Învăţ Montessori

Etichetă: Dr. Shefali Tsabary

Cărți esențiale de parenting, la orice vârstă

În urmă cu patru ani, primul articol pe care îl scriam pe blog era, deloc surprinzător, despre cărți. Erau acolo cărțile începutului meu, ca părinte, cele care mă ajutaseră să îmi văd copilul cu alți ochi. Trecusem în primul rând cărțile Montessori, pe care le consider în continuare baza, mai ales pentru primii ani ai vieții. Între timp, am alcătuit și o listă scurtă de cărți esențiale de parenting, pentru a putea crește copii de orice vârstă.

Fără ezitare, încep lista cu Familia conștientă, cartea scrisă de Dr. Shefali, și foarte bine tradusă în limba română. Cartea ne duce în profunzimea sufletelor noastre, ne conectează cu trecutul și ne ajută să înțelegem prezentul. Dincolo de textul plin de exemple și conștientizări, mi-au plăcut în mod deosebit poemele de la sfârșitul fiecărui capitol. Familia conștientă ne oferă o atât de necesară schimbare de perspectivă! Ne învață să înlocuim lentilele cu care vedem copiii și să le oferim îndrumarea plină de iubire de care au nevoie.

Atunci când înțelegem conștient ce înseamnă să ne tratăm copiii la fel cum ne place să fim tratați – ca ființe umane independente, care merită să fie crescute cu demnitate -, vom schimba toate modelele tradiționale de disciplină și vom găsi noi modalități de a-i crește, care sunt mult mai educative, mai inteligente, mai creative și mai eficiente în comparație cu oricare dintre metodele vechi, bazate pe amenințări și pedepse. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Cum să ne păstrăm copiii aproape este cartea scrisă de Dr. Gordon Neufeld și Dr. Gabor Maté. Mergând împotriva multor idei actuale, cei doi autori își bazează toate explicațiile și recomandările pe știința atașamentului. Din această ancorare, înțelegem de ce, într-o cultură lipsită de atașamente parentale, copiii girează atât de mult unii spre alții. Din păcate, în absența îndrumării mature, cei de aceeași vârstă nu au cum să crească emoțional. Intrăm astfel într-un cerc vicios, pe care societatea și a ei educație bazată pe separare nu are cum să îl rezolve. O carte profundă, care are inclusă și o parte despre ecrane, o lectură de bază pentru orice părinte.

Îndepărtarea unui copil de părinții săi nu reprezintă un defect de caracter, lipsă de politețe sau probleme de comportament. Ea este rezultatul instinctelor de atașament direcționate greșit. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Cum să ne păstrăm copiii aproape)

Brain-Body Parenting este apărută în luna martie a acestui an. Dr. Mona Delahooke, psiholog cu experiență, ne propune prin intermediul cărții o perspectivă complet diferită de curentul actual. Ca părinți, presiunea societății este de a corecta comportamentul copiilor, printr-o abordare numită de sus în jos. Cu alte cuvinte, le cerem copiilor să-și folosească mintea, pentru a-și controla corpul.

Dr. Delahooke ne explică și apoi învață de ce tocmai opusul este natural și sănătos. Abordarea de jos în sus presupune înțelegerea mesajelor transmise prin intermediul corpului, pentru dezvoltarea mentală, emoțională și fizică optimă. Comportamentul copiilor nu apare din senin. Citind Brain-Body Parenting descoperim cum putem restabili siguranța în corpul copiilor noștri, rezolvând astfel din interior orice manifestări care ne-ar îngrijora.

Pentru a ne ajuta copiii să înflorească, ajunge să planificăm mai puțin, să ne relaxăm mai mult și să înțelegem că nu e nevoie să lucrăm din greu la a fi părinți. Uneori e mai bine să ne îndreptăm atenția înspre corpurile și mințile copiilor noștri – și ale noastre – și să savurăm apoi cu intenție momentele de bucurie și confort care apar spontan, prilejuite de starea de bine din corpurile noastre atent îngrijite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

Ceea ce au în comun toate cele trei cărți esențiale de parenting de mai sus este lipsa de sfaturi concrete despre cum să ne creștem copiii. Suntem asaltați de cărți care ne spun cum să facem lucrurile, fără a ține cont de noi sau de copiii noștri. Obișnuiți să tratăm totul pe bază de rețete, am uitat să facem lucrurile intuitiv. Or, copiii nu au nevoie de roboți alături, ci de părinți profund conectați cu ei.

Sunt mulți autori de parenting care merită urmăriți. Am scris adesea despre Dr. Laura Markham sau Dr. Daniel Siegel, despre Alfie Kohn și Dr. Lawrence Cohen. Îmi plac în mod deosebit și Philippa Perry, William Stixrud și Ned Johnson, Stuart Shanker sau Ross Green. I-aș include pe toți într-o listă extensivă de cărți esențiale de parenting, alături de alți câțiva autori.

Cu toții invită la o schimbare de perspectivă, la o raportare diferită față de copil. La fel a făcut și Maria Montessori, în urmă cu mai bine de un secol. Sper doar ca numărul tot mai mare de autori care propun noi abordări să și aibă efecte, cât mai curând.

După cum spune Dr. Gordon Neufeld, e esențial să înțelegem și să le arătăm copiilor noștri că noi suntem cel mai bun răspuns al lor. Orice s-ar întâmpla, să le dăm voie să fie în prezența noastră, iar noi să le fim cu totul alături. Iar asta nu o putem obține prin control, prin amenințări sau pedepse. Conectarea este întotdeauna răspunsul și cheia rezolvării oricărui obstacol, și singura care ne ajută să înflorim, adulți și copii, deopotrivă.

(Photo by Tamas Pap on Unsplash)

3 aprilie 2022
Ești o proastă!

În ultima săptămână, i-am auzit destul de des pe copii spunând: „Ești o proastă!”. Exclamația în sine m-a uimit, pentru că nu știam de unde a apărut. Dar apoi i-am surprins recitând fragmente întregi dintr-o piesă de teatru pe care o ascultaseră pe mașină și am înțeles că era de acolo.

Reacția adulților, când îi aud pe copii vorbind astfel, este să-i certe, rușineze sau pedepsească. Fac asta pentru că așteptarea este că ei trebuie să vorbească frumos sau pentru că se simt direct lezați de vorbele copiilor. Fie de cuvintele în sine, fie de rușinea resimțită ca părinți ai unor copii care vorbesc astfel. În ambele cazuri, o luăm extrem de personal și ne raportăm la copil doar din perspectiva noastră, ca adulți.

Pentru mine, exercițiul este de a mă pune mereu în locul copilului. Ce înseamnă pentru el acele cuvinte? De ce simte nevoia să le folosească? Ce vrea să transmită astfel? Ce se întâmplă cu el? În momentul în care schimbăm perspectiva, reacția noastră devine cu totul alta.

În primul rând, dacă vrem ca ei să vorbească frumos, am putea începe cu noi înșine. Nu știu copil care să inventeze astfel de cuvinte; fiecare le-a auzit, inițial, din partea unui adult. Chiar dacă apoi au fost transmise de la copil la copil, originea lor este, cu siguranță, în vorbele unui adult. Și ați observat felul în care copiii preiau inclusiv inflexiunile vocii celui care le-a rostit (sau răstit) înspre ei prima dată?

