Etichetă: Dr. Laura Markham

Cărți esențiale de parenting, la orice vârstă

În urmă cu patru ani, primul articol pe care îl scriam pe blog era, deloc surprinzător, despre cărți. Erau acolo cărțile începutului meu, ca părinte, cele care mă ajutaseră să îmi văd copilul cu alți ochi. Trecusem în primul rând cărțile Montessori, pe care le consider în continuare baza, mai ales pentru primii ani ai vieții. Între timp, am alcătuit și o listă scurtă de cărți esențiale de parenting, pentru a putea crește copii de orice vârstă.

Fără ezitare, încep lista cu Familia conștientă, cartea scrisă de Dr. Shefali, și foarte bine tradusă în limba română. Cartea ne duce în profunzimea sufletelor noastre, ne conectează cu trecutul și ne ajută să înțelegem prezentul. Dincolo de textul plin de exemple și conștientizări, mi-au plăcut în mod deosebit poemele de la sfârșitul fiecărui capitol. Familia conștientă ne oferă o atât de necesară schimbare de perspectivă! Ne învață să înlocuim lentilele cu care vedem copiii și să le oferim îndrumarea plină de iubire de care au nevoie.

Atunci când înțelegem conștient ce înseamnă să ne tratăm copiii la fel cum ne place să fim tratați – ca ființe umane independente, care merită să fie crescute cu demnitate -, vom schimba toate modelele tradiționale de disciplină și vom găsi noi modalități de a-i crește, care sunt mult mai educative, mai inteligente, mai creative și mai eficiente în comparație cu oricare dintre metodele vechi, bazate pe amenințări și pedepse. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Cum să ne păstrăm copiii aproape este cartea scrisă de Dr. Gordon Neufeld și Dr. Gabor Maté. Mergând împotriva multor idei actuale, cei doi autori își bazează toate explicațiile și recomandările pe știința atașamentului. Din această ancorare, înțelegem de ce, într-o cultură lipsită de atașamente parentale, copiii girează atât de mult unii spre alții. Din păcate, în absența îndrumării mature, cei de aceeași vârstă nu au cum să crească emoțional. Intrăm astfel într-un cerc vicios, pe care societatea și a ei educație bazată pe separare nu are cum să îl rezolve. O carte profundă, care are inclusă și o parte despre ecrane, o lectură de bază pentru orice părinte.

Îndepărtarea unui copil de părinții săi nu reprezintă un defect de caracter, lipsă de politețe sau probleme de comportament. Ea este rezultatul instinctelor de atașament direcționate greșit. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Cum să ne păstrăm copiii aproape)

Brain-Body Parenting este apărută în luna martie a acestui an. Dr. Mona Delahooke, psiholog cu experiență, ne propune prin intermediul cărții o perspectivă complet diferită de curentul actual. Ca părinți, presiunea societății este de a corecta comportamentul copiilor, printr-o abordare numită de sus în jos. Cu alte cuvinte, le cerem copiilor să-și folosească mintea, pentru a-și controla corpul.

Dr. Delahooke ne explică și apoi învață de ce tocmai opusul este natural și sănătos. Abordarea de jos în sus presupune înțelegerea mesajelor transmise prin intermediul corpului, pentru dezvoltarea mentală, emoțională și fizică optimă. Comportamentul copiilor nu apare din senin. Citind Brain-Body Parenting descoperim cum putem restabili siguranța în corpul copiilor noștri, rezolvând astfel din interior orice manifestări care ne-ar îngrijora.

Pentru a ne ajuta copiii să înflorească, ajunge să planificăm mai puțin, să ne relaxăm mai mult și să înțelegem că nu e nevoie să lucrăm din greu la a fi părinți. Uneori e mai bine să ne îndreptăm atenția înspre corpurile și mințile copiilor noștri – și ale noastre – și să savurăm apoi cu intenție momentele de bucurie și confort care apar spontan, prilejuite de starea de bine din corpurile noastre atent îngrijite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

Ceea ce au în comun toate cele trei cărți esențiale de parenting de mai sus este lipsa de sfaturi concrete despre cum să ne creștem copiii. Suntem asaltați de cărți care ne spun cum să facem lucrurile, fără a ține cont de noi sau de copiii noștri. Obișnuiți să tratăm totul pe bază de rețete, am uitat să facem lucrurile intuitiv. Or, copiii nu au nevoie de roboți alături, ci de părinți profund conectați cu ei.

Sunt mulți autori de parenting care merită urmăriți. Am scris adesea despre Dr. Laura Markham sau Dr. Daniel Siegel, despre Alfie Kohn și Dr. Lawrence Cohen. Îmi plac în mod deosebit și Philippa Perry, William Stixrud și Ned Johnson, Stuart Shanker sau Ross Green. I-aș include pe toți într-o listă extensivă de cărți esențiale de parenting, alături de alți câțiva autori.

Cu toții invită la o schimbare de perspectivă, la o raportare diferită față de copil. La fel a făcut și Maria Montessori, în urmă cu mai bine de un secol. Sper doar ca numărul tot mai mare de autori care propun noi abordări să și aibă efecte, cât mai curând.

După cum spune Dr. Gordon Neufeld, e esențial să înțelegem și să le arătăm copiilor noștri că noi suntem cel mai bun răspuns al lor. Orice s-ar întâmpla, să le dăm voie să fie în prezența noastră, iar noi să le fim cu totul alături. Iar asta nu o putem obține prin control, prin amenințări sau pedepse. Conectarea este întotdeauna răspunsul și cheia rezolvării oricărui obstacol, și singura care ne ajută să înflorim, adulți și copii, deopotrivă.

(Photo by Tamas Pap on Unsplash)

3 aprilie 2022
Despre război și moarte

Pandemia a fost pentru mine destul de ușor de dus. Cu siguranță, m-a ajutat și faptul că eram în plin proces de instruire alături de dr. Shefali. Am profitat de toate întâlnirile cu ea, de meditațiile pe care le-a organizat, de cursul în sine, care era plin de înțelepciune. Și am avut alături grupul de colege din Europa, cu care am schimbat zilnic mesaje și ne-am întâlnit săptămânal via Zoom.

Războiul din Ucraina, totuși, l-am resimțit diferit la început. Mi-a fost greu în primele zile, gândurile îmi zburau mereu într-acolo, nu am putut rămâne calmă față de copii. Dintre toate, informația despre ocuparea centralei de la Cernobâl, din prima zi, m-a destabilizat cel mai tare.

