Învăţ Montessori

Etichetă: Conectare

  • Să nu se enerveze tata!

    Să nu se enerveze tata!

    Săptămâna trecută, pe când conduceam spre casă, l-am sunat pe Lucian să îi pregătească lui Tudor rucsacul pentru sport. Ajungeam în ultimul moment și Tudor nu ar mai fi avut timp suficient să își adune lucrurile. După ce am închis, Tereza, căreia îi era foarte cald, mi-a spus să îl sun din nou, să îi aducă și ei un tricou. „Să nu se enerveze tata, dacă îl tot sunăm!”, a fost reacția lui Tudor.

    Pe drum, povestisem cu copiii despre așteptările culturii și despre cumințenie. Întreaga noastră discuție pornise de la întrebarea lor referitoare la bulinele de la grădiniță. Observația lui Tudor m-a ajutat să duc discuția mai departe.

    Învățăm atât de devreme să îi punem pe ceilalți pe primul loc! Și facem asta apoi fără ca măcar să ne mai dăm seama, uitând cine suntem. Crezând că felul în care se simt ceilalți este responsabilitatea noastră, ajungem să ne ignorăm nevoi esențiale.

    Cu doar o zi în urmă îl ascultasem pe Dr. Gabor Maté vorbind despre efectele grijii emoționale față de cei din jur. Femeile, în special, sunt educate de mici să fie „amortizoarele emoționale ale societății”. Iar rezultatul trist al acestei condiționări poate fi observat în numeroasele boli fizice și mentale asociate stresului.

    Apariția inautenticității poate să nu fie o alegere, dar cu conștientizare și autocompasiune, autenticitatea poate fi o alegere. (Dr. Gabor Maté, Daniel Maté, Mitul normalității)

    „Să nu se enerveze tata!” a fost pentru mine o nouă chemare la acțiune. Am povestit adesea cu copiii despre reacții și răspunsuri. Le-am spus de fiecare dată că felul în care ne comportăm e despre noi și nu despre cei din jur. Desigur, am făcut asta începând de la propriul meu comportament. Dar știu că pot să fac mai mult.

    Pot să fiu mai atentă să nu îmi ignor propriile nevoi, doar de dragul de a le face altora pe plac sau a nu-i supăra. Tocmai trecuserăm printr-un episod din acesta în concediu, iar Tudor nu înțelegea de ce nu mă pun pe primul loc. Când mi-am dat seama că nu îi pot răspunde întrebărilor stăruitoare, am înțeles cât de multă condiționare stătea în spatele alegerii mele.

    Inabilitatea mea de a spune „Nu” a început și ea, desigur, dintr-o atenție sporită de a nu-i supăra sau enerva pe părinți. La rândul meu, am învățat-o observându-i pe adulții din jurul meu. „Să nu se enerveze tata” l-am auzit spus, probabil, în multe feluri. În esență, e o căutare a iubirii sau apartenenței, nevoi ireductibile ale fiecăruia dintre noi.

    Nu le spun niciodată copiilor că „m-au” enervat sau supărat sau întristat. Eventual e ceva în comportamentul lor care mă deranjează sau îmi produce disconfort, dar asta nu are legătură cu cine sunt ei.

    Ba mai mult, reacțiile mele au legătură și fluctuează în funcție de cât de obosită sau de agitată sunt. Încă o dovadă de netăgăduit a nevoii de a mă pune pe primul loc. Nu din egoism, ci din grijă față de mine și de cei din jur. Și pentru că cei mici învață și fac ceea ce observă, nu ceea ce le spunem.

    Când platforma noastră este solidă, suntem mai capabili să ne ghidăm copiii, să-i învățăm, să avem grijă de ei și să le stabilim limite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

    „Să nu se enerveze tata!”, „Ne ceartă mama!”, „Se supără bunica.” sunt despre roluri inversate, despre frică și control. Despre incapacitatea noastră, ca adulți, de a le susține toate trăirile și de a le îndruma comportamentele cu blândețe. Fie că o facem prin pedepse, amenințări, violență sau șantaj emoțional, cândva ne-am învățat copiii că nu se pot odihni deplin în iubirea noastră.

    Și asta ne dă de lucru. Nu doar în refacerea relației cu ei, ci și cu noi înșine. Pentru că nevoia noastră de control e dovada deconectării de noi înșine. Când noi ne regăsim puterea de a fi autentici, ne va fi mult mai ușor să acceptăm autenticitatea copiilor noștri.

    În timp ce inamicul îndepărtat al conectării este deconectarea, dușmanul apropiat al conectării este controlul. (Brené Brown)

  • Comportamentul nedorit – puțină teorie

    Comportamentul nedorit – puțină teorie

    Comportamentul nedorit este semnul unui sistem nervos copleșit, care reacționează spre a se apăra și a reveni la starea de echilibru cu care este obișnuit. Comportamentul nedorit nu este o alegere, ci o reacție de apărare sau adaptare la factorii de stres din mediu.

    Corpul nostru scanează în permanență mediul interior și cel exterior, pentru a detecta pericole. Face asta inclusiv prin folosirea a două simțuri mai puțin cunoscute – interocepția* și neurocepția**. Creierul primește informația colectată de corp și o asociază cu experiențe avute anterior. În funcție de asocierile făcute, prezice ceea ce urmează să se întâmple.

    De ce este important să înțelegem această muncă neîncetată a corpului și creierului nostru? Pentru că atunci începem să vedem comportamentele drept ceea ce sunt – ferestre larg deschise înspre fiecare dintre noi.

    Un sistem nervos copleșit nu poate susține dezvoltarea. Va căuta doar să se apere, așa cum poate mai bine, fie atacând, fie oprindu-și funcționarea. Deciziile luate din starea aceasta nu au cum să fie raționale. Ele sunt instinctuale, date de experiențe anterioare.

    Pentru că fiecare dintre noi este unic, factorii de stres pot fi atât de variați! Poate fi vorba de oboseală, foame, sete sau disconfort termic. Poate fi vorba de un miros prea pregnant, de o textură anume sau de sunete care evocă experiențe neplăcute.

    Poate fi vorba de prea mulți oameni în jur, de prea multe informații noi sau de prea puțină stimulare. Poate fi vorba de prea puțină conectare cu cei din jur sau de prea mult control și dependență.

    Cei care au avut parte de experiențe stresante repetate, neprocesate, vor avea un sistem nervos sensibilizat. Sau poate l-au moștenit astfel, din cauza evenimentelor și transformărilor prin care au trecut generațiile anterioare.

    Când corpul trimite semnale către creier, ne îndrumă să răspundem într-un mod care să mențină bugetul nostru corporal în echilibru – în limbaj științific, să mențină homeostazia. Merită remarcat faptul că avem mult mai multe fibre care merg de la corp la creier, aproximativ 80% dintre fibre transportând semnale către creier și doar 20% transportând semnale înapoi de la creier la corp. (Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

    Rușinarea, amenințarea, cearta, pedeapsa, ignorarea sau orice alte mijloace coercitive nu au în niciun caz rolul de a liniști un sistem nervos copleșit. Dimpotrivă, ele întăresc mesajele existente deja, care spun că ceva e în neregulă, fie cu mediul, fie cu noi înșine.

