Învăţ Montessori

Etichetă: Culori

  • Cu toţii au văzut o pisică

    Cu toţii au văzut o pisică

    De curând, le-am comandat copiilor câteva cărţi de la bibliotecă. Fiind amândoi pasionaţi de pisici, titlul acestei cărţi mi-a sărit în ochi. Cu toţii au văzut o pisică e o carte apărută în 2016, scrisă de Brendan Wenzel. Mie mi se pare o carte potrivită pentru a discuta despre pictură, perspectiva fiind subiectul principal.

    Plecată la plimbare, o pisică cu mustăţi, urechi şi gheare, e văzută de un copil şi de diverse animale. Deşi are text puţin şi imagini simple, cartea nu e uşor de înţeles de către copii. Pisica îşi schimbă mărimea, forma sau culoarea, în funcţie de cel care o zăreşte. Pasărea din cer o vede mică, puricele nu poate vedea decât o parte din ea, iar şoarecele e îngrozit de dinţii şi ghearele ei.

    Terezei îi place enumerarea de la final, dar şi clopoţelul de la gâtul pisicii, care îşi schimbă mereu dimensiunea. Cu toţii au văzut o pisică ne poate ajuta să discutăm despre culori şi tehnici de pictură. Pointilismul cu care e reprezentată când e văzută de albină, alb-negrul în care o vede sconcsul sau culorile vii din ochii şarpelui.

    Discuţiile pe marginea cărţii pot fi şi despre diferitele animale şi mediile în care trăiesc. Când pisicile din curtea noastră au prins şi mâncat un porumbel, am crezut că e ceva marcant pentru copii. Fuseserăm plecaţi şi la întoarcere am găsit o pată de sânge şi penele porumbelului pe pământ. Dar Tudor a privit totul liniştit şi a spus: „Le-a fost tare foame!”. Pisica e alergată de vulpe şi câine, dar îngrozeşte şoarecele şi un peşte şi hrăneşte un purice. Câte subiecte interesante!

    Copiii învaţă de mici clasificarea în funcţie de cele trei elemente: pământ, aer şi apă. Sortarea animalelor în funcţie de mediul în care trăiesc este una dintre extensiile acestei activităţi. Toate creaturile care apar în această carte pot fi folosite pentru o astfel de clasificare.

    O carte aparent simplă, dar suficient de complexă cât să putem discuta cu copiii despre artă, geografie, limbaj, zoologie sau emoţii. Cu toţii au văzut o pisică se înscrie perfect în seria cărţilor pentru copii preferate de noi.

  • Lecţia în trei paşi sau în trei timpi

    Lecţia în trei paşi sau în trei timpi

    Puzzle-ul cu regiunile istorice ale României este în perioada aceasta printre preferatele lui Tudor. Îl ia zilnic de pe raft cel puţin o dată şi aranjează cu grijă piesele pe hartă. După ce l-a făcut de câteva ori, am început să îi spun şi denumirile regiunilor. Şi, bineînţeles, am găsit pentru fiecare regiune cel puţin câte un fapt interesant. Cel mai mult îi place să spună care dintre rudele noastre sunt din regiunea respectivă sau cine locuieşte acolo. În plus, Bucovina are, din nou, o semnificaţie aparte, datorită cucului care răsună pe-acolo. Lucrând atât de des cu puzzle-ul acesta, am găsit momentul perfect pentru lecţia în trei paşi, pentru a învăţa denumirea regiunilor istorice ale României.

    Perfectată de Maria Montessori, lecţia în trei paşi a fost preluată de la Édouard Séguin. Este un mod unic de îmbogăţire a vocabularului, folosit în grădiniţele Montessori. Vorbind rar şi clar, rostind propoziţii scurte şi simple, putem învăţa copiii multe cuvinte noi, folosindu-ne de senzitivitatea lor deosebită.

