Învăţ Montessori

Etichetă: Control

  • Să nu se enerveze tata!

    Să nu se enerveze tata!

    Săptămâna trecută, pe când conduceam spre casă, l-am sunat pe Lucian să îi pregătească lui Tudor rucsacul pentru sport. Ajungeam în ultimul moment și Tudor nu ar mai fi avut timp suficient să își adune lucrurile. După ce am închis, Tereza, căreia îi era foarte cald, mi-a spus să îl sun din nou, să îi aducă și ei un tricou. „Să nu se enerveze tata, dacă îl tot sunăm!”, a fost reacția lui Tudor.

    Pe drum, povestisem cu copiii despre așteptările culturii și despre cumințenie. Întreaga noastră discuție pornise de la întrebarea lor referitoare la bulinele de la grădiniță. Observația lui Tudor m-a ajutat să duc discuția mai departe.

    Învățăm atât de devreme să îi punem pe ceilalți pe primul loc! Și facem asta apoi fără ca măcar să ne mai dăm seama, uitând cine suntem. Crezând că felul în care se simt ceilalți este responsabilitatea noastră, ajungem să ne ignorăm nevoi esențiale.

    Cu doar o zi în urmă îl ascultasem pe Dr. Gabor Maté vorbind despre efectele grijii emoționale față de cei din jur. Femeile, în special, sunt educate de mici să fie „amortizoarele emoționale ale societății”. Iar rezultatul trist al acestei condiționări poate fi observat în numeroasele boli fizice și mentale asociate stresului.

    Apariția inautenticității poate să nu fie o alegere, dar cu conștientizare și autocompasiune, autenticitatea poate fi o alegere. (Dr. Gabor Maté, Daniel Maté, Mitul normalității)

    „Să nu se enerveze tata!” a fost pentru mine o nouă chemare la acțiune. Am povestit adesea cu copiii despre reacții și răspunsuri. Le-am spus de fiecare dată că felul în care ne comportăm e despre noi și nu despre cei din jur. Desigur, am făcut asta începând de la propriul meu comportament. Dar știu că pot să fac mai mult.

    Pot să fiu mai atentă să nu îmi ignor propriile nevoi, doar de dragul de a le face altora pe plac sau a nu-i supăra. Tocmai trecuserăm printr-un episod din acesta în concediu, iar Tudor nu înțelegea de ce nu mă pun pe primul loc. Când mi-am dat seama că nu îi pot răspunde întrebărilor stăruitoare, am înțeles cât de multă condiționare stătea în spatele alegerii mele.

    Inabilitatea mea de a spune „Nu” a început și ea, desigur, dintr-o atenție sporită de a nu-i supăra sau enerva pe părinți. La rândul meu, am învățat-o observându-i pe adulții din jurul meu. „Să nu se enerveze tata” l-am auzit spus, probabil, în multe feluri. În esență, e o căutare a iubirii sau apartenenței, nevoi ireductibile ale fiecăruia dintre noi.

    Nu le spun niciodată copiilor că „m-au” enervat sau supărat sau întristat. Eventual e ceva în comportamentul lor care mă deranjează sau îmi produce disconfort, dar asta nu are legătură cu cine sunt ei.

    Ba mai mult, reacțiile mele au legătură și fluctuează în funcție de cât de obosită sau de agitată sunt. Încă o dovadă de netăgăduit a nevoii de a mă pune pe primul loc. Nu din egoism, ci din grijă față de mine și de cei din jur. Și pentru că cei mici învață și fac ceea ce observă, nu ceea ce le spunem.

    Când platforma noastră este solidă, suntem mai capabili să ne ghidăm copiii, să-i învățăm, să avem grijă de ei și să le stabilim limite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

    „Să nu se enerveze tata!”, „Ne ceartă mama!”, „Se supără bunica.” sunt despre roluri inversate, despre frică și control. Despre incapacitatea noastră, ca adulți, de a le susține toate trăirile și de a le îndruma comportamentele cu blândețe. Fie că o facem prin pedepse, amenințări, violență sau șantaj emoțional, cândva ne-am învățat copiii că nu se pot odihni deplin în iubirea noastră.

