Etichetă: Dr. Shefali Tsabary

Secretul lui Milton

Una dintre cele mai interesante cărți pentru copii pe care le avem este Secretul lui Milton. Scrisă de Eckhart Tolle și Robert S. Friedman, cartea îi învață pe copii despre cadoul prezentului. Potrivită pentru cei de peste 7-8 ani, cartea poate să le fie citită și unora mai mici. Chiar dacă nu vor înțelege la început mesajul profund, vor regăsi în ea suficiente informații interesante.

Acum câteva zile, pe când eram afară cu copiii, a trecut pe lângă noi o fetiță care plângea tare. Era atât de afectată, că mergea tremurând de spaimă și de plâns. Am întrebat-o dacă e bine și s-a oprit să îmi răspundă. Cred că era în primele clase gimnaziale. Mi-a spus că niște băieți de la școală o tachinează și strigă porecle după ea și încă o colegă. În ziua aceea, o împinseseră pe scări, după ce o trăseseră de ghiozdan. Mi-a confirmat că era foarte speriată, atât din cauza agresiunii, cât și pentru că era să se lovească tare la cap.

Mi-a mai spus că discutase cu bunica unuia dintre băieți, să-i spună ce s-a întâmplat, dar bunica a început să urle la ea. Plângând, mi-a spus că nimeni nu poate face nimic, că profesoara de engleză le dă dreptate ei și colegei, dar îi spune că nu are ce să le facă băieților. Era supărată și pentru că toți ceilalți copii s-au luat după ei și o strigă cu aceleași porecle.

Discutând cu ea, fetița s-a mai liniștit puțin. Nu mai avea mult până acasă, unde abia aștepta să îi spună mamei ei toată întâmplarea. A plecat grăbită, dar fără să mai plângă sau să tremure.

Desigur, întâlnirea ne-a marcat profund, și pe mine, și pe copii. Întocmai ca atunci când l-am întâlnit pe băiețelul din parc, Tudor și Tereza mi-au cerut deja de câteva ori să le repet povestea fetiței care plângea. Le e foarte greu să înțeleagă de ce băieții au împins-o și i-au vorbit urât. Pentru mine, exemplul acesta de agresiune între colegi este un subiect serios de gândire.

Întocmai ca în povestea fetiței noastre, și în Secretul lui Milton este vorba de un episod de bullying. Când ne-am întors acasă, am luat din nou cartea la recitit, alături de copii. Încă de prima dată când am citit-o, Tudor a fost impresionat de Brutus, dobermanul care apare în visul lui Milton. De data aceasta, însă, am povestit mai mult despre ce se întâmplă în scena respectivă, ajutându-l să depășească teama de câinele fioros.

Titlul cărții a fost la început o provocare pentru mine, întrucât i-am învățat pe copii că nu avem secrete. Dar am povestit îndelung cu ei despre faptul că nu toată lumea înțelege importanța sentimentelor. Am testat ușor exercițiile de mindfulness din carte, deși nu sunt încă pregătiți complet pentru ele. Dar făcând asta câte puțin, de fiecare dată, vor învăța tot mai mult să își îndrepte atenția înspre propriul corp.

Am discutat destul de mult în ultima vreme cu ei despre concepte care mi se par importante. Amândoi folosesc destul de des expresia „e despre tine, nu e despre mine”, pe care în timp o vor interioriza mai profund. Când au observat o fetiță mâncând pe stradă, m-au întrebat de ce face asta. Noi le-am spus mereu că nu mâncăm pe stradă sau în parc, așa că au rămas mirați să o vadă pe ea făcând asta. Și atunci le-am spus că suntem diferiți și facem alegeri diferite. Am repetat fraza aceasta și când au întrebat despre obiceiuri diferite observate la alte familii. În timp, ne va ajuta să stăm departe de comparații și de folosirea justificării „vreau sau fac, pentru că și x are sau face”.

Secretul lui Milton este cartea pe care mi-ar fi plăcut să o citească și fetița de mai sus. Ar fi înțeles de ce e bine să discute despre ceea ce se întâmplă, așa cum ea intenționa să facă, dar cum altor copii le e uneori foarte greu. Probabil de teama de a fi certați, pedepsiți sau din rușine, mulți aleg să nu discute despre astfel de evenimente cu alții.

Dar ar mai fi învățat și cum să fie puternică. La fel ca în Superpowered, ar fi găsit instrumente care să o ajute să scape de gânduri și temeri. Și ar fi înțeles mai bine că nefericirea acelor băieți îi face să își dorească să fie și alții nefericiți.

[…] Atunci când simți lumina în interiorul corpului tău, ești în interiorul Prezentului. Și nu-ți mai e frică. Lumina te ajută să te simți puternic. (Eckhart Tolle, Robert S. Friedman, Secretul lui Milton)

L-am auzit de câteva luni pe dr. Gabor Maté discutând despre pandemia actuală. Întrebarea care i-a fost adresată era despre trauma colectivă prin care trecem. Dar el a simțit nevoia să rectifice exprimarea. Pentru că, de fapt, nu trecem printr-o traumă, ci printr-o criză colectivă. Felul în care ne raportăm la această experiență o poate transforma sau nu într-o traumă.

Reziliența înseamnă să trecem prin evenimente stresante și să ne revenim după aceea. După cum spunea dr. Laura Markham, a fi rezilient înseamnă să resimțim conștient greutățile vieții și să fim apoi în stare să mergem mai departe. Mi-aș dori să ne reîntâlnim cu „fetița care plângea că au împins-o băieții pe scări”, cum o numește Tereza când îmi cere să discutăm despre ea. I-aș spune, cu siguranță, despre Secretul lui Milton.

7 martie 2021
Să fii cuminte!

„Să fii cuminte!” a devenit una dintre expresiile care ne deranjează cel mai mult în ultima vreme. Nu le-am spus-o niciodată copiilor, nici eu, nici Lucian, dar au auzit-o din alte părți. De la început le-am spus că ei nu trebuie să fie cuminți, ci doar să fie ei înșiși.