    1. Numirea sau Introducerea

    În primul pas, am ales trei regiuni şi, arătând spre fiecare în parte, i-am spus pe rând lui Tudor cum se numesc. Maria Montessori mai numeşte acest pas şi asocierea percepţiei senzoriale cu numele. Am vorbit rar şi clar, având grijă să audă cât mai bine denumirea fiecărei regiuni. „Aceasta este Bucovina. Bucovina.” „Aceasta este Moldova. Moldova.” „Aceasta este Transilvania. Transilvania.”

    Dat fiind că lecţiile de denumire trebuie să constea în provocarea asocierii numelui cu obiectul sau cu ideea abstractă pe care o reprezintă acel nume, obiectul şi numele, numai ele trebuie să impresioneze conştiinţa copilului. De aceea este necesar să nu se pronunţe niciun alt cuvânt în afară de numele respectiv. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Am ales trei regiuni, pentru că mai multe ar fi prea copleşitor. În anumite cazuri, se pot prezenta şi două denumiri, doar, cum ar fi în cazul Turnului Roz. Acolo, de exemplu, luăm cel mai mare şi cel mai mic cub, învăţându-l ce înseamnă „mare” şi „mic”.

    Când numele de învățat sunt cele de culori sau de forme, astfel încât nu este necesar să subliniem contrastul între extreme, educatoarea poate da mai mult de două denumiri în același timp, cum ar fi, de exemplu, „Acesta este roșu.” „Acesta este albastru.” „Acesta este galben.” Sau „Acesta este un pătrat.” „Acesta este un triunghi.” „Acesta este un cerc.” (Maria Montessori, Dr. Montessori’s Own Handbook)

    2. Recunoaşterea sau Identificarea

    Recunoaşterea obiectului care corespunde numelui este pasul care durează cel mai mult. Este, totodată, şi cea mai importantă parte a lecţiei. Joaca aceasta de-a identificarea obiectelor poate avea loc la scurt timp după prezentarea denumirilor sau chiar a doua zi. Prin adresări diferite, îl rog pe Tudor să îmi arate regiunile de mai sus. „Îmi dai piesa cu Transilvania, te rog?”, „Acum poţi aşeza Moldova la locul ei.”, „Unde ai pus Bucovina?”.

    Ceea ce e, din nou, aparte în metoda introdusă de Maria Montessori este raportarea la greşeală. Dacă primesc altă piesă în locul celei cerute, în loc să îi spun repede: „Nu, asta e Bucovina. Te-am rugat să îmi dai Transilvania!”, îi voi spune: „Mi-ai dat Bucovina. Uite, o aşez aici. Haide acum să aşezăm şi Transilvania.” Dacă ar încurca din nou piesele, ar fi semn pentru mine că putem continua în alt moment, după ce trecem din nou prin primul pas.

    De fapt, pentru ce l-ar corecta [educatoarea pe copil]? Dacă un copil nu a reuşit să asocieze numele cu obiectul, singurul mod de a reuşi este să repete atât stimulul senzorial, cât şi numele, adică să repete lecţia. Când însă un copil a greşit, aceasta înseamnă că în acel moment nu era pregătit pentru asociaţia psihică pe care vrem să o provocăm în el; de aceea va trebui să alegem un alt moment. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    3. Reamintirea sau Cunoaşterea

    Pentru amintirea cuvântului care corespunde obiectului, arăt doar înspre piese, lăsându-l pe Tudor să îmi spună cum se numesc. „Ce regiune este aceasta?”, „Ce piesă ai aşezat acum?”, „Ce piesă a rămas pe masă?”. Din nou, aş recunoaşte mai întâi un răspuns dat greşit, apoi aş oferi eu varianta corectă, fără vreo subliniere aparte. „Aici este Bucovina. Acum ai aşezat Moldova pe hartă.”