    Putem ajuta la restabilirea echilibrului prin transmiterea unor semnale de siguranță și iubire. Dar e nevoie de multe repetări și liniștiri, pentru a crea noi răspunsuri în mintea și corpul nostru. Și chiar și atunci, în situații cu nivel ridicat de stres, reacțiile învățate în primii ani de viață pot reapărea.

    Conectarea, nu controlul, este răspunsul de care avem nevoie, mai ales atunci când ne simțim copleșiți.

    Când copiii de lângă noi se „zbat” comportamental, în loc să îi etichetăm, judecăm și controlăm, mai bine să ne întrebăm cum le putem da semnalele de siguranță de care corpul și mintea lor au nevoie.

    „Primele noastre experiențe creează filtrele prin care sunt trecute toate experiențele noi.” (Dr. Bruce Perry, Oprah Winfrey, Ce s-a întâmplat cu tine?)

    * Interocepția este unul dintre cele mai importante simțuri ale noastre – care nu se reduc doar la cele cinci pe care le știm atât de bine. Interocepția este cea care ne anunță ce anume se întâmplă în interiorul nostru. Colectând în permanență informații de la organele interne, ea ne informează despre starea internă a corpului nostru.

    ** Neurocepția este termenul introdus de Dr. Stephen Porges pentru a defini procesul subconștient și continuu al organismului nostru de a detecta siguranța sau amenințarea, în interiorul nostru, în exterior și în relația dintre noi și ceilalți.

    (Photo by Austin Pacheco on Unsplash)

  • Cărți esențiale de parenting, la orice vârstă

    Cărți esențiale de parenting, la orice vârstă

    În urmă cu patru ani, primul articol pe care îl scriam pe blog era, deloc surprinzător, despre cărți. Erau acolo cărțile începutului meu, ca părinte, cele care mă ajutaseră să îmi văd copilul cu alți ochi. Trecusem în primul rând cărțile Montessori, pe care le consider în continuare baza, mai ales pentru primii ani ai vieții. Între timp, am alcătuit și o listă scurtă de cărți esențiale de parenting, pentru a putea crește copii de orice vârstă.

    Fără ezitare, încep lista cu Familia conștientă, cartea scrisă de Dr. Shefali, și foarte bine tradusă în limba română. Cartea ne duce în profunzimea sufletelor noastre, ne conectează cu trecutul și ne ajută să înțelegem prezentul. Dincolo de textul plin de exemple și conștientizări, mi-au plăcut în mod deosebit poemele de la sfârșitul fiecărui capitol. Familia conștientă ne oferă o atât de necesară schimbare de perspectivă! Ne învață să înlocuim lentilele cu care vedem copiii și să le oferim îndrumarea plină de iubire de care au nevoie.

    Atunci când înțelegem conștient ce înseamnă să ne tratăm copiii la fel cum ne place să fim tratați – ca ființe umane independente, care merită să fie crescute cu demnitate -, vom schimba toate modelele tradiționale de disciplină și vom găsi noi modalități de a-i crește, care sunt mult mai educative, mai inteligente, mai creative și mai eficiente în comparație cu oricare dintre metodele vechi, bazate pe amenințări și pedepse. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Cum să ne păstrăm copiii aproape este cartea scrisă de Dr. Gordon Neufeld și Dr. Gabor Maté. Mergând împotriva multor idei actuale, cei doi autori își bazează toate explicațiile și recomandările pe știința atașamentului. Din această ancorare, înțelegem de ce, într-o cultură lipsită de atașamente parentale, copiii girează atât de mult unii spre alții. Din păcate, în absența îndrumării mature, cei de aceeași vârstă nu au cum să crească emoțional. Intrăm astfel într-un cerc vicios, pe care societatea și a ei educație bazată pe separare nu are cum să îl rezolve. O carte profundă, care are inclusă și o parte despre ecrane, o lectură de bază pentru orice părinte.

    Îndepărtarea unui copil de părinții săi nu reprezintă un defect de caracter, lipsă de politețe sau probleme de comportament. Ea este rezultatul instinctelor de atașament direcționate greșit. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Cum să ne păstrăm copiii aproape)

    Brain-Body Parenting este apărută în luna martie a acestui an. Dr. Mona Delahooke, psiholog cu experiență, ne propune prin intermediul cărții o perspectivă complet diferită de curentul actual. Ca părinți, presiunea societății este de a corecta comportamentul copiilor, printr-o abordare numită de sus în jos. Cu alte cuvinte, le cerem copiilor să-și folosească mintea, pentru a-și controla corpul.

    Dr. Delahooke ne explică și apoi învață de ce tocmai opusul este natural și sănătos. Abordarea de jos în sus presupune înțelegerea mesajelor transmise prin intermediul corpului, pentru dezvoltarea mentală, emoțională și fizică optimă. Comportamentul copiilor nu apare din senin. Citind Brain-Body Parenting descoperim cum putem restabili siguranța în corpul copiilor noștri, rezolvând astfel din interior orice manifestări care ne-ar îngrijora.

    Pentru a ne ajuta copiii să înflorească, ajunge să planificăm mai puțin, să ne relaxăm mai mult și să înțelegem că nu e nevoie să lucrăm din greu la a fi părinți. Uneori e mai bine să ne îndreptăm atenția înspre corpurile și mințile copiilor noștri – și ale noastre – și să savurăm apoi cu intenție momentele de bucurie și confort care apar spontan, prilejuite de starea de bine din corpurile noastre atent îngrijite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

    Ceea ce au în comun toate cele trei cărți esențiale de parenting de mai sus este lipsa de sfaturi concrete despre cum să ne creștem copiii. Suntem asaltați de cărți care ne spun cum să facem lucrurile, fără a ține cont de noi sau de copiii noștri. Obișnuiți să tratăm totul pe bază de rețete, am uitat să facem lucrurile intuitiv. Or, copiii nu au nevoie de roboți alături, ci de părinți profund conectați cu ei.

    Sunt mulți autori de parenting care merită urmăriți. Am scris adesea despre Dr. Laura Markham sau Dr. Daniel Siegel, despre Alfie Kohn și Dr. Lawrence Cohen. Îmi plac în mod deosebit și Philippa Perry, William Stixrud și Ned Johnson, Stuart Shanker sau Ross Green. I-aș include pe toți într-o listă extensivă de cărți esențiale de parenting, alături de alți câțiva autori.

    Cu toții invită la o schimbare de perspectivă, la o raportare diferită față de copil. La fel a făcut și Maria Montessori, în urmă cu mai bine de un secol. Sper doar ca numărul tot mai mare de autori care propun noi abordări să și aibă efecte, cât mai curând.

    După cum spune Dr. Gordon Neufeld, e esențial să înțelegem și să le arătăm copiilor noștri că noi suntem cel mai bun răspuns al lor. Orice s-ar întâmpla, să le dăm voie să fie în prezența noastră, iar noi să le fim cu totul alături. Iar asta nu o putem obține prin control, prin amenințări sau pedepse. Conectarea este întotdeauna răspunsul și cheia rezolvării oricărui obstacol, și singura care ne ajută să înflorim, adulți și copii, deopotrivă.

    (Photo by Tamas Pap on Unsplash)

  • Puiul de căprioară

    Puiul de căprioară

    Tereza a văzut o imagine în care un pui de căprioară rănit a rămas în urmă, în timp ce mama și fratele mai mic au fugit în pădure. Era seară, aproape ora de culcare și ea a început să plângă în hohote. Era atât de afectată, încât nu avea cum să fie doar de la oboseală. Am luat-o în brațe și am ținut-o strâns. Când s-a liniștit puțin, am întrebat-o ce văzuse, ce se întâmplase, întrucât nu fusesem lângă ea. Suspinând tare și apoi plângând din nou în hohote, mi-a spus despre puiul de căprioară.