Seara, în timp ce stăteam lângă copiii deja adormiți, am început să explorez ce mi se întâmpla. Și mi-am dat seama de puternica legătură personală pe care o aveam față de explozia din 1986. A doua zi, am cerut ajutorul colegelor cu care lucram la cursul de Compassionate Inquiry al dr. Gabor Maté. Ele m-au ajutat să explorez frica pe care o simțeam și mi-au oferit spațiul sigur de care aveam nevoie în acele clipe.

Am reușit apoi să discut cu copiii despre ce se întâmplă. Am putut să le fiu aproape și să îi ajut să proceseze tot ceea ce îi preocupa. Am continuat să lucrez cu mine însămi și să țin strâns legătura cu colegele mele. Și am învățat să revin la poveștile de familie, așa cum le auzisem în copilărie, și să le procesez. Reacția mea față de război nu avea de a face cu prezentul, ci cu trecutul și cu ceea ce îi permiteam să proiecteze în viitor.

Am discutat îndelung cu copiii despre război. Am povestit pe îndelete cu ei și despre moarte, încă de acum câțiva ani. Cred că nu există, în sine, niciun subiect prea dificil de discutat cu copiii. Totul se întâmplă doar în mintea noastră și în ceea ce nu am rezolvat în interiorul nostru.

Pentru unii, moartea e tabu. Pentru alții, poate fi divorțul sau războiul. Fiecare dintre noi avem o rană pe care încă nu am închis-o. Din fericire, copiii ne pot fi cei mai buni profesori. Atunci când simțim că ne poticnim în discuția cu ei, e momentul să explorăm în interiorul nostru.

Unul dintre miturile parentajului descrise de dr. Shefali este convingerea că rolul nostru, ca părinți, este de a crește copii fericiți. Suntem atât de preocupați de fericirea copiilor noștri, încât le răpim toate ocaziile de a simți orice umbră de tristețe. Facem din fericire un scop în sine, când ea este doar un rezultat secundar al trăirii pe deplin.

Pentru că noi nu am fost învățați să ne acceptăm trăirile prea intense, ne simțim vulnerabili atunci când le vedem în copiii noștri. Și ne e frică de ce se întâmplă. Nevoia de control intră imediat în scenă și ne face să îi certăm sau să le distragem atenția. Am învățat atât de mult să fugim de durere, încât la cel mai mic disconfort, dăm fuga la cutia cu medicamente sau ne lăsăm în voia dependențelor, pentru a ne amorți.

Dar reziliența se dezvoltă tocmai în astfel de momente. Capacitatea de a face față evenimentelor neplăcute și de a ieși schimbați, mai înțelepți, din ele, se dezvoltă în aceste momente de tumult. Goana după fericire ne duce departe de aceste lecții atât de prețioase!

Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)

Cred că ne e uneori greu să vorbim cu copiii despre război și moarte pentru că ele sunt atât de departe de ideea noastră despre fericire. Vrem să îi scutim de ceea ce pentru noi înseamnă suferință. Dar eu cred că tocmai de aceea e important să fim noi cei care vorbesc cu ei despre asta. Să fim noi cei care îi învață ce înseamnă a trăi pe deplin. Cei care îi învață că „a trăi înseamnă, inevitabil, a suferi”, după cum spune dr. Shefali.

Frumusețea unei astfel de discuții constă în primul rând în împărtășire. Stând în fața copiilor noștri și deschizându-le larg ușa dialogului, le arătăm că nu sunt singuri. Fiind prezenți alături de ei, ajutându-i să suporte durerea, le dăm cel mai puternic mesaj. Și anume, că orice ar fi, orice ar face și ar simți, noi le suntem alături și îi iubim în continuare.

Când noi suntem limpezi în interior, le putem deveni oglinda în care ei se regăsesc pe sine. Și, în oglindirea din noi, învață să se iubească trăind. Învață să accepte viața, cu tot ceea ce ea aduce, clipă de clipă.

[…] Abandonarea totală în fața realității prezente […] îi face pe copii să fie liberi, să exploreze și să-și asume riscuri. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

(Photo by Ivan Dostál on Unsplash)

10 martie 2022
Hai să găsim o soluție!

Tudor și Tereza au deseori divergențe, momente în care nu se înțeleg sau în care se luptă pentru ceva anume. Sunt frați, cu alte cuvinte. De Crăciun, lucrând cu setul de piese magnetice pentru construit, primit de Tereza, au ajuns într-un astfel de moment. Fiind seară, mă gândeam că va fi nevoie să intervin. Dar, spre surprinderea mea, Tudor i-a spus imediat Terezei: „Hai să găsim o soluție!”.

Nu e prima dată când folosesc această abordare. Cu toate acestea, a fost primul moment în care, obosiți fiind, au recurs la ea. Au învățat să împartă frățește, deși nu pe jumătate, de ceva timp. Au învățat să își aștepte rândul, așa cum se face în clasele Montessori, chiar dacă nu întotdeauna răbdători. Acum, observ că au învățat să vină cu soluții care să îi mulțumească pe amândoi, după adevărate negocieri și dezbateri.

Ca părinți, știu cât de greu e să ne abținem din a comenta, din a le rezolva problema sau din a lua partea unuia sau altuia dintre copii. Ni se întâmplă să o facem mai des decât ne-am dori-o, din păcate. În rarele momente în care suntem cu adevărat prezenți alături de ei, reușim să îi ajutăm să se asculte reciproc. Și, în clipele acelea, le-am spus mereu copiilor: „Hai să găsim o soluție!” sau „Oare putem găsi o rezolvare pentru problema aceasta?”.

În relația mea cu Lucian, am văzut că adesea comunicarea ne stă în cale. Ajungem la conflicte destul de serioase, dar apoi, stând la discuții, ne dăm seama că eram în lumi complet paralele. Niciunul dintre noi nu se simțea văzut, ascultat sau înțeles, așa că nu eram dispuși să facem nicio concesie. La fel se întâmplă, desigur, și cu frații.

Această îndemnare la găsirea unei soluții începe întotdeauna prin a spune sau a repeta ceea ce își dorește fiecare. Este ceea ce i-am învățat și pe copii să facă. „Am nevoie de un triunghi mov, pentru a termina vagonul de tren.” „Eu construiesc un castel și nu vreau să îl stric, că e aproape gata.” Rolul nostru de comentator sportiv sau de interpret-traducător, recomandat de atâția specialiști, este grozav pentru genul acesta de situații.