Apoi, e important să vedem în ce momente alege copilul să folosească aceste expresii sau cuvinte. Uneori, poate fi doar în joacă, pentru a ne testa sau a le testa puterea. Dar, de cele mai multe ori, ele reapar atunci când copilul se simte amenințat sau temător. Când nu poate să se apere altfel, decât rostind ceea ce a primit, la rândul lui, în momente de tensiune. Când este atât de înfuriat, încât nu are cum să-și mai exprime furia decât strigând. Când „Ești o proastă!” devine un strigăt de ajutor, deghizat drept armă de apărare.

Copiii reacționează întotdeauna la ceva, chiar dacă acel ceva ne este invizibil nouă, părinților – și lor, de asemenea. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

În al treilea rând, copiii mici, mai ales, resimt o singură emoție o dată. Mintea lor nu este încă suficient dezvoltată pentru a percepe, de exemplu, și furie, și iubire sau frică, în același timp. Și chiar dacă ar putea face acest lucru, poate că nu au dezvoltat suficient controlul impulsurilor. Cu alte cuvinte, chiar dacă ar ști că nu e bine să spună acele cuvinte, le-ar fi foarte greu să se oprească. Ceea ce e de înțeles, mai ales dacă ne gândim că nici noi, ca adulți, nu reușim întotdeauna să ne controlăm. De ce să fim ipocriți, atunci, și să cerem asta din partea copiilor?

I-am învățat pe copii de câțiva ani, deja, că nu e despre ei atunci când cineva vorbește sau se comportă nepotrivit. Le-am spus că devine despre ei doar în momentul în care se simt provocați de ceea ce se întâmplă. Dacă îmi spun „Ești o proastă!”, eu înțeleg din asta că ei sunt foarte furioși în momentul respectiv. Și le spun exact asta, în loc să intru în discuții despre vorbele lor. Vreau să îi liniștesc și să restabilesc încrederea între noi, nu să îi îndepărtez și mai tare.

M-am întrebat adesea: „Dacă mi-ar spune în acele clipe că sunt frumoasă sau inteligentă, m-aș simți mai bine?”. Adevărul este că ne simțim provocați doar atunci când noi credem parțial sau total în cuvintele respective. Dacă noi avem dubii despre propria inteligență sau frumusețe, dacă stima noastră de sine este deja afectată, atunci ceea ce spun copiii, sau oricine altcineva, ne va provoca.

La fel, dacă noi am fost pedepsiți sau rușinați, certați aspru atunci când am vorbit urât, probabil că vom reacționa la fel de impulsiv față de copiii noștri. Cum ar putea ei să fie mai liberi decât am fost noi? Cum altfel ar ajunge să vorbească frumos, dacă noi nu facem ceea ce ni s-a făcut? Ceea ce nu vedem în aceste reacții, de fapt, este durerea. Chiar dacă am ajuns să vorbim cuviincios, nu am făcut-o pentru că am interiorizat frumosul, ci frica, rușinea sau furia. Aceleași sentimente care acum ne fac să reacționăm față de copiii noștri.

Nu ne compromitem valorile atunci când spunem că copilul este mai important decât conduita lui; mai degrabă, le afirmăm la nivelul lor cel mai profund. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold On to Your Kids)

„Ești o proastă!” este doar una dintre expresiile pe care aș fi vrut ca ai mei copii să nu le audă vreodată. Din păcate, clopotul de sticlă sub care mi-aș dori uneori să crească, le-ar deveni închisoare. Așa că, în loc să controlez excesiv mediul extern, aleg să îi ajut să își dezvolte reziliența. Să îi învăț să își exploreze emoțiile, nu să fugă de ele sau să le proiecteze asupra altora. Aleg calea mai lungă și mai grea, dar mult mai plină de însemnătate pe termen lung.

Comportamentul este doar vârful aisbergului. Sub cuvinte urâte, sub scuipat sau lovit, pot exista atâtea cauze nevăzute! La fel cum reacțiile noastre sunt doar umbre din trecut sau dovada unui somn insuficient, la fel și reacțiile copiilor sunt doar porți spre lumea lor interioară.

Îmi place să folosesc metafora elementelor naturale, pe care am regăsit-o și la dr. Shefali. Putem să devenim antidotul emoțional al copiilor noștri. Focul întețit nu are nevoie de vânt aprig, ci de calm. Apa învolburată se limpezește curgând liberă, nu îngrădită de obstacole. Pământul uscat are nevoie să fie udat cu blândețe, nu ignorat sau potopit.

Când vorbim sau încercăm să ne conectăm cu copiii noștri având aceeași stare de spirit ca ei – un lucru la care, ca părinți, suntem predispuși -, noi le intensificăm în mod inconștient starea emoțională, în loc să o temperăm. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Reușind să renunțăm la rolul nostru rigid de părinte sau adult, putem să ne conectăm cu adevărat cu copilul nostru. Învățăm astfel să îl cuprindem cu tot ceea ce are el de oferit, acceptându-i pe deplin întreaga ființă. Doar din acceptare și conectare poate veni îndrumarea. Conștiința morală îi succede celei de atașament. Reversul nu poate fi valabil.

(Photo by Mick Haupt on Unsplash)

20 martie 2022
Despre război și moarte

Pandemia a fost pentru mine destul de ușor de dus. Cu siguranță, m-a ajutat și faptul că eram în plin proces de instruire alături de dr. Shefali. Am profitat de toate întâlnirile cu ea, de meditațiile pe care le-a organizat, de cursul în sine, care era plin de înțelepciune. Și am avut alături grupul de colege din Europa, cu care am schimbat zilnic mesaje și ne-am întâlnit săptămânal via Zoom.

Războiul din Ucraina, totuși, l-am resimțit diferit la început. Mi-a fost greu în primele zile, gândurile îmi zburau mereu într-acolo, nu am putut rămâne calmă față de copii. Dintre toate, informația despre ocuparea centralei de la Cernobâl, din prima zi, m-a destabilizat cel mai tare.

Seara, în timp ce stăteam lângă copiii deja adormiți, am început să explorez ce mi se întâmpla. Și mi-am dat seama de puternica legătură personală pe care o aveam față de explozia din 1986. A doua zi, am cerut ajutorul colegelor cu care lucram la cursul de Compassionate Inquiry al dr. Gabor Maté. Ele m-au ajutat să explorez frica pe care o simțeam și mi-au oferit spațiul sigur de care aveam nevoie în acele clipe.

Am reușit apoi să discut cu copiii despre ce se întâmplă. Am putut să le fiu aproape și să îi ajut să proceseze tot ceea ce îi preocupa. Am continuat să lucrez cu mine însămi și să țin strâns legătura cu colegele mele. Și am învățat să revin la poveștile de familie, așa cum le auzisem în copilărie, și să le procesez. Reacția mea față de război nu avea de a face cu prezentul, ci cu trecutul și cu ceea ce îi permiteam să proiecteze în viitor.

Am discutat îndelung cu copiii despre război. Am povestit pe îndelete cu ei și despre moarte, încă de acum câțiva ani. Cred că nu există, în sine, niciun subiect prea dificil de discutat cu copiii. Totul se întâmplă doar în mintea noastră și în ceea ce nu am rezolvat în interiorul nostru.

Pentru unii, moartea e tabu. Pentru alții, poate fi divorțul sau războiul. Fiecare dintre noi avem o rană pe care încă nu am închis-o. Din fericire, copiii ne pot fi cei mai buni profesori. Atunci când simțim că ne poticnim în discuția cu ei, e momentul să explorăm în interiorul nostru.