La fel ca în cazul altor expresii, precum „M-am supărat pe tine!” sau „Să îți fie rușine!”, acest „Să fii cuminte!” este doar un mod de a condiționa copilul. Suntem atât de obișnuiți să îi modelăm așa cum vrem noi, încât uităm să îi vedem pe ei, așa cum sunt cu adevărat. Cu atât mai mult atunci când ne începem fraza spunând: „Dacă nu ești cuminte, …”.

Realitatea este că suntem îngroziți de faptul că, dacă nu se vor ridica la nivelul tuturor așteptărilor lui „a fi bun”, nu vor reuși în viață. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Reversul unui titlu precum „Nu există copii răi!” ar fi acela că nu există nici copii cuminți. Copiii sunt, pur și simplu, fără să aibă nevoie de a fi etichetați. Pentru că „bun”, „cuminte”, „rău”, „încăpățânat” sau „timid” nu sunt altceva decât etichete pe care noi le dăm copiilor.

Din păcate, repetate prea mult sau prea des, aceste etichete se lipesc de ei și ajung să le internalizeze. Mai târziu, le va fi foarte greu să scape de aceste convingeri care îi vor limita.

Din nefericire, cuvintele negative ne influențează mult timp, în timp ce uităm rapid lucrurile pozitive spuse despre noi. Se întâmplă așa pentru că stima noastră de sine intrinsecă a fost subminată de la o vârstă foarte fragedă, încât sentimentul de rușine pare instantaneu foarte familiar și psihicul nostru îl absoarbe inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Pentru părinți, copiii cuminți sunt idealul. Atunci când ei se comportă cum trebuie, când nu creează probleme, părintele simte că a reușit să îi crească „așa cum trebuie”. Ne simțim împliniți în rolul de părinte și ne mândrim cu realizarea noastră. Copiii devin bulina propriei noastre cumințenii, pe care o purtăm cu mândrie în piept.

[…] Dacă ne uităm cu atenție, putem vedea că bunătatea copilului este măsurată în funcție de cât de mult se potrivește comportamentul copilului în viața noastră. […] Copiilor li se pune eticheta de „liniștiți” pentru că ne fac viața mai ușoară.[…] Gravităm înspre acei copii care nu ni se împotrivesc sau nu contestă convingerile noastre adânc înrădăcinate. Iubim copiii „buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul. Din moment ce nu ne obligă să conștientizăm anumite probleme incomode pentru noi, îi răsplătim tratându-i preferențial. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Din păcate, cumințenia impusă copiilor nu le aduce niciun beneficiu, ba dimpotrivă. Îi învățăm să fie supuși, să își caute mereu validarea în exterior și să își ignore vocea autentică. Ajung să își ignore propriile nevoi, dorințe sau sentimente și să se pună mereu pe ultimul loc. Îi învață că nu îi iubim așa cum sunt ei cu adevărat și că ceea ce simt și exprimă e periculos.

Copiii cuminți nu sunt încurajați să exploreze. Prea preocupați să se conformeze normelor prescrise, nu știu și nu îndrăznesc să fie creativi sau inovatori. Ei învață că e mult mai sigur să facă așa cum li se spune și să îi urmeze pe alții. Având o stimă de sine scăzută, pot accepta mult mai ușor ceea ce li se întâmplă, chiar dacă au de suferit din cauza asta.

A crește copii care știu că nu trebuie să fie cuminți e o provocare. Deși rezultatele pe termen lung sunt de netăgăduit, cele pe termen scurt sunt greu de suportat. Dar nu le putem cere copiilor să fie cuminți doar atâta timp cât sunt mici. Pentru că rolul nostru, ca părinți, nu e să creștem copii, ci adultul de mâine.

Ceea ce ne dorim, cred, este să creștem copii care să își pună întrebarea: „Ce fel de persoană vreau să fiu?” (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

(Photo by Robert Eklund on Unsplash)

22 noiembrie 2020
Superputerile copiilor

De curând, am citit una dintre cele mai practice cărți pentru copii. Superpowered vorbește despre superputerile copiilor, cele cu care ne naștem cu toții, așadar. Scrisă într-un limbaj lejer, pentru a fi ușor înțeleasă de copiii peste opt ani, cartea e plină de imagini sugestive, ilustrații atractive și exerciții interesante.

Pe lângă faptul că le oferă copiilor instrumentele prin care să înfrunte anxietatea, în loc să se ferească de ea, cartea e și o introducere excelentă în lumea emoțiilor. Ca adult, mi-a fost destul de greu să învăț un limbaj pe care nu l-am cunoscut de mică. Recuperez acum cât de mult pot, iar astfel de cărți mă ajută să le fac învățarea mai ușoară copiilor.

Folosindu-se de acronimul POWER, care în limba engleză înseamnă putere, autoarele trec în revistă superputerile copiilor.

Unul dintre conflictele dese dintre adulți și copii e dat de planurile diferite în care acționăm. Copiii trăiesc mereu aici și acum, pe când adulții sunt cu gândul la viitor, la planuri și programe. Exploratori notorii, copiii se bucură să descopere natura, plimbările fiind motive de studiu, nu de atingere a unor scopuri. Abilitatea aceasta de a fi Prezenți este prima dintre superputerile copiilor.

Copiii sunt prea puțin interesați de a fi și a se purta conform cu normele impuse de societate. Ei sunt conectați profund cu sinele și nu au rețineri în a se exprima, fie că e vorba de hainele pe care le poartă sau de trăirile pe care le au. La naștere, fiecare dintre noi e unic și Original.

Când se nasc, copiii știu să se bucure de fiecare realizare, neașteptând confirmarea constantă din partea celorlalți. Se iubesc așa cum sunt și își zâmbesc când se privesc în oglindă, indiferent de ce apare reflectat acolo. Copiii se simt Întregi (Whole) și știu să exprime asta cu toată ființa lor.

Dimineața, oricât de devreme ar fi, copiii se trezesc sărind din pat și își încep ziua cu entuziasm. Joaca este învățarea lor și studiază cu energie de dimineața și până seara. Sunt atât de prinși cu învățarea, încât uneori le e greu să se oprească și să meargă la culcare! Curiozitatea îi motivează și îi ține ocupați tot timpul. Energici, copiii nu au nevoie de stimulente sau îndemnuri la acțiune.

