Învăţ Montessori

Etichetă: Dr. Laura Markham

Ai grijă!, O să cazi!, Să nu te tai!

În ultima vreme, de câte ori ne vede umblând cu vreun cuţit, Tereza ne avertizează: „Ai grijă! Să nu te tai!”. Este la fel de îngrijorată atunci când urcăm pe o scară sau umblăm cu vreun obiect mai greu în mână. „Să nu cazi! Să nu îl scapi! Ai grijă!” Am auzit-o atât de des spunând aceste propoziţii în ultimele săptămâni, încât am început să mă îngrijorez.

Când Tudor era mai mic, am învăţat să înlocuim profeticul „o să …” cu mai blândul „s-ar putea să …”. Le-am citit atunci şi lui Lucian şi mamei explicaţiile şi am înţeles de ce e bine să reformulăm, atunci când simţim neapărat nevoia să îi atragem în vreun fel atenţia copilului. Desigur, ideal ar fi ca, atunci când e concentrat asupra vreunei acţiuni, să nu îi distragem deloc atenţia. Dar, pentru că nu reuşim întotdeauna să ne oprim impulsurile, am agreat că acel „s-ar putea să …” ar fi varianta mai bună.

Reacţiile Terezei ne arată însă cât de ridicat e nivelul anxietăţii în jurul ei. Cuvintele sunt atât de puternice! Felul în care le vorbim copiilor, cuvintele pe care alegem să le folosim şi tonul cu care le rostim se imprimă adânc, modelându-le personalitatea. De curând, am stabilit cu Lucian că e important să intervenim în discuţiile adulţilor cu copiii, atunci când simţim că i-ar putea afecta. În ultimii ani, am învăţat direct despre puterea cuvintelor. De aproape doi ani, avem de luptat cu fricile induse lui Tudor de un repetat „Mi-e frică să nu mă muşte câinele!”. Chiar dacă la început i-a fost spus în joacă, mic fiind, pe când împingea un câine de lemn, acum este o temere cât se poate de serioasă, cu care avem multe bătăi de cap.

„Ai grijă!” este una dintre frazele goale pe care le spunem copiilor noștri. Ea adaugă anxietate generală, fără a oferi vreun ajutor specific. Prea multe avertismente de „Fii atent!” şi „Ai grijă!” îi poate determina pe unii copii să evite riscurile și să nu mai încerce lucruri noi. În loc de „Fii atent!”, mai bine nu spuneţi nimic sau oferiţi informații, cum ar fi: „Ești aproape de margine” – „Uită-te în jos, la picioare” – „E cineva în spatele tău” sau puneţi o întrebare simplă: „Te simți în siguranță?”. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

Vorbind despre greutăţile în atingerea măiestriei, dr. Laura Markham atrăgea atenţia că anxietatea părinţilor este cel mai mare obstacol. Crezând că le facem un bine, le transmitem copiilor indirect mesajul că nu avem încredere în ei şi nu îi simţim suficient de capabili. În scurt timp, vor ajunge să nu se mai creadă în stare, ştirbindu-le astfel şi încrederea în sine. În schimb, am putea să ne concentrăm asupra noastră şi să înţelegem de unde vin propriile temeri. Atunci când nu sunt în pericol imediat ei sau cei din jur, îi putem lăsa pe copii să descopere de ce sunt în stare.

Dacă un copil vă depășește toleranța în privinţa siguranței, spuneţi-i: „Este sarcina mea să am grijă de tine” și opriţi-l. Stabiliţi dinainte dacă veți lăsa copilul să ia propriile decizii când vine vorba de siguranță. Întrebați-vă: „Situația este suficient de sigură? Sunt dispus să îl las să rişte o cădere uşoară sau un genunchi julit?” Uneori, răspunsul este un „Nu” cert (de exemplu, un zid de căţărare înalt de zece metri cu beton dedesubt). În general, țineți-vă în frâu nevoia de a proteja copilul. Întrebaţi-vă: „Ce-ar putea păţi?” Lăsaţi-l să-și asume câteva riscuri și julituri. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

Copiii au nevoie şi de riscuri, când vine vorba de învăţare. Corpul lor se schimbă mereu şi e important să descopere singuri unde le sunt limitele. Dacă sărim de fiecare dată în ajutorul lor, înseamnă să îi facem dependenţi de noi. Independenţa presupune să îi ajutăm să se descurce singuri, fără a face nimic în plus pentru ei, decât ceea ce e strict necesar. Din păcate, este o lecţie pe care, ca adulţi, trebuie să ne-o reamintim mereu.

Nu salvaţi copiii. Nu-i coborâţi din copac. E tipic pentru copii să se caţere dincolo de abilitatea lor de a se descurca, cerându-vă apoi ajutorul, dar nu încurajaţi acest obicei. […] Aceasta e o lecţie timpurie despre asumarea adecvată a riscurilor. Mergeţi să le staţi alături dacă s-au blocat. Liniştiţi-i şi îndrumaţi-i cu vocea blândă. […] Metoda aceasta promovează conştientizarea corporală şi îi ajută pe copii să înveţe propriile limite şi să devină parteneri ai propriei siguranţe. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

A ne face griji este modul minţii noastre de a ne proteja. Dar în felul acesta, ne programăm în mod negativ subconştinentul, care crede ceea ce îi spunem. Gândurile pline de griji ne dau sentimente de teamă şi stres, care ne împiedică să fim părinţii liniştiţi de care copiii noştri au nevoie. Din păcate, le comunicăm trăirile noastre, astfel încât lor le e tot mai greu să exploreze în voie, simţindu-ne anxietatea.

Dr. Laura Markham recomandă să ne înfrângem dorinţa de a reacţiona cu ajutorul câtorva paşi simpli. Conştientizând momentul când începem să ne facem griji este primul pas. Ne putem linişti apoi, rostind o frază de încurajare pe post de mantră. Imaginându-ne cum totul se termină cu bine ne ajută să ne reprogramăm subconştientul. Acţionând apoi pentru a ne asigura că imaginea mentală devine realitate încheie întreg procesul. Repetând paşii de fiecare dată când devenim anxioşi, ne putem transforma reacţiile şi ne putem bucura alături de cei mici de aventura copilăriei.

Când îi spunem copilului „Ai grijă!”, nu transmitem mesajul că ne pasă, deşi asta este ceea ce simţim, ci mesajul că lumea este un loc nesigur şi că nu avem încredere în copilul nostru că se va descurca în ea. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Dacă simţim că trebuie totuşi să spunem ceva, cel mai bine ar fi să reformulăm. Mi-au plăcut sugestiile din lista aceasta, care îi ajută pe copii să conştientizeze riscurile. În plus, sunt moduri utile de a-i ajuta să îşi rezolve singuri problemele. „Foloseşte ambele mâini!”, „Te simţi în siguranţă pe piatra aceea?”, „Ai observat ce alunecoasă e iarba?” sau „Cum o să cobori din copac?” sunt câteva variante. Noi folosim deja, în discuţiile cu copiii, şi multe dintre variantele propuse aici.

Acel „Las’ că trece!” cu care ne liniştea Tudor acum mai bine de un an i-l vom transmite şi Terezei. I-am învăţat deja că genunchii juliţi înseamnă copilărie fericită. Rămâne să ne convingem mai temeinic şi noi, adulţii, că riscurile cu măsură sunt importante pentru o dezvoltare sănătoasă.

(Photo by Jeremiah Lawrence on Unsplash)

20 octombrie 2019
Să nu mai faci prostii de-astea!

Nu ştiu când sau cine i-a spus lui Tudor să nu mai facă prostii. În urmă cu câteva luni, într-o seară, m-am enervat şi i-am spus prea dur că va face baie scurtă. Nici nu mai ţin minte ce anume mă supărase, dar îmi amintesc perfect discuţia noastră dinainte de culcare. „Să nu mai faci prostii de-astea!”, mi-a spus Tudor. „Ştiu, te-a supărat tare felul în care ţi-am vorbit, îmi pare rău. Încerc să nu se mai întâmple. Nu o să reuşesc poate întotdeauna, dar îţi mulţumesc când îmi atragi atenţia.” După aceea, i-am spus ce anume mă necăjise şi am discutat ce putem face diferit data viitoare.

Acum, de câte ori îi supără ceva în comportamentul nostru, ambii copii ne apostrofează astfel. Tereza, desigur, a preluat şi ea exprimarea lui Tudor. Iniţial, eram amuzaţi şi abia aşteptam să ne povestim, când rămâneam singuri, ce trăznaie am mai făcut. Dar de la început i-am luat foarte în serios şi ne-am asumat greşelile. Schimbarea propriului comportament, adânc înrădăcinat, este grea şi avem nevoie de tot ajutorul pe care îl putem primi!