Frumusețea acestei abordări este că îi ajută pe copii să se simtă responsabili. În loc să atragem atenția asupra noastră, pentru rezolvarea conflictului din frați, îi împuternicim pe ei să găsească o soluție. Îi invităm să fie creativi, să își asculte și înțeleagă fratele în mod activ și să ia problema în propriile mâini. Le demonstrăm că avem încredere în ei, ajutându-i astfel să aibă o stimă de sine sănătoasă.

Familiile care se concentrează pe soluții în loc de vină cresc frați care au relații mai bune între ei. (Dr. Laura Markham, Peaceful Parent, Happy Siblings)

Abordarea aceasta funcționează însă atunci când copiii nu sunt copleșiți de emoții și nevoile lor de bază sunt îndeplinite. De aceea am fost mirată că au recurs la ea, chiar dacă erau destul de obosiți. În alte situații, e util doar să stăm alături de ei, să le ascultăm trăirile sau să îi atragem în alte activități.

Găsirea soluțiilor implică funcționarea părții executive a creierului nostru, deci a cortexului prefrontal. Acesta este în formare în primii ani de viață, continuându-și dezvoltarea până pe la douăzeci și cinci de ani. Pentru copiii mici, așadar, trecerea de la emoții la rațiune este uneori aproape imposibilă. (Nu de puține ori, acest proces e dificil chiar și pentru noi, adulții.) Tocmai de aceea au nevoie de mult exercițiu și de multă exemplificare din partea noastră, reușind în timp să internalizeze pașii pentru găsirea unei soluții.

Pentru că am fost crescuți cu frica de conflict, ni se pare greu să acceptăm și să suportăm certurile dintre frați. În plus, ne simțim responsabili pentru fiecare dintre ei și trăim cu teama că nu se vor înțelege când vor fi mai mari. Acest gând înseamnă, pentru mulți dintre noi, că nu ne-am făcut bine treaba, ca părinți. De fapt, tocmai acceptarea ideii că e normal să existe conflicte și asumarea rolului de ghid, nu de judecător, sunt cele care ne vor ajuta să ne conducem copiii spre succes.

Atunci când suntem atenți să plantăm semințele empatiei în relația dintre copiii noștri de la o vârstă fragedă, îi încurajăm pe fiecare în parte să strălucească în lumina oferită de atenția și aprecierea noastră, impulsionându-i astfel să-și dorească să aibă o relație frățească apropiată și plină de afecțiune. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

(Photo by Annie Spratt on Unsplash)

30 decembrie 2021
Înțărcarea naturală sau autoînțărcarea

Când am mers la cursul Lamaze și instructoarea ne-a spus că încă-și alăptează copilul de trei ani și ceva, mi s-a părut exagerat. Când am auzit mai târziu, după ce am născut, că poți alăpta deodată doi copii de vârste diferite, mi-a venit să zâmbesc. „Sigur eu nu o să fac asta!”. Desigur, nu mă gândeam atunci nici că înțărcarea naturală va fi varianta aleasă de noi. Cât de puțin pregătită eram! Cât de puține știam!

Tudor s-a autoînțărcat după ce a împlinit cinci ani. Procesul a fost atât de natural, încât nici nu știu exact când anume a fost ultima alăptare. În ultimele luni, alegea să bea lapte doar din când în când. Uneori la somnul de prânz, alteori seara. Și niciodată pentru mai mult de câteva minute, poate chiar mai puțin.

Țin minte prima seară, când avea aproape cinci ani, în care nu a vrut să bea deloc lapte, ci a cerut doar să îi citesc. Și a adormit în timp ce mă asculta spunându-i despre ce se întâmplă sub pământ. M-am întrebat atunci dacă asta a fost tot, dar în zilele și săptămânile următoare alterna serile în care adormea la sân sau citindu-i. Încă nu era complet pregătit.

După ce s-a născut Tereza, suptul lui Tudor s-a întețit, așa cum se întâmplă cu aproape toți frații mai mari alăptați în tandem. Și am continuat împreună, chiar dacă uneori a fost mai greu, pentru că beneficiile au fost atât de multe! Cred că relația dintre cei doi frați este atât de bună și datorită alăptării. Nu e singurul factor, desigur, dar este, cu siguranță, unul dintre motive.

În general, lumea se așteaptă ca un copil de peste doi-trei ani să fie înțărcat. Lipsiți de informații corecte și actuale, majoritatea oamenilor se uită ciudat când află că un copil de patru ani e încă alăptat. Cu atât mai mult unul de cinci ani! Și sunt de-a dreptul uimiți când află despre alăptarea în tandem.

Studiile arată că, atunci când „îmboldim” copiii către independență emoțională, aceștia devin mai dependenți. Uneori devin excesiv de implicați în grupul de prieteni și se fixează pe alți copii ca referințe de atașament. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

Din fericire, mi-a fost mereu ușor să trec peste „gura lumii”. Tocmai pentru că suntem atât de diferiți, e greu să mulțumești pe toată lumea. Și acest lucru este valabil nu doar când vorbim despre alăptare, ci și despre mâncare, îmbrăcăminte, școală sau joacă. De fapt, despre absolut orice subiect!

O bună modalitate de a trece peste credințele celor din jur este informarea. Iar sursele de încredere, când vine vorba de alăptare, sunt acum suficiente. La fel ca în articolul despre alăptarea în tandem, și pentru înțărcarea naturală continui să le recomand pe cele care mi-au fost mie de ajutor. Pe lângă cursul Ralucăi, m-au ajutat mai ales articolele de pe site-urile Alăptează şi În braţe la mami, grupul de Facebook Alăptează – Breastfeeding Support şi site-ul dr. Jack Newman, un adevărat guru internaţional al alăptării. În foarte rarele ocazii când a trebuit să verific dacă pot sau nu să iau anumite medicamente, am folosit informaţiile de pe site-ul e-lactancia.org.

Aversiunea față de alăptare poate fi o problemă serioasă. Uneori e vorba despre o ușoară agitație a mamei față de suptul copilului. Eu am resimțit-o de câteva ori, când eram prea obosită. Dar când odihna, îmbunătățirea alimentației, hidratarea sau relaxarea nu rezolvă problema, situația se poate înrăutăți. Am găsit de curând un site cu resurse importante pentru acest fenomen despre care încă se vorbește prea puțin. La fel, informarea corectă este esențială și în acest caz.