    Și asta ne dă de lucru. Nu doar în refacerea relației cu ei, ci și cu noi înșine. Pentru că nevoia noastră de control e dovada deconectării de noi înșine. Când noi ne regăsim puterea de a fi autentici, ne va fi mult mai ușor să acceptăm autenticitatea copiilor noștri.

    În timp ce inamicul îndepărtat al conectării este deconectarea, dușmanul apropiat al conectării este controlul. (Brené Brown)

  • Comportamentul nedorit – puțină teorie

    Comportamentul nedorit – puțină teorie

    Comportamentul nedorit este semnul unui sistem nervos copleșit, care reacționează spre a se apăra și a reveni la starea de echilibru cu care este obișnuit. Comportamentul nedorit nu este o alegere, ci o reacție de apărare sau adaptare la factorii de stres din mediu.

    Corpul nostru scanează în permanență mediul interior și cel exterior, pentru a detecta pericole. Face asta inclusiv prin folosirea a două simțuri mai puțin cunoscute – interocepția* și neurocepția**. Creierul primește informația colectată de corp și o asociază cu experiențe avute anterior. În funcție de asocierile făcute, prezice ceea ce urmează să se întâmple.

    De ce este important să înțelegem această muncă neîncetată a corpului și creierului nostru? Pentru că atunci începem să vedem comportamentele drept ceea ce sunt – ferestre larg deschise înspre fiecare dintre noi.

    Un sistem nervos copleșit nu poate susține dezvoltarea. Va căuta doar să se apere, așa cum poate mai bine, fie atacând, fie oprindu-și funcționarea. Deciziile luate din starea aceasta nu au cum să fie raționale. Ele sunt instinctuale, date de experiențe anterioare.

    Pentru că fiecare dintre noi este unic, factorii de stres pot fi atât de variați! Poate fi vorba de oboseală, foame, sete sau disconfort termic. Poate fi vorba de un miros prea pregnant, de o textură anume sau de sunete care evocă experiențe neplăcute.

    Poate fi vorba de prea mulți oameni în jur, de prea multe informații noi sau de prea puțină stimulare. Poate fi vorba de prea puțină conectare cu cei din jur sau de prea mult control și dependență.

    Cei care au avut parte de experiențe stresante repetate, neprocesate, vor avea un sistem nervos sensibilizat. Sau poate l-au moștenit astfel, din cauza evenimentelor și transformărilor prin care au trecut generațiile anterioare.

    Când corpul trimite semnale către creier, ne îndrumă să răspundem într-un mod care să mențină bugetul nostru corporal în echilibru – în limbaj științific, să mențină homeostazia. Merită remarcat faptul că avem mult mai multe fibre care merg de la corp la creier, aproximativ 80% dintre fibre transportând semnale către creier și doar 20% transportând semnale înapoi de la creier la corp. (Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

    Rușinarea, amenințarea, cearta, pedeapsa, ignorarea sau orice alte mijloace coercitive nu au în niciun caz rolul de a liniști un sistem nervos copleșit. Dimpotrivă, ele întăresc mesajele existente deja, care spun că ceva e în neregulă, fie cu mediul, fie cu noi înșine.

    Putem ajuta la restabilirea echilibrului prin transmiterea unor semnale de siguranță și iubire. Dar e nevoie de multe repetări și liniștiri, pentru a crea noi răspunsuri în mintea și corpul nostru. Și chiar și atunci, în situații cu nivel ridicat de stres, reacțiile învățate în primii ani de viață pot reapărea.

    Conectarea, nu controlul, este răspunsul de care avem nevoie, mai ales atunci când ne simțim copleșiți.

    Când copiii de lângă noi se „zbat” comportamental, în loc să îi etichetăm, judecăm și controlăm, mai bine să ne întrebăm cum le putem da semnalele de siguranță de care corpul și mintea lor au nevoie.

    „Primele noastre experiențe creează filtrele prin care sunt trecute toate experiențele noi.” (Dr. Bruce Perry, Oprah Winfrey, Ce s-a întâmplat cu tine?)

    * Interocepția este unul dintre cele mai importante simțuri ale noastre – care nu se reduc doar la cele cinci pe care le știm atât de bine. Interocepția este cea care ne anunță ce anume se întâmplă în interiorul nostru. Colectând în permanență informații de la organele interne, ea ne informează despre starea internă a corpului nostru.