Atâta timp cât adultul nu va deveni conştient de eroarea sa neintenţionată şi nu o va corija, educaţia va fi pentru el o mare de probleme insolubile. Iar copiii lui, devenind la rândul lor adulţi, vor fi victime ale aceloraşi greşeli, care se transmit din generaţie în generaţie. (Maria Montessori, Copilul în familie)

Când a fost vorba de comportamentul copiilor, m-am îndreptat adesea înspre cărţi sau studii, pentru a-i ajuta. Am făcut acelaşi lucru şi când a fost vorba despre noi. Am învăţat cel mai mult despre mine de la dr. Laura Markham, datorită articolelor, cursului şi cărţilor sale. Am învăţat că de câte ori aleg să acţionez altfel, creierul meu se reconfigurează, făcând să-mi fie tot mai uşor să adopt comportamentul potrivit. Tragerile de mânecă ale copiilor, imperativul „Să nu mai faci prostii de-astea!” punctează clar unde mai am încă de lucru.

Adultul care este cel mai aproape de copil, adică mama sau educatorul, este cel care prezintă pericolul cel mai mare pentru formarea personalităţii copilului. […] Aşadar, primul pas pentru rezolvarea integrală a problemei educaţiei nu trebuie făcut spre copil, ci spre adultul educator: acesta trebuie să-şi limpezească conştiinţa, s-o elibereze de multe idei preconcepute. Trebuie să-şi schimbe atitudinea morală. (Maria Montessori, Copilul în familie)

De la Maria Montessori am învăţat mai profund despre cum să îi tratăm pe copii cu respect, lăsându-i să ne fie ghizii propriei lor dezvoltări. Cred că a fost printre primii care au vorbit despre drepturile copilului, în urmă cu peste o sută de ani. De curând, într-o emisiune deosebită despre viaţa ei, am aflat că ea îndemna să nu ne uităm la ea, ci în direcţia indicată de ea. Iar aceea, evident, era înspre copil.

Când am citit prima dată capitolul final al Tainei copilăriei am avut lacrimi în ochi. Deşi l-am recitit de câteva ori de atunci, emoţiile m-au copleşit de fiecare dată. Este dureros cât adevăr este încă în ceea ce Maria Montessori a scris acum mai bine de un secol! Nici măcar abuzul fizic nu a fost complet eliminat. La rata abuzului emoţional nici nu îndrăznesc să mă gândesc! Încerc, doar, să mă schimb pe mine, să fac un pas în plus pentru crearea unei lumi mai bune. Dacă voi reuşi să atrag şi alţi adulţi alături de mine, atunci va fi cu atât mai bine!

[…] trebuie să ne întoarcem spre copil ca spre cheia destinului vieţii noastre viitoare. Oricine doreşte să reuşească să facă ceva pentru binele societăţii trebuie în mod obligatoriu să se adreseze copilului, nu numai ca să-l salveze de la deviere, dar şi ca să înveţe de la el taina practică a propriei vieţi. Din acest punct de vedere, figura copilului se prezintă ca puternică şi misterioasă, un obiect de meditaţie, deoarece copilul care deţine în el taina naturii noastre devine maestrul nostru. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

(Photo by Joel Overbeck on Unsplash)

13 octombrie 2019
Răbdarea cultivată

Cu atâţia adulţi în preajma copiilor, se întâmplă mereu să fie câte unul din noi dispus să le sară în ajutor. „Vreau Sana! Mai vreau pâine! Dă-mi o furculiţă, te rog. Hai să citim! Haide cu mine la baie!” sunt cerinţe la care mai mereu se răspunde prompt. Din păcate, reacţia prea rapidă a adulţilor nu este spre binele copiilor. Exceptând cazurile de urgenţă şi cele de siguranţă, timpii noştri de reacţie ar trebui să fie încetiniţi. Răbdarea, autocontrolul şi autoreglarea se pot dezvolta de la vârste fragede.

Societatea nu este întemeiată pe preferinţe, ci pe o îmbinare de activităţi care trebuie să se armonizeze. Din experienţa lor se dezvoltă la copii o altă virtute socială: răbdarea, o specie de abnegaţie în inhibarea propriilor impulsuri. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Maria Montessori a scris îndelung despre răbdare, puterea voinţei, controlul impulsurilor, într-un cuvânt, despre ceea ce ea numea normalizarea copilului prin muncă. Din experienţa a mii de cazuri, ea a observat că, aflat în mediul pregătit şi ghidat discret de adult, copilul se normalizează. Lucrul în mediul de tip Montessori face ca acest lucru să apară spontan, după o perioadă de integrare, unică pentru fiecare copil. Şi, la fel ca în aproape toate cazurile, actualele cercetări din domeniul neuroştiinţelor confirmă ceea ce ea a definit în urma unei riguroase observări ştiinţifice. Dr. Laura Markham vorbeşte, de pildă, despre dezvoltarea măiestriei pentru un bun control al impulsurilor.

Această abilitate de autoreglare se dezvoltă şi ca rezultat al experienţei crescute a copilului de a rezolva probleme, pe măsură ce încearcă să stăpânească lumea exterioară. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

În grădiniţele Montessori, există de regulă câte un singur exemplar din fiecare set de materiale. Întocmai ca în lumea reală, copilul învaţă că lucrurile sunt limitate şi că, uneori, e nevoie de răbdare pentru a obţine ceea ce doreşti. În plus, învaţă să aibă grijă de obiecte, pentru că înţeleg că înaintea lor şi după ei sunt alţii care le folosesc. Cu alte cuvinte, nu trăiesc singuri pe pământ, ci e nevoie să ţină cont şi de cei din jur.

În fiecare clasă cu mulţi copii va fi un singur exemplar dintr-un obiect. Dacă un copil doreşte ceva care este folosit de altul, nu-l va putea avea şi, dacă este normalizat, va aştepta până când celălalt îşi va termina treaba. […] Acest lucru se poate întâmpla în price moment al zilei, ani la rând şi conceptul de a respecta şi de a aştepta intră în viaţa fiecărui individ ca o experienţă care se maturizează odată cu trecerea timpului. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Simplul fapt de a se îmbrăca singur sau de a-şi pregăti gustarea poate contribui la educarea răbdării şi dezvoltarea autocontrolului. Tereza învaţă în perioada aceasta să se îmbrace. Sunt zile în care se îmbracă şi dezbracă şi de zece ori. Uneori, nu reuşeşte să îşi dea imediat jos bluza sau să îşi ia pantalonii corect. Bineînţeles, intervine frustrarea şi, după câteva încercări, ne cere ajutorul. Ceea ce facem atunci, însă, nu este să o îmbrăcăm noi, ci să facem împreună cu ea doar un pas. Apoi, o lăsăm să încerce din nou, singură. Aşa, pas cu pas, reuşeşte de fiecare dată să facă sau să încerce tot mai mult. Dacă am ajuta-o noi direct, făcând totul în locul ei, învăţarea ar fi mult încetinită. În plus, în timp, ar putea chiar renunţa la asta, ştiind că vom face noi lucrurile pentru ea.

O lucrare interesantă, aleasă în mod liber, care are virtutea de a concentra atenţia, chiar dacă oboseşte, face să crească energiile şi capacităţile mentale şi dezvoltă stăpânirea de sine. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Pentru educarea răbdării, Adele Faber și Elaine Mazlish oferă, de pildă, folosirea tehnicii „după ce„. Ea propune ca, încă din jurul vârstei de un an, copilul să fie progresiv obişnuit să aştepte. Atunci când ne cere ceva, îl putem ruga să aştepte până când terminăm noi ceva de făcut. Timpii aceştia pot fi, la început, de doar câteva secunde, urmând să îi creştem, pe măsură ce copilul se obişnuieste. Pentru asta, e nevoie să îi spunem clar copilului când urmează să îl ajutăm şi motivul amânării. „Ţi-e sete şi vrei să-ţi dau apă. După ce termin de mâncat felia aceasta de pâine, mă ridic să îţi dau paharul. Mulţumesc că ai răbdare să aştepţi.” După ce îi dăm apa, e important să apreciem răbdarea cu care copilul a aşteptat.

Încercând să le susţin şi independenţa, în acelaşi timp, eu obişnuiesc să îi las să aleagă. „Dacă vrei, poţi coborî de la masă, să îţi torni singur apă, sau te rog să aştepţi până termin felia de pâine şi îţi dau eu apoi, cu drag.”