    Din educaţia noastră, suntem obişnuiţi să „taxăm” orice greşeală a copilului, adesea cu un „Nu” hotărât, eventual insistând să ne dea răspunsul corect. În plus, acest al treilea pas este cel cu care, cel mai adesea, adulţii îşi încep conversaţiile cu copiii. Suntem atât de obişnuiţi să îi testăm, necontenit! În schimb, ar trebui să ne concentrăm asupra învăţării, folosindu-ne de discuţii şi de ceea ce ne spune copilul, dacă vrem să ne dăm seama de nivelul cunoştinţelor sale. Nu ne demonstrăm superioritatea punându-l mereu în inferioritate ci, dimpotrivă, ştiind cum să-l atragem alături de noi, stârnindu-i interesul pentru fascinaţia învăţării permanente.

    Dacă, îndreptându-l, i-am zice: „Nu, ai greşit; spune aşa”, în mintea copilului ar rămâne aceste cuvinte dojenitoare, care îl vor impresiona mai mult decât celelalte (de exemplu: neted, aspru), întârziind astfel învăţarea cuvintelor respective. În schimb,  tăcerea care urmează după eroare lasă intact câmpul conştiinţei copilului, iar lecţia următoare se va putea suprapune cu eficacitate peste cea dintâi. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Deşi aparent simplă, metoda aceasta de predare în trei timpi este destul de greu de urmat. Suntem obişnuiţi să vorbim mult, să dăm informaţii variate, crezând că astfel copilul învaţă mai uşor. Maria Montessori are câteva exemple interesante în explicaţiile referitoare la lecţia în trei paşi. De exemplu, pentru a preda culorile albastru şi roşu, o învăţătoare a început prin a face analogii diverse, cu norii, marea, florile, cireşele, cărbunii încinşi, ş.a.m.d. Dar toată această plimbare mentală îndepărtează copilul de scopul lecţiei, îl copleşeşte şi îl zăpăceşte. Perfecţiunea, spune ea, constă în a găsi „un minim de cuvinte necesare şi suficiente”.

    Dacă însă lecţia, pregătită cu respectarea conciziei, a simplităţii şi a adevărului, nu este înţeleasă de copil ca explicare a obiectului, trebuie să se dea educatoarei două recomandări: întâi, să nu insiste, repetând lecţia; al doilea, să se abţină de la a lămuri copilul că a făcut o greşeală sau că nu a înţeles, pentru că aceasta ar putea să-i oprească pentru multă vreme impulsul de a acţiona, care constituie întreaga bază a progresului. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Maria Montessori insistă asupra faptului că, mai ales în copilăria mică, rolul adultului nu este de a preda cunoştinţe, ci de a sprijini dezvoltarea. Copilul va vrea să descopere singur lumea înconjurătoare, dacă noi reuşim să îl stimulăm, oferindu-i instrumentele pentru explorarea ei. Vocabularul concret, specific, este un astfel de instrument.

    Aceasta este misiunea noastră: să aruncăm o rază de lumină şi să trecem mai departe. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

  • Culori

    Culori

    Astăzi ne-am jucat şi am povestit despre culori. Inspirată de un articol frumos, am luat borcanele de la iaurtieră şi am făcut una dintre cele mai interesante activităţi de până acum. Am pus în borcane puţină apă şi mult colorant alimentar, pentru cele trei culori primare. Pentru că avem nevoie de ele în obţinerea celorlalte culori, e important să fie mai intense. I-am dat lui Tudor pipeta şi l-am invitat să le combine, câte două. După ce a terminat cu portocaliu, verde şi mov, a vrut să combine şi câte trei. Aşa că a luat păhărele mici, din care a băut Tereza la început şi a continuat joaca. Mie mi-a plăcut mult maroul, el a fost mai interesat de verde închis.

    Pe lângă plăcerea de a obţine culori noi, folosirea pipetei a fost de mare interes. Fiind nevoie de prinderea de tip pensetă în mânuirea ei, e un exerciţiu util de pregătire a mâinii pentru ţinerea creionului. E nevoie şi de precizie pentru transferul apei, ceea ce ajută şi la dezvoltarea concentrării şi a coordonării mână-ochi. De azi-dimineaţă, Tudor a lucrat aproape continuu doar cu activitatea aceasta. A făcut pauze, desigur, pentru ieşit afară, mâncat sau dormit, dar, în rest, a lucrat fascinat cu pipeta şi culorile.

