschidă larg inima, chiar şi atunci când simte nevoia să o împietrească. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Caută liniştea din clipa prezentă.

Copiii trăiesc aici şi acum. În primii lor ani de viaţă, trecutul şi viitorul sunt noţiuni vagi. După cum spune Tereza uneori: „Mâine am fost în oraş. Mâine am văzut o pisică.” O mare parte din lupta adulţilor cu copiii e dată tocmai de această atemporalitate a celor mici. Noi vrem mereu să facem, să mergem, să ajungem, pe când ei se bucură, pur şi simplu, să fie.

Prezentul este tot ce veţi avea vreodată. (Eckhart Tolle, Puterea prezentului)

Regăseşte puterea prezentului şi a pauzei prin meditaţie.

Concentrându-ne asupra respiraţiei, ne regăsim esenţa. Învăţăm să ne desprindem temporar de lumea materială, accesând-o pe cea spirituală. Echilibrul regăsit aici e atât de preţios! Reînvăţăm să fim, nu doar să facem.

Meditaţia e o modalitate de a ne înscrie pe calea vindecării şi a cunoaşterii adevăratului sine. (Janet Philbin, Show Up For Yourself: A Guide to Inner Growth and Awareness)

Găseşte motive de bucurie şi recunoştinţă în fiecare zi.

Seara, continuăm să discutăm despre bucuriile zilei. Când nu reuşesc să scriu trei motive pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă, le notez măcar în jurnalul mental al recunoştinţei. Numărând binecuvântări continuă să fie unul dintre cântecele care se aude mereu din camera copiilor, chiar dacă Crăciunul a trecut demult. În ultima vreme, au început să spună: „Mă bucur că am fost în parc. Mă bucur că a luat tata lebeniţă.”

Recunoștința deschide portalul pentru abundență și adevărata dăruire a vieții. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

Şi apoi continuă, cu forţe proaspete!

Am intrat în faza finală a cursului cu dr. Shefali. Am început să lucrez cu primii clienţi. Am continuat să lucrez cu mine însămi. Ştiu acum că sunt într-o călătorie de-o viaţă. Şi asta e fascinant! Unii compară munca aceasta cu noi înşine cu decojirea unei cepe. Numărul straturilor care-i acoperă inima e infinit. Dr. Shefali vorbeşte de păpuşile ruseşti. Fiecare Matrioşka ascunde o alta, mai mică, dar la fel de plină de semnificaţii.

Pe măsură ce descoperim ce se întâmplă cu adevărat în interiorul nostru atunci când ne manifestăm starea emoțională, sistemele noastre de apărare se pierd și integrarea care urmează reverberează până în interiorul nostru, ajungând la cea mai mică Matrioşka. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

M-am simţit copleşită pentru a mai putea scrie pe blog. Am ales să fac o pauză. Mi-am ascultat vocea mustrătoare şi i-am răspuns blând, cu un zâmbet. A fost un interesant exerciţiu de imperfecţiune. Nu trebuie să le fac pe toate. Aleg să fac o pauză. Îmi dau voie să mă bucur în sfârşit de vară, să mă pun pe primul plan, să fiu cu copiii din zori şi până seara, să dorm, să lucrez mai puţin, să citesc mai mult. Şi să revin cu drag şi pasiune. Eu. Şi totuşi alta. (Da, Jojo Moyes rămâne una dintre autoarele mele preferate.)

7 iunie 2020
Observarea copilului

Un concept cheie al educaţiei Montessori este cel al individualităţii. Fiecare copil este unic şi are propriul ritm de dezvoltare. De aceea Maria Montessori insista să ne lăsăm ghidaţi de copil. Observarea copilului este punctul de plecare al acestei filosofii. Când urmăm copilul, îi descoperim interesele şi apoi îi pregătim sau modificăm mediul în conformitate cu cele observate.

Am întâlnit adesea părinţi care cer recomandări de activităţi în funcţie de vârsta copilului. Într-adevăr, perioadele senzitive, descoperite de Maria Montessori, ne pot oferi un cadru, dar cel care ne spune cu adevărat ce are de învăţat în fiecare moment este copilul. Iar observarea copilului este esenţială în acest scop. Activităţile e ideal să fie alese în funcţie de interesul, şi nu doar de vârsta copilului.