    I-am repetat ce îmi spusese și apoi ea a adăugat: „Mama nu trebuia să îl lase singur!”. I-am confirmat că probabil a fost foarte greu pentru puiul de căprioară să rămână singur, fără mama lui. Asta a încurajat-o să plângă din nou, cu suspine. Am continuat să o țin în brațe, fără să vorbesc. Mă strângea tare și plângea, din ce în ce mai încet.

    Am văzut adesea în ultimul timp recomandarea de a-i ajuta pe copii să își gestioneze emoțiile. De fiecare dată, strâng din dinți, pentru că e una dintre cele mai neinspirate idei pe care le-am auzit. Copiii nu au nevoie să învețe cum să-și gestioneze emoțiile. A gestiona înseamnă a controla. Iar controlul este o acțiune pe care o face mintea noastră.

    În schimb, trăirile vin din corp și nu au, la început, nicio legătură cu mintea. De aceea, le propun mereu părinților să exploreze emoțiile alături de copiii lor, dar și pentru ei înșiși, nicidecum să le gestioneze. Explorarea merge înapoi în corp, nu are nicio legătură cu controlul, ci presupune trăire. Or, emoțiile noastre tocmai de asta au nevoie – ca noi să le lăsăm să își spună mesajul. Atunci când le controlăm, le suprimăm, le tăiem vocea. Când le explorăm, le dăm viață, le lăsăm să transmită ceea ce au de spus.

    Când Tereza a putut vorbi liniștită, am întrebat-o dacă ea s-a simțit vreodată precum puiul de căprioară. Dacă a fost vreun moment când a simțit că a rămas singură și eu am plecat cu Tudor. Și, plângând din nou, mi-a povestit că era în curte, cu tata și Tudor, când ei au venit în casă și ea a rămas afară. Și că a trebuit să vină singură în casă, pentru că Lucian venise cu Tudor în brațe.

    „A fost greu să rămâi atunci singură”, i-am confirmat. „Probabil te-ai simțit speriată și neliniștită, pentru că nu ai înțeles ce se întâmplă.” Răspunsul a venit pe loc, într-un „daaaa” spus printre suspine adânci. „Și tata nu a venit destul de repede după tine.” ”Nuuuu, am venit singură în casă și plângeam.” Am mângâiat-o cu blândețe pe spate și am strâns-o la piept.

    Emoțiile ei nu aveau nevoie de nicio explicație din partea mea, de nicio justificare pentru ceea ce se întâmplase. Ea avea nevoie în clipele acelea să fie auzită, ținută în brațe și nimic mai mult. Aveam o idee despre incidentul pe care îl menționase ea.

    Fuseseră două cazuri în care Lucian îl adusese pe Tudor în casă, de urgență, petrecute cu unul sau doi ani în urmă. În primul, avea o rană la cap, care sângera puternic, când Tereza îl lovise din greșeală cu o piatră. În cel de al doilea, îl adusese pe el mai întâi, pentru a-l proteja și a-l ajuta eu să se liniștească. Dar poveștile acestea nu erau în acel moment la fel de importante precum trăirile Terezei.

    Fiind deja pregătită de somn, am ținut-o în brațe cât a avut nevoie, mângâind-o alături de Tudor, care venise să fie alături de ea. În cele din urmă, a adormit, suspinând profund. A avut una dintre cele mai liniștite nopți, dormind dimineața chiar mai târziu decât de obicei.

    A doua zi, am întrebat-o mai multe despre momentul în care se găsise singură în curte. De data aceasta, mi-a povestit destul de liniștită și am recunoscut că a fost vorba de cel de al doilea incident la care mă gândisem eu. I-am cerut detalii și am discutat despre ce își amintea ea că se întâmplase. Am întrebat-o de ce o fi procedat tata așa, dacă ar fi putut face altfel, dacă pentru ea ar fi putut lucrurile să fie altfel.

    E important să îi ajutăm pe copii să așeze amintirile în ordine și să creeze o povestire cu sens din tot ceea ce își amintesc. Desigur, e la fel de important ca și noi să facem același lucru, atunci când ne simțim provocați. Întocmai cum demonstrase Tereza, văzând puiul de căprioară, nu reacționăm niciodată la ceea ce se întâmplă, ci la ceea ce mintea noastră ne spune că se întâmplă. Reacțiile vin întotdeauna din trecut. Iar când avem curajul să ne explorăm emoțiile, să trăim pe deplin ceea ce simțim, facem lumină în noi. Povestea capătă sens și reactivitatea noastră dispare.

    Înainte de a adormi, în seara respectivă, i-am mulțumit Terezei că a împărtășit cu mine emoțiile ei. I-am spus cât de important este să ne dăm voie să simțim și să împărtășim trăirile cu altcineva. I-am spus că la asta mă refer, mai ales, atunci când le spun că noi vom putea vorbi oricând, despre orice. Că suntem oameni și că toată viața noastră simțim. Că putem vorbi împreună despre tristețe, furie, gelozie, vinovăție, entuziasm, iubire sau bucurie. Că toate sunt parte din noi și fiecare om le trăiește pe toate, de-a lungul vieții.

    Ca adulți, suntem atât de concentrați să-i învățăm pe copii cum să se poarte. Dar comportamentul nu este decât vârful aisbergului. Dacă încercăm să-l cioplim, fără să înțelegem ce se află dedesubt, facem o muncă de suprafață. Pentru a lucra profund, cu sens, e necesar să îi învățăm pe copii să descopere ce se află în interior.

    Explorarea este cea care duce la cunoaștere. Iar cunoașterea și aprofundarea ei sunt cele care duc la măiestrie. Nu vă învățați copiii să își gestioneze emoțiile. Ei au mai întâi nevoie să le exploreze și să se împrietenească cu fiecare dintre ele. Nu există emoții pozitive sau negative. Ele sunt doar mesaje pe care corpul nostru ni le transmite și care așteaptă să fie ascultate. Oricât de mulți ani ar dura asta.

    Nu e ciudat? Putem să ne vedem doar exteriorul, dar aproape totul se întâmplă în interior. (Charlie Mackesy, Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul)

    (Photo by Scott Carroll on Unsplash)

  • Cartea femeilor care merită mai mult

    Cartea femeilor care merită mai mult

    Nu suntem cine credem că suntem. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    În primăvara aceasta, când am citit A Radical Awakening, mi-am spus că va trece destul de mult timp până să o văd tradusă și la noi. Învățăturile scrise de Dr. Shefali sunt provocatoare pentru mulți. De aceea, văzând acum Cartea femeilor care merită mai mult, inspiratul titlu al traducerii românești a cărții, m-am umplut de speranță. Și, desigur, m-am grăbit să cumpăr mai multe copii, fiind un cadou extrem de potrivit, mai ales pentru femei!

    Pentru mine, înscrierea la Institutul de coaching al Dr. Shefali a însemnat începutul unei profunde transformări. În căutarea unui cadru de a lucra cu părinții am dat, de fapt, peste lecțiile despre cum să mă redescopăr pe mine. În spațiul sigur creat de colegele mele, am îndrăznit să sap adânc și să mă împrietenesc cu toate fețele ego-ului meu. Și am început să lupt cu condiționările nesfârșite, pe care continui să le descopăr aproape zilnic.