Unul dintre miturile parentajului descrise de dr. Shefali este convingerea că rolul nostru, ca părinți, este de a crește copii fericiți. Suntem atât de preocupați de fericirea copiilor noștri, încât le răpim toate ocaziile de a simți orice umbră de tristețe. Facem din fericire un scop în sine, când ea este doar un rezultat secundar al trăirii pe deplin.

Pentru că noi nu am fost învățați să ne acceptăm trăirile prea intense, ne simțim vulnerabili atunci când le vedem în copiii noștri. Și ne e frică de ce se întâmplă. Nevoia de control intră imediat în scenă și ne face să îi certăm sau să le distragem atenția. Am învățat atât de mult să fugim de durere, încât la cel mai mic disconfort, dăm fuga la cutia cu medicamente sau ne lăsăm în voia dependențelor, pentru a ne amorți.

Dar reziliența se dezvoltă tocmai în astfel de momente. Capacitatea de a face față evenimentelor neplăcute și de a ieși schimbați, mai înțelepți, din ele, se dezvoltă în aceste momente de tumult. Goana după fericire ne duce departe de aceste lecții atât de prețioase!

Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)

Cred că ne e uneori greu să vorbim cu copiii despre război și moarte pentru că ele sunt atât de departe de ideea noastră despre fericire. Vrem să îi scutim de ceea ce pentru noi înseamnă suferință. Dar eu cred că tocmai de aceea e important să fim noi cei care vorbesc cu ei despre asta. Să fim noi cei care îi învață ce înseamnă a trăi pe deplin. Cei care îi învață că „a trăi înseamnă, inevitabil, a suferi”, după cum spune dr. Shefali.

Frumusețea unei astfel de discuții constă în primul rând în împărtășire. Stând în fața copiilor noștri și deschizându-le larg ușa dialogului, le arătăm că nu sunt singuri. Fiind prezenți alături de ei, ajutându-i să suporte durerea, le dăm cel mai puternic mesaj. Și anume, că orice ar fi, orice ar face și ar simți, noi le suntem alături și îi iubim în continuare.

Când noi suntem limpezi în interior, le putem deveni oglinda în care ei se regăsesc pe sine. Și, în oglindirea din noi, învață să se iubească trăind. Învață să accepte viața, cu tot ceea ce ea aduce, clipă de clipă.

[…] Abandonarea totală în fața realității prezente […] îi face pe copii să fie liberi, să exploreze și să-și asume riscuri. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

(Photo by Ivan Dostál on Unsplash)

10 martie 2022
Hai să găsim o soluție!

Tudor și Tereza au deseori divergențe, momente în care nu se înțeleg sau în care se luptă pentru ceva anume. Sunt frați, cu alte cuvinte. De Crăciun, lucrând cu setul de piese magnetice pentru construit, primit de Tereza, au ajuns într-un astfel de moment. Fiind seară, mă gândeam că va fi nevoie să intervin. Dar, spre surprinderea mea, Tudor i-a spus imediat Terezei: „Hai să găsim o soluție!”.

Nu e prima dată când folosesc această abordare. Cu toate acestea, a fost primul moment în care, obosiți fiind, au recurs la ea. Au învățat să împartă frățește, deși nu pe jumătate, de ceva timp. Au învățat să își aștepte rândul, așa cum se face în clasele Montessori, chiar dacă nu întotdeauna răbdători. Acum, observ că au învățat să vină cu soluții care să îi mulțumească pe amândoi, după adevărate negocieri și dezbateri.

Ca părinți, știu cât de greu e să ne abținem din a comenta, din a le rezolva problema sau din a lua partea unuia sau altuia dintre copii. Ni se întâmplă să o facem mai des decât ne-am dori-o, din păcate. În rarele momente în care suntem cu adevărat prezenți alături de ei, reușim să îi ajutăm să se asculte reciproc. Și, în clipele acelea, le-am spus mereu copiilor: „Hai să găsim o soluție!” sau „Oare putem găsi o rezolvare pentru problema aceasta?”.

În relația mea cu Lucian, am văzut că adesea comunicarea ne stă în cale. Ajungem la conflicte destul de serioase, dar apoi, stând la discuții, ne dăm seama că eram în lumi complet paralele. Niciunul dintre noi nu se simțea văzut, ascultat sau înțeles, așa că nu eram dispuși să facem nicio concesie. La fel se întâmplă, desigur, și cu frații.

Această îndemnare la găsirea unei soluții începe întotdeauna prin a spune sau a repeta ceea ce își dorește fiecare. Este ceea ce i-am învățat și pe copii să facă. „Am nevoie de un triunghi mov, pentru a termina vagonul de tren.” „Eu construiesc un castel și nu vreau să îl stric, că e aproape gata.” Rolul nostru de comentator sportiv sau de interpret-traducător, recomandat de atâția specialiști, este grozav pentru genul acesta de situații.

Frumusețea acestei abordări este că îi ajută pe copii să se simtă responsabili. În loc să atragem atenția asupra noastră, pentru rezolvarea conflictului din frați, îi împuternicim pe ei să găsească o soluție. Îi invităm să fie creativi, să își asculte și înțeleagă fratele în mod activ și să ia problema în propriile mâini. Le demonstrăm că avem încredere în ei, ajutându-i astfel să aibă o stimă de sine sănătoasă.

Familiile care se concentrează pe soluții în loc de vină cresc frați care au relații mai bune între ei. (Dr. Laura Markham, Peaceful Parent, Happy Siblings)

Abordarea aceasta funcționează însă atunci când copiii nu sunt copleșiți de emoții și nevoile lor de bază sunt îndeplinite. De aceea am fost mirată că au recurs la ea, chiar dacă erau destul de obosiți. În alte situații, e util doar să stăm alături de ei, să le ascultăm trăirile sau să îi atragem în alte activități.

Găsirea soluțiilor implică funcționarea părții executive a creierului nostru, deci a cortexului prefrontal. Acesta este în formare în primii ani de viață, continuându-și dezvoltarea până pe la douăzeci și cinci de ani. Pentru copiii mici, așadar, trecerea de la emoții la rațiune este uneori aproape imposibilă. (Nu de puține ori, acest proces e dificil chiar și pentru noi, adulții.) Tocmai de aceea au nevoie de mult exercițiu și de multă exemplificare din partea noastră, reușind în timp să internalizeze pașii pentru găsirea unei soluții.

Pentru că am fost crescuți cu frica de conflict, ni se pare greu să acceptăm și să suportăm certurile dintre frați. În plus, ne simțim responsabili pentru fiecare dintre ei și trăim cu teama că nu se vor înțelege când vor fi mai mari. Acest gând înseamnă, pentru mulți dintre noi, că nu ne-am făcut bine treaba, ca părinți. De fapt, tocmai acceptarea ideii că e normal să existe conflicte și asumarea rolului de ghid, nu de judecător, sunt cele care ne vor ajuta să ne conducem copiii spre succes.