Simone Davies este cea care mi se pare că explică cel mai simplu ce presupune observarea copilului. Recomandarea ei este de a-l urmări ca şi cum am fi o cameră video. Adică să înregistrăm mişcările copilului fără a le interpreta. După ce vom lua notiţe în acest fel de câteva ori, tiparul intereselor sale va începe să fie evident.

E ca şi cum aţi fi oameni de ştiinţă în acel moment. Imaginaţi-vă că nu v-aţi mai întâlnit niciodată cu copilul vostru, fiţi curioşi, şi notaţi obiectiv tot ceea ce vedeţi. (Simone Davies, Everything you need to know about Montessori observation and why it’s helpful)

Observarea copilului presupune să nu intervenim deloc în ceea ce face, sub nicio formă. Atunci când observăm, să încercăm să fim invizibili. În acest fel, ne asigurăm că ei lucrează liber, fără a lua în considerare prezenţa noastră. Maria Montessori definea observarea copilului drept exerciţiu de imobilitate conştientă, dirijată de voinţă, care presupune multă practică. De aceea, orice curs Montessori include şi un număr semnificativ de ore de observare în medii pregătite.

Dacă dorim să observăm copilul, atunci trebuie doar să îl observăm. Când vedem că lucrează cu mult efort şi dificultate, şi vedem că îi ia mai mult timp decât ne-ar lua nouă, şi observăm în continuare. Aceasta este observarea. Când este o dificultate care ne e perfect vizibilă, dar pe care copilul nu o vede, şi îl lăsăm în pace. Aceasta este observarea. (Maria Montessori, London Training Course, 1921)

Îi observ adesea pe copii, cu multă curiozitate. Uneori, rămân surprinsă de puterile lor. Este un mod excelent de a-i ajuta să îşi dezvolte concentrarea. Şi neintervenind atunci când dau de greu, le facem chiar un bine. Le transmitem că avem încredere în ei şi le dăm posibilitatea de a-şi dezvolta rezilienţa. În plus, le dăm ocazia să îşi descopere singuri propriile greşeli şi să înveţe din ele, un alt principiu de bază al Mariei Montessori.

Vom descoperi cum, cu efort, copilul reuşeşte în cele din urmă, deşi i-a luat mult timp şi nu i-a fost uşor. Descoperă în sfârşit greşeala pe care nu a observat-o iniţial. Dacă am fi intervenit, nu am fi putut observa toate acestea. Şi e evident că l-am fi lipsit de ocazia de a-şi îndeplini munca prin propriile puteri. (Maria Montessori, London Training Course, 1921)

Mi s-a întâmplat uneori să le pregătesc copiilor pe loc activităţile. Când am observat că sunt preocupaţi în acel moment de ceva anume, dacă am putut, i-am ajutat. Am făcut asta adesea cu lecţiile de viaţă practică, cum ar fi curăţatul morcovilor sau spălatul geamurilor. Pentru că nu avem mult spaţiu la dispoziţie, nu le pot pune la îndemână foarte multe activităţi. Aşa că, uneori, ne adaptăm. După ce le-am prezentat o activitate nouă, pentru care nu avem loc pe raft, le arăt de unde îşi pot lua materialele data viitoare când vor mai vrea să lucreze.

Una dintre cele mai bune observatoare pe care le cunosc este mama. Reuşeşte deseori să stea nemişcată alături de copii, observându-le mişcările, numărându-le repetiţiile, surprinzându-le interesele. Le-am pregătit activităţi copiilor pe baza informaţiilor astfel primite de la ea. Şi de cele mai multe ori, au fost bine primite de ei. Desigur, se întâmplă şi ca unele să nu le stârnească deloc interesul, fiind nevoită să le retrag de pe raft.