Dr. Laura Markham insistă asupra dezvoltării abilităţii de rezolvare a problemelor, ca parte importantă a procesului de autocontrol şi autoreglare. Activităţile Montessori, în special cele din prima etapă de dezvoltare, au în vedere acelaşi lucru. Copilul care îşi toarnă singur apa din carafă în pahar învaţă cât anume să toarne sau ce să facă dacă varsă pe lângă. Măiestria copilului, această stăpânire timpurie a lumii înconjurătoare, este atât de importantă!

Răbdarea este un pilon esenţial al dezvoltării autocontrolului. Paradoxal, părintele îşi dezvoltă şi el răbdarea, în acelaşi timp. E greu să observi stângăciile copilului, abţinându-te de la a şterge picăturile vărsate sau de la a-i turna apă singur! Dacă ne dăm voie, putem creşte atât de frumos, în rând cu copiii noştri!

Măiestria izvorăşte adesea din răbdarea părinţilor care fac un pas înapoi şi îi permit copilului să facă ceva singur, chiar dacă durează de două ori mai mult. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

(Photo by Michel Porro on Unsplash)

8 septembrie 2019
Când nu te rog, ci îţi spun

Ieri seară, când Lucian a mers până la poartă, Tudor s-a urcat pe o balustradă, să se uite după el. Mama, care era cu el pe terasă, s-a speriat când a văzut cât de tare s-a aplecat. A mers la el şi l-a rugat să se dea jos. Când nu a vrut, a încercat să îl ia de acolo, pe sus. Mama era speriată că ar fi putut să cadă de la doi metri înălţime; el era, probabil, obosit după o zi plină şi speriat de reacţia ei. Când ambii s-au liniştit, bunica i-a povestit cât de frică i-a fost şi de ce a recţionat aşa. Tudor i-a spus că a înţeles.

După ce au adormit copiii, am discutat din nou cu mama despre ce s-a întâmplat. Am stabilit că sunt momente când „te rog” nu îşi are locul. Mai ales când vine vorba de propria lui siguranţă sau de a celor din jur, copilul trebuie oprit de îndată, cu fermitate şi calm. Ceea ce am observat la mine şi la adulţii din jur este cât de greu găsim calmul cu care să reacţionăm.

Uneori, pentru că aşteptăm prea mult înainte de a pune limita. Alteori, pentru că încercăm mai întâi să negociem cu copilul, în loc să îi reamintim regula de urmat. Mai sunt şi situaţiile în care suntem atât de speriaţi, în care resimţim comportamentul ca o ameninţare, încât amigdala din creierul nostru se activează pe loc. Şi atunci, la fel ca în cazul unui pericol major, reacţionăm fie intrând în luptă, fie luând-o la sănătoasa, fie îngheţând locului.

Când vreţi ca un lucru să fie făcut imediat, este bine să o spuneţi răspicat în loc să adresaţi rugăminţi. Dacă spuneţi tare, răspicat: „Pe canapele nu se sare!”, probabil săritul va înceta mult mai repede. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Din ceea ce am citit, am învăţat că sunt momente când nu cerem acordul copilului. Dacă vrem ca el să facă ceva, îi spunem asta direct. Dacă ne încheiem cererea cu o întrebare, atunci trebuie să acceptăm orice răspuns ne-ar da copilul. „Acum e ora să mergi la culcare, bine?”, ne poate aduce ca răspuns din partea copilului un „Nu, vreau să mai stau, încă nu mi-e somn.” Ceea ce pentru noi înseamnă fie că îi acceptăm solicitarea, fie că intrăm într-o luptă de putere. În schimb, dacă îi spunem „Acum e ora de culcare, lăsăm cartea deoparte şi citim din nou mâine” ne poziţionăm cu totul altfel.

În plus, dându-i copilului o alegere, ne ajută să ne îndreptăm uşor în direcţia dorită. „Vrei să mergi singur în pat sau să vin cu tine?”, „Mergi singur în pat sau vrei să te duc în braţe?”, „Vrei să stingi tu lumina sau să o sting eu?” sunt posibile variante de a încheia seara liniştiţi.

Respectul faţă de copil înseamnă inclusiv să îl rugăm, să îi mulţumim sau să ne cerem scuze. Îi modelăm astfel şi comportamentul politicos. Dar e important să ţinem minte că sunt şi momente când nu rugăm, când cerem. Desigur, ele nu ar trebui să fie preponderente în interacţiunea noastră cu copiii. Pentru că, pe termen lung, mai ales, cooperarea aduce rezultate mult mai bune, de durată. Copilul care se simte conectat cu noi, vrea să ne facă pe plac.

Cel mai important: Rămâi conectat şi nu îţi retrage niciodată iubirea, nici măcar pentru o clipă. Motivul cel mai profund pentru care copiii cooperează este că te iubesc şi vor să îţi facă pe plac. Înainte de toate, protejează-ţi relaţia cu copilul. Este singura modalitate prin care vei putea avea vreo influenţă asupra lui. Şi este cea mai profundă nevoie a copilului. Această apropiere este recompensa pentru toate sacrificiile pe care le fac părinţii. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

(Photo by Ryan Franco on Unsplash)

10 august 2019
Stilul parental – când ceilalţi vă critică alegerea
Când Tudor era mai mic, mi s-a spus că va veni vremea când va trebui să îl şi pedepsesc. Ştiu că mi s-a părut atunci tare greu să accept asta şi, în timp, am ciulit urechea la toate discuţiile despre pedeapsă. Între timp, am învăţat că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Şi că există alternative la stilul parental autoritar, în care mulţi dintre noi am fost crescuţi. Am aflat despre stilul parental echilibrat, pozitiv sau paşnic, cum îmi place mie să-l numesc. Am înţeles de ce admonestarea, glasul sever, atitudinea severă sau bătaia nu trebuie să existe niciodată în educarea copilului.

Zilele trecute, am citit pe nerăsuflate un articol de-al dr. Laura Markham. Era explicaţia pe care o căutam în ultima perioadă pentru stilul ales de noi, spusă atât de clar şi frumos! Am rugat-o să mă lase să public aici traducerea articolului. Îi mulţumesc, încă o dată, pentru toată înţelepciunea!

Stilul parental – când prietenii şi familia vă critică alegerea

Miercuri, 17 iulie 2019

„Dr. Laura, cum să explic acest tip de parenting altor părinţi care cred că îmi răsfăţ copilul? Cu toţii îşi pedepsesc copiii, fie trimiţându-i în camera lor, fie în alte moduri.” – Rebecca

A-ţi petrece timpul cu alte familii este benefic atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. Dar ce se întâmplă atunci când stilurile parentale diferă?

Mizele sunt mari în parenting. Când alegem să facem lucrurile diferit, e uşor să simţim că e nevoie să ne apărăm – mai ales când alţii pun la îndoială modul de a ne creşte copiii. În fond, dacă explici că stilul tău creşte copii sănătoşi emoţional, iar celălalt părinte îşi creşte copilul diferit, ce spune asta despre ei? Conflictul e inevitabil.

Şi nimeni nu iese câştigător dintr-o astfel de dispută. Parafrazând un proverb englezesc, dovada oricărui stil parental stă în budincă, iar budinca durează mult până se coace. Aşa că, atunci când copilul de trei ani al altcuiva sare imediat să facă ce i se spune, iar al tău negociază şi se smiorcăie, e greu să îţi justifici abordarea. Desigur, ai putea afirma că al tău copil va fi un adolescent mult mai independent, dar unde ţi-e dovada?

Mai rău, când alţi oameni ne pun la îndoială stilul parental, ne hrănesc propriile temeri. Majoritatea dintre noi nu am fost crescuţi astfel. Chiar îi învăţăm cum să se comporte, dacă nu îi pedepsim? S-ar putea chiar, Doamne fereşte, să ne „răsfăţăm” copilul?

Nu ne ajută faptul că cei mici care sunt învăţaţi să fie obedienţi urmează mult mai repede directivele părinţilor. Când oamenii sunt ameninţaţi cu pedeapsa, de obicei se supun, nu-i aşa? Şi apoi se obişnuiesc să fie ascultători, dacă nu cumva au o voinţă puternică. (Caz în care obişnuiesc să devină sfidători.)

Dar iată ce ne demonstrează patru decenii de cercetare*: Copiii au nevoie de îndrumare şi limite, dar sunt mai dispuşi să îşi asume limitele când se simt în siguranţă şi înţeleşi, lucru care se întâmplă atunci când le acceptăm emoţiile şi le îndrumăm comportamentul cu empatie. Dimpotrivă – şi cercetările sunt clare în această privinţă – parentingul autoritar creşte copii mai predispuşi la furie, rebeliune, depresie, anxietate şi presiune din partea colegilor.