M-am gândit adesea cum va fi când copiii vor ajunge la înțărcarea naturală. Credeam că va fi mult mai greu. Probabil pentru că a fost atât de lin și natural, mi s-a părut ușor. Acum, când adoarme lângă mine, Tudor vrea neapărat să mă atingă. Mă ține de mână sau își pune mâna pe gâtul sau burta mea. Uneori, îmi cere să îl țin în brațe sau adoarme cu capul pe pieptul meu. A găsit singur alte moduri de a rămâne conectați.

Pe când avea vreo trei ani, după episodul care a dus la spitalizarea mea și a Terezei, am mers împreună cu Tudor la spital. Era o verificare de rutină, de care am profitat și pentru a-l ajuta să treacă mai bine peste traumatizantele analize de sânge. Pediatra la care am mers știa de teama lui. Și pentru că ne vizitase și o cunoștea și din afara spitalului, Tudor nu a ezitat să o ia de mână și să meargă cu ea pe holul secției de pediatrie.

Văzându-l cum se îndepărtează de noi pe culoarul acela lung, am avut lacrimi în ochi. M-am uitat înspre Lucian, pentru a-i spune ce simt, dar amândoi aveam aceleași trăiri. Acela a fost primul moment în care ne-am dat seama că spre asta ne îndreptăm, de fapt. A crește copii independenți înseamnă a accepta lungul șir de despărțiri și creșteri pe care devenirea lor le presupune. Alăptarea este doar una dintre ele. Iar înțărcarea naturală m-a învățat că atunci când ne ascultăm unul pe altul, când lăsăm firescul să ne conducă, despărțirea e resimțită mult mai ușor.

Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers)

(Photo by Xavier Mouton Photographie on Unsplash)

14 martie 2021
Nu e despre tine

De ziua Terezei, când Tudor a primit zmeul, sărbătoritei i-am cumpărat o păpușă, căreia i-a spus Teodora. Pe cealaltă păpușă, adusă de la bunica ei, a numit-o Ștefana. După un timp, Tudor a început să le spună Maricica și Patronela, ceea ce o deranja tare pe Tereza. A început să plângă și să îi spună că nu le cheamă așa. După câteva zile în care am încercat să îl corectez pe Tudor, mi-am dat seama că ar fi util să o ajut și pe Tereza. „Nu e despre tine, e despre el”, am început să îi explic. „Păpușile știu prea bine cum le cheamă, indiferent de cum le-ar striga altcineva. Tu poți să le înveți asta. Nu contează ce zic alții, pentru că ele știu exact cine sunt.”

Crescuți într-o societate în care gura lumii e aproape literă de lege, e uneori greu să învățăm să o ignorăm. Dar lumea va fi zice multe, dacă vrea să zică, indiferent de ce ai face. „Ce zice lumea” este, cu siguranță, o altă expresie pe care nu vreau să o învețe copiii noștri. Pentru că, atunci când sunt puternic ancorați în sine, vor învăța că vorbele altora nu îi pot atinge.

Nu voi putea și nici nu vreau să fiu alături de copii cu fiecare ocazie. Și știu că vor fi destule momente în care ceilalți își vor exprima părerile mai mult sau mai puțin elegant. De aceea, profit de discuțiile acestea între frați pentru a sădi semințe pentru mai târziu. „Nu e despre tine” e doar începutul unui lung șir de discuții.

În timp, vor învăța că nu e despre ei, ci despre cel care vorbește. Că despre ei e doar felul în care reacționează la ceea ce li se spune. O să îi învăț să nu își predea puterea propriilor emoții nimănui altcuiva. Și o să îi ajut să discearnă între vorbele spuse din iubire și cele rostite în lipsa ei.

Desigur, cu Tudor discut despre felul în care se simte Tereza atunci când vorbește astfel. Îl întreb despre cum s-ar simți el, dacă cineva i-ar ignora cerințele. Caut să înțeleg ce se află în spatele comportamentului său și să îi fiu alături. Îl ajut, cu alte cuvinte, să își dezvolte empatia, care stă la baza inteligenței emoționale.

Dacă […] îți dorești să crești un copil care face bine fie că ești prezent sau nu, atunci trebuie să gândești pe termen lung. În loc de pedepse și amenințări, o abordare pe termen lung cere să înveți copilul care este comportamentul corect, să consolidezi relația cu acesta, astfel încât să își dorească el să se ridice la nivelul așteptărilor tale și apoi să îl ajuți să își gestioneze emoțiile, pentru a putea să se poarte frumos. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

Știu că uneori copiii par prea mici pentru astfel de discuții. Demonstrate și repetate suficient, însă, ele vor deveni repere pentru felul în care se vor raporta și comporta în societate. Mintea absorbantă a copilului va reține informațiile și le va procesa atunci când va fi momentul. Vocea lor interioară îi va putea astfel susține pe parcursul întregii vieți.

Atunci când copilul vostru este încă destul de mic ca să vă asculte, puteți încerca să îi transmiteți toate acele valori care sunt importante pentru voi. Dar nu le veți vedea oglindite până când copilul are în jur de cincisprezece ani. Este ca un fond de investiții pe termen lung sau un depozit bancar – nu poți să îți scoți bani pentru o vreme, dar ai făcut o investiție bună. (Michael Thompson, Lawrence J. Cohen, Catherine O’Neill Grace, M ama, sunt tachinat!)

„Nu e despre tine” e valabil nu doar pentru copii, ci și pentru părinți. Atunci când copiii ne spun că ne urăsc sau că suntem părinți răi, nu e, de fapt, despre noi. E despre ei și rănile pe care încearcă să ni le arate. Ne spun, de fapt, că se simt singuri, inconfortabil sau speriați.

Când reușim să trecem dincolo de cuvinte, le vedem suferința și putem empatiza cu ei. Dacă nu ne lăsăm conduși de propria slăbiciune, de frica de a nu fi suficient de buni sau de iubiți, cuvintele lor nu au nicio putere asupra noastră. Ele devin doar semnalul care ne transmite că au nevoie de mai multă conectare, iubire sau validare.