    Pentru această explorare senzorială, Maria Montessori a pregătit tablete colorate, făcute iniţial din mosoare de mătase. Fiecare tabletă izolează culoarea, ajutând copilul să le distingă uşor, în timp ce le învaţă şi denumirile. Sunt trei cutii cu tablete colorate, fiecare fiind mai complexă decât anterioara. Pentru lecţia de prezentare a primei cutii, mi-a plăcut videoul de la Voilà Montessori. Orice activitate de sortare, inclusiv pe culori, poate fi făcută după vârsta de doi ani, când copiii sunt pregătiţi pentru asta.

    Cutia colorată trei Montessori
    A treia cutie cromatică Montessori

    Noi nu avem încă cutiile cu tabletele colorate. Dacă ar fi să cumpărăm una dintre ele, ar fi probabil doar cea de a treia. O altă soluţie ar fi folosirea unor mostre de vopsele, din magazinele cu materiale de construcţii, de exemplu. Sau o să le facem acasă, urmând indicaţiile de aici. Dat fiind interesul lui Tudor, cu siguranţă vom alege curând una dintre opţiuni.

    În pedagogia Montessori, când vine vorba de pictat, se foloseşte o introducere treptată a culorilor, pentru a ajuta copilul să aprecieze fiecare culoare în parte. Altfel, dacă ar avea de la început toate culorile la dispoziţie, pictura ar fi în final un maro uniform. După culorile primare prezentate separat, se oferă câte două, lăsând copilul să descopere culorile secundare. Apoi, abia, se oferă câte trei culori, începând cu cele primare şi apoi combinându-le cu cele secundare. Până pe la doi ani şi jumătate e recomandat să i se dea copilului cel mult trei culori deodată.

    De obicei, după câte o discuţie, Tudor alege să citim cărţi legate de subiectul respectiv. Sunt curioasă înspre care dintre cele de mai jos se va îndrepta în zilele următoare!

    Apasa aici

    Apasă aici – o carte pe care noi o numim interactivă, deşi e doar din hârtie; o aventură a culorilor, totul pornind doar de la o bulină galbenă; Mix It Up! e o altă carte de Hervé Tullet pe care mi-ar plăcea să o avem în bibliotecă

    Colours My First Discoveries

    Children A First Art Book

    • Children A First Art Book – o modalitate frumoasă de a discuta despre pictură; pe fiecare pagină e reproducerea câte unui tablou redând diferite activităţi ale copiilor (cântat, pescuit, dat în leagăn, mâncat, îmbăiat)

    Prin experimentarea unor stimuli, culori, sunete şi arome izolate în locul unei cacofonii, copilul observă lumea din jurul lui și dezvoltă o înțelegere mai profundă a acesteia […]. Lumea este o simfonie. Începeți cu o singură notă. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

  • Plastilină de casă

    Plastilină de casă

    Tudor s-a jucat azi timp de o oră şi jumătate cu plastilină. În primele patruzeci de minute, Tereza i-a fost şi ea alături, apoi a dormit. O dată la câteva săptămâni, le fac copiilor plastilină. Am găsit o reţetă bună, pe care o folosesc de fiecare dată.

    • 100 gr. făină
    • 100 gr. sare
    • 150 ml. apă
    • o jumătate de lingură de sare de lămâie
    • o jumătate de lingură de ulei de floarea soarelui

    Se amestecă bine toate ingredientele, pe foc mic, timp de câteva minute. După ce se răceşte, plastilina e bună de folosit. Când terminăm de lucrat cu ea, o pun într-un bol, o acopăr cu folie alimentară şi o ţin la frigider câte o săptămână sau două.