Aşadar, ce le poţi spune acelora care cred că îţi răsfeţi copilul? Răspunsul simplu e: Nu te plânge niciodată, nu te justifica niciodată. Zâmbeşte-le doar şi spune: „E tare greu să creşti copii, nu-i aşa?”. În mintea voastră, liniştiţi-vă că v-aţi făcut temele, că vă urmaţi instinctele şi că al vostru copil va fi bine.

Dar dacă copilul vostru se ceartă cu un altul şi cealaltă familie se aşteaptă să îndreptaţi lucrurile pedepsindu-vă copilul? Demostraţi-le că e posibil să setezi limite şi să-ţi îndrumi copilul, folosind doar empatia şi compasiunea:

1. Ajutaţi-vă copilul să îndrepte lucrurile cu celălalt. Dacă copilul vostru nu e încă pregătit să-şi ceară scuze, faceţi-o voi în numele lui, în timp ce menţineţi contactul fizic cu copilul vostru. „Ne pare rău că ai fost rănit… Eşti bine?… Maia era foarte supărată şi a uitat să-şi folosească cuvintele. Ştiu că, mai târziu, după ce se va fi calmat, va fi în stare să îndrepte lucrurile între voi. Ne pare tare rău.”

2. Rezistaţi impulsului de a pedepsi şi duceţi-vă copilul undeva unde ceilalţi nu vă pot auzi. Empatizaţi cu privire la cât de grea a fost situaţia şi la felul în care s-a simţit copilul vostru. Lăsaţi-l să se descarce. Îmbrăţişaţi-l. De îndată ce se simte mai bine, întrebaţi-l cum ar putea să îndrepte lucrurile cu celălalt copil. Pentru a-l ajuta să se reabiliteze, e mai eficient să îi daţi ocazia copilului de a îndrepta lucrurile, în loc de a-l pedepsi.

3. Discutaţi cu copiii înainte de întruniri despre comportamentul pe care îl aşteptaţi de la ei. Întrebaţi-vă copilul care sunt regulile de bun simţ înainte de întâlnirea care urmează. De exemplu:
- Întotdeauna să ai grijă de copiii mai mici.
- Ai grijă să rămâi mereu în raza vizuală a părinţilor. Când te cheamă, du-te la ei.
- Când vă jucaţi, turele să fie scurte, pentru ca fiecăruia să-i ajungă rândul.
- Nu e nimic în neregulă dacă nu eşti de acord cu ceilalţi, dar tratează-i întotdeauna cu respect.
4. Nu vă fie frică să setaţi limite, dar faceţi-o cu umor şi căldură. E mult mai probabil că astfel copiii vă vor asculta. Iar oamenii care vă cred prea permisivi, vor vedea că se poate să vă păstraţi limitele, cu răbdare şi blândeţe.

5. Dacă copilul face o criză de furie, retrageţi-vă cu el departe de privirile celorlalţi. Când copiii sunt suprastimulaţi, uneori mai fac crize. Şi atunci au nevoie să se simtă în siguranţă şi iubiţi, nu judecaţi. Iar pentru a le oferi siguranţa de care au nevoie, trebuie să fiţi singuri cu ei. Aşadar, nu vă scuzaţi. Surâdeţi şi spuneţi-le rudelor binevoitoare că al vostru copil va fi bine, dar are nevoie să fie puţin timp doar cu voi. Şi lăsaţi jena la o parte. Cu toţii avem şi zile mai grele.

Dar dacă simţiţi nevoia să vă explicaţi stilul de parenting, de exemplu soacrei sau celei mai bune prietene?
- Conectaţi-vă, înainte de toate. Subliniaţi că ambele vă iubiţi copiii şi faceţi asta cât de bine puteţi. (Sau, în cazul soacrei, că a făcut o treabă atât de bună, încât v-aţi îndrăgostit de rezultat.)
- Explicaţi că cercetări recente despre creier ne-au învăţat noi lecţii despre dezvoltarea copiilor. Aşa cum nu am construi avioane ca acum treizeci de ani, tot aşa putem acum „construi creiere mai bune” şi oameni mai buni, folosind ceea ce am învăţat între timp. Cercetările demonstrează clar că pedepsele nu ajută niciodată. Toţi oamenii au nevoie să fie înţeleşi, pentru a reuşi apoi să accepte mai uşor situaţia în care se află, indiferent de ceea ce i-ar face să se opună în cazul respectiv. Aşa că, bineînţeles că veţi impune limite asupra comportamentului, dar niciodată asupra emoţiilor. Bineînţeles, ar fi mai uşor să ridicaţi vocea, dar e mai bine să îi arătaţi copilului ce înseamnă respectul. Încercaţi să fiţi aşa cum vă doriţi să devină şi copilul vostru.
Asta este tot ceea ce trebuie să ziceţi. Zâmbiţi şi spuneţi că ştiţi că atât copiii voştri, cât şi ai lor, sunt iubiţi şi vor fi bine crescuţi.

Dacă vă presează, spuneţi-le că veţi fi bucuroşi să discutaţi din nou despre acest experiment când atât copiii lor, cât şi ai voştri, vor fi adolescenţi. Pentru că abia aşteptaţi anii adolescenţei! În fond, copiii crescuţi cu limite setate cu empatie sunt nişte adolescenţi auto-disciplinaţi, atenţi cu cei din jur şi fericiţi. (Da, serios!). Dovada, după cum se spune, stă în budincă.

***

*Căutaţi cercetările despre pedeapsă? Sunt multe studii ştiinţifice despre asta, descrise cu citări, în bine-documentata carte a lui Alfie Kohn, Parenting necondiţionat. Şi, desigur, sunt multe articole pe site-ul Aha! Parenting, care transpun cercetările în exemple uşoare, pe care părinţii le pot folosi!

(Photo by Shelby Deeter on Unsplash)
20 iulie 2019
Nu există copii răi!

Când Tudor avea optsprezece luni, au venit în vizită nişte prieteni americani. Fetiţa lor era cu trei luni mai mare. În primele douăzeci şi patru de ore, totul a fost ca în vis. Cei doi copii se îmbrăţişau şi se pupau de zor, iar noi făceam deja glume de încuscrire. Dar de a doua zi, Tudor a început să fie uşor agresiv cu fetiţa. Când i-am întrebat pe prietenii noştri ce să facem, ne-au liniştit, spunându-ne că e normal. Şi ei fuseseră chemaţi la creşă de trei ori, deja, pentru comportament asemănător. Prin urmare, i-am tot repetat lui Tudor să nu o mai necăjească. Dacă aş fi ştiut atunci la fel de clar ca acum că nu există copii răi, totul ar fi fost mult mai uşor!

În cea de a patra zi, spre sfârşitul şederii lor, într-o clipă în care îmi luasem privirea de uliu de pe Tudor, a tras-o din nou de păr pe fata prietenilor. Recţia mamei ei a fost atunci destul de agresivă. Speriată şi eu, l-am luat în braţe pe Tudor şi i-am repetat, cu mult calm, că nu e în regulă să-i tragă de păr pe alţi copii. Lipsiţi de informaţii adecvate şi de instrumente potrivite pentru a opri comportamentul acesta, ne-am petrecut ultimele zile ţinând copiii în camere separate. Şi am încercat cu greu, mai degrabă eşuând, să revenim la o prietenie strânsă, aşa cum avuseserăm în ultimii cincisprezece ani.

Dacă toate acestea s-ar fi întâmplat astăzi, aş fi ştiut să îl pregătesc din timp pe Tudor. I-aş fi spus că urmează să vină copii la noi şi va avea de împărţit jucăriile. L-aş fi întrebat care sunt cele la care ţine mult şi pe care nu vrea să le împartă, să le punem deoparte până pleacă ei. Aş fi fost atentă să îl îmbrăţişez mai des în timpul zilei, mai ales după ce m-aş fi jucat sau aş fi ţinut-o în braţe pe noua noastră prietenă. Aş fi ştiut să îi validez sentimentele şi să îi spun că e normal ceea ce simte. Aş fi înţeles, mai ales, că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Şi aş fi ştiut, desigur, cât de important e să fiu soarele, nu judecătorul, în relaţia dintre cei doi copii.