Atunci când suntem atenți să plantăm semințele empatiei în relația dintre copiii noștri de la o vârstă fragedă, îi încurajăm pe fiecare în parte să strălucească în lumina oferită de atenția și aprecierea noastră, impulsionându-i astfel să-și dorească să aibă o relație frățească apropiată și plină de afecțiune. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

(Photo by Annie Spratt on Unsplash)

30 decembrie 2021
Cartea femeilor care merită mai mult

Nu suntem cine credem că suntem. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

În primăvara aceasta, când am citit A Radical Awakening, mi-am spus că va trece destul de mult timp până să o văd tradusă și la noi. Învățăturile scrise de Dr. Shefali sunt provocatoare pentru mulți. De aceea, văzând acum Cartea femeilor care merită mai mult, inspiratul titlu al traducerii românești a cărții, m-am umplut de speranță. Și, desigur, m-am grăbit să cumpăr mai multe copii, fiind un cadou extrem de potrivit, mai ales pentru femei!

Pentru mine, înscrierea la Institutul de coaching al Dr. Shefali a însemnat începutul unei profunde transformări. În căutarea unui cadru de a lucra cu părinții am dat, de fapt, peste lecțiile despre cum să mă redescopăr pe mine. În spațiul sigur creat de colegele mele, am îndrăznit să sap adânc și să mă împrietenesc cu toate fețele ego-ului meu. Și am început să lupt cu condiționările nesfârșite, pe care continui să le descopăr aproape zilnic.

Condiționarea noastră este la fel de profundă și omniprezentă cum este oceanul pentru pești. Nici măcar nu știm că suntem condiționate. Suntem profund îndoctrinate, încă din primele zile ale vieții, așa că e firesc să credem că așa funcționează lumea. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Cartea este uneori destul de greu de citit, pentru că ne provoacă adânc înrădăcinatele convingeri. Vorbind despre supunerea pe care am acceptat-o în fața patriarhatului, ne atrage atenția la rolul pe care noi îl jucăm în această opresiune. Or, acceptarea și asumarea co-creației noastre pot fi destul de dureroase. Suntem învățați de mici să căutăm mereu un vinovat, fiind astfel mai ușor să fugim de propriile trăiri.

Viața noastră e un șir lung de cauze și efecte, în care noi am jucat de fiecare dată un rol. Când începem să privim viața astfel, asumarea responsabilității devine eliberatoare. În loc să rămânem eterne victime, ajungem să fim deschiși alegerilor. Puterea noastră adevărată constă tocmai în aceasta: eu sunt cea care alege. Decizia este doar la mine, la cea mai importantă persoană din viața mea.

Nu există compasiune pentru ceilalți fără compasiune pentru sine. Toată compasiunea pentru ceilalți începe și se termină cu cea pentru noi. Dacă nu ne iubim pe noi, cum am putea spera să-i iubim pe ceilalți? (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

În discuțiile despre ego, îmi place să folosesc metafora păpușilor rusești prezentată de Dr. Shefali. În copilărie, din nevoia de a rămâne atașați de cei care ne îngrijeau, am ales să renunțăm la autenticitate. Ne-am acoperit astfel cu măști din ce în ce mai multe, ne-am ornat cu costume tot mai sofisticate, ascunzând adânc în interior esența ființei noastre.

Trezirea femeii din noi presupune eliberarea de sub condiționările culturale sau familiale, dar și îndepărtarea de aceste fețe ale ego-ului. Este o descoperire fascinantă a Reginei pe care o purtăm în noi, care știe că adevărata bogăție vine din interior. Regina își alege curtenii cu grijă, rămânând mereu fidelă propriului sine autentic.

Odată ce înțelegem că am trăit o idee a cine suntem, și nu adevărul a ceea ce suntem, începem să desprindem toate straturile care nu se potrivesc cu eul nostru autentic. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

În timpul cursului cu Dr. Shefali mă așteptam să primesc o serie de metode despre cum să facem în diferite situații cu copiii noștri. Lecția cea mai importantă pe care am primit-o, însă, a fost învățarea conceptului de a fi. Atunci când reușim să apărem autentic în fața copiilor, nu mai avem nevoie de nicio metodă de coerciție. Parentingul conștient tocmai pe asta se bazează, pe conectare mai presus de orice.

Menținerea controlului specific parentingului tradițional are nevoie, cu siguranță, de pași și tehnici de urmat. În schimb, conectarea profundă cu copilul nostru nu mai are nevoie de astfel de subterfugii. Văzând fiecare interacțiune drept o lecție de viață, părintele conștient știe să îndrepte oglinda spre propria vindecare, eliberându-și copilul de povara responsabilității. Reacțiile avute la comportamentul copilului nu mai sunt despre el, ci devin raze de lumină în înneguratul hățiș interior al părintelui.

În munca mea cu părinții apare des întrebarea: „Dar cum să fac cu copilul?”. De fapt, când explorăm fricile și nevoile neîndeplinite din spatele acestei căutări, ajungem la puternica dorință de a fi. Atât a noastră, cât și a copilului nostru. Din această stare de conștientizare și prezență începe cu adevărat vindecarea. Iar răspunsul, care a fost mereu în interiorul nostru, se relevă de la sine.

Dacă nu ne vindecăm propriile răni din copilărie, ne vom proiecta „golurile” interioare asupra copiilor noștri. […] Maternitatea devine mai puțin despre fericirea și succesul copiilor noștri și mai mult despre vindecarea noastră interioară. Trecem dincolo de rolul mamei și eliminăm egoul cu care vine acesta la pachet și, în schimb, pășim în ceva mai profund – esența noastră maternă. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Cartea femeilor care merită mai mult ne provoacă să analizăm matricea în care trăim și să îndrăznim să ieșim din ea. Expunând o parte din minciunile cu care am fost crescuți, învățăm să trecem dincolo de instituțiile care ne imobilizează. Viziunea clasică asupra dragostei, a căsniciei și divorțului, a sexualității, maternității sau frumuseții sunt câteva forme ale condiționărilor culturale. Cumințenia, această obligație pe care o primim atât de devreme, este la rândul ei o instituție care ne deformează.

Ignorându-ne esența, cultura ne obligă să intrăm în carcase predefinite, încă de mici. Neavând altă soluție, învățăm să ne contorsionăm și să ne remodelăm conform cerințelor externe. În timp, uităm cine suntem cu adevărat și ne mulțumim să trăim în sufocarea dată de exigențele mediului nostru. Precum peștii, devenim inconștienți de apa în care înotăm, singura lume pe care o cunoaștem.

Din fericire, cărți precum A Radical Awakening devin semnalul de alarmă al propriei treziri. Cu franchețea care o caracterizează, Dr. Shefali ne oferă suficiente impulsuri spre conștientizare. Mie mi-au plăcut în mod deosebit întrebările care provoacă la răspunsuri numai bune de notat în propriul jurnal. Scriind, ne reconectăm cu noi, vindecând răni pe care nici nu știam că le avem.

Cea mai profundă schimbare pe care sper să ți-o permiți este să te conectezi diferit la tine însăți. Să te bazezi pe tine și să ai încredere în propria voce. Să te vezi pentru ființa extraordinară care ești și să te pui pe tine pe primul loc. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Cartea femeilor care merită mai mult ne aruncă în necunoscut, oferindu-ne un fir de care să ne agățăm în timpul propriei treziri. Este ghidul spre trecerea într-o lume nouă, a cărei realitate ne poate părea cam singuratică, dar în care avem larghețea necesară mult-așteptatei și meritatei regăsiri a sinelui nostru autentic.

Când recunoaștem că tot ceea ce știm este că totul se schimbă și, prin urmare, nu putem ști nimic, ajungem într-un spațiu de evoluție spirituală superioară. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

21 octombrie 2021
Să nu fiți copii cuminți!