Învățarea este un proces, iar eșecul e o componentă importantă a acestuia. De aceea, chiar și atunci când cade, copilul care învață să meargă continuă să se ridice. Și chiar dacă face asta de o sută de ori, copilul nu va renunța la scopul său. Rezilient, el s-a născut pregătit să depășească provocările și să își asume riscuri.

Din păcate, condiționările culturale și temerile parentale își lasă amprenta asupra acestor trăsături înnăscute, iar superputerile copiilor încep să pălească. Uneori, ei învață să le ascundă atât de bine, încât uită complet de ele.

Practic, pe măsură ce creșteai, încetul cu încetul, începeai să uiți de puterile tale și de fiecare dată când o putere a fost înlăturată, a fost înlocuită cu altceva: îngrijorare, anxietate și tot felul de alte gânduri care te fac să te simți oricum altcumva, numai superputernic nu. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

Explorând fiecare superputere în parte, copiii învață cum le-au fost ele înlocuite și ce pot face pentru a le recăpăta. Pe parcurs, învață despre creier și emoții, mai bine decât dintr-un manual de psihologie. Informațiile și descoperirile de ultimă oră sunt transpuse în grafice și ilustrații sugestive și atractive pentru copii. Miturile despre anxietate sunt expuse și înlocuite cu soluții practice, care au efecte de lungă durată.

Cu ajutorul cărții, copiii învață să îi ofere un rol anxietății, personificând-o. Cu personajul astfel imaginat, căruia sunt încurajați să îi dea și nume, pot comunica mai ușor și îi pot asculta mesajele. Trăirile noastre sunt doar niște misive pe care corpul ni le transmite. Dacă nu le ascultăm, ele rămân necitite, continuând să ne trimită notificări mai mult sau mai puțin alarmante, de-a lungul întregii vieți.

O mare parte din numeroasele exerciții propuse în carte pot fi făcute și de către adulți. Unele sunt potrivite pentru orice vârstă, iar altele doar pentru copii ceva mai mari. Iar povestioarele cu tâlc, care îi ajută pe copii să înțeleagă mai bine fiecare lecție, îi vor ajuta să se regăsească în cele prezentate.

Apărută recent, cartea nu este încă tradusă în limba română, dar sper ca acest lucru să se întâmple cât mai repede. Totuși, pentru copiii care citesc deja în engleză, ea poate fi un prilej atractiv de exersare a lecturii și îmbogățire a vocabularului. Cu siguranță, ea va rămâne pe raftul nostru cu cărți preferate mulți ani de acum încolo.

Cel mai important lucru care afectează modul în care reacționezi la o provocare nu este provocarea în sine; este modul în care te gândești la acea provocare. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

13 noiembrie 2020
Despre moarte – discuții cu copiii

Cu o săptămână în urmă, copiii au văzut o pasăre moartă în parc. Au mers aproape să o studieze, au întrebat ce s-a întâmplat cu ea, au tot revenit asupra subiectului. Le-am răspuns de fiecare dată și am căutat împreună răspunsuri. Zilele trecute, pe când modelam împreună lut, Tudor m-a întrebat din nou despre acea pasăre. Și, cu multă naturalețe, am discutat împreună cu ei despre moarte.

Prima dată când Tudor a început să ne întrebe despre asta, am fost ușor deranjată de subiect. Auzise de la străbunica lui despre diverse persoane care muriseră și era ceva interesant pentru el. Pe când avea vreo trei ani, mă întrebase într-o zi când urmează să merg și eu la cimitir, „să mă îngropeze”. I-am răspuns atunci zâmbind că sper ca asta să se întâmple cât mai târziu, pentru că vreau să fiu alături de ei cât mai mult timp. Dar am știut apoi că a venit momentul să studiez subiectul mai în profunzime.

A discuta cu copiii despre moarte este în unele familii un subiect tabu. Dar realitatea ne spune că moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi. Cu alte cuvinte, după cum spune Dr. Shefali Tsabary, a feri copiii de subiectul morții înseamnă, de fapt, a-i feri de viață.

Explorarea ideilor despre moarte este o parte majoră a dezvoltării emoționale și e considerată o sarcină importantă a copilăriei timpurii. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

Ceea ce le spun acum copiilor, atunci când ei deschid subiectul, este că toți murim. Le spun că acest lucru se poate întâmpla fiecăruia dintre noi, că nu ține cont de vârstă. Și le amintesc că și animalele mor, la fel cum o fac și plantele. Și discut cu ei despre asta la fel cum am discuta despre anotimpuri sau mașini.

Atunci când noi nu putem vorbi despre un subiect anume, îl transformăm în subiect-problemă. Discuțiile, desigur, trebuie să fie adaptate vârstei copilului, dar nu evitate. Iar pe măsură ce cresc, putem adăuga noi straturi poveștilor noastre, pe măsura dezvoltării lor.

Sunt momente când îmi doresc să îmi pot crește copiii în vârful muntelui sau sub un glob de sticlă. Dar știu că acest lucru este imposibil și că, pe termen lung, le-ar fi poate chiar dăunător. Am crescut învățând, la fel ca majoritatea celor din jur, că unele sentimente sunt prea greu de suportat și e mai ușor să le „amorțesc” decât să le trăiesc. E firesc, așadar, să am momente când îmi doresc același lucru și pentru Tudor sau Tereza. Dar asta nu înseamnă că e și benefic.

A nu vorbi despre moarte cu copiii înseamnă și a nu-i pregăti pentru viață, cu tot ceea ce aduce ea. Viața nu înseamnă doar fericire și sentimente „bune”. Iar cel mai sănătos mod de a învăța copiii cum să treacă peste durere, dezamăgiri, tristețe este prin a-i lăsa să le simtă, fiindu-le alături. Astfel îi învățăm să fie rezilienți și îi pregătim cu adevărat pentru viață.

Întrebările pot începe în grădiniță, dar continuă ani de zile, pe măsură ce copiii se confruntă cu mortalitatea. Acceptați acest efort de a înțelege și faceți tot posibilul pentru a răspunde întrebărilor cu răspunsuri calme, adecvate vârstei. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

Mi s-a părut interesant și chiar emblematic să avem această discuție profundă în timp ce modelam lut. M-au întrebat și despre tatăl meu și le-am spus că, deși a murit, el continuă să fie alături de mine. Că îi purtăm pe cei dragi în inima noastră, oricât de departe ar fi. Apoi, la fel de natural cum au început-o, copiii au redirecționat discuția spre un alt subiect.