Uneori, când se întoarce de-afară, Tudor îmi spune că a fost rău şi apoi mă întreabă de ce. Desigur, el îmi repetă doar ceea ce i-au spus ceilalţi. Am învăţat să îi răspund că nu există copii răi, ci doar adulţi care nu îi înţeleg întotdeauna. Povestim apoi despre ce s-a întâmplat, despre ce a făcut şi încercăm, împreună, să aflăm de ce. Bineînţeles, nu reuşim întotdeauna, dar, de cele mai multe ori, motivele sunt clare: a fost obosit, i-a fost teamă de o şopârlă, i-a fost dor de tata sau l-a deranjat că Tereza i-a luat lopata. După ce se linişteşte, discutăm despre sentimentele lui şi ale celorlalţi, despre ce altceva ar fi putut face pentru a se calma.

Prima carte pe care am cumpărat-o după vizita prietenilor noştri a fost scrisă de Janet Lansbury. Nu există copii răi! este uşor de citit, cu exemple concrete, potrivite pentru copiii mici. Cartea aceasta mi-a explicat ce s-a întâmplat cu Tudor şi ce aş fi putut face diferit. Am trecut apoi la cărţi mai „grele”, scrise de psihologi cu experienţă clinică. Bazându-se pe studii de ultimă oră, dr. Laura Markham sau dr. Daniel Siegel explică detaliat stadiile de dezvoltare ale copiilor. Am citit şi recitit Creierul copilului tău sau Părinţi liniştiţi, copii fericiţi, până am simţit că mă descurc cu majoritatea instrumentelor propuse. Şi am văzut cât de armonioasă poate deveni astfel relaţia cu copiii mei, cât de uşor ne putem înţelege.

Atunci când un copil este supărat, de multe ori logica nu va funcţiona, până când nu vom răspunde nevoilor emoţionale ale emisferei drepte a creierului. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

Adesea, dorinţa noastră este de a-l învăţa o lecţie pe copil atunci când se comportă negativ. Fie pe ton blând, fie mai răstit, îi spunem pe loc că nu a procedat corect. Dar sfaturile specialiştilor sunt uşor diferite. În momentele în care se comportă astfel, copilul e mânat de sentimente, nu de raţiune. Ţinându-i lecţii de morală atunci, noi ne adresăm emisferei sale stângi, responsabilă de logică, legi, cuvinte. Or, în momentele respective, emisfera dreaptă este cea care îi dictează copilului. Ea e responsabilă de emoţii, sentimente, amintiri. E nevoie să ne conectăm mai întâi cu copilul la nivel emoţional şi abia apoi să îl orientăm, încet, înspre raţional. Desigur, pentru a face asta cu succes, e nevoie să dăm noi înşine dovadă de prezenţă conştientă.

În majoritatea timpului, copiii se comportă urât pentru că nu îşi pot controla emoţiile şi corpul în acele momente, nu pentru că nu vor. Așa că înainte de a începe să le daţi lecții sau să le spuneţi ceea ce doriți de la ei sau ce ar trebui sau nu să facă, copiii au nevoie să îi ajutaţi să-și recâștige echilibrul. Faceți asta prin conectare – ţinându-i în braţe, liniştindu-i, ascultându-i, empatizând cu ei și ajutându-i să se simtă în siguranță și iubiți. Acesta este modul în care se recâştigă echilibrul. Apoi, și abia apoi, are sens să vorbiţi cu ei despre comportament adecvat sau cum să se descurce mai bine în viitor. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

Cred că cel mai greu de schimbat sunt mentalităţile. Ca adulţi, ne-am obişnuit să etichetăm atât de uşor copiii, încât nu ne gândim prea mult când facem asta. Sunt modele pe care le-am preluat, la rândul nostru, şi pe care, dacă nu schimbăm ceva, le predăm şi copiilor noştri. Când începem să spunem despre un copil de opt luni că este rău, despre unul de doi ani că este încăpăţânat sau despre unul de patru ani că e neascultător, le transmitem copiilor mesaje puternice. Repetându-le, nu facem decât să îi ajutăm să se convingă că, într-adevăr, aşa sunt ei. Şi, apoi, să vânăm ocaziile care ne confirmă aceste etichetări. De fapt, nu există copii răi, ci doar adulţi care nu îi înţeleg!

Dr. Laura Markham explică mai detaliat de ce nu e bine să le spunem copiilor că sunt răi. Pentru un copil mic, de exemplu, nici exprimarea „Nu este bine să loveşti” nu e mai fericită. Sinele copilului, care este în formare, nu poate distinge între emoţie şi comportament, el va reţine doar că este „rău”.

Mesajul pe care îl va percepe din încercările noastre este că, dacă vrea să fie iubit de către stăpânii universului (părinţii săi), atunci trebuie să îşi reprime anumite emoţii, prefăcându-se că este bun. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Ruşinea, epidemia culturii noastre, cum o numeşte Brené Brown, îşi are originile şi în acest mod de a ne creşte copiii. Sentimentul care ni se inoculează, acela că suntem răi, ne poate urmări ca adulţi. Ruşinea aceasta reprimată poate fi atât de puternică, încât uneori reuşeşte chiar să ne incapaciteze. În plus, copilul mic nu îşi schimbă comportamentul auzindu-ne, ci dimpotrivă.

Fiinţele umane pot fi atât de bune pe cât se simt, iar un copil care simte, în secret, că este „rău”, nu are cum să se poarte „bine”. Este tipic pentru copiii mici să lovească animalul de companie al familiei, intonând: „Nu! Nu lovi câinele.” (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

În grădiniţele Montessori, copiii sunt foarte liniştiţi, calmul lor este cel care îi uimeşte pe vizitatori. Una dintre primele întrebări pe care i le-am pus prietenei mele americane a fost tocmai despre asta. Băiatul lor cel mare fusese la o grădiniţă Montessori şi am profitat, pentru a obţine informaţii concrete. Ambii părinţi mi-au confirmat că, într-adevăr, atmosfera este cea pe care o văzusem eu în nenumăratele filmuleţe.

Cu certitudine, ideea copilului „rău” nu e nouă. Acum o sută de ani, Maria Montessori scria despre aceasta. Ea propunea o explicaţie şi, implicit, o soluţie frumoasă, acestei accepţiuni general valabile. În redarea citatului, am păstrat sublinierile făcute de ea anumitor cuvinte. O regăsesc, din nou, atât de actuală! Nu există copii răi, ci doar adulţi care nu îi înţeleg!

Tendințele pe care le stigmatizăm ca rău la copiii cu vârsta cuprinsă între trei și șase ani sunt adesea acelea care provoacă supărare adulților atunci când, neînțelegându-le nevoile, încearcă să le împiedice orice mișcare, orice încercare de a-şi câștiga experiența în lume (atingând totul, etc.). Cu toate acestea, copilul, prin această tendință naturală, este condus să-și coordoneze mișcările și să adune impresii, în special senzații tactile, astfel încât, atunci când este împiedicat, el se revoltă, şi această rebeliune formează aproape toată „obrăznicia” lui. (Maria Montessori, Dr. Montessori’s Own Handbook)

[Photo by Caleb Woods on Unsplash]

24 iunie 2019
Copiii, părinţii şi emoţiile

Ieri am participat la aniversarea de doi ani a nepotului nostru. Copiii se bucură întotdeauna când îl întâlnesc, iar pentru noi este o plăcere să îi vedem pe toţi trei interacţionând. Fiind cu doar câteva luni mai mare decât Tereza, mai ales relaţia dintre cei doi veri este una apropiată. Se salută îmbrăţişându-se, pupându-se şi îi vedem adesea stând unul lângă altul, studiind aceleaşi jucării sau cărţi.

Ieri după-masă, în timp ce ne plimbam cu copiii după un prânz festiv, Tereza, obosită de ziua solicitantă, a început să plângă. Ne retrăseserăm într-o parte a scuarului prin care ne plimbam, pentru că ne ceruse să îi dăm jos scutecul. Aflată în plin proces de învăţare la oliţă, ne grăbim de fiecare dată să îi răspundem solicitărilor. După aceea, când am vrut să i-l punem din nou, şi-a exprimat vehement nemulţumirea. Auzind-o plângând, vărul ei a venit lângă noi, s-a dus direct la ea şi a mângâiat-o pe cap. A fost unul dintre cele mai frumoase momente la care am asistat până acum!

Mi-am amintit atunci de felul în care explică dr. Laura motivele pentru care copiii reacţionează diferit în astfel de situaţii. Cu câteva minute mai devreme urmărisem cu tristeţe cum un tată îşi ameninţa băiatul, prins în joacă cu alţi copii, că pleacă acasă fără el şi îl lasă singur acolo. Bineînţeles, încă mic, băiatul fugise speriat după tatăl lui. Din păcate, în astfel de situaţii, bazele inteligenţei emoţionale (EQ) sunt greu de construit.