    ** Neurocepția este termenul introdus de Dr. Stephen Porges pentru a defini procesul subconștient și continuu al organismului nostru de a detecta siguranța sau amenințarea, în interiorul nostru, în exterior și în relația dintre noi și ceilalți.

    (Photo by Austin Pacheco on Unsplash)

  • Puiul de căprioară

    Puiul de căprioară

    Tereza a văzut o imagine în care un pui de căprioară rănit a rămas în urmă, în timp ce mama și fratele mai mic au fugit în pădure. Era seară, aproape ora de culcare și ea a început să plângă în hohote. Era atât de afectată, încât nu avea cum să fie doar de la oboseală. Am luat-o în brațe și am ținut-o strâns. Când s-a liniștit puțin, am întrebat-o ce văzuse, ce se întâmplase, întrucât nu fusesem lângă ea. Suspinând tare și apoi plângând din nou în hohote, mi-a spus despre puiul de căprioară.

    I-am repetat ce îmi spusese și apoi ea a adăugat: „Mama nu trebuia să îl lase singur!”. I-am confirmat că probabil a fost foarte greu pentru puiul de căprioară să rămână singur, fără mama lui. Asta a încurajat-o să plângă din nou, cu suspine. Am continuat să o țin în brațe, fără să vorbesc. Mă strângea tare și plângea, din ce în ce mai încet.

    Am văzut adesea în ultimul timp recomandarea de a-i ajuta pe copii să își gestioneze emoțiile. De fiecare dată, strâng din dinți, pentru că e una dintre cele mai neinspirate idei pe care le-am auzit. Copiii nu au nevoie să învețe cum să-și gestioneze emoțiile. A gestiona înseamnă a controla. Iar controlul este o acțiune pe care o face mintea noastră.

    În schimb, trăirile vin din corp și nu au, la început, nicio legătură cu mintea. De aceea, le propun mereu părinților să exploreze emoțiile alături de copiii lor, dar și pentru ei înșiși, nicidecum să le gestioneze. Explorarea merge înapoi în corp, nu are nicio legătură cu controlul, ci presupune trăire. Or, emoțiile noastre tocmai de asta au nevoie – ca noi să le lăsăm să își spună mesajul. Atunci când le controlăm, le suprimăm, le tăiem vocea. Când le explorăm, le dăm viață, le lăsăm să transmită ceea ce au de spus.

    Când Tereza a putut vorbi liniștită, am întrebat-o dacă ea s-a simțit vreodată precum puiul de căprioară. Dacă a fost vreun moment când a simțit că a rămas singură și eu am plecat cu Tudor. Și, plângând din nou, mi-a povestit că era în curte, cu tata și Tudor, când ei au venit în casă și ea a rămas afară. Și că a trebuit să vină singură în casă, pentru că Lucian venise cu Tudor în brațe.

    „A fost greu să rămâi atunci singură”, i-am confirmat. „Probabil te-ai simțit speriată și neliniștită, pentru că nu ai înțeles ce se întâmplă.” Răspunsul a venit pe loc, într-un „daaaa” spus printre suspine adânci. „Și tata nu a venit destul de repede după tine.” ”Nuuuu, am venit singură în casă și plângeam.” Am mângâiat-o cu blândețe pe spate și am strâns-o la piept.

    Emoțiile ei nu aveau nevoie de nicio explicație din partea mea, de nicio justificare pentru ceea ce se întâmplase. Ea avea nevoie în clipele acelea să fie auzită, ținută în brațe și nimic mai mult. Aveam o idee despre incidentul pe care îl menționase ea.

    Fuseseră două cazuri în care Lucian îl adusese pe Tudor în casă, de urgență, petrecute cu unul sau doi ani în urmă. În primul, avea o rană la cap, care sângera puternic, când Tereza îl lovise din greșeală cu o piatră. În cel de al doilea, îl adusese pe el mai întâi, pentru a-l proteja și a-l ajuta eu să se liniștească. Dar poveștile acestea nu erau în acel moment la fel de importante precum trăirile Terezei.

    Fiind deja pregătită de somn, am ținut-o în brațe cât a avut nevoie, mângâind-o alături de Tudor, care venise să fie alături de ea. În cele din urmă, a adormit, suspinând profund. A avut una dintre cele mai liniștite nopți, dormind dimineața chiar mai târziu decât de obicei.