I-am spus lui Tudor, încă de când era mic, că noi doi vom putea discuta oricând, despre orice. Am început să îi spun același lucru și Terezei. Și am de gând să rămân fidelă acestei mantre. Știu că e o portiță pe care e bine să o las cât mai deschisă, pe măsură ce copiii cresc. Iar discuția despre moarte nu face excepție de la această regulă.

(Photo by Bankim Desai on Unsplash)

13 septembrie 2020
Aisbergul comportamentelor noastre

Ziua de ieri a început cu un tantrum, adică cu o criză de furie. Nu a fost a copiilor de data aceasta, ci a mea. Și, deși provocarea a venit dinspre Tudor, eu am direcționat-o înspre Lucian. Am profitat apoi de ziua liberă, în care tatăl și copiii au fost plecați la bunica paternă, pentru a încerca să înțeleg ce ascunde partea nevăzută din aisbergul comportamentului meu.

Atunci când ne simțim neputincioși sau anxioși, avem tendința de a controla aceste sentimente rănindu-i pe ceilalți – în acest caz, pe propriii copii. În termeni psihologici, ne referim la „proiectarea” propriei suferințe asupra celuilalt, astfel încât să pară că celălalt este cauza suferinței noastre. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Comportamentul înseamnă comunicare. Cea mai mare parte din aisbergul comportamentelor noastre e ascunsă. De fapt, în adâncuri regăsim o listă lungă de experiențe și convingeri de care nici nu suntem conștienți. Am fost învățați că trebuie să controlăm comportamentul copiilor, fără să vedem întreg aisbergul. Tratăm doar efectul, nu și cauza.

Ieri „mi-am ieșit din minți”. Dr. Daniel Siegel numește tipul acesta de reacții emoționale drept calea inferioară. Cortexul prefrontal, adică partea superioară a creierului nostru, nu mai poate fi accesat când suntem cuprinși de furie. Folosind modelul mâinii pentru a explica structura creierului, putem înțelege mai ușor de ce expresia „mi-am ieșit din minți” e atât de potrivită pentru reacțiile noastre emoționale.

Suntem deconectați în acele clipe de momentul prezent, retrăind, fără să ne dăm seama, experiențe trecute. Probabil ne simțim nevăzuți, neiubiți, neputincioși. Cu cât traumele suferite în copilărie sunt mai puțin procesate, cu atât reacțiile noastre necontrolate vor fi mai dese. De aceea e atât de important să discutăm cu copiii despre evenimentele neplăcute din viața lor. Cu cât le dăm mai mult ocazia să integreze cele întâmplate, cu atât mai bine vor putea vindeca rănile suferite.

Modul inferior de procesare presupune blocarea proceselor mentale superioare și lasă individul într-o stare de emotivitate intensă, cu reacții impulsive, răspunsuri rigide și repetitive, care nu implică autoreflecție și nu ține cont de punctul de vedere al celuilalt. (Dr. Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

Dr. Shefali vede durerea drept un portal al vindecării noastre. Fără durere, nu știm ce anume a rămas neintegrat în interiorul nostru. De aceea copiii ne sunt cei mai buni profesori, pentru că relația cu ei e atât de apropiată. Nu putem fugi de copii și le suntem alături cel puțin vreo două decenii. Timp suficient ca ei să ne arate în mod repetat unde mai avem de lucrat cu noi înșine.

Copiii noștri pot fi mici și neputincioși în ceea ce privește abilitatea de a fi independenți, dar au un potențial imens de a ne trezi conștiința. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Maria Montessori sublinia că pregătirea educatorilor trebuie să cuprindă neapărat și o parte spirituală. Ea vorbea despre aptitudinile de ordin moral pe care cei care lucrează cu copiii le au de dobândit. Educatorul, ca parte din mediul de învățare a copilului, nu își poate descărca propriul bagaj emoțional asupra celor aflați în formare. O idee profundă, pe care, din păcate, o regăsim prea puțin sau chiar deloc în pregătirea actuală a celor care lucrează cu copiii, fie ei părinți sau profesori.

Adevăratul educator este omul care se eliberează de obstacolele lăuntrice care îl fac pe copil de neînțeles pentru el; nu este pur și simplu omul care se străduiește să devină mai bun. Instruirea pe care o oferim noi educatorilor noștri constă în a le arăta ce dispoziții interioare trebuie să-și corecteze, așa cum un doctor poate să indice o anumită boală definită care slăbește și amenință un organ fizic. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Aisbergul comportamentelor noastre e complex. El ascunde în străfunduri nevoi profunde, cum ar fi cea de iubire necondiționată, de a fi văzut sau apreciat. E străbătut de frică, neputință, rușine, dezamăgire, griji sau regrete. E sensibil la stările noastre de oboseală, durere, de foame sau sete. El plutește cu ajutorul nesiguranței, disconfortului, traumelor și tiparelor noastre.

Pentru a-l sparge, e important să îl explorăm cu atenție și prezență conștientă. Asta înseamnă să renunțăm la învinovățiri și judecăți și să ne înfășurăm cu compasiune. Să avem curajul de a ne lăsa trăirile să își spună povestea. Să scriem sau să povestim despre ceea ce simțim, făcând astfel ordine în mintea noastră. Să știm să ne ascultăm corpul și semnalele pe care ni le transmite cu atâta promptitudine.

Învățând să facem asta pentru noi înșine, vom putea să le răspundem diferit și copiilor noștri. Comportamentul lor va deveni doar o poartă spre lumea lor interioară, în care vom ști să privim cu iubire și înțelegere. Îi vom vedea și accepta drept ceea ce sunt în esența lor, nu drept ceea ce vrem noi să fie. Vom ști că facem asta cu adevărat atunci când ceea ce se va întâmpla în fața noastră va fi despre ei, nu despre bucăți nevăzute din aisbergul nostru.