În mod regretabil, părinţii, care sunt bine intenţionaţi, dar prost informaţi, îi spun că îl vor lăsa la supermarket dacă nu se adună, aşa că teama sa de abandon îl face să stea mereu la pândă. Deoarece modelul său funcţional de relaţii este unul în care cineva nu îi împlineşte nevoile, este foarte dependent şi foarte solicitant din punct de vedere emoţional. […] Când vede un alt copil plângând, neuronii oglindă se activează, iar copilul nu se poate reţine de la a absorbi ceea ce simte celălalt. Este prea greu pentru el, prea neplăcut. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Un astfel de copil ar putea să-i ceară celui care plânge să tacă, l-ar putea lovi sau s-ar putea închide în sine. După încercări repetate de a se deconecta emoţional de astfel de suferinţe, ar putea deveni agresiv, transformându-se din victimă, în bătăuş.

În schimb, copilul care a înţeles, din comportamentul părinţilor, că toate emoţiile sunt normale şi trecătoare, copilul iubit necondiţionat, va încerca să-l aline şi să-i fie alături celui care suferă.

Bebeluşii sau copiii mici care au fost alinaţi şi au primit „înţelegere” emoţională au o bază solidă pentru formarea inteligenţei emoţionale. […] Încercăm să înţelegem ce simte copilul nostru şi răspundem cu acceptare şi alinare. Inteligenţa emoţională a micuţului nostru se dezvoltă, permiţând empatiei naturale să evolueze într-un EQ ridicat.

Copilul […] crescut cu empatie va reacţiona foarte diferit la plânsul unui coleg. […] Modelul său funcţional de relaţii este unul în care oamenii ascultă şi acceptă sentimentele celorlalţi, în care relaţiile se pot repara şi relele îndrepta. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Când Tudor a început să aibă crize de furie, mi-a fost foarte greu, la început, să îi fiu alături. Când îl auzeam plângând, îmi venea să îi spun să tacă sau să fug eu cât mai departe. Citisem însă despre importanţa reacţiei părinţilor şi ştiam că trebuie să îl las să se exprime. Am exersat mult, pentru a putea fi alături de el, cu empatie! Am observat că la fel de greu le era majorităţii adulţilor din preajma noastră. Bunica mea nici acum nu îi lasă deloc pe copii să plângă. Fie le face pe plac, oricât de puţin i-ar conveni asta şi oricâte reguli ar încălca, fie le distrage atenţia. La început, le zicea să nu mai plângă, că se fac urâţi sau e ruşine. Şi a durat mult până a înţeles că nu e bine să le spună asta.

Acasă, noi creăm o lume în care valorile sunt exprimate fie direct, fie indirect în limbajul nostru, în felul cum acţionăm şi în importanţa pe care o dăm diferitelor dimensiuni din vieţile copiilor noştri. O cultură a compasiunii promovează aprecierea diferenţelor, respectul reciproc, interacţiunile empatice şi înţelegerea empatică dintre membrii familiei. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

Încă sunt momente când simt că prima reacţie la plânsetul copiilor este mituirea sau ameninţarea. Gestul făcut ieri de nepotul nostru e o lecţie în sine. În fond, copiii au cea mai mare nevoie să fie iubiţi şi înţeleşi tocmai atunci când le e cel mai greu. La fel ca şi adulţii, de altfel.

O cultură a compasiunii în casele noastre promovează atitudinea potrivit căreia a fi părtaş la emoţiile, sentimentele şi suferinţa celorlalţi este ceva demn de preţuire. […] Când membrii familiei se înţeleg şi se repectă unii pe alţii este mult mai probabil să acţioneze în moduri care dovedesc grijă pentru ceilalţi. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

Gândind retrospectiv, mi se pare interesant cum cadoul nostru de ieri sprijină în mod deosebit dezvoltarea empatiei. Întrucât cartea cu Alfie este printre preferatele copiilor, i-am luat şi vărului lor două cărţi din aceeaşi serie.

Într-una din ele, Alfie, şugubăţ, închide uşa casei, la întoarcerea de la cumpărături, blocându-le afară pe mama şi surioara lui. Momentele care urmează sunt pline de spaimă, tristeţe, îngrijorare şi, în final, de speranţă, bucurie şi satisfacţia propriilor realizări.

În cealaltă carte, pisoiul bătrân din vecini moare, spre supărarea celor care l-au cunoscut. Cel mai afectat este, însă, stăpânul lui, deprimat de dispariţia motanului. Dar fiica lui îi face un cadou-surpriză, la aniversare, tocmai un pisoi. Alfie ajută la organizarea petrecerii şi asistă la bucuria oferirii şi primirii cadoului.

Câte prilejuri de a discuta despre emoţii şi sentimente! Câte motive de a ne pune în pielea celorlalţi şi de a ne imagina prin ce stări sufleteşti trec! Ce prilejuri frumoase de a dezvolta inteligenţa emoţională, atât pentru noi, cât şi pentru copiii noştri!

Cunoşterea, recunoaşterea, etichetarea şi verbalizarea emoţiilor sunt părţile cheie ale inteligenţei emoţionale. Iar pentru a ne apropia de partea de „cunoaştere” este necesar să îndrăznim a citi cărţi şi a trăi ceea ce citim. Mă surprinde adesea faptul că mulţi dintre noi confundă emoţiile între ele sau le etichetează eronat. A trăi ceea ce simţim înseamnă a trece prin filtrul personal ideile cărţii şi a căuta în propria istorie de viaţă situaţii similare, oferindu-ne astfel şansa de a procesa eventualele experienţe ignorate şi de a găsi locul acestora în lumea nostră lăuntrică. Iar aici, fără doar şi poate, părinţii sunt cei mai importanţi educatori, atunci când vine vorba despre cultivarea [inteligenţei emoţionale] prin lectură. (Gáspár György, Copilul invizibil)

(Photo by Joshua Clay on Unsplash)

19 mai 2019
Arată-i, nu-i spune!

Ni se întâmplă uneori, mai ales când copiii sunt obosiţi sau vor să ne atragă atenţia, să începem să îi corectăm verbal, când fac ceva nepotrivit. Dacă Tereza încearcă, de exemplu, să se urce pe masă, începem să îi rostim numele, mai întâi încet, apoi tot mai tare, până când ajungem să îi spunem pe un ton aproape răstit: „Tereza, dă-te jos!”. Şi totuşi, aproape întotdeauna, singura metodă care funcţionează este „Arată-i, nu-i spune!”. Cu alte cuvinte, mergem aproape de ea, o dăm jos şi îi spunem blând: „La masă mâncăm sau lucrăm. Nu te pot lăsa să te urci pe masă.”

Unul dintre cele mai utile sfaturi pe care le-am primit de la Simone Davies a fost tocmai acesta: „Arată-i, nu-i spune!”. Cu alte cuvinte, când vrem să corectăm comportamentul unui copil, cea mai eficientă metodă este de a merge lângă el, pentru a-i arăta ceea ce aşteptăm să facă. Inspirată de un sfat acordat fotografilor, de a se apropia personal de ceea ce fotografiază, în loc de a se baza doar pe obiectiv, Simone a aplicat această metodă cu copiii. Şi a observat că reuşeşte să le obţină cooperarea mult mai uşor.

În loc să îi spui: „Pune-l în coşul de gunoi!”. Ridică-te. Du-te la coşul de gunoi. Arată înspre el. Şi spune-i blând: „Pune-l în coşul de gunoi.” Mai multă muncă acum, mai mult succes în viitor. (Simone Davies)

Am găsit cu atât mai util sfatul lui Simone, cu cât am văzut uneori cât de greu le e copiilor să se oprească din ceea ce fac şi să se uite la noi. În plus, am învăţat că e important să nu le întrerupem concentrarea. Desigur, dacă ei sau cei din jur sunt în pericol, e necesar să intervenim de îndată. Dar, adesea, doar comoditatea noastră ne împiedică să îi îndrumăm blând spre ce au de făcut. E mai uşor să rămânem aşezaţi în fotoliu şi să dăm sfaturi de la distanţă. Dar cât de obositor trebuie să fie pentru copil!

O idee oarecum asemănătoare am întâlnit şi la dr. Laura Markham. Sfatul din capitolul Îndrăzneşte să NU disciplinezi! este despre evitarea luptelor pentru putere cu copiii între 18 şi 36 de luni. Exemplul oferit, cel al unei fetiţe care, dorind să exploreze, arunca apa din vană, mi-a atras atenţia. Exact la fel se întâmpla în zilele acelea în baia noastră. Am citit împreună cu Lucian soluţia propusă şi a funcţionat. Şi am aplicat-o apoi şi în alte situaţii, cu succes.

