Poate deloc întâmplător, prima postare a acestui blog a fost o listă cu cărţile mele de început, ca părinte. De atunci au trecut aproape doi ani şi între timp am citit, desigur, şi alte cărţi de parenting şi nu numai. Despre unele am mai scris pe parcurs, din altele am împărtăşit doar nişte citate.
La început de an, e un moment prielnic pentru o nouă înşiruire. Nu le voi trece într-o ordine anume, pentru că nu reuşesc să le ierarhizez, nici măcar ca preferinţe. Faptul că sunt în această listă înseamnă totuşi că mi-au trezit cel puţin mici momente de aha.
Una dintre ultimele cărţi de parenting citite, am regăsit în ea fragmente de-a dreptul răvăşitoare. O carte care propune să vedem copiii cu alţi ochi, trecând peste prejudecăţile adânc înrădăcinate în noi, adulţii. O lectură la care voi reveni, cu siguranţă, întrucât mi se pare prea profundă pentru a o interioriza la prima vedere. O văd ca fiind un răspuns potrivit pentru toţi cei care mi-au spus, de-a lungul timpului, că şi ei „au crescut doi copii”.
Sunt cărţi care pot fi citite fragmentat. Aceasta este una dintre ele. Mi se întâmplă să revin doar la câte un capitol din cartea lui Susan Stiffelman, sau chiar la un paragraf. O văd uneori ca pe o invitaţie la meditaţie, apreciind în ea şi descrierea experienţelor personale ale autoarei.
Am ales să citesc cartea aceasta după ascultarea conferinţei dr. Larry Cohen. Mi-a plăcut stilul deschis al prezentării şi m-a atras umorul cu care a vorbit despre lucruri extrem de serioase. M-am bucurat să văd că şi scrisul îi este asemănător. Îmi e uşor câteodată să mă regăsesc, chiar, într-unul din cele două turnuri despre care vorbeşte în carte. Nu doar copiii pot fi prizonieri ai neputinţei sau izolării. Iar jocurile propuse pentru diverse situaţii ne-au ajutat de multe ori.
Am cumpărat cartea aceasta după ce am citit o recomandare a Oanei Moraru. Mi s-a părut a fi o îmbinare perfectă între ceea ce ştiam din filosofia Montessori şi cercetările actuale. Dr. Shefali a devenit unul dintre experţii în parenting pe care îi urmăresc constant. Autenticitatea relaţiei pe care o stabilesc cu copiii merită disconfortul resimţit urmându-i sfaturile. Nu copiii sunt cei care au nevoie de schimbare, ci noi, adulţii.
Cărţile lui Alfie Kohn ar trebui aşezate la temelia parentingului actual. Deşi sunt destul de dificil de citit, fiind înţesate cu studii, tocmai acest fapt le conferă greutate. Alături de Pedepsiţi prin recompense, cărţile lui m-au pus pe gânduri şi m-au făcut să analizez cu seriozitate tot ceea ce fusesem învăţată. Ce înseamnă cu adevărat să iubeşti necondiţionat? De ce simţim nevoia să evaluăm copiii, când nu le aduce niciun beneficiu, ba dimpotrivă? Cum să îi apreciem pentru ceea ce fac, într-un mod cu adevărat constructiv?
Din această nouă listă de cărţi de parenting nu putea lipsi cel puţin una scrisă de Daniel Siegel. Aceasta ne ajută să înţelegem impactul propriilor experienţe din copilărie asupra felului în care ne comportăm cu copiii noştri. Fiecare capitol se încheie cu o prezentare a ultimelor cercetări din domeniu, Ce spune ştiinţa.
The Yes Brain, de Daniel Siegel şi Tina Payne-Bryson
Creierul afirmativ, cum a fost tradusă această carte, este despre a creşte copii receptivi, nu reactivi. Felul în care relaţionăm cu cei mici are un rol important în dezvoltarea creierului lor şi a modului în care văd ei lumea. O carte pe care aş recomanda-o multor adulţi din jurul meu! I-ar ajuta, în primul rând, să îşi înţeleagă mai bine propriile reacţii!
Printre atâţia autori străini, mi-a făcut plăcere să citesc o transpunere a actualelor curente în societatea românească. Deşi considerată greoaie de unii dintre prietenii mei, eu am apreciat această carte. Desigur, pledoaria pentru lectură din ultimul capitol mi-a mers direct la suflet.
Deşi nu e o carte propriu-zisă de parenting, cred că e important a fi citită de părinţi şi de cei care lucrează cu copiii. Un studiu exhaustiv despre introversiune, în care m-am regăsit adesea. Fiecare dintre noi este, trăieşte sau lucrează cu persoane introvertite. Această carte ne ajută să ne înţelegem şi să colaborăm mai bine.
O continuare interesantă a ei, Puterea tăcută. Forţa secretă a introvertiţilor este scrisă special pentru a-i inspira pe tineri. E potrivită pentru adolescenţi, dar nu numai.
Copiii au nevoie de cât mai multă joacă liberă. Atâta timp cât nu se rănesc pe ei sau pe cei din jur şi nu distrug lucruri, ar trebui să li se permită să se joace liber. Regulile din această carte sunt diferite de ceea ce mulţi părinţi consideră că e bine sau se cuvine să facă sau să ştie copiii lor. O invitaţie să renunţăm la lentilele pe care le purtăm ca adulţi şi să privim cu alţi ochi copilăria. Continuarea acestei cărţi, It’s OK to Go Up the Slide, e scrisă în aceeaşi notă.
La sfârşitul caietului meu de notiţe am de obicei o listă cu cărţi de parenting pe care vreau să le citesc în viitor. Pe unele o să le împrumut de la bibliotecă, pe altele o să le cumpăr, în format fizic sau electronic. Câţiva autori noi spre care îmi voi îndrepta atenţia sunt Ross Greene, John Gottman, Michael Thompson sau Steve Biddulph. Şi, bineînţeles, voi continua să citesc alte cărţi scrise de Daniel Siegel, Shefali Tsabary sau alţi autori deja preferaţi de mine.
Mulţi adulţi acţionează în feluri pe care le cred pline de iubire şi de grijă, dar care de fapt nu sunt astfel. Alţii intenţionează să acţioneze afectuos, dar intenţia în sine nu este suficientă. În trecut, când familia era o structură autocratică de putere, părinţii puteau să înăbuşe mai uşor competenţa copiilor. Din fericire, acest lucru a devenit mult mai dificil. Nu doar că adolescenţii şi copiii au devenit mult mai siguri pe ei, dar şi părinţii au devenit mai flexibili, iar societatea în ansamblu este mai înclinată să ia în serios starea de bine a copilului. (Jesper Juul, Copilul tău competent)
(Photo by wu yi on Unsplash)