Unul dintre primele sfaturi pe care le-am dat copiilor de când erau mici a fost că nu trebuie să fie cuminți. Am avut încredere că vor ști, când vor fi pregătiți, să aleagă singuri între ce să facă sau nu. „Nu trebuie să fiți copii cuminți, ci să fiți exact așa cum sunteți voi”, rămâne îndemnul după care îi creștem.

Subiectul cumințeniei este unul dintre cele mai interesante atunci când vine vorba de creșterea copiilor. Când sunt mici, majoritatea părinților ar vrea să aibă copii care nu le ies din cuvânt. Când cresc, aceiași copii ar trebui să se transforme, peste noapte, în adulți asertivi, creativi, îndrăzneți. Desigur, e ușor de înțeles dorința părinților, chiar dacă este paradoxală.

În urmă cu câteva luni, Tudor a început să își schimbe comportamentul destul de mult. La început, am crezut că este vorba de transformarea adusă de trecerea într-o nouă etapă a dezvoltării. Când i-am ascultat mai atent mesajul, mi-am dat seama că el încerca de fapt să îmi comunice cu totul altceva. Și a urmat pentru mine și pentru noi o perioadă plină de provocări.

În furia exprimată de Tudor, mi-am regăsit emoțiile reprimate. În zbaterea lui mi-am văzut propria durere. În temerile lui mi s-au oglindit adânc ascunsele anxietăți. Exprimarea lui directă era în puternic contrast cu comportamentul meu de copil uneori mult prea cuminte. Tocmai de aceea, exploziile lui m-au făcut să privesc cu mai multă atenție retragerea și tăcerea Terezei din acele momente.

A durat câteva săptămâni până am descoperit ce anume era greșit în lumea lui Tudor. Când am înțeles, am intrat cu toții într-un proces de reprioritizare, vindecare și transformare. Am învățat să ne ascultăm mai bine pe noi înșine și unii pe alții. Am trecut prin momente de furie, neputință, spaimă și durere, dar și prin clipe dulci, de fericire împărtășită și iubire necondiționată.

Reacția tradițională a adulților este de a corecta comportamentul copilului. Fără a ține cont de stadiul de dezvoltare în care acesta se află, adesea îi punem în cârcă așteptări pe care nici noi nu le putem îndeplini. Lui Tudor i s-a spus să se controleze, să se calmeze, să nu vorbească urât sau să nu lovească de către adulți care făceau exact asta chiar în acele momente. Din păcate, m-am numărat uneori și eu printre ei. Din fericire, am putut reveni repede în colțul copilului meu.

Copiii mici sunt făcuți să creadă că dezvoltarea lor normală, exprimată adesea prin opoziție, accese de furie și chiar printr-un comportament sfidător, extrem de categoric, reprezintă o inconveniență și, prin urmare, că trebuie să le fie rușine de acest lucru. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Problema corectării comportamentului este că ignoră complet emoția care stă la baza lui. Mesajul dat copilului nu este să nu lovească, ci că ceea ce simte nu este în regulă. Când doar oprim comportamentul, nu îi lăsăm copilului niciun mijloc de a-și exprima trăirea. Astfel reprimată, ea poate duce la accese de furie necontrolată, la dependențe și boală. În loc să îl educăm emoțional, îl închidem într-o cutie a constrângerilor lipsite de viață, în care nu are cum altfel să se simtă decât singur și neînțeles.

-Tudor, tu te simți iubit?
-Mă mai simt… (A urmat un moment de reflecție.) Azi m-am simțit. Ieri nu.

Mi-a trebuit ceva timp să trec peste trăirile stârnite de această discuție. Dar am înțeles exact ceea ce voia să îmi transmită. Și, din nou, m-am oglindit pe deplin în singurătatea lui. Copiii cuminți sunt iubiți. Cei care provoacă, sunt respinși, amenințați, rușinați, pedepsiți, abandonați. Mesajul e clar: te iubesc atunci când te comporți în așa fel încât eu să mă simt bine. Mai ales la vârsta copilăriei, ne e peste puteri să înțelegem că nu e despre noi, ci doar despre golul din celălalt.

„Furia este energia pe care Mama Natura ne-o oferă, copii fiind, pentru a face un pas în față în numele nostru și a spune <eu contez>”, spune terapeutul Joann Peterson. (Dr. Gabor Maté, When the Body Says No)

Rolul nostru, ca părinți, rămâne să-i învățăm, cu răbdare și blândețe, cum să își exprime furia fără a încălca barierele celor din jur. Lucru destul de greu de făcut, de altfel, întrucât nici nouă nu ne-au fost întotdeauna respectate granițele în copilărie.

Copilul cuminte și baba frumoasă erau iluzii odinioară. Cum de am schimbat între timp așteptările? De ce vrem ca ele să fie acum norma? Ambele, fiecare în felul ei, nu sunt decât fațade sub care învățăm să ne ascundem. Tocmai de aceea, „Să nu fiți copii cuminți” rămâne o permisiune importantă de a rămâne autentici pe care noi, ca părinți, le-o putem oferi copiilor noștri.

Când am reușit să fac un pas în spate și să primesc furia lui Tudor, oricum a simțit nevoia să o exprime, totul s-a schimbat între noi. Am devenit plasa lui de siguranță și i-am arătat că ceea ce simte nu e periculos. De aici, am putut să ne îndreptăm înspre moduri sigure, dar eficiente, de eliberare a energiei care îi străbătea corpul. I-am normalizat trăirile și i-am dovedit, dincolo de cuvinte, că îl aud și îl înțeleg. Am primit, la schimb, unul dintre cele mai senine chipuri de copil pe care le-am văzut vreodată. Un zâmbet abia perceptibil, o ușoară înclinare a capului, urmate de multe îmbrățișări neașteptate în fiecare zi.

Copiii ne vorbesc neîncetat. Uneori, reușesc să articuleze aproape inteligibil ceea ce îi deranjează. Alteori, nu știu nici ei ce e în neregulă în lumea lor. Știu doar să își asculte corpul și să reacționeze la semnalele de alertă primite. Copiii cuminți învață să își reprime trăirile, se refugiază în ecrane, în mâncare, în prea mult studiu, în orice simt că le aduce confort. Copiii fără mantie le exprimă tumultuos, așa cum știu ei mai bine, pentru a se simți văzuți și auziți.

Ultimele luni m-au ajutat să trăiesc profund mesajul parentajului conștient. Copiii cuminți sunt cerința și așteptarea părintelui care se definește prin comportamentul copilului său. „Să nu fiți copii cuminți” e mesajul celui care înțelege că a fi părinte nu e despre ceea ce face copilul, ci despre felul în care adultul alege să îi răspundă, clipă de clipă. Cu prezență, compasiune și înțelegere.

-Tudor, azi te-ai simțit iubit?
-Da, acum mă simt iubit tot timpul.

(Photo by Justin Young on Unsplash)

9 octombrie 2021
Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

În urmă cu câteva săptămâni, le-am făcut copiilor un tiramisu fals. Îi spun așa pentru că nu urmează rețeta originală, ci e una adaptată pentru noi. În loc de cafea, folosim Inka, și în loc de crema de ouă crude amestec mascarpone cu un iaurt grecesc. Păstrăm însă cacaua de deasupra, ceea ce cred că e de fapt atracția principală pentru Tudor și Tereza.