În rolul vostru de părinte, momentul prezent e singurul asupra căruia ar trebui să vă concentrați. Da, construiți abilități care să dureze o viață, este adevărat. Dar singurul mod de a face acest lucru este în acest moment prezent, chiar acum. Nu lăsați experiența de moment să vă facă să vă îngrijorați despre cum va fi copilul dumneavoastră la vârsta de cincisprezece sau douăzeci de ani. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

29 noiembrie 2020
Conflictul dintre fraţi şi frica părinţilor

O preocupare majoră în ultima vreme, pentru mine, a fost relaţia dintre Tudor şi Tereza. Fiind tot timpul împreună, conflictul dintre fraţi e inevitabil. Din păcate, noi nu reacţionăm întotdeauna în beneficiul amândurora şi al relaţiei dintre ei. Din fericire, ca în majoritatea situaţiilor care ţin de parentaj, rezolvarea se află la noi, părinţii.

Reacţia tradiţională este de a căuta şi pedepsi vinovatul disputei. Dar dr. Lawrence Cohen ne sfătuieşte să nu fim niciodată judecătorul, ci doar soarele, care străluceşte asupra tuturor. Cu alte cuvinte, în momentul în care căutăm vinovaţi, luăm deja partea unuia sau a altuia dintre copii. Fiind părtinitori, stricăm nu doar conectarea şi relaţia noastră cu copilul, ci şi cea dintre fraţi.

Dar înainte de a analiza motivul rivalităţii dintre fraţi, ar trebui să ne analizăm propriile reacţii. Felul în care acţionăm atunci când îi auzim pe copii certându-se spune multe despre noi. Dacă reacţionăm, înseamnă că suntem deja implicaţi emoţional. Dacă doar răspundem, cu calm, la ceea ce se întâmplă între ei, atunci suntem pe calea cea bună.

Diferenţa dintre a reacţiona şi a răspunde este imensă. În timp ce prima este un mod de a reacţiona automat, inconştient, foarte emoţional, un fel de a reacţiona adânc înrădăcinat în noi, de a aborda o situaţie exterioară, a doua este o reacţie bine gândită, calmă şi profundă şi nu are nicio încărcătură emoţională. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

În spatele reacţiilor noastre emoţionale stă întotdeauna un sentiment de frică. Când vine vorba de rivalitatea dintre fraţi este vorba, cel mai probabil, de teama noastră de conflict. Majoritatea dintre noi am fost învăţaţi că disputele au consecinţe negative. Am fost ruşinaţi sau pedepsiţi atunci când ne-am certat cu altcineva. Unii părinţi au ales să-l ignore şi să nu mai vorbească cu copilul care nu se comportă „cum trebuie”, ceea ce este echivalentul unui abandon emoţional.

Dorinţa noastră de a evita conflictele ne face să nu ştim stabili nici limite. Fiindu-ne teamă de conflict şi de respingerea care i-ar putea urma, evităm să ne comunicăm dorinţele şi nevoile. Valabilă mai ales pentru femei, această frică ne face să ne punem mereu pe ultimul plan, încercând să mulţumim pe toată lumea. Ne facem tot mai mici, ignorând astfel cea mai importantă persoană din viaţa noastră, în detrimentul întregii familii.

Pentru cei crescuţi într-un astfel de tipar, conflictul dintre fraţi stârneşte toate amintirile dureroase din copilărie. Fiind vorba de propriii copii, reacţia este cu atât mai puternică, cu cât ea poate fi asociată cu alte sentimente de inferioritate ale părintelui. Analizându-mi propriile trăiri în urma unei astfel de dispute recente, am ajuns la teama de a nu deţine controlul şi de a nu fi suficient de bună.

Adesea, în discuţiile cu Lucian despre conflictele dintre copii, ajungem la întrebarea „Dar de ce a făcut Tudor aşa? Dar de ce l-a rănit Tereza?”. Răspunsul, de fapt, este că nu asta contează. Noi rămânem prinşi în încercarea de a găsi vina şi vinovatul. De fapt, motivele s-ar fi putut întâmpla cu cinci minute sau cu cinci zile mai devreme. Ceea ce contează în acele momente este doar felul în care noi reacţionăm.

Comportamentul înseamnă comunicare. Orice comportament negativ al copilului este un strigăt de ajutor. Când înţelegem acest lucru, vom reuşi cu adevărat să ne ajutăm copiii. Dacă nu vom reacţiona din frică, ci le vom răspunde conştient, vom descoperi abilitatea care le lipseşte. Renunţând la abordarea clasică, adică la recompense şi pedepse, vom găsi mult mai uşor calea de a ne ajuta copilul.

Copiii mai mici e posibil să se certe unul cu altul, chiar dacă părinţii nu îi pedepsesc, pentru că celor mici le e mai greu să se controleze. Dar pe măsură ce cresc, sunt în stare să îşi regleze mai bine emoţiile şi să fie mai blânzi cu fraţii lor, decât cei crescuţi în disciplina tradiţională. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

Conflictul este inevitabil în viaţa noastră. De aceea, conflictul dintre fraţi este ideal pentru ca aceştia să înveţe cum să îl rezolve sănătos. Când noi le suntem alături ca îndrumători, nu ca judecători, le facem un cadou. Le dăruim cheia pentru a găsi soluţii cu care ambele părţi să fie de acord. În timp, copiii vor putea să îşi rezolve singuri conflictele, păstrându-şi relaţia intactă. Alături de părinţi care le răspund conştient, vor putea exersa această abilitate de nenumărate ori, în mediul sigur al familiei.

Dacă vă este dificil să impuneţi limite ferme şi vă temeţi de conflicte, vă privaţi copiii de şansa de a găsi echilibrul între a respecta propriile nevoi şi nevoile celorlalţi. Limitele sunt esenţiale pentru ca ei să îşi înţeleagă propriile limite şi să descopere modalităţi de a coopera cu alţi oameni în aventura vieţii. Fără părinţi care să îi călăuzească, cei mici se simt debusolaţi şi îşi pot pierde controlul foarte uşor. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

(Photo by Annie Spratt on Unsplash)

15 iulie 2020
Consecinţele naturale şi părinţii

Săptămâna trecută am interiorizat cu adevărat o lecţie de bază despre consecinţele naturale. Dimineaţa, copiii s-au trezit la 4.45, adică cu vreo două ore mai devreme decât ora obişnuită. Pentru că seara avusesem o şedinţă până târziu, pentru mine era încă extrem de devreme. I-am lăsat să se joace şi am dormit în continuare.