Comportamentul copiilor noștri este, de fapt, ca o rafală de vânt care aprinde tăciunii din noi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

(Photo by Alexander Hafemann on Unsplash)

30 august 2020
La vie en rose

De câteva săptămâni, copiii preferă să asculte des un cd cu Edith Piaf. Când m-am trezit azi, La vie en rose răsuna din camera lor. Am zâmbit, amintindu-mi că e aniversarea căsătoriei noastre. Cu siguranţă, m-am gândit, cântecul acesta a fost scris pentru cei care încă nu sunt părinţi. Deşi suntem împreună de mai bine de zece ani, relaţia mea cu Lucian a fost provocată şi s-a dezvoltat mai ales de când creştem alături de copii.

Timpul pentru un nou început a sosit,
Când familia nu mai este lanţul care ne ţine înlănţuiţi,
Ci pământul din care înflorim
Şi cerul unde învăţăm să zburăm.
(Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

Deşi avem idei asemănătoare despre creşterea copiilor, punerea lor în practică este de-a dreptul complicată. Oboseala, programul, provocările numeroase şi reacţiile fiecăruia sunt doar câteva dintre motivele conflictelor dintre noi. Uneori, reuşim să găsim soluţia pe loc. Alteori, e nevoie de câteva zile până regăsim numitorul comun.

Dr. Shefali vorbeşte adesea despre faptul că iubirea nu e suficientă într-o relaţie, ea este doar începutul. Să semnăm un contract pe viaţă, aşteptându-ne ca totul să rămână la fel, e o iluzie. În schimb, atunci când înţelegem că nu avem cum să rămânem la fel, când ne dorim să creştem împreună, baza relaţiei se schimbă fundamental.

Sindromul „gemenilor cerşetori” se referă la imaturitatea emoţională a adulţilor. Aşteptăm ca celălalt să ne împlinească nevoile neacoperite în copilărie. La rândul nostru, suntem văzuţi drept surogaţi parentali de către partenerii noştri. Dar odată trecută copilăria, noi suntem singurii care putem aduce alinare copilului din interiorul nostru. A căuta împlinirea în exterior este o aşteptare care nu ne aduce decât dezamăgiri.

Mi-a trebuit destul de mult timp până am înţeles acest lucru. Mi-a fost mult mai uşor să îl învinovăţesc şi să aştept schimbarea din partea lui Lucian. În realitate, avem putere să ne schimbăm doar pe noi, nicidecum pe celălalt. Nu îi putem schimba nici măcar pe copiii noştri, cu atât mai mult pe un alt adult.

La început, Lucian era nemulţumit dacă îl contraziceam de faţă cu copiii. Am auzit destul de des în ultima vreme această idee în rândul părinţilor. Dar diferenţele de opinii sunt normale între oameni. Ceea ce contează, desigur, este felul în care ne spunem punctul de vedere. Autoritatea şi respectul se obţin prin conectare, nu prin obedienţă.

Mai ales atunci când unul dintre părinţi este lipsit de respect sau violent emoţional, verbal sau fizic faţă de copil, mi se pare imperios necesar ca celălalt să intervină. Altfel, tot ceea ce îi învăţăm este că o astfel de reacţie e normală, copilul ajungând să îşi interiorizeze vina sugerată de părinte.

Discuţiile pe această temă sunt numeroase. Pentru noi, ele au fost tot mai uşoare atunci când am înţeles că reacţiile emoţionale sunt despre noi, nu despre copiii noştri. A încerca să le arăţi copiilor că părinţii sunt de acord întotdeauna, înseamnă a nu-i pregăti pentru viaţă.

În schimb, atunci când noi înşine învăţăm să ne rezolvăm conflictele cu maturitate, ne transformăm în exemple valoroase pentru copiii noştri. Şi le dăm totodată ocazia de a face propriile alegeri, în funcţie de modelul care li se potriveşte cel mai bine.

De curând, am păşit într-un nou deceniu al vieţii. La fel ca atunci când am împlinit treizeci de ani, m-au încercat numeroase emoţii în acele zile, de la încântare la tristeţe. Dar astăzi am simţit doar bucurie. Şi satisfacţia că reuşim amândoi să creştem, acceptându-ne copiii drept cei mai buni profesori ai transformării noastre. La vie en rose pare a fi potrivit, totuşi, chiar şi pentru părinţi.

Într-o familie conştientă, părinţii îşi dau seama de faptul că fiecare relaţie din cadrul familiei îl ajută pe fiecare membru al ei să crească. Părinţii îşi văd copiii ca pe oglinzi prin care pot vedea cum trebuie ei înşişi să se maturizeze şi să se dezvolte. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

(Photo by Alex Iby on Unsplash)

26 iulie 2020
Conflictul dintre fraţi şi frica părinţilor

O preocupare majoră în ultima vreme, pentru mine, a fost relaţia dintre Tudor şi Tereza. Fiind tot timpul împreună, conflictul dintre fraţi e inevitabil. Din păcate, noi nu reacţionăm întotdeauna în beneficiul amândurora şi al relaţiei dintre ei. Din fericire, ca în majoritatea situaţiilor care ţin de parentaj, rezolvarea se află la noi, părinţii.

Reacţia tradiţională este de a căuta şi pedepsi vinovatul disputei. Dar dr. Lawrence Cohen ne sfătuieşte să nu fim niciodată judecătorul, ci doar soarele, care străluceşte asupra tuturor. Cu alte cuvinte, în momentul în care căutăm vinovaţi, luăm deja partea unuia sau a altuia dintre copii. Fiind părtinitori, stricăm nu doar conectarea şi relaţia noastră cu copilul, ci şi cea dintre fraţi.

Dar înainte de a analiza motivul rivalităţii dintre fraţi, ar trebui să ne analizăm propriile reacţii. Felul în care acţionăm atunci când îi auzim pe copii certându-se spune multe despre noi. Dacă reacţionăm, înseamnă că suntem deja implicaţi emoţional. Dacă doar răspundem, cu calm, la ceea ce se întâmplă între ei, atunci suntem pe calea cea bună.