Fiind cald, copiii m-au rugat să le duc mâncarea afară și au vrut să începem direct cu tiramisu. Nu le-am cerut în mod deosebit să respecte ordinea tradițională a prezentării mâncării, cu atât mai mult când nu suntem la masă cu alte persoane. Am avut mereu grijă să avem alegeri sănătoase și să le oferim pe cele mai nepotrivite ocazional. De multe ori, nici nu avem două feluri de mâncare la masă, ci unul care să cuprindă cât mai multe grupe alimentare.

După ce a mâncat aproape jumătate din porția ei, Tereza l-a împins hotărâtă și a zis: „Nu mai vreau tiramisu, vreau mâncare de dovlecei!”. Când și-a terminat porția din farfurie, și Tudor a cerut, la rândul lui, dovlecei. Pentru noi nu este un scenariu neobișnuit, dar am observat că în alte familii nu se întâmplă întotdeauna la fel.

Am ezitat destul de mult înainte de a scrie această postare, pentru că nu vreau să fie una despre sfaturi nutriționale. În schimb, intenția mea este să scriu despre relații. Nu doar despre conectarea atât de esențială dintre părinți și copii, ci și despre relația copiilor cu mâncarea.

Ca părinți, ne dorim tot ceea ce e mai bun pentru copiii noștri. Din păcate, de cele mai multe ori, grija aceasta devine doar o formă de control. În loc să îi lăsăm să își găsescă singuri preferințele, le impunem pe ale noastre, cu consecvență. Începem să facem asta cu hainele pe care le îmbracă, cu mâncarea pe care le-o dăm sau cu programul de somn. Când sunt mai mari, facem asta chiar și cu prietenii pe care îi au sau cu materiile pe care le studiază.

Când copiii se revoltă, o luăm ca pe un atac personal. Când se supun, ne bucurăm că sunt cuminți și ne putem înțelege cu ei. Din păcate, în ambele cazuri, ratăm conectarea cu copilul nostru, exact așa cum e el. Îi demonstrăm că nu avem încredere în el și îl facem să se îndoiască de sine. Litaniile la care îl supunem îl împiedică să își exprime creativitatea și să se conecteze el însuși cu propriul sine.

Ori de câte ori evaluăm comportamentele copilului în funcție de agenda noastră, îi ignorăm unicitatea și dovedim o lipsă de considerație pentru sentimentele sale. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

Probabil cea mai evidentă condiționare a copilăriei este cea referitoare la mâncare. „Termină tot din farfurie!”, „Nu primești desert până nu mănânci friptura!”, „Nu îți place ciorba? Dar e atât de bună!”, „Dacă nu mănânci ce am gătit, nu primești nimic altceva!”, „Nu îți mai dau supă, trebuie să mănânci și felul doi!” sunt doar câteva dintre expresiile pe care le spunem repetat copiilor. Din păcate, ele nu au nimic de-a face cu grija, ci doar cu controlul.

Am privit relația cu mâncarea la fel precum toate celelalte. Atunci când adultul pregătit creează mediul, copilul este liber să aleagă. Întocmai cum nu îi impunem unui copil activitatea cu care să lucreze, nu îi impunem nici ceea ce să mănânce. De aceea în Montessori rolul adultului este esențial mai ales în pregătire, nu în desfășurarea învățării propriu-zise. Mediul potrivit înseamnă inclusiv limite, care sunt revizuite pe măsură ce copilul se dezvoltă. Și, la fel ca în alte situații, adultul are rolul de a servi drept model.

Am evitat să prezentăm anumite feluri de mâncare ca fiind mai presus decât celelalte. Nu le-am lăudat excesiv și nu am insistat să fie mâncate. Le-am cerut însă copiilor să guste din ceea ce nu au mâncat niciodată. Și le-am lăsat întotdeauna opțiunea de a scoate din gură ceea ce nu le place. Văd asta drept continuarea firească a autodiversificării pe care am aplicat-o cu fiecare dintre ei.

Pe când avea vreo doi ani, Tudor se ținea departe de roșii. L-am lăsat în pace, având mereu pe masă alte legume, dar continuând să le mâncăm noi. Acum, sunt printre preferatele lui, fiind rândul Terezei să le respingă. Și s-ar putea ca peste două veri situația să se schimbe din nou, pentru un timp. La fel ca tot ceea ce ține de dezvoltarea copiilor, nici relația cu mâncarea nu este una liniară. Dacă ne urmărim pe noi înșine, e ușor să ne dăm seama de asta.

Când copiii își doresc ceva care atinge limitele noastre, găsim alternative sau planificăm împreună data când ne vom putea împlini cu toții dorințele. Și, dacă niciuna dintre variante nu e potrivită, atunci le ascultăm frustrarea și le stăm alături cât de bine putem. Mai ales când vine vorba despre relația cu mâncarea, suntem atenți să nu îi învățăm să își mănânce emoțiile, ci să le simtă în spațiul sigur creat de prezența noastră.

Copilul mic are trei domenii în care poate deține controlul: mâncatul, somnul și folosirea toaletei. Cred că tocmai de aceea acestea sunt și terenurile pe care se dau cele mai multe lupte de putere. Dacă nu reușim să ne oprim la timp, înlocuind controlul cu conectarea, ele se pot transforma în ancore emoționale de care copilul se va desprinde greu, chiar și la maturitate. Îi va fi aproape imposibil să își folosească busola internă pentru a-și onora preferințele. Va avea mult de căutat prin straturi suprapuse de control și condiționare, pentru a-și restabili relația, atât de timpuriu pierdută, cu propriul sine.

Pentru a păși în viață ca o ființă umană sigură pe sine și pe locul său în lume, un copil trebuie să aibă ocazia să opună rezistență. Sarcina părintelui este să nu-i strivească tendința către asertivitate, ci să-i dezvolte această pornire, astfel încât copilul să devină o persoană deplină care-și cunoaște propria minte și care nu se teme să-și exprime propria poziție, cu riscul de a ne răni orgoliul sau de a acționa contrar filmului din mintea noastră. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

(Photo by Hannah Tasker on Unsplash)

8 august 2021
Ticurile copiilor și părinții

În ultima săptămână, Tudor a început să aibă ticuri. Știu că a trecut printr-o perioadă mai stresantă, la fel ca noi, de altfel. De fapt, chiar dacă nu ne-am dat seama de cauza exactă a anxietății lui, suntem aproape siguri care sunt momentele care ne-au adus aici. Ticurile copiilor apar mereu în discuțiile mele cu părinții, pentru că ele sunt destul de obișnuite în copilărie.

Din fericire, știam de la dr. Shefali că cel mai important este să nu reacționăm la ticuri, care sunt doar vârful aisbergului. Când copiii nu sunt lăsați să își exprime trăirile sau nu se simt în siguranță să facă acest lucru, le vor reprima. Din păcate, sentimentele reprimate vor ieși la suprafață în mod inconștient și necontrolat. Ticurile copiilor sunt doar unul dintre aceste moduri de exprimare a trăirilor înnăbușite.

Parentingul conștient este despre conectare, nu control. Și, în loc să se concentreze asupra copilului, întoarce oglinda înspre părinte. Ne-a fost destul de ușor să identificăm situațiile stresante și reacțiile nepotrivite avute față de copii, care le-au provocat anxietatea. De aceea, în loc să ne concentrăm asupra îndepărtării efectelor, e important să rezolvăm cauzele. Ca părinți, vrem mereu să avem soluții, să putem face ceva, pentru a simți că suntem eficienți. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face, este doar să fim. Să stăm lângă copii și să le dăm de înțeles că orice ar face și orice ar spune, noi continuăm să îi iubim și să le fim alături.