    A doua zi, am întrebat-o mai multe despre momentul în care se găsise singură în curte. De data aceasta, mi-a povestit destul de liniștită și am recunoscut că a fost vorba de cel de al doilea incident la care mă gândisem eu. I-am cerut detalii și am discutat despre ce își amintea ea că se întâmplase. Am întrebat-o de ce o fi procedat tata așa, dacă ar fi putut face altfel, dacă pentru ea ar fi putut lucrurile să fie altfel.

    E important să îi ajutăm pe copii să așeze amintirile în ordine și să creeze o povestire cu sens din tot ceea ce își amintesc. Desigur, e la fel de important ca și noi să facem același lucru, atunci când ne simțim provocați. Întocmai cum demonstrase Tereza, văzând puiul de căprioară, nu reacționăm niciodată la ceea ce se întâmplă, ci la ceea ce mintea noastră ne spune că se întâmplă. Reacțiile vin întotdeauna din trecut. Iar când avem curajul să ne explorăm emoțiile, să trăim pe deplin ceea ce simțim, facem lumină în noi. Povestea capătă sens și reactivitatea noastră dispare.

    Înainte de a adormi, în seara respectivă, i-am mulțumit Terezei că a împărtășit cu mine emoțiile ei. I-am spus cât de important este să ne dăm voie să simțim și să împărtășim trăirile cu altcineva. I-am spus că la asta mă refer, mai ales, atunci când le spun că noi vom putea vorbi oricând, despre orice. Că suntem oameni și că toată viața noastră simțim. Că putem vorbi împreună despre tristețe, furie, gelozie, vinovăție, entuziasm, iubire sau bucurie. Că toate sunt parte din noi și fiecare om le trăiește pe toate, de-a lungul vieții.

    Ca adulți, suntem atât de concentrați să-i învățăm pe copii cum să se poarte. Dar comportamentul nu este decât vârful aisbergului. Dacă încercăm să-l cioplim, fără să înțelegem ce se află dedesubt, facem o muncă de suprafață. Pentru a lucra profund, cu sens, e necesar să îi învățăm pe copii să descopere ce se află în interior.

    Explorarea este cea care duce la cunoaștere. Iar cunoașterea și aprofundarea ei sunt cele care duc la măiestrie. Nu vă învățați copiii să își gestioneze emoțiile. Ei au mai întâi nevoie să le exploreze și să se împrietenească cu fiecare dintre ele. Nu există emoții pozitive sau negative. Ele sunt doar mesaje pe care corpul nostru ni le transmite și care așteaptă să fie ascultate. Oricât de mulți ani ar dura asta.

    Nu e ciudat? Putem să ne vedem doar exteriorul, dar aproape totul se întâmplă în interior. (Charlie Mackesy, Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul)

    (Photo by Scott Carroll on Unsplash)

  • Cartea femeilor care merită mai mult

    Cartea femeilor care merită mai mult

    Nu suntem cine credem că suntem. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    În primăvara aceasta, când am citit A Radical Awakening, mi-am spus că va trece destul de mult timp până să o văd tradusă și la noi. Învățăturile scrise de Dr. Shefali sunt provocatoare pentru mulți. De aceea, văzând acum Cartea femeilor care merită mai mult, inspiratul titlu al traducerii românești a cărții, m-am umplut de speranță. Și, desigur, m-am grăbit să cumpăr mai multe copii, fiind un cadou extrem de potrivit, mai ales pentru femei!

    Pentru mine, înscrierea la Institutul de coaching al Dr. Shefali a însemnat începutul unei profunde transformări. În căutarea unui cadru de a lucra cu părinții am dat, de fapt, peste lecțiile despre cum să mă redescopăr pe mine. În spațiul sigur creat de colegele mele, am îndrăznit să sap adânc și să mă împrietenesc cu toate fețele ego-ului meu. Și am început să lupt cu condiționările nesfârșite, pe care continui să le descopăr aproape zilnic.