Diferenţa dintre a reacţiona şi a răspunde este imensă. În timp ce prima este un mod de a reacţiona automat, inconştient, foarte emoţional, un fel de a reacţiona adânc înrădăcinat în noi, de a aborda o situaţie exterioară, a doua este o reacţie bine gândită, calmă şi profundă şi nu are nicio încărcătură emoţională. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

În spatele reacţiilor noastre emoţionale stă întotdeauna un sentiment de frică. Când vine vorba de rivalitatea dintre fraţi este vorba, cel mai probabil, de teama noastră de conflict. Majoritatea dintre noi am fost învăţaţi că disputele au consecinţe negative. Am fost ruşinaţi sau pedepsiţi atunci când ne-am certat cu altcineva. Unii părinţi au ales să-l ignore şi să nu mai vorbească cu copilul care nu se comportă „cum trebuie”, ceea ce este echivalentul unui abandon emoţional.

Dorinţa noastră de a evita conflictele ne face să nu ştim stabili nici limite. Fiindu-ne teamă de conflict şi de respingerea care i-ar putea urma, evităm să ne comunicăm dorinţele şi nevoile. Valabilă mai ales pentru femei, această frică ne face să ne punem mereu pe ultimul plan, încercând să mulţumim pe toată lumea. Ne facem tot mai mici, ignorând astfel cea mai importantă persoană din viaţa noastră, în detrimentul întregii familii.

Pentru cei crescuţi într-un astfel de tipar, conflictul dintre fraţi stârneşte toate amintirile dureroase din copilărie. Fiind vorba de propriii copii, reacţia este cu atât mai puternică, cu cât ea poate fi asociată cu alte sentimente de inferioritate ale părintelui. Analizându-mi propriile trăiri în urma unei astfel de dispute recente, am ajuns la teama de a nu deţine controlul şi de a nu fi suficient de bună.

Adesea, în discuţiile cu Lucian despre conflictele dintre copii, ajungem la întrebarea „Dar de ce a făcut Tudor aşa? Dar de ce l-a rănit Tereza?”. Răspunsul, de fapt, este că nu asta contează. Noi rămânem prinşi în încercarea de a găsi vina şi vinovatul. De fapt, motivele s-ar fi putut întâmpla cu cinci minute sau cu cinci zile mai devreme. Ceea ce contează în acele momente este doar felul în care noi reacţionăm.

Comportamentul înseamnă comunicare. Orice comportament negativ al copilului este un strigăt de ajutor. Când înţelegem acest lucru, vom reuşi cu adevărat să ne ajutăm copiii. Dacă nu vom reacţiona din frică, ci le vom răspunde conştient, vom descoperi abilitatea care le lipseşte. Renunţând la abordarea clasică, adică la recompense şi pedepse, vom găsi mult mai uşor calea de a ne ajuta copilul.

Copiii mai mici e posibil să se certe unul cu altul, chiar dacă părinţii nu îi pedepsesc, pentru că celor mici le e mai greu să se controleze. Dar pe măsură ce cresc, sunt în stare să îşi regleze mai bine emoţiile şi să fie mai blânzi cu fraţii lor, decât cei crescuţi în disciplina tradiţională. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

Conflictul este inevitabil în viaţa noastră. De aceea, conflictul dintre fraţi este ideal pentru ca aceştia să înveţe cum să îl rezolve sănătos. Când noi le suntem alături ca îndrumători, nu ca judecători, le facem un cadou. Le dăruim cheia pentru a găsi soluţii cu care ambele părţi să fie de acord. În timp, copiii vor putea să îşi rezolve singuri conflictele, păstrându-şi relaţia intactă. Alături de părinţi care le răspund conştient, vor putea exersa această abilitate de nenumărate ori, în mediul sigur al familiei.

Dacă vă este dificil să impuneţi limite ferme şi vă temeţi de conflicte, vă privaţi copiii de şansa de a găsi echilibrul între a respecta propriile nevoi şi nevoile celorlalţi. Limitele sunt esenţiale pentru ca ei să îşi înţeleagă propriile limite şi să descopere modalităţi de a coopera cu alţi oameni în aventura vieţii. Fără părinţi care să îi călăuzească, cei mici se simt debusolaţi şi îşi pot pierde controlul foarte uşor. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

(Photo by Annie Spratt on Unsplash)

15 iulie 2020
Consecinţele naturale şi părinţii

Săptămâna trecută am interiorizat cu adevărat o lecţie de bază despre consecinţele naturale. Dimineaţa, copiii s-au trezit la 4.45, adică cu vreo două ore mai devreme decât ora obişnuită. Pentru că seara avusesem o şedinţă până târziu, pentru mine era încă extrem de devreme. I-am lăsat să se joace şi am dormit în continuare.

Când ne-am trezit, copiii îşi spălau hainele în bideul din baie, care e chiuveta lor. Le luaseră de la uscat şi hotărâseră să le spele din nou. Lucrau în echipă, mulţumiţi, cu picioarele în apa care băltea pe jos. Prima reacţie a lui Lucian şi a mea a fost de a-i mustra. Apoi ne-am oprit, gândindu-ne că nu făceau altceva decât un exerciţiu Montessori de viaţă practică. În fond, îşi ocupaseră amândoi timpul, în linişte, lăsându-ne pe noi să mai dormim.

Şi totuşi, m-am surprins gândindu-mă care sunt consecinţele naturale pentru ce făcuseră. Apoi, în timp ce încercam uşor enervată să găsesc care ar fi consecinţa, mi-am dat seama cât de mult greşesc.

Am fost atât de insistent învăţaţi să le dăm copiilor noştri „lecţii”, încât pare contrar aşteptărilor noastre să permitem ca lecţia să decurgă, în mod firesc, din respectiva situaţie. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse şi răsfăţ)

Consecinţele naturale ar trebui să fie evidente, nu să le caut eu. De exemplu, dacă nu mai aveau deloc haine uscate, nu ar fi putut ieşi din casă. Apoi, dacă ţineam neapărat să găsesc ceva, înseamnă că nu mai erau consecinţe naturale, ci de-a dreptul pedeapsă. În plus, rolul jucat de mine în situaţia respectivă era evident. Dacă mă trezeam deodată cu ei, puteam să fiu mai atentă. Iar ceea ce făcuseră nu era altceva decât să dea nişte apă pe jos şi să lase câteva jucării împrăştiate în cameră. Evident, aşteptările mele nu erau deloc în acord cu stadiul lor de dezvoltare.