Când ne-am trezit, copiii îşi spălau hainele în bideul din baie, care e chiuveta lor. Le luaseră de la uscat şi hotărâseră să le spele din nou. Lucrau în echipă, mulţumiţi, cu picioarele în apa care băltea pe jos. Prima reacţie a lui Lucian şi a mea a fost de a-i mustra. Apoi ne-am oprit, gândindu-ne că nu făceau altceva decât un exerciţiu Montessori de viaţă practică. În fond, îşi ocupaseră amândoi timpul, în linişte, lăsându-ne pe noi să mai dormim.

Şi totuşi, m-am surprins gândindu-mă care sunt consecinţele naturale pentru ce făcuseră. Apoi, în timp ce încercam uşor enervată să găsesc care ar fi consecinţa, mi-am dat seama cât de mult greşesc.

Am fost atât de insistent învăţaţi să le dăm copiilor noştri „lecţii”, încât pare contrar aşteptărilor noastre să permitem ca lecţia să decurgă, în mod firesc, din respectiva situaţie. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse şi răsfăţ)

Consecinţele naturale ar trebui să fie evidente, nu să le caut eu. De exemplu, dacă nu mai aveau deloc haine uscate, nu ar fi putut ieşi din casă. Apoi, dacă ţineam neapărat să găsesc ceva, înseamnă că nu mai erau consecinţe naturale, ci de-a dreptul pedeapsă. În plus, rolul jucat de mine în situaţia respectivă era evident. Dacă mă trezeam deodată cu ei, puteam să fiu mai atentă. Iar ceea ce făcuseră nu era altceva decât să dea nişte apă pe jos şi să lase câteva jucării împrăştiate în cameră. Evident, aşteptările mele nu erau deloc în acord cu stadiul lor de dezvoltare.

Atâta timp cât părintele nu intervine pentru a-l salva pe copil de consecinţe, exceptând, fireşte, cazurile în care acestea nu implică răniri sau decese, copilul va trage învăţămintele necesare. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse şi răsfăţ)

Aşadar, singurul motiv pentru care căutam să găsesc ceva, era propria-mi enervare. Mă deranjase să văd apa din baie, mă simţeam agitată şi supărată. Şi pentru că era prea mare disconfortul de a simţi pur şi simplu aceste emoţii, căutam să le descarc asupra altcuiva. Am fost învăţaţi să fugim de emoţii, punându-le în cârca altora sau interiorizându-le. Mi s-a întâmplat adesea să fiu nervoasă dintr-un motiv oarecare şi să le caut altora vină, doar pentru a mă descărca.

Dar de data aceasta am reuşit să mă opresc la timp. Mi-am dat seama că nu e nevoie de nicio consecinţă, ci doar de conectare. Aproape imediat, m-a cuprins un sentiment de împăcare şi am putut să râd împreună cu copiii. Ne-am distrat adunând împreună din cameră, în timp ce Lucian a şters apa din baie, apoi ne-am aşezat liniştiţi la micul dejun.

Niciun fel de abilitate parentală nu poate compensa o legătură părinte-copil deteriorată. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Nu sunt de acord cu pedepsele şi recompensele. Sunt un mijloc atât de primitiv de educare, cu efecte negative pe termen lung, încât am convenit să nu le folosim deloc. Dar observ că am căutat să apelez la ele, inconştient, atunci când nevoia de control a fost puternică. Din fericire, m-am oprit la timp. Dar cred că insidioasele condiţionări ale trecutului vor reveni şi cu alte ocazii, deghizate sub diverse pretexte. Sper să am şi atunci prezenţa de spirit de a le descoperi, pentru a face loc conectării, înainte de toate.

Renunţarea la deţinerea controlului asupra copiilor noştri este, probabil, cea mai grea sarcină spirituală cu care trebuie să ne confruntăm ca părinţi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

(Photo by ketan rajput on Unsplash)

19 iunie 2020
Fratele cel mare

Înainte de somnul de prânz, Tudor m-a întrebat de ce s-a născut înaintea Terezei. I-am spus că aşa s-a întâmplat, că el s-a născut primul. După ce s-a gândit puţin, mi-a răspuns: „Şi eu trebuie să am acum grijă de toată lumea.” I-am răspuns imediat că el trebuie să aibă grijă de el, nu de alţii. Şi după ce a adormit, am avut eu subiect de gândire. Se simte Tudor presat să fie fratele cel mare?

Înainte de a se naşte Tereza, am început să mă documentez despre cum să cultivăm o relaţie bună între fraţi. Cele două cărţi care mi se par esenţiale în privinţa aceasta sunt Rivalitatea dintre fraţi şi Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi. Le-am citit cu atenţie şi revin la ele de câte ori e nevoie.

Unul dintre primele avertismente ale Rivalităţii este de a nu eticheta copiii. Când îi spunem mereu copilului că el e fratele cel mare şi trebuie să aibă grijă de cei mici, îl împovărăm peste măsură. Din fericire, Tudor mi-a atras la timp atenţia că are această percepţie. Din păcate, ceva din atitudinea sau modul nostru de exprimare l-a făcut să simtă astfel.

Odată ce părinţii conştientizează că vorbele şi atitudinea lor pot ţine captiv un copil într-un rol, încep să fie mai atenţi la ce-şi spun fraţii între ei şi unul despre altul. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

Unul dintre momentele în care intervin aproape întotdeauna este când îi aud pe alţii cerându-i lui Tudor să renunţe în favoarea Terezei, „că ea e mai mică”. De fiecare dată reamintesc regula familiei, de a aştepta până termină el sau de a lucra împreună. În acest fel, simt că îi protejez pe amândoi, dar şi relaţia dintre ei. Tudor nu e frustrat pentru că e nedreptăţit din cauza vârstei, Tereza nu învaţă că i se cuvine ceva datorită faptului că e mai mică. În plus, amândoi învaţă că ceea ce lucrează e important pentru noi şi îşi dezvoltă răbdarea. De multe ori, găsesc soluţii de a lucra împreună.