A-l însoți pe celălalt, cu emoțiile sale dureroase, este dificil. Instinctul nostru ne îndeamnă să îl salvăm din fața suferinței. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

Când observăm ticurile copiilor, devenim și mai anxioși. Dar reacția noastră nu le aduce liniștire, dimpotrivă. În loc să fim prezența calmă de care au nevoie, suntem un motiv suplimentar de îngrijorare. Dacă îi atragem mereu atenția asupra ticului, îl transformăm dintr-o reacție inconștientă într-un gest conștient. Chiar dacă nu folosim cuvinte, privirile sau starea noastră le pot da de înțeles copiilor că ceva nu e în regulă. Din păcate, ei vor înțelege din reacțiile noastre că ceva nu e în regulă cu ei.

Prezența conștientă este practica salvatoare și în aceste momente. În loc să ne lăsăm furați de temeri, de noianul de gânduri a ceea ce s-ar putea întâmpla, e recomandat să revenim de fiecare dată la clipa prezentă. Putem căuta chiar exerciții care să-i ajute și pe copii să facă acest lucru. Noi stăm așezați în pat și privim norii de pe cer, prin fereastra de deasupra noastră. Sau facem liniște și ascultăm sunetele din jurul nostru.

La fel ca atunci când comportamentul copiilor este nepotrivit, ticurile sunt mesajul clar pentru mine că e nevoie de conectare. Deși abordarea tradițională ne învață să pedepsim, să mustrăm sau să rușinăm copiii, studiile ne demonstrează că ar trebui să facem tocmai contrariul. Înainte de a încerca să corectăm, e important să ne conectăm. De regulă, conectarea autentică rezolvă de la sine și comportamentul. Dacă înțelegem că mesajul copilului nu este că dorește să ne facă rău, ci că nu se simte în siguranță, vom ști să îi răspundem cu blândețe și iubire.

Vrem, pentru copiii noștri, să fie în siguranță. Vrem, de asemenea, să aibă un puternic sentiment de siguranță. Acesta este antidotul anxietății. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

Unul dintre cei spre care mă îndrept când vine vorba de anxietatea copiilor este dr. Lawrence Cohen. Abordarea sa, a parentajului prin joacă, este potrivită pentru fiecare copil. În cărțile sale discută îndelung despre acest subiect, cu precădere în Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor. Luând pe rând variantele pe care le avem atunci când vine vorba de frici, el recomandă statul pe muchie. Cu alte cuvinte, să avem parte de înfruntarea fricii cu susținere, dându-ne voie să simțim trăirile pe care ni le stârnește.

Celelalte trei variante sunt însă cele la care apelăm noi cel mai des. Fără să ne dăm seama, ne susținem copiii să evite complet frica, protejându-i mai mult decât ar avea nevoie. Alteori, îi punem în situația nodurilor-albe, obligându-i să-și înfrunte frica, deși o fac cu pumnii strânși atât de tare, încât li se albesc. De multe ori, copiii sunt deja copleșiți de ceea ce li se întâmplă, fiind inundați de frică, moment frustrant pentru noi, care încercăm să discutăm rațional cu ei.

Înfruntarea-și-simțirea este abordarea pas cu pas pe care o susține dr. Lawrence Cohen. Atunci când știm de ce anume îi este frică copilului, îi stăm alături și îl lăsăm să înfrunte pericolul în ritmul propriu. Fără a-l încuraja spre evitare sau a-l inunda, scufundându-l în emoții, îi arătăm că are mereu locul sigur la care să se întoarcă. Pentru a reuși în demersul acesta, cartea abundă de idei de jocuri, care sunt adevărate rețete împotriva îngrijorării.

Este în regulă dacă nu știți întotdeauna de care dintre aceste lucruri au nevoie copiii voștri. Dacă abordați situația cu empatie și jucăuș, o să descoperiți împreună. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

Tudor ne-a cerut mai des în ultimele zile să ne jucăm „E al meu! Ba al meu!”, jocul care îl face în continuare să râdă cu poftă în brațele noastre. Am petrecut intenționat mai mult timp împreună și am încercat să fim și mai atenți la nevoile lui. Am povestit și eu mai des cu animalele, deși este activitatea care îmi displace și pe care o las mereu în seama altor adulți. Joaca aceasta cu animalele de pluș pe care le animăm este însă preferata lui Tudor și știu cât de importantă este conectarea obținută astfel. Hârjoneala este de asemenea o metodă bună de a interacționa cu copiii în orice situație, și cu atât mai mult în aceste momente.

Să-ți lași copiii să te sperie, să te prindă, să te atace sau să se lupte cu tine, doborându-te la podea, este o metodă minunată pentru ei să-și consolideze încrederea. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

În urmă cu câțiva ani, Tudor a mai avut o perioadă de ticuri. A fost tare greu să îl vedem atunci, pentru că gestul repetat îi lăsa urme vizibile pe față. La început, am încercat să îl corectăm, dar asta nu a făcut decât să înrăutățească situația. Când am reușit să facem un pas în spate, să schimbăm ușor mediul și să luăm presiunea de pe umerii lui, ticurile au dispărut treptat.

De data aceasta, nu am mai avut aceleași temeri. Știu că nu va crește având aceste ticuri și că sunt în mare măsură cauzate de situații create de noi. Am întors în primul rând oglinda înspre noi, ca părinți, pentru a vedea ce avem de reparat la noi. Și am reanalizat mediul copiilor, căutând moduri de a-i ajuta să se simtă susținuți. Cu cât se simt mai iubiți și mai în siguranță, cu atât le va fi mai ușor copiilor să îndrăznească să își înfrunte temerile. Parafrazând-o pe Maria Montessori, rolul nostru e să le fim alături, pentru a-i ajuta atât de mult cât e nevoie și atât de puțin cât e posibil.

Legătura de iubire pe care o creăm cu copiii poate reprezenta un adevărat zid de protecție în jurul lor, pentru totdeauna. (Susan Stiffelman, Parenting conștient)

Acest articol reprezintă doar relatarea experienței noastre. Ticurile copiilor pot fi și un simptom pentru anumite afecțiuni, de aceea este important să luați legătura cu un specialist, dacă simțiți că situația o impune.

(Photo by Юлія Дубина on Unsplash)

18 iulie 2021
Vi se fac toate poftele!

De dimineață copiii s-au trezit extrem de devreme și plini de energie. Pentru că nu mă simțeam bine și voiam să mai dorm, l-am rugat pe Lucian să îi preia. Ghiduși, copiii voiau să se joace, folosindu-mă pe post de tobogan. Vrând să mă apere, Lucian le-a spus: „Vi se fac toate poftele și voi nu o lăsați să doarmă!”.

Bine intenționată, afirmația lui m-a trezit de-a binelea. Am rămas în pat, gândindu-mă la mesajul acesta care mi se părea nedrept. La fel ca multe expresii din vocabularul nostru, și aceasta îi transmite copilului ideea că nu e de ajuns. E ca și cum ceea ce noi facem pentru el e un favor pe care i-l acordăm. Nu facem lucruri pentru că el le merită, orice ar fi, ci pentru că noi urmărim ceva. Condiționarea implicită este atât de evidentă!