Atâta timp cât părintele nu intervine pentru a-l salva pe copil de consecinţe, exceptând, fireşte, cazurile în care acestea nu implică răniri sau decese, copilul va trage învăţămintele necesare. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse şi răsfăţ)

Aşadar, singurul motiv pentru care căutam să găsesc ceva, era propria-mi enervare. Mă deranjase să văd apa din baie, mă simţeam agitată şi supărată. Şi pentru că era prea mare disconfortul de a simţi pur şi simplu aceste emoţii, căutam să le descarc asupra altcuiva. Am fost învăţaţi să fugim de emoţii, punându-le în cârca altora sau interiorizându-le. Mi s-a întâmplat adesea să fiu nervoasă dintr-un motiv oarecare şi să le caut altora vină, doar pentru a mă descărca.

Dar de data aceasta am reuşit să mă opresc la timp. Mi-am dat seama că nu e nevoie de nicio consecinţă, ci doar de conectare. Aproape imediat, m-a cuprins un sentiment de împăcare şi am putut să râd împreună cu copiii. Ne-am distrat adunând împreună din cameră, în timp ce Lucian a şters apa din baie, apoi ne-am aşezat liniştiţi la micul dejun.

Niciun fel de abilitate parentală nu poate compensa o legătură părinte-copil deteriorată. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Nu sunt de acord cu pedepsele şi recompensele. Sunt un mijloc atât de primitiv de educare, cu efecte negative pe termen lung, încât am convenit să nu le folosim deloc. Dar observ că am căutat să apelez la ele, inconştient, atunci când nevoia de control a fost puternică. Din fericire, m-am oprit la timp. Dar cred că insidioasele condiţionări ale trecutului vor reveni şi cu alte ocazii, deghizate sub diverse pretexte. Sper să am şi atunci prezenţa de spirit de a le descoperi, pentru a face loc conectării, înainte de toate.

Renunţarea la deţinerea controlului asupra copiilor noştri este, probabil, cea mai grea sarcină spirituală cu care trebuie să ne confruntăm ca părinţi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

(Photo by ketan rajput on Unsplash)

19 iunie 2020
O lalea galbenă

Primăvara avem foarte multe lalele roşii în curte. În ultimii ani, însă, printre ele a apărut şi o lalea galbenă, pe care o admir de fiecare dată. I-am pus de la început un nume: îndrăzneşte să fii diferită!

Copiilor le place să rupă din când în când flori, pe care le aduc în casă şi le pun în vază. Nu i-am oprit niciodată din a face asta, doar i-am învăţat cum să le rupă corect. Pe când se jucau afară într-o dimineaţă, iar eu citeam alături de ei, Tudor a venit fericit să îmi ofere o lalea galbenă. Când am văzut că era vorba de acea floare, m-am necăjit. L-am mustrat pentru că a rupt-o, fiind singura din toată curtea, i-am spus că trebuia să o lase acolo, să nu mai rupă florile, că se va ofili.

Şi apoi, m-am oprit dintr-odată, dându-mi seama că deja se depărtase de mine, făcând tot câte un pas în spate. Am închis ochii, am respirat adânc. Mi-am dat seama că îl rănisem. Am dus floarea la nas. Am mirosit-o cu ochii închişi. Lalele nu au un miros deosebit, dar parcă aceasta era diferită. M-am uitat la ea, ţinând-o în sus, în soare.

L-am chemat pe Tudor să vină să o vadă şi el de aproape. Când s-a apropiat, am mirosit-o împreună. L-am strâns în braţe şi i-am mulţumit. L-am întrebat cum de alesese tocmai floarea aceasta. „Ţi-am dat-o pentru că era cea mai frumoasă.” I-am confirmat şi i-am spus că o să o punem împreună în vază. Şi i-am spus că am greşit şi că nu trebuia să îi vorbesc aşa. Că am făcut asta din cauza unor aşteptări greşite ale mele, nu din cauza lui. „Creşte alta în locul ei!”, mi-a răspuns el.

Da, flori vor mai creşte. Dar sentimentele de iubire necondiţionată, de acceptare fără echivoc, de sprijin permanent? Crescute în anii copilăriei, aceste flori ale sufletului rămân proaspete întreaga viaţă. Smulse prea devreme, însă, ele sunt atât de greu de replantat!

Copilăria înseamnă siguranţă psihologică şi confort fizic. Copilul învaţă primele vocale ale limbajului său spiritual şi înscrie prima amprentă a semnăturii sale spirituale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

De la dr. Laura Markham am învăţat ca atunci când mă simt provocată să mă opresc, să renunţ la propria-mi agendă şi să respir profund de câteva ori. Opreşte-te, renunţă şi respiră! este regula valabilă pentru orice interacţiune cu copilul în care simţim că ne-am pierdut controlul.

De fapt, de câte ori ne simţim provocaţi, înseamnă că ne-am întors în trecut, nu mai trăim în prezent. Fiecare provocare e cauzată de o experienţă trecută, de cele mai multe ori de o întâmplare din copilărie. Copiii, prin felul în care ne solicită şi ne provoacă, devin astfel cei mai buni profesori ai noştri. De aceea parentajul nu este despre copii, ci e despre părinţi. Când vom avea maturitatea de a ne analiza reacţiile, de a recunoaşte şi studia provocările, vom reuşi să ne creştem pe noi înşine.

O caracteristică fascinantă a memoriei implicite este că, în clipa când o asemenea amintire este recuperată, individul nu are senzaţia că îşi „aminteşte” ceva, el nefiind conştient că această experienţă lăuntrică este provocată de ceva din trecut. Astfel, emoţii, comportamente, senzaţii corporale, interpretări date unor percepţii şi predispoziţii ale modelelor mentale inconştiente pot influenţa experienţa noastră din prezent (atât din punctul de vedere al percepţiei, cât şi al comportamentului), fără ca noi să realizăm că suntem structuraţi de trecut. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

Când Tudor avea doi ani şi jumătate şi a avut nevoie de analize, asistentele ne spuneau să stăm liniştiţi, că e mic şi nu va mai ţine minte. Din păcate, ele ignorau memoria implicită, care e prezentă încă de la naştere. Uneori, după câte un eveniment traumatizant, copiii pot reacţiona cu întârziere. Când îşi vor lovi sora sau vor uda noaptea patul, ne va fi apoi greu să facem legătura cu ceea ce s-a întâmplat cu săptămâni sau luni în urmă.