Când am venit acasă cu Tereza, ţin minte că Tudor mi s-a părut a fi un gigant. Şi totuşi, avea doar doi ani şi nu crescuse peste noapte. Dar percepţia mea se modificase, obişnuită fiind câteva zile cu Tereza. Nu e de mirare, aşadar, că fratele cel mare a început să se bebeluşească imediat după naşterea surorii lui. Documentându-ne, teama noastră faţă de regresia lui a dispărut. Şi, cu cât i-am acordat mai multă atenţie şi l-am tratat ca pe un bebeluş, cu atât s-a liniştit mai mult. I-am arătat astfel şi că iubirea noastră pentru el nu a dispărut.

Când se întâmplă să fim nevoiţi să apelăm la diferenţa de vârstă, avem grijă să subliniem acest lucru în avantajul ambilor copii. Când Tereza vrea să lucreze şi ea cu fierăstrăul, îi spunem că va face asta când mai creşte puţin. Când, mai târziu, vor să citim deodată, îi spunem lui Tudor că începem cu cartea Terezei, ea fiind apoi prima care va merge la somn.

În parte, ceea ce creează resentimente profunde între fraţi este pretenţia părinţilor ca ei să-şi păstreze poziţia în familie. Nu putem inversa ordinea în care s-au născut copiii. Dar nici nu le putem pretinde să se comporte la nesfârşit în funcţie de data naşterii lor. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

Maria Montessori a susţinut în mod deosebit diferenţele de vârstă între copii. A creat grupe mixte de vârstă, care contribuie la dezvoltarea optimă a fiecărui copil. Cei mari sunt modele pentru cei mici, care, la rândul lor, se uită cu interes şi învaţă de la cei mari. Singura diferenţă faţă de familie este că grupele se modifică pe parcursul anilor. Astfel, fiecare copil devine la un moment dat decanul de vârstă al grupei.

Farmecul vieţii sociale constă în numărul de tipuri diferite de persoane pe care le întâlnim. Nimic nu este mai cenuşiu decât azilul de bătrâni. A segrega pe criteriul vârstei este unul dintre cele mai crude şi inumane lucruri pe care le poate face cineva, iar acest lucru e la fel de valabil şi pentru copii. Acest lucru rupe legăturile vieţii sociale şi o privează de substanţă, de ceea ce o hrăneşte. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Dr. Laura Markham sugerează să găsim sau creăm astfel de grupuri diverse, în care copiii să poată juca şi rolul copilului mai mare sau al celui mic. Pentru Tudor, verişorii sunt o astfel de oportunitate. Pentru Tereza, prietenii mai mici decât ea, pe care îi tratează cu multă atenţie şi gingăşie.

Tudor a lansat azi un semnal care îmi dă de gândit. A găsi echilibrul între fraţi e o provocare serioasă. Felul în care rezolvăm conflictele între ei sau în care ne îndreptăm atenţia şi iubirea asupra fiecăruia sunt esenţiale. Evitarea etichetelor, găsirea sarcinilor şi responsabilităţilor adecvate, acceptarea şi celebrarea unicităţii fiecărui copil sunt câteva din punctele pe care le voi avea în vedere în următoarea perioadă.

(Photo by Kelly Sikkema on Unsplash)

17 mai 2020
O lalea galbenă

Primăvara avem foarte multe lalele roşii în curte. În ultimii ani, însă, printre ele a apărut şi o lalea galbenă, pe care o admir de fiecare dată. I-am pus de la început un nume: îndrăzneşte să fii diferită!

Copiilor le place să rupă din când în când flori, pe care le aduc în casă şi le pun în vază. Nu i-am oprit niciodată din a face asta, doar i-am învăţat cum să le rupă corect. Pe când se jucau afară într-o dimineaţă, iar eu citeam alături de ei, Tudor a venit fericit să îmi ofere o lalea galbenă. Când am văzut că era vorba de acea floare, m-am necăjit. L-am mustrat pentru că a rupt-o, fiind singura din toată curtea, i-am spus că trebuia să o lase acolo, să nu mai rupă florile, că se va ofili.

Şi apoi, m-am oprit dintr-odată, dându-mi seama că deja se depărtase de mine, făcând tot câte un pas în spate. Am închis ochii, am respirat adânc. Mi-am dat seama că îl rănisem. Am dus floarea la nas. Am mirosit-o cu ochii închişi. Lalele nu au un miros deosebit, dar parcă aceasta era diferită. M-am uitat la ea, ţinând-o în sus, în soare.

L-am chemat pe Tudor să vină să o vadă şi el de aproape. Când s-a apropiat, am mirosit-o împreună. L-am strâns în braţe şi i-am mulţumit. L-am întrebat cum de alesese tocmai floarea aceasta. „Ţi-am dat-o pentru că era cea mai frumoasă.” I-am confirmat şi i-am spus că o să o punem împreună în vază. Şi i-am spus că am greşit şi că nu trebuia să îi vorbesc aşa. Că am făcut asta din cauza unor aşteptări greşite ale mele, nu din cauza lui. „Creşte alta în locul ei!”, mi-a răspuns el.

Da, flori vor mai creşte. Dar sentimentele de iubire necondiţionată, de acceptare fără echivoc, de sprijin permanent? Crescute în anii copilăriei, aceste flori ale sufletului rămân proaspete întreaga viaţă. Smulse prea devreme, însă, ele sunt atât de greu de replantat!

Copilăria înseamnă siguranţă psihologică şi confort fizic. Copilul învaţă primele vocale ale limbajului său spiritual şi înscrie prima amprentă a semnăturii sale spirituale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

De la dr. Laura Markham am învăţat ca atunci când mă simt provocată să mă opresc, să renunţ la propria-mi agendă şi să respir profund de câteva ori. Opreşte-te, renunţă şi respiră! este regula valabilă pentru orice interacţiune cu copilul în care simţim că ne-am pierdut controlul.

De fapt, de câte ori ne simţim provocaţi, înseamnă că ne-am întors în trecut, nu mai trăim în prezent. Fiecare provocare e cauzată de o experienţă trecută, de cele mai multe ori de o întâmplare din copilărie. Copiii, prin felul în care ne solicită şi ne provoacă, devin astfel cei mai buni profesori ai noştri. De aceea parentajul nu este despre copii, ci e despre părinţi. Când vom avea maturitatea de a ne analiza reacţiile, de a recunoaşte şi studia provocările, vom reuşi să ne creştem pe noi înşine.