În plus, „vi se fac toate poftele” nu este despre copil, cât este despre părinte. Este o dovadă indirectă a faptului că nu știm să punem limite, ceea ce duce la frustrarea noastră. Deși am făcut ceea ce copilul ne-a cerut, nu am fost întru totul de acord cu asta. Nu am fost, așadar, autentici cu noi înșine. În plus, ne lăsăm copleșiți de teama, nejustificată, că ne răsfățăm copilul.

În general, nu ne place să îi refuzăm pe cei din jur, deoarece ne este teamă că nu ne vor mai plăcea sau că vom avea conflicte. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Preluând tiparul învățat în copilărie, suntem tentați adesea să îi învinovățim pe ceilalți pentru ceea ce ni se întâmplă. Din păcate, acest obicei ne este nociv atât nouă, cât și copiilor noștri. Pe noi ne împiedică din a ne conecta cu propriul sine și cu ceea ce simțim. Orientați mereu în afară, ne este practic imposibil să ascultăm ceea ce organismul încearcă să ne comunice.

Efectul asupra copiilor este la fel de insidios. Dependenți de iubirea și atenția părintelui, ei ajung să simtă că sunt cauza nemulțumirii noastre. Stima lor de sine are de suferit, iar încrederea în sine le este profund erodată. Și, la fel ca noi, adulții, copiii vor învăța să fugă de propriile trăiri, urmându-ne exemplul.

Analiza de mai sus nu se vrea nicicum a fi un apel la a-i învăța pe copii că orice le este permis. Dimpotrivă, am scris de multe ori despre importanța stabilirii limitelor pentru copii. Parafrazând-o pe Maria Montessori, putem spune că a oferi prea multă libertate unui copil încă nepregătit este o piedică în calea dezvoltării. Dar limitele se stabilesc atunci când suntem calmi și se mențin cu blândețe și consecvență.

„Vi se fac toate poftele” este doar una dintre expresiile pe care le-am învățat în copilărie și pe care le repetăm fără a le conștientiza cu adevărat. Mă surprind adesea spunându-le copiilor propoziții asemănătoare. Oricât de mult mi-aș dori să le elimin cu totul, știu că acest lucru este nerealist. Este ceea ce Lucian și cu mine ne spunem adesea: „Îmi dau seama că nu e bine, dar uneori e atât de greu!”.

Din fericire, conștientizarea e pasul esențial al acestui proces. În loc să perseverăm în convingerea arhaică a superiorității părintelui, ne oferim autocompasiunea necesară pentru a ne accepta exact așa cum suntem. Din acest punct de vulnerabilitate, pornim în călătoria transformării noastre.

Oricât de mult ne-am dori o abordare conștientă în toată perioada creșterii și educării copiilor, a fi responsabili pentru îngrijirea și hrănirea unui copil nu ne anulează personalitatea și nu ne îndepărtează nevoile, dispozițiile sau dorințele. […] Desigur, câteodată ne simțim plini de resentimente. Există situații când ne pierdem cumpătul. În unele zile, spunem niște lucruri pe care mai apoi le regretăm. Pur și simplu, așa stau lucrurile. Secretul nu constă în a face experiențele neplăcute să dispară, ci în a ne împăca cu faptul că ele există.” (Susan Stiffelman, Parenting conștient)

(Photo by Caroline Hernandez on Unsplash)

23 mai 2021
Asta e o amenințare!

Zilele acestea am avut mai multe momente pline de provocări. În timpul unuia dintre ele, i-am spus lui Tudor: „Vezi, ai spus că nu o să faci așa și ai făcut. Data viitoare, una o să spun și eu, și alta o să fac!”. Desigur, după câteva clipe m-am trezit din momentul copilăresc și am avut puterea să mă retrag. Când a venit lângă mine, Tudor mi-a spus hotărât: „Asta e o amenințare! Să nu-mi mai spui așa!”.

Da, avea dreptate. Deși voalată, afirmația mea se voia a fi o amenințare. Din fericire, i-am învățat pe copii despre ce înseamnă asta și cum să citească printre rânduri. Uneori, ne e foarte greu să ne abținem din a recurge la metodele cu care am fost crescuți. Și oricât de mult am încerca să stăm departe de pedepse și recompense, ni se întâmplă să ne surprindem alunecând pe panta disciplinei tradiționale.

Pedepsele, pauzele disciplinare și folosirea amenințărilor în mod arbitrar, pentru a-i face pe copii să se simtă vinovați sau pentru a-i domina, nu sunt caracteristicile unui parentaj eficient, ci trăsăturile unui parentaj iresponsabil și inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

De câte ori am încercat eu sau alții să îi condiționăm pe copii, am avut maturitatea de a le atrage atenția asupra acestui fapt. Le-am explicat cum sună o amenințare sau ce ar presupune o pedeapsă. I-am învățat că nu e despre ei, ci doar despre ceilalți. Și că ajunge să fie despre ei doar dacă își cedează puterea propriilor sentimente.

Felul în care vorbim cu copiii, oricât ar fi de mici, contează. Într-o zi, când o să ne așteptăm mai puțin, probabil, ei ne vor arăta cât de bine au înțeles ceea ce le-am repetat, aparent fără a fi auziți. Și chiar dacă e mai grea, calea aceasta e, cu siguranță, mai plină de satisfacții. Pentru mine, cea mai importantă dintre toate este tocmai această conștientizare de care copiii dau dovadă în relația cu ei înșiși, dar și cu ceilalți.

Adulții copilăriei mele au știut foarte rar să își recunoască greșelile. Și când au făcut-o, a fost destul de stângaci și uneori în moduri nepotrivite. Frumusețea parentajului conștient este tocmai renunțarea la ierarhia disciplinară. Întocmai ca în Montessori, adultul rămâne ghidul copilului, dar asta nu înseamnă că se situează mai presus de acesta.

Ne e mai ușor să observăm comportamentul nepotrivit la cei din jur, decât la noi. Uneori, pot să îi arăt lui Lucian mult mai ușor felul în care greșește, decât să văd ceea ce fac eu nepotrivit. De aceea mă bucur când Tudor și, mai nou, și Tereza, îmi atrag atenția când greșesc. Și, în loc să mă condamn pentru erorile mele, le accept și le discut împreună cu ei.

Desigur, nu e întotdeauna cea mai confortabilă soluție. Dar, pe termen lung, știu că este cea mai rodnică. Cu fiecare acceptare blândă, voi învăța să fiu mai bună cu mine. Și, cu fiecare discuție deschisă, copiii vor învăța că își pot recunoaște liniștiți propriile greșeli. Vor ști să își identifice mai bine trăirile și să ne spună clar ce anume le place și ce nu.

„Asta e o amenințare!” e doar una dintre lecțiile pline de semnificații primite de părintele pornit pe calea parentajului conștient.

Ori de câte ori observ ceva despre mine care nu-mi place sau ori de câte ori ceva nu merge bine în viața mea, repet în tăcere următoarele fraze: Acesta este un moment de suferință. Suferința face parte din viață. Fie ca eu să fiu bună cu mine în acest moment. Să-mi ofer compasiunea de care am nevoie. (Kristin Neff, Self-Compassion: Stop Beating Yourself Up and Leave Insecurity Behind)

(Photo by Phinehas Adams on Unsplash)

9 mai 2021