    Uneori, am înlocuit o parte din făina albă cu făină de mălai, pentru o textură mai interesantă. Când nu am avut sare de lămâie, am pus oţet. Aproape întotdeauna, adăugăm şi colorant alimentar. Alteori, în loc de colorant, am pus două linguriţe de scorţişoară, pentru un miros deosebit şi o plăcută culoare maro. Am citit că, după ce se ia de pe foc, se pot pune câteva picături de ulei esenţial, cum ar fi lavanda, tot pentru un miros plăcut. La fel, se poate rade coaja de la o portocală sau lămâie, pentru miros şi textură interesante.

    Tereza a modelat azi cu plastilină pentru prima dată. Deşi încă mai duce la gură destul de multe, am avut încredere să o las să lucreze, pentru că sarea îi dă plastilinei un gust tare neplăcut. A încercat cu o bucăţică mică, s-a strâmbat bine şi apoi a scos-o imediat din gură. Când Tudor avea vârsta ei şi am făcut plastilină pentru prima dată, a făcut exact la fel. Totuşi, la început nu am pus deloc scorţişoară sau alte arome, pentru a nu crea confuzii între joacă şi mâncare.

    Păstrând învăţătura Montessori, nu le-am dat plastilină de mai multe culori de la început. La fel ca la pictură, am oferit câte o singură culoare din cele trei primare. Se foloseşte această introducere treptată, pentru a ajuta copilul să aprecieze fiecare culoare în parte. Altfel, dacă ar avea de la început toate culorile la dispoziţie, pictura ar fi în final un maro uniform. După culorile primare prezentate separat, se oferă câte două, lăsând copilul să descopere culorile secundare. Apoi, abia, se oferă câte trei culori, începând cu cele primare şi apoi combinându-le cu cele secundare. Până în jurul vârstei de doi ani şi jumătate nu se dau copilului mai mult de trei culori în acelaşi timp.

    Astăzi, am avut plastilină roşie. Tudor a început prin a o rupe bucăţi. Când Tereza s-a arătat interesată, i-a dat şi ei una. Au lucrat aşezaţi la masă, observându-se uneori. Tereza aplatiza plastilina, Tudor o rula bucăţi. Apoi şi-a făcut sandwich, „ca tata, când merge la serviciu”. A luat cuţitul de lemn pentru plastilină, să-şi taie „mâncarea”. Tereza, interesată, a trebuit să urmeze regula casei, să aştepte până cuţitul e liber. Darnic, Tudor i l-a întins de bunăvoie şi el a început să facă bile. Apoi le-a suprapus, făcând un om de zăpadă. Pe când îl admiram în tăcere, l-a apăsat cu ambele mâini. „S-a topit! Fac altul!”. Şi a tot făcut oameni de zăpadă care se topeau imediat, în timp ce Tereza şi-a pierdut interesul. Văzând că e obosită, fiind ora somnului de dimineaţă, l-am lăsat pe Tudor să lucreze în bucătărie şi am mers cu ea.

    Între timp, el îşi scosese sucitorul şi ştampila pentru plastilină, plus o rolă pentru tăiat forme de biscuiţi. A lucrat cu ele, întinzând aluatul, tăindu-l, ştampilându-l, adunându-l, întinzându-l din nou. Pe când m-am întors în bucătărie, pusese plastilina la loc în bol şi tăia folie cu care să-l acopere. Îşi luase forfecuţa şi încerca să taie folia, care se mototolea mereu. Când a obosit, m-a rugat să îl ajut şi i-am ţinut folia întinsă, în timp ce el o tăia. Apoi a luat mătura şi făraşul şi a adunat ceea ce căzuse pe jos, cu atenţie. Mi-a spus că face el asta, iar eu să adun ce e pe masă.

    După această oră şi jumătate, a pus un cd cu Corul Angeli, pe care îl ascultă aproape zilnic, de când l-a rechiziţionat de la mama. A luat o carte şi a început să citească, relaxat.

    Ca şi în cazul desenatului, nu-i vom dirija copilului acţiunile. Îl vom lăsa să facă ce doreşte, asigurându-ne doar că dispune de instrumente potrivite şi că ştie să le folosească. (Ève Herrmann, 100 de activităţi stimulatoare Montessori)