    Condiționarea noastră este la fel de profundă și omniprezentă cum este oceanul pentru pești. Nici măcar nu știm că suntem condiționate. Suntem profund îndoctrinate, încă din primele zile ale vieții, așa că e firesc să credem că așa funcționează lumea. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    Cartea este uneori destul de greu de citit, pentru că ne provoacă adânc înrădăcinatele convingeri. Vorbind despre supunerea pe care am acceptat-o în fața patriarhatului, ne atrage atenția la rolul pe care noi îl jucăm în această opresiune. Or, acceptarea și asumarea co-creației noastre pot fi destul de dureroase. Suntem învățați de mici să căutăm mereu un vinovat, fiind astfel mai ușor să fugim de propriile trăiri.

    Viața noastră e un șir lung de cauze și efecte, în care noi am jucat de fiecare dată un rol. Când începem să privim viața astfel, asumarea responsabilității devine eliberatoare. În loc să rămânem eterne victime, ajungem să fim deschiși alegerilor. Puterea noastră adevărată constă tocmai în aceasta: eu sunt cea care alege. Decizia este doar la mine, la cea mai importantă persoană din viața mea.

    Nu există compasiune pentru ceilalți fără compasiune pentru sine. Toată compasiunea pentru ceilalți începe și se termină cu cea pentru noi. Dacă nu ne iubim pe noi, cum am putea spera să-i iubim pe ceilalți? (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    În discuțiile despre ego, îmi place să folosesc metafora păpușilor rusești prezentată de Dr. Shefali. În copilărie, din nevoia de a rămâne atașați de cei care ne îngrijeau, am ales să renunțăm la autenticitate. Ne-am acoperit astfel cu măști din ce în ce mai multe, ne-am ornat cu costume tot mai sofisticate, ascunzând adânc în interior esența ființei noastre.

    Trezirea femeii din noi presupune eliberarea de sub condiționările culturale sau familiale, dar și îndepărtarea de aceste fețe ale ego-ului. Este o descoperire fascinantă a Reginei pe care o purtăm în noi, care știe că adevărata bogăție vine din interior. Regina își alege curtenii cu grijă, rămânând mereu fidelă propriului sine autentic.

    Odată ce înțelegem că am trăit o idee a cine suntem, și nu adevărul a ceea ce suntem, începem să desprindem toate straturile care nu se potrivesc cu eul nostru autentic. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    În timpul cursului cu Dr. Shefali mă așteptam să primesc o serie de metode despre cum să facem în diferite situații cu copiii noștri. Lecția cea mai importantă pe care am primit-o, însă, a fost învățarea conceptului de a fi. Atunci când reușim să apărem autentic în fața copiilor, nu mai avem nevoie de nicio metodă de coerciție. Parentingul conștient tocmai pe asta se bazează, pe conectare mai presus de orice.

    Menținerea controlului specific parentingului tradițional are nevoie, cu siguranță, de pași și tehnici de urmat. În schimb, conectarea profundă cu copilul nostru nu mai are nevoie de astfel de subterfugii. Văzând fiecare interacțiune drept o lecție de viață, părintele conștient știe să îndrepte oglinda spre propria vindecare, eliberându-și copilul de povara responsabilității. Reacțiile avute la comportamentul copilului nu mai sunt despre el, ci devin raze de lumină în înneguratul hățiș interior al părintelui.

    În munca mea cu părinții apare des întrebarea: „Dar cum să fac cu copilul?”. De fapt, când explorăm fricile și nevoile neîndeplinite din spatele acestei căutări, ajungem la puternica dorință de a fi. Atât a noastră, cât și a copilului nostru. Din această stare de conștientizare și prezență începe cu adevărat vindecarea. Iar răspunsul, care a fost mereu în interiorul nostru, se relevă de la sine.

    Dacă nu ne vindecăm propriile răni din copilărie, ne vom proiecta „golurile” interioare asupra copiilor noștri. […] Maternitatea devine mai puțin despre fericirea și succesul copiilor noștri și mai mult despre vindecarea noastră interioară. Trecem dincolo de rolul mamei și eliminăm egoul cu care vine acesta la pachet și, în schimb, pășim în ceva mai profund – esența noastră maternă. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    Cartea femeilor care merită mai mult ne provoacă să analizăm matricea în care trăim și să îndrăznim să ieșim din ea. Expunând o parte din minciunile cu care am fost crescuți, învățăm să trecem dincolo de instituțiile care ne imobilizează. Viziunea clasică asupra dragostei, a căsniciei și divorțului, a sexualității, maternității sau frumuseții sunt câteva forme ale condiționărilor culturale. Cumințenia, această obligație pe care o primim atât de devreme, este la rândul ei o instituție care ne deformează.

    Ignorându-ne esența, cultura ne obligă să intrăm în carcase predefinite, încă de mici. Neavând altă soluție, învățăm să ne contorsionăm și să ne remodelăm conform cerințelor externe. În timp, uităm cine suntem cu adevărat și ne mulțumim să trăim în sufocarea dată de exigențele mediului nostru. Precum peștii, devenim inconștienți de apa în care înotăm, singura lume pe care o cunoaștem.

    Din fericire, cărți precum A Radical Awakening devin semnalul de alarmă al propriei treziri. Cu franchețea care o caracterizează, Dr. Shefali ne oferă suficiente impulsuri spre conștientizare. Mie mi-au plăcut în mod deosebit întrebările care provoacă la răspunsuri numai bune de notat în propriul jurnal. Scriind, ne reconectăm cu noi, vindecând răni pe care nici nu știam că le avem.

    Cea mai profundă schimbare pe care sper să ți-o permiți este să te conectezi diferit la tine însăți. Să te bazezi pe tine și să ai încredere în propria voce. Să te vezi pentru ființa extraordinară care ești și să te pui pe tine pe primul loc. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    Cartea femeilor care merită mai mult ne aruncă în necunoscut, oferindu-ne un fir de care să ne agățăm în timpul propriei treziri. Este ghidul spre trecerea într-o lume nouă, a cărei realitate ne poate părea cam singuratică, dar în care avem larghețea necesară mult-așteptatei și meritatei regăsiri a sinelui nostru autentic.

    Când recunoaștem că tot ceea ce știm este că totul se schimbă și, prin urmare, nu putem ști nimic, ajungem într-un spațiu de evoluție spirituală superioară. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

  • Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

    Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

    În urmă cu câteva săptămâni, le-am făcut copiilor un tiramisu fals. Îi spun așa pentru că nu urmează rețeta originală, ci e una adaptată pentru noi. În loc de cafea, folosim Inka, și în loc de crema de ouă crude amestec mascarpone cu un iaurt grecesc. Păstrăm însă cacaua de deasupra, ceea ce cred că e de fapt atracția principală pentru Tudor și Tereza.

    Fiind cald, copiii m-au rugat să le duc mâncarea afară și au vrut să începem direct cu tiramisu. Nu le-am cerut în mod deosebit să respecte ordinea tradițională a prezentării mâncării, cu atât mai mult când nu suntem la masă cu alte persoane. Am avut mereu grijă să avem alegeri sănătoase și să le oferim pe cele mai nepotrivite ocazional. De multe ori, nici nu avem două feluri de mâncare la masă, ci unul care să cuprindă cât mai multe grupe alimentare.