Apropie-ţi faţa de a ei, cu căldură, aşază mâna pe mâna cu care stropeşte şi spune: „Olivia, apa trebuie să rămână în cadă. Poţi să stropeşti mai uşor, aşa?” Învârte apa cu mâna ei. Poate va începe să învârtă în loc să stropească. Sau poate că nu şi, atunci, e momentul să o mai avertizezi o dată cu blândeţe, după care să o scoţi din cadă. Dacă oferi prea multe avertismente înainte să le pui în aplicare, copilul va învăţa că nu trebuie să îţi acorde atenţie până la al treilea sau al patrulea avertisment. În schimb, spune-i cu blândeţe: „Dacă nu te poţi opri din stropit, o să te scot din cadă chiar acum.” (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

La cursurile Montessori, educatoarele învaţă să coboare la nivelul copilului, pentru a-l privi în ochi. Este o tehnică activă de ascultare prin care îi arată, astfel, atât respect, cât şi atenţie. Probabil cea mai sugestivă poză în acest sens este cea a întâlnirii preşedintelui Obama cu moştenitorul tronului britanic. Pe atunci în vârstă de doi ani, prinţul George îşi începuse deja educaţia la o grădiniţă Montessori.

Una dintre cele mai obişnuite întrebări pe care le aud de la părinţi este: „Cum îmi conving copilul să mă asculte?” […] Desigur, părinţii care îmi adresează această întrebare nu se referă cu adevărat la ascultare. Se întreabă cum să îşi convingă copiii să facă ce spun ei. Secretul? Conectare înainte de corectare. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Paradoxal, modul cel mai uşor de a-i face pe copii să fie atenţi la noi nu presupune să ne folosim vocea. De cele mai multe ori, e suficient să fim prezenţi alături de ei, atât fizic, cât şi emoţional.

Vorbeşte doar după ce ai obţinut atenţia copilului. Lasă-te la nivelul copilului şi atinge-l uşor. Priveşte-l în ochi. Aşteaptă până ce te priveşte. Abia atunci poţi începe să vorbeşti. Dacă, dintr-un motiv oarecare, nu poţi face asta – de exemplu, când eşti în maşină -, îi poţi atrage atenţia întrebând: „Pot să îţi spun ceva?” (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

(Photo by Shelby Deeter on Unsplash)

2 mai 2019
Soarele străluceşte asupra tuturor!

Când am văzut prima dată reclama pentru conferinţa dr. Lawrence Cohen, m-am gândit că opt ore petrecute în faţa calculatorului ar fi cam greu de obţinut pentru mine. Gândul mi-a fugit însă mereu într-acolo. Apoi o prietenă m-a întrebat dacă am aflat despre conferinţă. Atunci am căutat din nou detaliile şi, văzând că aş avea acces şi la înregistrare, m-am înscris. A fost una dintre cele mai frumoase sâmbete din ultimul an! Iar informaţia primită a fost peste aşteptările mele. Unul dintre subiectele interesante a fost despre relaţia dintre fraţi. Mi-a plăcut tare mult metafora folosită de dr. Cohen! Când vine vorba de certurile între fraţi, îndemnul a fost ca părinţii să fie precum soarele, nu ca un judecător.

Fiţi soarele, niciodată judecătorul! Soarele străluceşte asupra tuturor! Cu toţii avem nevoie de conectare şi iubire. Iar conectarea e mai importantă decât controlul. Cooperarea e mai importantă decât obedienţa. Obedienţa dispare imediat ce ne întoarcem spatele. Cooperarea are un scop profund. (Dr. Lawrence Cohen)

În ultima vreme am petrecut foarte mult timp singură cu copiii. Deşi la început m-am gândit că o să fie zile mai grele, am ajuns să mă bucur de ele din ce în ce mai mult. În primul rând, fiind singurul adult din preajmă, copiii nu mai au tendinţa de a oscila între doi poli. Apoi, nevoită fiind să mă ocup şi de treburi casnice, au mai des ocazia să mă imite. Tudor, mai ales, îşi găseşte mereu activităţi de viaţă practică, care presupun multă repetiţie, concentrare şi organizare. În plus, simt că suntem şi mai apropiaţi, pentru că mă joc mai mult şi mai des cu ei. De obicei, mama este cea care citeşte mult cu copiii. Acum aştept eu cu nerăbdare momentele în care, pe rând sau deodată, copiii mi se aşează în braţe cu cărţile lor preferate.

Zilele trecute, în timp ce pregăteam micul dejun, Tudor îşi turna apă din carafă în cană. Când s-a terminat, a luat cana-filtru şi pâlnia şi a început să reumple carafa. Tereza, curioasă de orice face Tudor, s-a apropiat de măsuţă şi a încercat să ajungă la carafă. După ce i-a spus de câteva ori să stea deoparte, Tudor a împins-o cu mâna, deranjat.

Nefiind foarte atentă de la început la tot ce s-a întâmplat, momentul acela m-a luat prin surprindere. Pentru că Tereza a protestat mai vehement, l-am luat pe Tudor de la masa mică, spunându-i să o lase în pace. Enervat, supărat, peste măsură de necăjit, mi-a zis în timp ce îl duceam în partea cealaltă a bucătăriei: „Dar eu lucram acolo!”. Şi atunci m-am oprit, plină de remuşcări. Tocmai intervenisem între ei, luând partea Terezei, fără să fiu atentă la toate amănuntele. Am fost judecătoarea, nicidecum soarele.

Regula casei, preluată din pedagogia Montessori, este cea a folosirii materialului disponibil. Dacă Tudor lucrează şi Tereza se arată interesată de ceea ce face, îl întrebăm dacă pot lucra împreună. Dacă nu e de acord, îi spunem Terezei să aştepte până termină Tudor şi îi oferim altceva de făcut. Regula este valabilă şi invers, desigur. Dacă este o activitate pentru care Tereza nu e încă pregătită, cum e lucrul cu foarfeca sau curăţătorul de legume, o ţinem departe de la început. Adesea, când ştie că materialul nu e potrivit şi pentru sora lui, Tudor se închide în altă cameră sau lucrează la masa înaltă.

Când mi-am dat seama că am încălcat regula, mi-am cerut scuze de la Tudor şi i-am explicat Terezei ce lucrează el acolo. I-am spus că va lucra şi ea curând cu carafa, pentru a-şi turna singură de băut. Apoi, l-am întrebat pe Tudor dacă ar vrea să îi toarne şi ei un pahar cu apă. Ştiam că e unul din gesturile care îi fac mare plăcere, aşa că am stat şi am privit cum o serveşte pe Tereza. La fel cum face de fiecare dată, şi acum ea i-a zâmbit larg şi a băut încântată apa oferită. Apoi i-am repetat lui Tudor rugămintea de a mă chema, oricând nu reuşeşte să o îndepărteze pe Tereza doar prin cuvinte.

Nu trebuie să fiţi perfecţi. Singurul lucru mai dificil decât să creşti un copil, este să creşti mai mulţi! De fapt, în cazul în care copiii voştri vă consideră perfecţi, se vor simţi prost pentru că ei nu sunt. Copiii au nevoie de un model pentru a învăţa cum să fie oameni adevăraţi. Aceasta înseamnă să recunoaşteţi atunci când greşiţi. Să fiţi dispuşi să creşteţi. Să vă oferiţi sprijinul pentru a face lucrurile mai bine data viitoare. Să faceţi eforturi să vă controlaţi propriile emoţii, indiferent de ce face copilul. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

În ultima vreme, copiii se joacă tot mai mult singuri. În fiecare zi, cel puţin un sfert de oră şi-l petrec lucrând împreună. Mă uimeşte felul în care îşi găsesc jocuri, de la cucu-bau la Hopa Mitică sau alergat împreună prin casă. Momentele acestea îmi aduc aminte cu atâta drag de cele în care mă jucam cu fratele meu, de care şi acum mă simt foarte apropiată! Şi ştiu că trebuie să facem tot ce ne stă în puteri pentru a-i ajuta să aibă o relaţie cât mai bună! Lucian le zice mereu: „Vă aveţi unul pe altul toată viaţa, e aşa important să fiţi prieteni!”. Alteori, le spunem: „Uite cât de fericită e Tereza că i-ai dat jucăria!”. Sau: „Se vede că îl iubeşti mult pe Tudor, e primul căruia îi zâmbeşti când te trezeşti.”