    Condiționarea noastră este la fel de profundă și omniprezentă cum este oceanul pentru pești. Nici măcar nu știm că suntem condiționate. Suntem profund îndoctrinate, încă din primele zile ale vieții, așa că e firesc să credem că așa funcționează lumea. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    Cartea este uneori destul de greu de citit, pentru că ne provoacă adânc înrădăcinatele convingeri. Vorbind despre supunerea pe care am acceptat-o în fața patriarhatului, ne atrage atenția la rolul pe care noi îl jucăm în această opresiune. Or, acceptarea și asumarea co-creației noastre pot fi destul de dureroase. Suntem învățați de mici să căutăm mereu un vinovat, fiind astfel mai ușor să fugim de propriile trăiri.

    Viața noastră e un șir lung de cauze și efecte, în care noi am jucat de fiecare dată un rol. Când începem să privim viața astfel, asumarea responsabilității devine eliberatoare. În loc să rămânem eterne victime, ajungem să fim deschiși alegerilor. Puterea noastră adevărată constă tocmai în aceasta: eu sunt cea care alege. Decizia este doar la mine, la cea mai importantă persoană din viața mea.

    Nu există compasiune pentru ceilalți fără compasiune pentru sine. Toată compasiunea pentru ceilalți începe și se termină cu cea pentru noi. Dacă nu ne iubim pe noi, cum am putea spera să-i iubim pe ceilalți? (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    În discuțiile despre ego, îmi place să folosesc metafora păpușilor rusești prezentată de Dr. Shefali. În copilărie, din nevoia de a rămâne atașați de cei care ne îngrijeau, am ales să renunțăm la autenticitate. Ne-am acoperit astfel cu măști din ce în ce mai multe, ne-am ornat cu costume tot mai sofisticate, ascunzând adânc în interior esența ființei noastre.

    Trezirea femeii din noi presupune eliberarea de sub condiționările culturale sau familiale, dar și îndepărtarea de aceste fețe ale ego-ului. Este o descoperire fascinantă a Reginei pe care o purtăm în noi, care știe că adevărata bogăție vine din interior. Regina își alege curtenii cu grijă, rămânând mereu fidelă propriului sine autentic.

    Odată ce înțelegem că am trăit o idee a cine suntem, și nu adevărul a ceea ce suntem, începem să desprindem toate straturile care nu se potrivesc cu eul nostru autentic. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    În timpul cursului cu Dr. Shefali mă așteptam să primesc o serie de metode despre cum să facem în diferite situații cu copiii noștri. Lecția cea mai importantă pe care am primit-o, însă, a fost învățarea conceptului de a fi. Atunci când reușim să apărem autentic în fața copiilor, nu mai avem nevoie de nicio metodă de coerciție. Parentingul conștient tocmai pe asta se bazează, pe conectare mai presus de orice.

    Menținerea controlului specific parentingului tradițional are nevoie, cu siguranță, de pași și tehnici de urmat. În schimb, conectarea profundă cu copilul nostru nu mai are nevoie de astfel de subterfugii. Văzând fiecare interacțiune drept o lecție de viață, părintele conștient știe să îndrepte oglinda spre propria vindecare, eliberându-și copilul de povara responsabilității. Reacțiile avute la comportamentul copilului nu mai sunt despre el, ci devin raze de lumină în înneguratul hățiș interior al părintelui.

    În munca mea cu părinții apare des întrebarea: „Dar cum să fac cu copilul?”. De fapt, când explorăm fricile și nevoile neîndeplinite din spatele acestei căutări, ajungem la puternica dorință de a fi. Atât a noastră, cât și a copilului nostru. Din această stare de conștientizare și prezență începe cu adevărat vindecarea. Iar răspunsul, care a fost mereu în interiorul nostru, se relevă de la sine.

    Dacă nu ne vindecăm propriile răni din copilărie, ne vom proiecta „golurile” interioare asupra copiilor noștri. […] Maternitatea devine mai puțin despre fericirea și succesul copiilor noștri și mai mult despre vindecarea noastră interioară. Trecem dincolo de rolul mamei și eliminăm egoul cu care vine acesta la pachet și, în schimb, pășim în ceva mai profund – esența noastră maternă. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    Cartea femeilor care merită mai mult ne provoacă să analizăm matricea în care trăim și să îndrăznim să ieșim din ea. Expunând o parte din minciunile cu care am fost crescuți, învățăm să trecem dincolo de instituțiile care ne imobilizează. Viziunea clasică asupra dragostei, a căsniciei și divorțului, a sexualității, maternității sau frumuseții sunt câteva forme ale condiționărilor culturale. Cumințenia, această obligație pe care o primim atât de devreme, este la rândul ei o instituție care ne deformează.