    După ce a mâncat aproape jumătate din porția ei, Tereza l-a împins hotărâtă și a zis: „Nu mai vreau tiramisu, vreau mâncare de dovlecei!”. Când și-a terminat porția din farfurie, și Tudor a cerut, la rândul lui, dovlecei. Pentru noi nu este un scenariu neobișnuit, dar am observat că în alte familii nu se întâmplă întotdeauna la fel.

    Am ezitat destul de mult înainte de a scrie această postare, pentru că nu vreau să fie una despre sfaturi nutriționale. În schimb, intenția mea este să scriu despre relații. Nu doar despre conectarea atât de esențială dintre părinți și copii, ci și despre relația copiilor cu mâncarea.

    Ca părinți, ne dorim tot ceea ce e mai bun pentru copiii noștri. Din păcate, de cele mai multe ori, grija aceasta devine doar o formă de control. În loc să îi lăsăm să își găsescă singuri preferințele, le impunem pe ale noastre, cu consecvență. Începem să facem asta cu hainele pe care le îmbracă, cu mâncarea pe care le-o dăm sau cu programul de somn. Când sunt mai mari, facem asta chiar și cu prietenii pe care îi au sau cu materiile pe care le studiază.

    Când copiii se revoltă, o luăm ca pe un atac personal. Când se supun, ne bucurăm că sunt cuminți și ne putem înțelege cu ei. Din păcate, în ambele cazuri, ratăm conectarea cu copilul nostru, exact așa cum e el. Îi demonstrăm că nu avem încredere în el și îl facem să se îndoiască de sine. Litaniile la care îl supunem îl împiedică să își exprime creativitatea și să se conecteze el însuși cu propriul sine.

    Ori de câte ori evaluăm comportamentele copilului în funcție de agenda noastră, îi ignorăm unicitatea și dovedim o lipsă de considerație pentru sentimentele sale. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    Probabil cea mai evidentă condiționare a copilăriei este cea referitoare la mâncare. „Termină tot din farfurie!”, „Nu primești desert până nu mănânci friptura!”, „Nu îți place ciorba? Dar e atât de bună!”, „Dacă nu mănânci ce am gătit, nu primești nimic altceva!”, „Nu îți mai dau supă, trebuie să mănânci și felul doi!” sunt doar câteva dintre expresiile pe care le spunem repetat copiilor. Din păcate, ele nu au nimic de-a face cu grija, ci doar cu controlul.

    Am privit relația cu mâncarea la fel precum toate celelalte. Atunci când adultul pregătit creează mediul, copilul este liber să aleagă. Întocmai cum nu îi impunem unui copil activitatea cu care să lucreze, nu îi impunem nici ceea ce să mănânce. De aceea în Montessori rolul adultului este esențial mai ales în pregătire, nu în desfășurarea învățării propriu-zise. Mediul potrivit înseamnă inclusiv limite, care sunt revizuite pe măsură ce copilul se dezvoltă. Și, la fel ca în alte situații, adultul are rolul de a servi drept model.

    Am evitat să prezentăm anumite feluri de mâncare ca fiind mai presus decât celelalte. Nu le-am lăudat excesiv și nu am insistat să fie mâncate. Le-am cerut însă copiilor să guste din ceea ce nu au mâncat niciodată. Și le-am lăsat întotdeauna opțiunea de a scoate din gură ceea ce nu le place. Văd asta drept continuarea firească a autodiversificării pe care am aplicat-o cu fiecare dintre ei.

    Pe când avea vreo doi ani, Tudor se ținea departe de roșii. L-am lăsat în pace, având mereu pe masă alte legume, dar continuând să le mâncăm noi. Acum, sunt printre preferatele lui, fiind rândul Terezei să le respingă. Și s-ar putea ca peste două veri situația să se schimbe din nou, pentru un timp. La fel ca tot ceea ce ține de dezvoltarea copiilor, nici relația cu mâncarea nu este una liniară. Dacă ne urmărim pe noi înșine, e ușor să ne dăm seama de asta.

    Când copiii își doresc ceva care atinge limitele noastre, găsim alternative sau planificăm împreună data când ne vom putea împlini cu toții dorințele. Și, dacă niciuna dintre variante nu e potrivită, atunci le ascultăm frustrarea și le stăm alături cât de bine putem. Mai ales când vine vorba despre relația cu mâncarea, suntem atenți să nu îi învățăm să își mănânce emoțiile, ci să le simtă în spațiul sigur creat de prezența noastră.

    Copilul mic are trei domenii în care poate deține controlul: mâncatul, somnul și folosirea toaletei. Cred că tocmai de aceea acestea sunt și terenurile pe care se dau cele mai multe lupte de putere. Dacă nu reușim să ne oprim la timp, înlocuind controlul cu conectarea, ele se pot transforma în ancore emoționale de care copilul se va desprinde greu, chiar și la maturitate. Îi va fi aproape imposibil să își folosească busola internă pentru a-și onora preferințele. Va avea mult de căutat prin straturi suprapuse de control și condiționare, pentru a-și restabili relația, atât de timpuriu pierdută, cu propriul sine.

    Pentru a păși în viață ca o ființă umană sigură pe sine și pe locul său în lume, un copil trebuie să aibă ocazia să opună rezistență. Sarcina părintelui este să nu-i strivească tendința către asertivitate, ci să-i dezvolte această pornire, astfel încât copilul să devină o persoană deplină care-și cunoaște propria minte și care nu se teme să-și exprime propria poziție, cu riscul de a ne răni orgoliul sau de a acționa contrar filmului din mintea noastră. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    (Photo by Hannah Tasker on Unsplash)

  • Ticurile copiilor și părinții

    Ticurile copiilor și părinții

    În ultima săptămână, Tudor a început să aibă ticuri. Știu că a trecut printr-o perioadă mai stresantă, la fel ca noi, de altfel. De fapt, chiar dacă nu ne-am dat seama de cauza exactă a anxietății lui, suntem aproape siguri care sunt momentele care ne-au adus aici. Ticurile copiilor apar mereu în discuțiile mele cu părinții, pentru că ele sunt destul de obișnuite în copilărie.

    Din fericire, știam de la dr. Shefali că cel mai important este să nu reacționăm la ticuri, care sunt doar vârful aisbergului. Când copiii nu sunt lăsați să își exprime trăirile sau nu se simt în siguranță să facă acest lucru, le vor reprima. Din păcate, sentimentele reprimate vor ieși la suprafață în mod inconștient și necontrolat. Ticurile copiilor sunt doar unul dintre aceste moduri de exprimare a trăirilor înnăbușite.

    Parentingul conștient este despre conectare, nu control. Și, în loc să se concentreze asupra copilului, întoarce oglinda înspre părinte. Ne-a fost destul de ușor să identificăm situațiile stresante și reacțiile nepotrivite avute față de copii, care le-au provocat anxietatea. De aceea, în loc să ne concentrăm asupra îndepărtării efectelor, e important să rezolvăm cauzele. Ca părinți, vrem mereu să avem soluții, să putem face ceva, pentru a simți că suntem eficienți. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face, este doar să fim. Să stăm lângă copii și să le dăm de înțeles că orice ar face și orice ar spune, noi continuăm să îi iubim și să le fim alături.