Una dintre primele întrebări pe care le-am adresat la The Montessori Show a fost referitoare tocmai la o astfel de observaţie. Tudor avea atunci vreo paisprezece luni şi petrecea mult timp încercând să vâre un şiret în nişte papuci. Nu ştiam cum anume să îl ajut mai departe şi ce înseamnă acest interes. I-am pregătit apoi unele dintre activităţile propuse, pe care le-a făcut cu plăcere.

E o recomandare pe care le-o fac şi altor părinţi. Când nu ştiţi ce înseamnă gesturile copilului, citiţi sau apelaţi la cei care sunt instruiţi Montessori. Am fost mereu surprinsă de promptitudinea şi generozitatea cu care m-au îndrumat. Evident, amabilitatea şi bunele maniere nu sunt doar lecţii pe care le ţin în clasă!

Maria Montessori prefera să lucreze cu educatoare care nu aveau experienţă în domeniu. Ea observase că stilul tradiţional presupunea prea multă intruziune din partea adultului. De altfel, catedra atât de prezentă în şcoli este inexistentă în mediile Montessori. Adultul nu este mai presus de elev, ci doar un ghid al acestuia. El pregăteşte mediul potrivit şi intervine cât mai puţin posibil şi doar atât de mult cât e necesar. Şi, în fiecare zi, îşi dedică o parte a timpului observării copilului.

Un scurt şi umil exerciţiu de control poate să dezvolte o mare putere a meditaţiei, o meditaţie despre neînţelegerea care există azi între copil şi adult. Adultul vrea să ajute copilul, dar e, în schimb, o piedică în calea acestuia. Acţionează din iubire, dar din greşeală îi face rău celui iubit. Astfel începem să avem o primă viziune a acestei eliberări a sufletului copilului. Această eliberare poate fi atinsă doar de adultul dispus să plătească preţul de a se abţine să se mai substituie pe sine în locul copilului.

Una dintre provocările zilelor noastre este de a sta nemişcaţi. Obişnuiţi să facem mereu şi uităm să fim, pur şi simplu. Eu găsesc că observarea copilului este un exerciţiu excelent şi pentru noi. Ne oferă ocazia de a ne opri, de a fi cu totul prezenţi, de a ne vedea cu adevărat copiii. Ce cadou frumos pe care ni-l putem face nouă şi copiilor noştri!

Suntem pioşi când stăm nemişcaţi, când nu încercăm să schimbăm, să influenţăm, să modificăm sau să îmbunătăţim orice altă fiinţă umană din jurul nostru, şi când, în nemişcarea noastră, acceptăm. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

(Photo by Biljana Martinic on Unsplash)

15 martie 2020
Ai grijă!, O să cazi!, Să nu te tai!

În ultima vreme, de câte ori ne vede umblând cu vreun cuţit, Tereza ne avertizează: „Ai grijă! Să nu te tai!”. Este la fel de îngrijorată atunci când urcăm pe o scară sau umblăm cu vreun obiect mai greu în mână. „Să nu cazi! Să nu îl scapi! Ai grijă!” Am auzit-o atât de des spunând aceste propoziţii în ultimele săptămâni, încât am început să mă îngrijorez.

Când Tudor era mai mic, am învăţat să înlocuim profeticul „o să …” cu mai blândul „s-ar putea să …”. Le-am citit atunci şi lui Lucian şi mamei explicaţiile şi am înţeles de ce e bine să reformulăm, atunci când simţim neapărat nevoia să îi atragem în vreun fel atenţia copilului. Desigur, ideal ar fi ca, atunci când e concentrat asupra vreunei acţiuni, să nu îi distragem deloc atenţia. Dar, pentru că nu reuşim întotdeauna să ne oprim impulsurile, am agreat că acel „s-ar putea să …” ar fi varianta mai bună.

Reacţiile Terezei ne arată însă cât de ridicat e nivelul anxietăţii în jurul ei. Cuvintele sunt atât de puternice! Felul în care le vorbim copiilor, cuvintele pe care alegem să le folosim şi tonul cu care le rostim se imprimă adânc, modelându-le personalitatea. De curând, am stabilit cu Lucian că e important să intervenim în discuţiile adulţilor cu copiii, atunci când simţim că i-ar putea afecta. În ultimii ani, am învăţat direct despre puterea cuvintelor. De aproape doi ani, avem de luptat cu fricile induse lui Tudor de un repetat „Mi-e frică să nu mă muşte câinele!”. Chiar dacă la început i-a fost spus în joacă, mic fiind, pe când împingea un câine de lemn, acum este o temere cât se poate de serioasă, cu care avem multe bătăi de cap.