Sunt două cărţi care m-au ajutat până acum cel mai bine să înţeleg relaţia dintre fraţi. Sunt cărţile din care străluceşte soarele, de fiecare dată. Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi are sfaturi punctate pentru situaţiile care pot apărea într-o familie cu mai mulţi copii. Jocurile propuse în carte, unele gândite de dr. Cohen, ne-au fost până acum extrem de utile!

Rivalitatea dintre fraţi m-a ajutat să evit etichetările şi comparaţiile. Am înţeles de ce nu fac bine niciunuia dintre copii dacă vorbesc de „fratele mai mare” sau „surioara mai mică”. Maria Montessori a militat pentru unicitatea fiecăruia dintre noi. Fraza atât de des rostită de montessorieni, urmează copilul, este un principiu de bază al acestei educaţii. Comparaţiile nu folosesc nimănui, cu atât mai mult fraţilor. Ele aduc doar competiţie, în cel mai bun caz. Rivalitatea dintre fraţi mi-a dat mijloacele de a rezolva conflictele fără a recurge la ele.

Nu ne putem aştepta de la copiii noştri să fie mereu conectaţi la sentimentele de iubire pe care le au unul faţă de celălalt. (Nici măcar adulţii nu pot face acest lucru!) Este absolut firesc ca oamenii care trăiesc împreună să se înfurie unul pe altul. Dar dacă în familia noastră vom face o obişnuinţă din a ne rezolva problemele unii cu ceilalţi, dacă vom pune mare preţ pe relaţiile dintre noi, dacă preţuim şi protejăm relaţia unică dintre fraţi, atunci le vom transmite şi copiilor noştri această premisă. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

(Photo by Limor Zellermayer on Unsplash)

14 aprilie 2019
Vocea interioară a copilului

Săptămâna trecută am participat online la conferinţa dr. Lawrence Cohen în România. Am avut multe momente de „Aha!”, dar cel mai puternic a fost legat de vocea interioară a fiecăruia dintre noi. Discutând despre pedepse, dr. Cohen a explicat de ce să nu le folosim niciodată. În rândul pedepselor nu a fost inclusă doar bătaia, ci şi strigatul, ruşinarea sau umilirea copiilor. A fost inclus şi celebrul „time-out”, adică punerea la colţ sau trimiterea copilului în camera lui. Cu alte cuvinte, toate momentele acelea în care simţim nevoia „să ne retragem iubirea”, după cum le numeşte Alfie Kohn, specialistul în parenting necondiţionat. Iar cercetările recente demonstrează că toate au aceleaşi efecte negative precum bătaia.

Unul dintre cele mai mari efecte pe care pedeapsa le are asupra noastră este că devine vocea interioară pe care o purtăm cu noi. Ce voce a voastră vreţi să poarte copiii cu ei în viaţă? Când dau de greu, vreţi să aibă o voce interioară care le spune: „E greu, dar te descurci! Sunt cu tine, sunt alături de tine, îmi pasă de tine!”? Sau când au un eşec, vreţi să gândească: „Asta a fost tare greu, nu a mers cum trebuie, dar am încredere în tine şi te iubesc!”? Sau vreţi să aibă o voce interioară care să spună: „Sunt un prost! Sunt un idiot! Ce e în neregulă cu mine?!”? Sau o voce interioară care să spună: „Ce proastă-i persoana aia! Ce ticălos e omul ăla! Renunţ!”? (Dr. Lawrence Cohen)

Exemplul prezentat a fost cel al unei vorbitoare căreia, în timp ce se afla pe scenă, i s-a stricat proiectorul. Dr. Cohen era participant la acea conferinţă şi aştepta să se reia discursul, când vorbitoarea a început să spună: „Sunt foarte calmă, dar Stanley e tare îngrijorat.” Miraţi, cei din sală s-au uitat în jurul lor, pentru a-l identifica pe Stanley. Dar doamna de pe scenă le-a spus că e vorba de tatăl ei, a cărui voce încă o aude în minte, deşi el murise de câţiva ani. În momentele acelea, tatăl ei i-ar fi spus că toate se întâmplă din vina ei, că cei din sală o vor urî, că nu va mai fi chemată să ţină conferinţe, că publicul va pleca. Copleşită de îndoieli, ea încerca să îşi liniştească vocea interioară.

De când s-au născut copiii, una dintre întrebările de care mă feresc este „Ce-ai făcut aici?!”. Am resimţit-o mereu ca fiind una acuzatoare, agresivă, cu cât tonul folosit este mai ridicat. O astfel de întrebare nu ar putea aduce decât agresivitate sau evitare, dorinţa de a ascunde adevărul şi de a scăpa de reproşuri sau pedepse. Din fericire, am găsit alternative pentru astfel de situaţii. Cel mai adesea descriu simplu ceea ce observ sau întreb, cu cât mai mult calm în voce, cum s-a întâmplat. Şi, de cele mai multe ori, încerc să implic copilul în rezolvarea problemei. „S-a spart farfuria! Haide să strângem cioburile! Cum s-a întâmplat?”. Am observat că Tudor îmi spune de fiecare dată despre păţaniile lui, chiar când ştie că a făcut ceva nepotrivit. Uneori îmi spune şi despre evenimente la care eu nu am fost prezentă, când el s-a comportat contrar aşteptărilor.

Bineînţeles, discutăm despre cele întâmplate, despre cum s-a simţit în clipele acelea şi de ce a făcut aşa. Îl întreb despre cum s-au simţit cei din jur şi cum putea să facă altfel. Îmi amintesc de fiecare dată că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Observ mereu că fie a fost prea obosit sau flămând, fie a fost prea trist, stresat sau îngrijorat de ceva anume. Dr. Laura Markham propune să schimbăm termenul disciplină, pe care majoritatea îl asociem cu lecţiile aspre şi să folosim în schimb îndrumare iubitoare. Din aceleaşi motive, dr. Shefali Tsabary propune să înlocuim cuvântul disciplină cu cel de modelare comportamentală.

Modelarea comportamentală recunoaşte că motivul pentru care copiii noştri au un comportament problematic nu e că sunt răi sau au nevoie să fie ameninţaţi cu pedeapsa, ci că sunt oameni buni, care se confruntă cu emoţii dificile pe care încă nu au învăţat să şi le exprime într-o manieră reţinută. […] Autoreglarea emoţională este întotdeauna obiectivul modelării comportamentale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

Felul în care le vorbim reprezintă mai mult decât vocea interioară a copiilor; devine şi modul în care aleg să comunice cu alţii. Ni s-a întâmplat adesea să îl auzim pe Tudor repetând cuvinte pe care noi le rostiserăm cu săptămâni sau luni în urmă. Mintea absorbantă lucrează continuu! În ultima vreme, am observat tot mai des cât de mult a preluat din felul nostru de a ne adresa.

Acum câteva zile, pe când lucrau în grădină, Tereza a început să îi pună pământ cu lopăţica pe scaunul tractorului. Când a observat, Tudor s-a dus la scaun, l-a şters cu palma şi apoi i-a spus: „Ăsta e scaunul pe care stau când conduc! Poţi să pui pământ în cuva excavatorului! Haide cu lopăţica aici, să-ţi arăt!”. Şi, spre uimirea mea, după ce s-a uitat la el câteva secunde, cu lopăţica plină de pământ în mână, Tereza l-a urmat. În altă zi, când a venit să-şi ducă afară sticla cu apă, l-am întrebat dacă vrea să îl iau puţin în braţe. Nu ne văzuserăm de vreo oră şi el se grăbea să meargă înapoi la joacă. A refuzat, dând din cap şi, ieşind din bucătărie, mi-a zis: „Când sunt eu pregătit!”.

Seara, la culcare, stăm de vorbă despre ce s-a întâmplat peste zi. Mai ales în momentele acestea îi reamintesc despre calităţile demonstrate în ziua respectivă. Îl apreciez pentru perseverenţă, spunându-i când a dat dovadă de ea, pentru generozitate, hărnicie sau independenţă, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat. Uneori, Tudor dă solemn din cap. Alteori, zâmbeşte mulţumit de sine şi adoarme cu zâmbetul pe buze. Închei discuţia de fiecare dată amintindu-i că e perfect aşa cum e. Chiar dacă o fac cu vocea şoptită, sunt sigură că mă aude până în interiorul fiinţei lui. Fiecare copil, la fel ca fiecare adult, de altfel, are nevoie să ştie şi să fie convins de asta. Să crească ascultându-şi vocea interioară, care îi spune că e perfect aşa cum e.

(Photo by Panos Sakalakis on Unsplash)

24 martie 2019