    A-l însoți pe celălalt, cu emoțiile sale dureroase, este dificil. Instinctul nostru ne îndeamnă să îl salvăm din fața suferinței. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    Când observăm ticurile copiilor, devenim și mai anxioși. Dar reacția noastră nu le aduce liniștire, dimpotrivă. În loc să fim prezența calmă de care au nevoie, suntem un motiv suplimentar de îngrijorare. Dacă îi atragem mereu atenția asupra ticului, îl transformăm dintr-o reacție inconștientă într-un gest conștient. Chiar dacă nu folosim cuvinte, privirile sau starea noastră le pot da de înțeles copiilor că ceva nu e în regulă. Din păcate, ei vor înțelege din reacțiile noastre că ceva nu e în regulă cu ei.

    Prezența conștientă este practica salvatoare și în aceste momente. În loc să ne lăsăm furați de temeri, de noianul de gânduri a ceea ce s-ar putea întâmpla, e recomandat să revenim de fiecare dată la clipa prezentă. Putem căuta chiar exerciții care să-i ajute și pe copii să facă acest lucru. Noi stăm așezați în pat și privim norii de pe cer, prin fereastra de deasupra noastră. Sau facem liniște și ascultăm sunetele din jurul nostru.

    La fel ca atunci când comportamentul copiilor este nepotrivit, ticurile sunt mesajul clar pentru mine că e nevoie de conectare. Deși abordarea tradițională ne învață să pedepsim, să mustrăm sau să rușinăm copiii, studiile ne demonstrează că ar trebui să facem tocmai contrariul. Înainte de a încerca să corectăm, e important să ne conectăm. De regulă, conectarea autentică rezolvă de la sine și comportamentul. Dacă înțelegem că mesajul copilului nu este că dorește să ne facă rău, ci că nu se simte în siguranță, vom ști să îi răspundem cu blândețe și iubire.

    Vrem, pentru copiii noștri, să fie în siguranță. Vrem, de asemenea, să aibă un puternic sentiment de siguranță. Acesta este antidotul anxietății. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

    Unul dintre cei spre care mă îndrept când vine vorba de anxietatea copiilor este dr. Lawrence Cohen. Abordarea sa, a parentajului prin joacă, este potrivită pentru fiecare copil. În cărțile sale discută îndelung despre acest subiect, cu precădere în Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor. Luând pe rând variantele pe care le avem atunci când vine vorba de frici, el recomandă statul pe muchie. Cu alte cuvinte, să avem parte de înfruntarea fricii cu susținere, dându-ne voie să simțim trăirile pe care ni le stârnește.

    Celelalte trei variante sunt însă cele la care apelăm noi cel mai des. Fără să ne dăm seama, ne susținem copiii să evite complet frica, protejându-i mai mult decât ar avea nevoie. Alteori, îi punem în situația nodurilor-albe, obligându-i să-și înfrunte frica, deși o fac cu pumnii strânși atât de tare, încât li se albesc. De multe ori, copiii sunt deja copleșiți de ceea ce li se întâmplă, fiind inundați de frică, moment frustrant pentru noi, care încercăm să discutăm rațional cu ei.

    Înfruntarea-și-simțirea este abordarea pas cu pas pe care o susține dr. Lawrence Cohen. Atunci când știm de ce anume îi este frică copilului, îi stăm alături și îl lăsăm să înfrunte pericolul în ritmul propriu. Fără a-l încuraja spre evitare sau a-l inunda, scufundându-l în emoții, îi arătăm că are mereu locul sigur la care să se întoarcă. Pentru a reuși în demersul acesta, cartea abundă de idei de jocuri, care sunt adevărate rețete împotriva îngrijorării.

    Este în regulă dacă nu știți întotdeauna de care dintre aceste lucruri au nevoie copiii voștri. Dacă abordați situația cu empatie și jucăuș, o să descoperiți împreună. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

    Tudor ne-a cerut mai des în ultimele zile să ne jucăm „E al meu! Ba al meu!”, jocul care îl face în continuare să râdă cu poftă în brațele noastre. Am petrecut intenționat mai mult timp împreună și am încercat să fim și mai atenți la nevoile lui. Am povestit și eu mai des cu animalele, deși este activitatea care îmi displace și pe care o las mereu în seama altor adulți. Joaca aceasta cu animalele de pluș pe care le animăm este însă preferata lui Tudor și știu cât de importantă este conectarea obținută astfel. Hârjoneala este de asemenea o metodă bună de a interacționa cu copiii în orice situație, și cu atât mai mult în aceste momente.

    Să-ți lași copiii să te sperie, să te prindă, să te atace sau să se lupte cu tine, doborându-te la podea, este o metodă minunată pentru ei să-și consolideze încrederea. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

    În urmă cu câțiva ani, Tudor a mai avut o perioadă de ticuri. A fost tare greu să îl vedem atunci, pentru că gestul repetat îi lăsa urme vizibile pe față. La început, am încercat să îl corectăm, dar asta nu a făcut decât să înrăutățească situația. Când am reușit să facem un pas în spate, să schimbăm ușor mediul și să luăm presiunea de pe umerii lui, ticurile au dispărut treptat.

    De data aceasta, nu am mai avut aceleași temeri. Știu că nu va crește având aceste ticuri și că sunt în mare măsură cauzate de situații create de noi. Am întors în primul rând oglinda înspre noi, ca părinți, pentru a vedea ce avem de reparat la noi. Și am reanalizat mediul copiilor, căutând moduri de a-i ajuta să se simtă susținuți. Cu cât se simt mai iubiți și mai în siguranță, cu atât le va fi mai ușor copiilor să îndrăznească să își înfrunte temerile. Parafrazând-o pe Maria Montessori, rolul nostru e să le fim alături, pentru a-i ajuta atât de mult cât e nevoie și atât de puțin cât e posibil.

    Legătura de iubire pe care o creăm cu copiii poate reprezenta un adevărat zid de protecție în jurul lor, pentru totdeauna. (Susan Stiffelman, Parenting conștient)

    Acest articol reprezintă doar relatarea experienței noastre. Ticurile copiilor pot fi și un simptom pentru anumite afecțiuni, de aceea este important să luați legătura cu un specialist, dacă simțiți că situația o impune.

    (Photo by Юлія Дубина on Unsplash)

  • Tatăl și copiii

    Tatăl și copiii

    Zilele acestea am primit mai multe emailuri despre Ziua tatălui, care a fost sărbătorită duminică în America. Noi nu acordăm prea multă atenție acestor zile, preferând să ne bucurăm de fiecare moment în parte. Dar, auzindu-i pe copii cum discutau cu bucurie că tatăl lor e liber 3 zile la rând, m-am gândit să scriu despre rolul patern.

    Tata lucra mult când eram eu mică, iar amintirile cu el din anii adolescenței sunt mai ales din perioada vacanțelor. În plus, așa cum era cutuma acelor vremuri, mama era cea care se ocupa de casă și copii.

    Tatăl nu mai este cel care doar oferă confortul material, ci i se cere, de asemenea, să ofere iubire prin timpul acordat îngrijirii, vorbirii și jocului cu copilul. (Silvana Quattrochi Montanaro, Understanding the Human Being)

    Cu ceva timp în urmă, înainte de a pleca cu toții de acasă, am pus așternuturile la spălat. Nu am mai avut timp să pun în schimb altele curate, iar când ne-am întors seara m-am grăbit să pregătesc copiii pentru culcare. Dar când am intrat în cameră, patul era deja făcut. Ușurată, i-am mulțumit lui Lucian pentru că pusese așternuturi curate. Răspunsul lui însă mi-a dat de gândit. „De ce îmi mulțumești?”