Rămase neprocesate, emoţiile acestea vor izbucni şi mai târziu în viaţă, de câte ori ne vom afla într-o situaţie care ne va reactiva acele trăiri. Repetarea unor evenimente similare ne va afecta nu doar spiritul şi mintea, ci şi trupul.

Desigur, o simplă reacţie la o lalea galbenă ruptă nu are cum să provoace o asemenea traumă. Dar repetată de mai multe ori pe parcursul zilei, timp de luni şi ani la rând, este imposibil să nu lase urmări. Conflictele sunt inerente relaţiilor umane. Ele sunt chiar sănătoase, dacă ştim să le gestionăm corect. Dar când apar prea des şi escaladează necontrolat, răul pe care îl provoacă nu e doar unul de moment.

Este prea târziu? Niciodată! Poţi întotdeauna repara legătura precară dintre tine şi copil. Dar este nevoie de efort, de o dorinţă aprigă să faci asta şi de foarte, foarte multă iubire. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

10 mai 2020
Grija de sine a părinţilor

În ultimul timp, sunt zile în care mă concentrez cu dificultate. Deşi am atât de multe de făcut, de învăţat, de citit, îmi e greu să le duc la bun sfârşit. În unele zile, simt mai multă irascibilitate. În altele, oboseală sau agitaţie. Şi sunt zile când îmi dau voie să fac o pauză. Hainele o să le pot pune şi mâine la spălat, cărţile sunt tot acolo, la fel şi cursurile. Grija de sine este mai importantă.

Prinşi în siguranţa casei, acum e şi mai mult momentul să ne acordăm atenţie. Să ne bucurăm că suntem sănătoşi şi că îi ajutăm şi pe ceilalţi să fie bine. Vorbim mai des cu cei dragi care sunt la distanţă, de cele mai multe ori la cererea copiilor. Şi facem planuri pentru când vom putea ieşi din curte.

Ca părinţi, cei mai mulţi uităm adesea să ne punem pe primul loc. Prea empatici, am învăţat de mici să ne preocupăm mereu de ceilalţi, aşteptând din partea lor reciprocitate. Un mod indirect, cu alte cuvinte, de a cere apreciere şi iubire. Dar când nu ne iubim pe noi, în primul rând, riscăm să ajungem la epuizare.

În mod ironic, tocmai când găsirea timpului pentru îngrijirea sinelui pare a fi cea mai mare provocare, atunci e cea mai necesară şi justificată. Acestea sunt momentele când grija de sine ar trebui să fie ultimul lucru la care să renunţăm. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

Grija de sine este un termen tot mai des folosit în rândul părinţilor. L-am întâlnit cu precădere la dr. Laura Markham, dar şi la dr. Shefali Tsabary sau în conferinţele lui Jeanne-Marie Paynel. Şi, de curând, în cartea scrisă de Suzi Lula, Evoluţia maternităţii.

Până acum câţiva ani, perfecţionismul avea doar conotaţii pozitive pentru mine. Am fost şocată să aflu că trebuie să lucrez în a-l reduce, pentru că scorul obţinut la o evaluare era prea aproape de 100%. Mi-a fost greu să înţeleg de ce era nociv nu doar pentru mine, ci şi pentru cei din jur. Dar am început să învăţ (cu determinarea perfecţionistului, desigur) şi am descoperit cum mă sabotam singură.

Până când nu ne acceptăm, apreciem şi iubim în întregime, aşa cum suntem – trup, minte şi spirit -, pur şi simplu nu le putem cere altora să ne trateze cum trebuie. Dacă le dorim copiilor noştri să ajungă la maturitate cu încredere şi cu un simţ al dragostei de sine, trebuie să le arătăm ce înseamnă aceste lucruri. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

Acelaşi efect l-a avut asupra mea şi discuţia despre grija de sine. Să dăruieşti şi să te dăruieşti altora nu poate fi decât de bine, credeam eu! Dar copiii m-au ajutat din nou să mă descopăr şi să mă schimb! Când sunt prea obosită, prea epuizată de atâta grijă, nu mai am cum să dau tot ce e mai bun din mine. Tatăl meu era mândru că a lucrat ani de zile fără concediu. Astăzi, aş şti să îi explic cât de mult s-a înşelat!

Grija faţă de noi înşine nu numai că nu este egoistă, ci este cel mai altruist lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

Grija de sine poate arăta diferit pentru fiecare dintre noi şi în diferite stadii ale vieţii. Cu copiii mici alături, ne putem oferi câteva minute, doar, să bem în linişte o cafea sau să citim câteva pagini. Când ei sunt mai mari, ne putem uneori bucura de o zi întreagă, în care sunt plecaţi la bunici. Acestea sunt câteva moduri descoperite de mine până acum pentru a-mi reumple paharul.

În ultima vreme, am învăţat chiar să cer ajutor. Şi să accept, câte puţin, că lucrurile pot fi făcute şi altfel decât le făceam eu. Schimbările mari încep cu paşi mici. Somnul, hidratarea, mâncatul echilibrat şi mişcarea în aer liber sunt esenţiale mai ales pentru părinţii cu copii mici. Dar ne putem îngriji şi meditând, citind, întâlnindu-ne cu prietenii, chiar şi virtual, sau făcând o baie relaxantă.

Grija de sine poate lua multe forme. Vorbim de activitate sportivă sau spirituală, de hrănire fizică sau emoţională, de îngrijire materială sau psihică. Orice am alege, scopul e ca la sfârşitul activităţii, să fim cea mai bună variantă a noastră. Iar de rezultat vom beneficia atât noi, cât şi cei dragi nouă. În plus, devenim astfel un model sănătos de urmat pentru copiii noştri.

A fi părinte nu înseamnă a fi un martir, a-ţi renega propriile nevoi sau a-ţi reprima emoţiile. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

(Photo by Plush Design Studio on Unsplash)

29 martie 2020