„Ai grijă!” este una dintre frazele goale pe care le spunem copiilor noștri. Ea adaugă anxietate generală, fără a oferi vreun ajutor specific. Prea multe avertismente de „Fii atent!” şi „Ai grijă!” îi poate determina pe unii copii să evite riscurile și să nu mai încerce lucruri noi. În loc de „Fii atent!”, mai bine nu spuneţi nimic sau oferiţi informații, cum ar fi: „Ești aproape de margine” – „Uită-te în jos, la picioare” – „E cineva în spatele tău” sau puneţi o întrebare simplă: „Te simți în siguranță?”. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

Vorbind despre greutăţile în atingerea măiestriei, dr. Laura Markham atrăgea atenţia că anxietatea părinţilor este cel mai mare obstacol. Crezând că le facem un bine, le transmitem copiilor indirect mesajul că nu avem încredere în ei şi nu îi simţim suficient de capabili. În scurt timp, vor ajunge să nu se mai creadă în stare, ştirbindu-le astfel şi încrederea în sine. În schimb, am putea să ne concentrăm asupra noastră şi să înţelegem de unde vin propriile temeri. Atunci când nu sunt în pericol imediat ei sau cei din jur, îi putem lăsa pe copii să descopere de ce sunt în stare.

Dacă un copil vă depășește toleranța în privinţa siguranței, spuneţi-i: „Este sarcina mea să am grijă de tine” și opriţi-l. Stabiliţi dinainte dacă veți lăsa copilul să ia propriile decizii când vine vorba de siguranță. Întrebați-vă: „Situația este suficient de sigură? Sunt dispus să îl las să rişte o cădere uşoară sau un genunchi julit?” Uneori, răspunsul este un „Nu” cert (de exemplu, un zid de căţărare înalt de zece metri cu beton dedesubt). În general, țineți-vă în frâu nevoia de a proteja copilul. Întrebaţi-vă: „Ce-ar putea păţi?” Lăsaţi-l să-și asume câteva riscuri și julituri. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

Copiii au nevoie şi de riscuri, când vine vorba de învăţare. Corpul lor se schimbă mereu şi e important să descopere singuri unde le sunt limitele. Dacă sărim de fiecare dată în ajutorul lor, înseamnă să îi facem dependenţi de noi. Independenţa presupune să îi ajutăm să se descurce singuri, fără a face nimic în plus pentru ei, decât ceea ce e strict necesar. Din păcate, este o lecţie pe care, ca adulţi, trebuie să ne-o reamintim mereu.

Nu salvaţi copiii. Nu-i coborâţi din copac. E tipic pentru copii să se caţere dincolo de abilitatea lor de a se descurca, cerându-vă apoi ajutorul, dar nu încurajaţi acest obicei. […] Aceasta e o lecţie timpurie despre asumarea adecvată a riscurilor. Mergeţi să le staţi alături dacă s-au blocat. Liniştiţi-i şi îndrumaţi-i cu vocea blândă. […] Metoda aceasta promovează conştientizarea corporală şi îi ajută pe copii să înveţe propriile limite şi să devină parteneri ai propriei siguranţe. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

A ne face griji este modul minţii noastre de a ne proteja. Dar în felul acesta, ne programăm în mod negativ subconştinentul, care crede ceea ce îi spunem. Gândurile pline de griji ne dau sentimente de teamă şi stres, care ne împiedică să fim părinţii liniştiţi de care copiii noştri au nevoie. Din păcate, le comunicăm trăirile noastre, astfel încât lor le e tot mai greu să exploreze în voie, simţindu-ne anxietatea.