    Ignorându-ne esența, cultura ne obligă să intrăm în carcase predefinite, încă de mici. Neavând altă soluție, învățăm să ne contorsionăm și să ne remodelăm conform cerințelor externe. În timp, uităm cine suntem cu adevărat și ne mulțumim să trăim în sufocarea dată de exigențele mediului nostru. Precum peștii, devenim inconștienți de apa în care înotăm, singura lume pe care o cunoaștem.

    Din fericire, cărți precum A Radical Awakening devin semnalul de alarmă al propriei treziri. Cu franchețea care o caracterizează, Dr. Shefali ne oferă suficiente impulsuri spre conștientizare. Mie mi-au plăcut în mod deosebit întrebările care provoacă la răspunsuri numai bune de notat în propriul jurnal. Scriind, ne reconectăm cu noi, vindecând răni pe care nici nu știam că le avem.

    Cea mai profundă schimbare pe care sper să ți-o permiți este să te conectezi diferit la tine însăți. Să te bazezi pe tine și să ai încredere în propria voce. Să te vezi pentru ființa extraordinară care ești și să te pui pe tine pe primul loc. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    Cartea femeilor care merită mai mult ne aruncă în necunoscut, oferindu-ne un fir de care să ne agățăm în timpul propriei treziri. Este ghidul spre trecerea într-o lume nouă, a cărei realitate ne poate părea cam singuratică, dar în care avem larghețea necesară mult-așteptatei și meritatei regăsiri a sinelui nostru autentic.

    Când recunoaștem că tot ceea ce știm este că totul se schimbă și, prin urmare, nu putem ști nimic, ajungem într-un spațiu de evoluție spirituală superioară. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

  • Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

    Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

    În urmă cu câteva săptămâni, le-am făcut copiilor un tiramisu fals. Îi spun așa pentru că nu urmează rețeta originală, ci e una adaptată pentru noi. În loc de cafea, folosim Inka, și în loc de crema de ouă crude amestec mascarpone cu un iaurt grecesc. Păstrăm însă cacaua de deasupra, ceea ce cred că e de fapt atracția principală pentru Tudor și Tereza.

    Fiind cald, copiii m-au rugat să le duc mâncarea afară și au vrut să începem direct cu tiramisu. Nu le-am cerut în mod deosebit să respecte ordinea tradițională a prezentării mâncării, cu atât mai mult când nu suntem la masă cu alte persoane. Am avut mereu grijă să avem alegeri sănătoase și să le oferim pe cele mai nepotrivite ocazional. De multe ori, nici nu avem două feluri de mâncare la masă, ci unul care să cuprindă cât mai multe grupe alimentare.

    După ce a mâncat aproape jumătate din porția ei, Tereza l-a împins hotărâtă și a zis: „Nu mai vreau tiramisu, vreau mâncare de dovlecei!”. Când și-a terminat porția din farfurie, și Tudor a cerut, la rândul lui, dovlecei. Pentru noi nu este un scenariu neobișnuit, dar am observat că în alte familii nu se întâmplă întotdeauna la fel.

    Am ezitat destul de mult înainte de a scrie această postare, pentru că nu vreau să fie una despre sfaturi nutriționale. În schimb, intenția mea este să scriu despre relații. Nu doar despre conectarea atât de esențială dintre părinți și copii, ci și despre relația copiilor cu mâncarea.

    Ca părinți, ne dorim tot ceea ce e mai bun pentru copiii noștri. Din păcate, de cele mai multe ori, grija aceasta devine doar o formă de control. În loc să îi lăsăm să își găsescă singuri preferințele, le impunem pe ale noastre, cu consecvență. Începem să facem asta cu hainele pe care le îmbracă, cu mâncarea pe care le-o dăm sau cu programul de somn. Când sunt mai mari, facem asta chiar și cu prietenii pe care îi au sau cu materiile pe care le studiază.