O caracteristică fascinantă a memoriei implicite este că, în clipa când o asemenea amintire este recuperată, individul nu are senzaţia că îşi „aminteşte” ceva, el nefiind conştient că această experienţă lăuntrică este provocată de ceva din trecut. Astfel, emoţii, comportamente, senzaţii corporale, interpretări date unor percepţii şi predispoziţii ale modelelor mentale inconştiente pot influenţa experienţa noastră din prezent (atât din punctul de vedere al percepţiei, cât şi al comportamentului), fără ca noi să realizăm că suntem structuraţi de trecut. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

Când Tudor avea doi ani şi jumătate şi a avut nevoie de analize, asistentele ne spuneau să stăm liniştiţi, că e mic şi nu va mai ţine minte. Din păcate, ele ignorau memoria implicită, care e prezentă încă de la naştere. Uneori, după câte un eveniment traumatizant, copiii pot reacţiona cu întârziere. Când îşi vor lovi sora sau vor uda noaptea patul, ne va fi apoi greu să facem legătura cu ceea ce s-a întâmplat cu săptămâni sau luni în urmă.

Rămase neprocesate, emoţiile acestea vor izbucni şi mai târziu în viaţă, de câte ori ne vom afla într-o situaţie care ne va reactiva acele trăiri. Repetarea unor evenimente similare ne va afecta nu doar spiritul şi mintea, ci şi trupul.

Desigur, o simplă reacţie la o lalea galbenă ruptă nu are cum să provoace o asemenea traumă. Dar repetată de mai multe ori pe parcursul zilei, timp de luni şi ani la rând, este imposibil să nu lase urmări. Conflictele sunt inerente relaţiilor umane. Ele sunt chiar sănătoase, dacă ştim să le gestionăm corect. Dar când apar prea des şi escaladează necontrolat, răul pe care îl provoacă nu e doar unul de moment.

Este prea târziu? Niciodată! Poţi întotdeauna repara legătura precară dintre tine şi copil. Dar este nevoie de efort, de o dorinţă aprigă să faci asta şi de foarte, foarte multă iubire. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

10 mai 2020
Când sunt eu pregătită

Una dintre frazele pe care Tereza le rosteşte adesea este „Fac, când sunt eu pregătită.” În ultima vreme, a început chiar să aprecieze şi refuzurile celor din jur spunând „încă nu eşti pregătit”.

Când erau copiii mai mici, am înţeles cât e de important să le oferim posibilitatea de a alege. Iar ca opţiune suplimentară, când a fost posibil, le-am dat ocazia de a decide când sunt pregătiţi să facă ceva. Am făcut asta când a fost vorba de învăţarea la oliţă, dar şi în alte ocazii.

O urmărisem pe Carol Dweck vorbind despre mentalitatea flexibilă şi cea rigidă. Şi am înţeles care este puterea unui simplu „încă”, atunci când vorbim despre învăţare. Noi l-am tradus în această frază pe care o simt potrivită pentru a încuraja progresul şi perseverenţa. „Când sunt eu pregătită” a devenit acum chiar un mod de a ne ajuta să ne acordăm aşteptările la realitate. În cartea Cum să le vorbim copiilor ea e prezentată drept respect pentru momentul când copilul e pregătit.

Uneori un copil îşi doreşte foarte mult să facă ceva, dar nu este pregătit emoţional sau fizic. […] În loc să forţăm, să impunem sau să punem copilul într-o situaţie jenantă, ne putem exprima încrederea că până la urmă va fi pregătit. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Am întâlnit ideea aceasta şi la dr. Laura Markham, ca mod de a creşte responsabilitatea copilului. În loc să-l forţăm să facă ceva, îi dăm posibilitatea de a alege singur ritmul. Deşi poate părea o pierdere de timp, din experienţa noastră, câştigul este multiplu.

Dacă îi spunem Terezei că plecăm afară atunci când e pregătită, de obicei durează mai puţin decât dacă i-am spune că trebuie să ieşim acum pe uşă. În plus, suntem cu toţii bine dispuşi, în loc să rămânem încrâncenaţi în propriile decizii. Iar ei îi dezvoltăm încrederea în sine şi îi arătăm că o respectăm şi avem, la rândul nostru, încredere în ea. În timp, întregul proces îi susţine independenţa.

Regula casei este ca atunci când unul dintre copii foloseşte o jucărie, celălalt să aştepte până termină sau să ceară să se joace împreună. Din nou, acest mod de exprimare se dovedeşte deosebit de util. Uneori, când Tudor îi cere ceva, Tereza îi răspunde: „Când sunt eu pregătită!”. Şi, de obicei, în clipele următoare îi oferă singură jucăria. Alteori, rolurile sunt inversate. Găsesc că acest mod de adresare e şi unul eficient de a-şi impune fiecare propriile limite. Desigur, acest lucru nu se întâmplă încă întotdeauna, ci sunt şi momente când e nevoie de intervenţia adulţilor.

În Cum să le vorbim copiilor acest limbaj e prezentat şi drept mod de eliberare a copiilor de roluri care le-ar putea fi atribuite. Când copiii nu au vrut să vorbească cu cineva pe stradă, am spus doar că nu se cunosc încă destul de bine şi vor vorbi când se simt pregătiţi. Am evitat astfel eticheta de „timid”, la fel cum am făcut cu cea de „mofturos”, de pildă. Când au refuzat o mâncare, le-am spus că vor mânca doar când decid ei. Dacă aş fi spus că nu le place mâncarea, nu le-aş fi lăsat ocazia de a o mai gusta data viitoare. Aşa, am deschis portiţa pentru încercări ulterioare.

Astfel, copilul va înţelege că nu îl presaţi să facă un lucru care nu îi convine, dar şi că dumneavoastră vă aşteptaţi ca el să iasă din acea stare la un moment dat. El se poate hotărî să facă o schimbare când doreşte. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Felul în care le vorbim copiilor devine vocea lor interioară. Ce mod mai potrivit de a-i învăţa că sunt capabili decât folosirea unei propoziţii atât de simple? „Când eşti pregătit, poţi.”

Când copiii spun „Nu pot” sau „Nu sunt pregătit”, învăţaţi-i să adauge cuvântul „încă”. Acest lucru promovează o atitudine de posibilitate care oferă o putere uriașă, deoarece provine dintr-o stare a creierului pozitiv şi din ideea că vor avea succes şi vor obține ce îşi doresc, atâta timp cât sunt dispuși să se pregătească, să persevereze și să lucreze pentru asta. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

(Photo by Jakub Kriz on Unsplash)

30 aprilie 2020