Dr. Laura Markham recomandă să ne înfrângem dorinţa de a reacţiona cu ajutorul câtorva paşi simpli. Conştientizând momentul când începem să ne facem griji este primul pas. Ne putem linişti apoi, rostind o frază de încurajare pe post de mantră. Imaginându-ne cum totul se termină cu bine ne ajută să ne reprogramăm subconştientul. Acţionând apoi pentru a ne asigura că imaginea mentală devine realitate încheie întreg procesul. Repetând paşii de fiecare dată când devenim anxioşi, ne putem transforma reacţiile şi ne putem bucura alături de cei mici de aventura copilăriei.

Când îi spunem copilului „Ai grijă!”, nu transmitem mesajul că ne pasă, deşi asta este ceea ce simţim, ci mesajul că lumea este un loc nesigur şi că nu avem încredere în copilul nostru că se va descurca în ea. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Dacă simţim că trebuie totuşi să spunem ceva, cel mai bine ar fi să reformulăm. Mi-au plăcut sugestiile din lista aceasta, care îi ajută pe copii să conştientizeze riscurile. În plus, sunt moduri utile de a-i ajuta să îşi rezolve singuri problemele. „Foloseşte ambele mâini!”, „Te simţi în siguranţă pe piatra aceea?”, „Ai observat ce alunecoasă e iarba?” sau „Cum o să cobori din copac?” sunt câteva variante. Noi folosim deja, în discuţiile cu copiii, şi multe dintre variantele propuse aici.

Acel „Las’ că trece!” cu care ne liniştea Tudor acum mai bine de un an i-l vom transmite şi Terezei. I-am învăţat deja că genunchii juliţi înseamnă copilărie fericită. Rămâne să ne convingem mai temeinic şi noi, adulţii, că riscurile cu măsură sunt importante pentru o dezvoltare sănătoasă.

(Photo by Jeremiah Lawrence on Unsplash)

20 octombrie 2019
Răbdarea cultivată

Cu atâţia adulţi în preajma copiilor, se întâmplă mereu să fie câte unul din noi dispus să le sară în ajutor. „Vreau Sana! Mai vreau pâine! Dă-mi o furculiţă, te rog. Hai să citim! Haide cu mine la baie!” sunt cerinţe la care mai mereu se răspunde prompt. Din păcate, reacţia prea rapidă a adulţilor nu este spre binele copiilor. Exceptând cazurile de urgenţă şi cele de siguranţă, timpii noştri de reacţie ar trebui să fie încetiniţi. Răbdarea, autocontrolul şi autoreglarea se pot dezvolta de la vârste fragede.

Societatea nu este întemeiată pe preferinţe, ci pe o îmbinare de activităţi care trebuie să se armonizeze. Din experienţa lor se dezvoltă la copii o altă virtute socială: răbdarea, o specie de abnegaţie în inhibarea propriilor impulsuri. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Maria Montessori a scris îndelung despre răbdare, puterea voinţei, controlul impulsurilor, într-un cuvânt, despre ceea ce ea numea normalizarea copilului prin muncă. Din experienţa a mii de cazuri, ea a observat că, aflat în mediul pregătit şi ghidat discret de adult, copilul se normalizează. Lucrul în mediul de tip Montessori face ca acest lucru să apară spontan, după o perioadă de integrare, unică pentru fiecare copil. Şi, la fel ca în aproape toate cazurile, actualele cercetări din domeniul neuroştiinţelor confirmă ceea ce ea a definit în urma unei riguroase observări ştiinţifice. Dr. Laura Markham vorbeşte, de pildă, despre dezvoltarea măiestriei pentru un bun control al impulsurilor.

Această abilitate de autoreglare se dezvoltă şi ca rezultat al experienţei crescute a copilului de a rezolva probleme, pe măsură ce încearcă să stăpânească lumea exterioară. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

În grădiniţele Montessori, există de regulă câte un singur exemplar din fiecare set de materiale. Întocmai ca în lumea reală, copilul învaţă că lucrurile sunt limitate şi că, uneori, e nevoie de răbdare pentru a obţine ceea ce doreşti. În plus, învaţă să aibă grijă de obiecte, pentru că înţeleg că înaintea lor şi după ei sunt alţii care le folosesc. Cu alte cuvinte, nu trăiesc singuri pe pământ, ci e nevoie să ţină cont şi de cei din jur.