    Când copiii se revoltă, o luăm ca pe un atac personal. Când se supun, ne bucurăm că sunt cuminți și ne putem înțelege cu ei. Din păcate, în ambele cazuri, ratăm conectarea cu copilul nostru, exact așa cum e el. Îi demonstrăm că nu avem încredere în el și îl facem să se îndoiască de sine. Litaniile la care îl supunem îl împiedică să își exprime creativitatea și să se conecteze el însuși cu propriul sine.

    Ori de câte ori evaluăm comportamentele copilului în funcție de agenda noastră, îi ignorăm unicitatea și dovedim o lipsă de considerație pentru sentimentele sale. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    Probabil cea mai evidentă condiționare a copilăriei este cea referitoare la mâncare. „Termină tot din farfurie!”, „Nu primești desert până nu mănânci friptura!”, „Nu îți place ciorba? Dar e atât de bună!”, „Dacă nu mănânci ce am gătit, nu primești nimic altceva!”, „Nu îți mai dau supă, trebuie să mănânci și felul doi!” sunt doar câteva dintre expresiile pe care le spunem repetat copiilor. Din păcate, ele nu au nimic de-a face cu grija, ci doar cu controlul.

    Am privit relația cu mâncarea la fel precum toate celelalte. Atunci când adultul pregătit creează mediul, copilul este liber să aleagă. Întocmai cum nu îi impunem unui copil activitatea cu care să lucreze, nu îi impunem nici ceea ce să mănânce. De aceea în Montessori rolul adultului este esențial mai ales în pregătire, nu în desfășurarea învățării propriu-zise. Mediul potrivit înseamnă inclusiv limite, care sunt revizuite pe măsură ce copilul se dezvoltă. Și, la fel ca în alte situații, adultul are rolul de a servi drept model.

    Am evitat să prezentăm anumite feluri de mâncare ca fiind mai presus decât celelalte. Nu le-am lăudat excesiv și nu am insistat să fie mâncate. Le-am cerut însă copiilor să guste din ceea ce nu au mâncat niciodată. Și le-am lăsat întotdeauna opțiunea de a scoate din gură ceea ce nu le place. Văd asta drept continuarea firească a autodiversificării pe care am aplicat-o cu fiecare dintre ei.

    Pe când avea vreo doi ani, Tudor se ținea departe de roșii. L-am lăsat în pace, având mereu pe masă alte legume, dar continuând să le mâncăm noi. Acum, sunt printre preferatele lui, fiind rândul Terezei să le respingă. Și s-ar putea ca peste două veri situația să se schimbe din nou, pentru un timp. La fel ca tot ceea ce ține de dezvoltarea copiilor, nici relația cu mâncarea nu este una liniară. Dacă ne urmărim pe noi înșine, e ușor să ne dăm seama de asta.

    Când copiii își doresc ceva care atinge limitele noastre, găsim alternative sau planificăm împreună data când ne vom putea împlini cu toții dorințele. Și, dacă niciuna dintre variante nu e potrivită, atunci le ascultăm frustrarea și le stăm alături cât de bine putem. Mai ales când vine vorba despre relația cu mâncarea, suntem atenți să nu îi învățăm să își mănânce emoțiile, ci să le simtă în spațiul sigur creat de prezența noastră.

    Copilul mic are trei domenii în care poate deține controlul: mâncatul, somnul și folosirea toaletei. Cred că tocmai de aceea acestea sunt și terenurile pe care se dau cele mai multe lupte de putere. Dacă nu reușim să ne oprim la timp, înlocuind controlul cu conectarea, ele se pot transforma în ancore emoționale de care copilul se va desprinde greu, chiar și la maturitate. Îi va fi aproape imposibil să își folosească busola internă pentru a-și onora preferințele. Va avea mult de căutat prin straturi suprapuse de control și condiționare, pentru a-și restabili relația, atât de timpuriu pierdută, cu propriul sine.

    Pentru a păși în viață ca o ființă umană sigură pe sine și pe locul său în lume, un copil trebuie să aibă ocazia să opună rezistență. Sarcina părintelui este să nu-i strivească tendința către asertivitate, ci să-i dezvolte această pornire, astfel încât copilul să devină o persoană deplină care-și cunoaște propria minte și care nu se teme să-și exprime propria poziție, cu riscul de a ne răni orgoliul sau de a acționa contrar filmului din mintea noastră. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    (Photo by Hannah Tasker on Unsplash)