    Într-adevăr, dacă ar fi mers să alimenteze mașina, nici măcar nu m-ar fi interesat prea tare. În schimb, pentru că a făcut ceva în casă, am simțit că e nevoie să îi mulțumesc. Cu alte cuvinte, mă consideram direct responsabilă de sarcinile casnice. Și la fel cred că se întâmplă în majoritatea familiilor, inclusiv când vine vorba de copii.

    Mama se consideră și e considerată responsabilă pentru tot ceea ce ține de copii. Din fericire, lucrurile încep să se schimbe și văd sau aud adesea despre tați implicați. Pentru copii, dar și pentru întreaga familie, înseamnă atât de mult!

    Tatăl nu e doar cel care repară jucării sau îi scoate la plimbare, ci devine și sprijinul emoțional atunci când copiii au nevoie. Tatăl nu e doar cel care merge la serviciu și aduce bani în casă, ci e prezența protectoare de care o mamă la început de drum are nevoie. Tatăl nu e doar cel care mută lucruri grele, ci e omul care își dă voie să plângă când împărtășește suferința copilului său. Tatăl e cel care recunoaște când a greșit și care învață cum să facă altfel.

    Lucian e extrem de prezent în viața copiilor. A început prin înscrierea noastră la cursul Lamaze, a continuat prin căutarea informațiilor despre scutecele textile și plimbarea copiilor prin cameră în miez de noapte. Și chiar dacă uneori am fost prea critică cu felul lui de a fi părinte, am învățat amândoi să rămânem în echilibru.

    Ne asumăm, uneori chiar cu un zâmbet, cuvintele sau gesturile nepotrivite învățate de copii de la fiecare din noi. Ne susținem în momentele, deloc puține, de îndoială asupra deciziilor legate de ei. Și am învățat să îi predăm ștafeta celuilalt de cele mai multe ori când simțim că nu putem rămâne calmi în fața lui Tudor și a Terezei.

    Viața copiilor este mult îmbunătățită de tații care sunt capabili să fie prezenți, să valideze și să ofere confort emoțional în vremuri de suferință. În același sens, copiii pot fi profund răniți de tații abuzivi, extrem de critici, care umilesc sau sunt reci din punct de vedere emoțional. (John Gottman, Raising an Emotionally Intelligent Child)

    Rolul tatălui nu este doar unul de plimbat copiii prin parc. Cu cât este mai prezent în sarcinile zilnice ale familiei, cu atât legătura cu copiii săi este mai puternică. E important ca o parte din ritualurile de zi cu zi ale copilului să fie îndeplinite de către tată. Conform ultimelor studii, cu cât tatăl e mai implicat, cu atât copilul va avea o viață mai împlinită. În plus, simțul de independență și abilitățile de socializare ale copiilor sunt mai crescute. Fie că e vorba de schimbat scutece, făcut baie sau oferit mâncare, prezența paternă este esențială.

    În plus, tatăl are un cu totul alt stil de a interacționa și a se juca decât mama. Am observat adesea că Lucian îi poate face pe copii să râdă mai cu poftă decât o fac eu. Hârjoneala lor este de obicei mai îndelungată și mai plină de chicoteli. Când o văd pe Tereza mânuind bormașina cu îndemânare sau pe Tudor urcat pe ultima treaptă a scării de doi metri mă bucur că au în spate prezența încurajatoare a tatălui lor. Chiar dacă uneori îmi țin răsuflarea, știu că sunt ghidați protector, în ciuda intervențiilor uneori prea masculine pentru gustul meu.

    Tatăl care își oferă iubirea, timpul și răbdarea, și care lucrează împreună cu copilul, îl învață nu doar cum să facă lucrurile, dar oferă și un model de comportament și identitate. (Silvana Quattrochi Montanaro, Understanding the Human Being)

    Cred că cea mai dificilă sarcină, când vine vorba de rolul acesta de tată prezent, nu doar fizic, cât mai ales emoțional, este expunerea în fața vulnerabilității. Este exact ceea ce bărbații sunt cel mai puțin învățați să facă.

    Orice am face, ca părinți, vom avea și momente în care vom greși. Iar repararea acestor greșeli este esențială pentru relația cu copiii noștri. Dar ea presupune asumare, acceptarea trăirilor proprii și ale celor din jur și dorință de schimbare. Din păcate, mulți bărbați încă percep eronat toate acestea drept slăbiciune. De fapt, ele nu sunt altceva decât o dovadă de iubire profundă. A sinelui și a propriilor copii.

    Astăzi, siguranța copiilor vine din inimile taților lor. Ea e bazată atât pe prezența emoțională, cât și fizică, a bărbaților alături de copiii lor. (John Gottman, Raising an Emotionally Intelligent Child)

    (Photo by Vitolda Klein on Unsplash)

  • Asta e o amenințare!

    Asta e o amenințare!

    Zilele acestea am avut mai multe momente pline de provocări. În timpul unuia dintre ele, i-am spus lui Tudor: „Vezi, ai spus că nu o să faci așa și ai făcut. Data viitoare, una o să spun și eu, și alta o să fac!”. Desigur, după câteva clipe m-am trezit din momentul copilăresc și am avut puterea să mă retrag. Când a venit lângă mine, Tudor mi-a spus hotărât: „Asta e o amenințare! Să nu-mi mai spui așa!”.

    Da, avea dreptate. Deși voalată, afirmația mea se voia a fi o amenințare. Din fericire, i-am învățat pe copii despre ce înseamnă asta și cum să citească printre rânduri. Uneori, ne e foarte greu să ne abținem din a recurge la metodele cu care am fost crescuți. Și oricât de mult am încerca să stăm departe de pedepse și recompense, ni se întâmplă să ne surprindem alunecând pe panta disciplinei tradiționale.

    Pedepsele, pauzele disciplinare și folosirea amenințărilor în mod arbitrar, pentru a-i face pe copii să se simtă vinovați sau pentru a-i domina, nu sunt caracteristicile unui parentaj eficient, ci trăsăturile unui parentaj iresponsabil și inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    De câte ori am încercat eu sau alții să îi condiționăm pe copii, am avut maturitatea de a le atrage atenția asupra acestui fapt. Le-am explicat cum sună o amenințare sau ce ar presupune o pedeapsă. I-am învățat că nu e despre ei, ci doar despre ceilalți. Și că ajunge să fie despre ei doar dacă își cedează puterea propriilor sentimente.

    Felul în care vorbim cu copiii, oricât ar fi de mici, contează. Într-o zi, când o să ne așteptăm mai puțin, probabil, ei ne vor arăta cât de bine au înțeles ceea ce le-am repetat, aparent fără a fi auziți. Și chiar dacă e mai grea, calea aceasta e, cu siguranță, mai plină de satisfacții. Pentru mine, cea mai importantă dintre toate este tocmai această conștientizare de care copiii dau dovadă în relația cu ei înșiși, dar și cu ceilalți.