În fiecare clasă cu mulţi copii va fi un singur exemplar dintr-un obiect. Dacă un copil doreşte ceva care este folosit de altul, nu-l va putea avea şi, dacă este normalizat, va aştepta până când celălalt îşi va termina treaba. […] Acest lucru se poate întâmpla în price moment al zilei, ani la rând şi conceptul de a respecta şi de a aştepta intră în viaţa fiecărui individ ca o experienţă care se maturizează odată cu trecerea timpului. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Simplul fapt de a se îmbrăca singur sau de a-şi pregăti gustarea poate contribui la educarea răbdării şi dezvoltarea autocontrolului. Tereza învaţă în perioada aceasta să se îmbrace. Sunt zile în care se îmbracă şi dezbracă şi de zece ori. Uneori, nu reuşeşte să îşi dea imediat jos bluza sau să îşi ia pantalonii corect. Bineînţeles, intervine frustrarea şi, după câteva încercări, ne cere ajutorul. Ceea ce facem atunci, însă, nu este să o îmbrăcăm noi, ci să facem împreună cu ea doar un pas. Apoi, o lăsăm să încerce din nou, singură. Aşa, pas cu pas, reuşeşte de fiecare dată să facă sau să încerce tot mai mult. Dacă am ajuta-o noi direct, făcând totul în locul ei, învăţarea ar fi mult încetinită. În plus, în timp, ar putea chiar renunţa la asta, ştiind că vom face noi lucrurile pentru ea.

O lucrare interesantă, aleasă în mod liber, care are virtutea de a concentra atenţia, chiar dacă oboseşte, face să crească energiile şi capacităţile mentale şi dezvoltă stăpânirea de sine. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Pentru educarea răbdării, Adele Faber și Elaine Mazlish oferă, de pildă, folosirea tehnicii „după ce„. Ea propune ca, încă din jurul vârstei de un an, copilul să fie progresiv obişnuit să aştepte. Atunci când ne cere ceva, îl putem ruga să aştepte până când terminăm noi ceva de făcut. Timpii aceştia pot fi, la început, de doar câteva secunde, urmând să îi creştem, pe măsură ce copilul se obişnuieste. Pentru asta, e nevoie să îi spunem clar copilului când urmează să îl ajutăm şi motivul amânării. „Ţi-e sete şi vrei să-ţi dau apă. După ce termin de mâncat felia aceasta de pâine, mă ridic să îţi dau paharul. Mulţumesc că ai răbdare să aştepţi.” După ce îi dăm apa, e important să apreciem răbdarea cu care copilul a aşteptat.

Încercând să le susţin şi independenţa, în acelaşi timp, eu obişnuiesc să îi las să aleagă. „Dacă vrei, poţi coborî de la masă, să îţi torni singur apă, sau te rog să aştepţi până termin felia de pâine şi îţi dau eu apoi, cu drag.”

Dr. Laura Markham insistă asupra dezvoltării abilităţii de rezolvare a problemelor, ca parte importantă a procesului de autocontrol şi autoreglare. Activităţile Montessori, în special cele din prima etapă de dezvoltare, au în vedere acelaşi lucru. Copilul care îşi toarnă singur apa din carafă în pahar învaţă cât anume să toarne sau ce să facă dacă varsă pe lângă. Măiestria copilului, această stăpânire timpurie a lumii înconjurătoare, este atât de importantă!

Răbdarea este un pilon esenţial al dezvoltării autocontrolului. Paradoxal, părintele îşi dezvoltă şi el răbdarea, în acelaşi timp. E greu să observi stângăciile copilului, abţinându-te de la a şterge picăturile vărsate sau de la a-i turna apă singur! Dacă ne dăm voie, putem creşte atât de frumos, în rând cu copiii noştri!

Măiestria izvorăşte adesea din răbdarea părinţilor care fac un pas înapoi şi îi permit copilului să facă ceva singur, chiar dacă durează de două ori mai mult. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

(Photo by Michel Porro on Unsplash)

8 septembrie 2019