    Adulții copilăriei mele au știut foarte rar să își recunoască greșelile. Și când au făcut-o, a fost destul de stângaci și uneori în moduri nepotrivite. Frumusețea parentajului conștient este tocmai renunțarea la ierarhia disciplinară. Întocmai ca în Montessori, adultul rămâne ghidul copilului, dar asta nu înseamnă că se situează mai presus de acesta.

    Ne e mai ușor să observăm comportamentul nepotrivit la cei din jur, decât la noi. Uneori, pot să îi arăt lui Lucian mult mai ușor felul în care greșește, decât să văd ceea ce fac eu nepotrivit. De aceea mă bucur când Tudor și, mai nou, și Tereza, îmi atrag atenția când greșesc. Și, în loc să mă condamn pentru erorile mele, le accept și le discut împreună cu ei.

    Desigur, nu e întotdeauna cea mai confortabilă soluție. Dar, pe termen lung, știu că este cea mai rodnică. Cu fiecare acceptare blândă, voi învăța să fiu mai bună cu mine. Și, cu fiecare discuție deschisă, copiii vor învăța că își pot recunoaște liniștiți propriile greșeli. Vor ști să își identifice mai bine trăirile și să ne spună clar ce anume le place și ce nu.

    „Asta e o amenințare!” e doar una dintre lecțiile pline de semnificații primite de părintele pornit pe calea parentajului conștient.

    Ori de câte ori observ ceva despre mine care nu-mi place sau ori de câte ori ceva nu merge bine în viața mea, repet în tăcere următoarele fraze: Acesta este un moment de suferință. Suferința face parte din viață. Fie ca eu să fiu bună cu mine în acest moment. Să-mi ofer compasiunea de care am nevoie. (Kristin Neff, Self-Compassion: Stop Beating Yourself Up and Leave Insecurity Behind)

    (Photo by Phinehas Adams on Unsplash)

  • Înțărcarea naturală sau autoînțărcarea

    Înțărcarea naturală sau autoînțărcarea

    Când am mers la cursul Lamaze și instructoarea ne-a spus că încă-și alăptează copilul de trei ani și ceva, mi s-a părut exagerat. Când am auzit mai târziu, după ce am născut, că poți alăpta deodată doi copii de vârste diferite, mi-a venit să zâmbesc. „Sigur eu nu o să fac asta!”. Desigur, nu mă gândeam atunci nici că înțărcarea naturală va fi varianta aleasă de noi. Cât de puțin pregătită eram! Cât de puține știam!

    Tudor s-a autoînțărcat după ce a împlinit cinci ani. Procesul a fost atât de natural, încât nici nu știu exact când anume a fost ultima alăptare. În ultimele luni, alegea să bea lapte doar din când în când. Uneori la somnul de prânz, alteori seara. Și niciodată pentru mai mult de câteva minute, poate chiar mai puțin.

    Țin minte prima seară, când avea aproape cinci ani, în care nu a vrut să bea deloc lapte, ci a cerut doar să îi citesc. Și a adormit în timp ce mă asculta spunându-i despre ce se întâmplă sub pământ. M-am întrebat atunci dacă asta a fost tot, dar în zilele și săptămânile următoare alterna serile în care adormea la sân sau citindu-i. Încă nu era complet pregătit.

    După ce s-a născut Tereza, suptul lui Tudor s-a întețit, așa cum se întâmplă cu aproape toți frații mai mari alăptați în tandem. Și am continuat împreună, chiar dacă uneori a fost mai greu, pentru că beneficiile au fost atât de multe! Cred că relația dintre cei doi frați este atât de bună și datorită alăptării. Nu e singurul factor, desigur, dar este, cu siguranță, unul dintre motive.

    În general, lumea se așteaptă ca un copil de peste doi-trei ani să fie înțărcat. Lipsiți de informații corecte și actuale, majoritatea oamenilor se uită ciudat când află că un copil de patru ani e încă alăptat. Cu atât mai mult unul de cinci ani! Și sunt de-a dreptul uimiți când află despre alăptarea în tandem.

    Studiile arată că, atunci când „îmboldim” copiii către independență emoțională, aceștia devin mai dependenți. Uneori devin excesiv de implicați în grupul de prieteni și se fixează pe alți copii ca referințe de atașament. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

    Din fericire, mi-a fost mereu ușor să trec peste „gura lumii”. Tocmai pentru că suntem atât de diferiți, e greu să mulțumești pe toată lumea. Și acest lucru este valabil nu doar când vorbim despre alăptare, ci și despre mâncare, îmbrăcăminte, școală sau joacă. De fapt, despre absolut orice subiect!

    O bună modalitate de a trece peste credințele celor din jur este informarea. Iar sursele de încredere, când vine vorba de alăptare, sunt acum suficiente. La fel ca în articolul despre alăptarea în tandem, și pentru înțărcarea naturală continui să le recomand pe cele care mi-au fost mie de ajutor. Pe lângă cursul Ralucăi, m-au ajutat mai ales articolele de pe site-urile Alăptează şi În braţe la mami, grupul de Facebook Alăptează – Breastfeeding Support şi site-ul dr. Jack Newman, un adevărat guru internaţional al alăptării. În foarte rarele ocazii când a trebuit să verific dacă pot sau nu să iau anumite medicamente, am folosit informaţiile de pe site-ul e-lactancia.org.

    Aversiunea față de alăptare poate fi o problemă serioasă. Uneori e vorba despre o ușoară agitație a mamei față de suptul copilului. Eu am resimțit-o de câteva ori, când eram prea obosită. Dar când odihna, îmbunătățirea alimentației, hidratarea sau relaxarea nu rezolvă problema, situația se poate înrăutăți. Am găsit de curând un site cu resurse importante pentru acest fenomen despre care încă se vorbește prea puțin. La fel, informarea corectă este esențială și în acest caz.

    M-am gândit adesea cum va fi când copiii vor ajunge la înțărcarea naturală. Credeam că va fi mult mai greu. Probabil pentru că a fost atât de lin și natural, mi s-a părut ușor. Acum, când adoarme lângă mine, Tudor vrea neapărat să mă atingă. Mă ține de mână sau își pune mâna pe gâtul sau burta mea. Uneori, îmi cere să îl țin în brațe sau adoarme cu capul pe pieptul meu. A găsit singur alte moduri de a rămâne conectați.

    Pe când avea vreo trei ani, după episodul care a dus la spitalizarea mea și a Terezei, am mers împreună cu Tudor la spital. Era o verificare de rutină, de care am profitat și pentru a-l ajuta să treacă mai bine peste traumatizantele analize de sânge. Pediatra la care am mers știa de teama lui. Și pentru că ne vizitase și o cunoștea și din afara spitalului, Tudor nu a ezitat să o ia de mână și să meargă cu ea pe holul secției de pediatrie.

    Văzându-l cum se îndepărtează de noi pe culoarul acela lung, am avut lacrimi în ochi. M-am uitat înspre Lucian, pentru a-i spune ce simt, dar amândoi aveam aceleași trăiri. Acela a fost primul moment în care ne-am dat seama că spre asta ne îndreptăm, de fapt. A crește copii independenți înseamnă a accepta lungul șir de despărțiri și creșteri pe care devenirea lor le presupune. Alăptarea este doar una dintre ele. Iar înțărcarea naturală m-a învățat că atunci când ne ascultăm unul pe altul, când lăsăm firescul să ne conducă, despărțirea e resimțită mult mai ușor.

    Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers)

    (Photo by Xavier Mouton Photographie on Unsplash)