Învăţ Montessori

Etichetă: Emoţii

  • Să nu se enerveze tata!

    Să nu se enerveze tata!

    Săptămâna trecută, pe când conduceam spre casă, l-am sunat pe Lucian să îi pregătească lui Tudor rucsacul pentru sport. Ajungeam în ultimul moment și Tudor nu ar mai fi avut timp suficient să își adune lucrurile. După ce am închis, Tereza, căreia îi era foarte cald, mi-a spus să îl sun din nou, să îi aducă și ei un tricou. „Să nu se enerveze tata, dacă îl tot sunăm!”, a fost reacția lui Tudor.

    Pe drum, povestisem cu copiii despre așteptările culturii și despre cumințenie. Întreaga noastră discuție pornise de la întrebarea lor referitoare la bulinele de la grădiniță. Observația lui Tudor m-a ajutat să duc discuția mai departe.

    Învățăm atât de devreme să îi punem pe ceilalți pe primul loc! Și facem asta apoi fără ca măcar să ne mai dăm seama, uitând cine suntem. Crezând că felul în care se simt ceilalți este responsabilitatea noastră, ajungem să ne ignorăm nevoi esențiale.

    Cu doar o zi în urmă îl ascultasem pe Dr. Gabor Maté vorbind despre efectele grijii emoționale față de cei din jur. Femeile, în special, sunt educate de mici să fie „amortizoarele emoționale ale societății”. Iar rezultatul trist al acestei condiționări poate fi observat în numeroasele boli fizice și mentale asociate stresului.

    Apariția inautenticității poate să nu fie o alegere, dar cu conștientizare și autocompasiune, autenticitatea poate fi o alegere. (Dr. Gabor Maté, Daniel Maté, Mitul normalității)

    „Să nu se enerveze tata!” a fost pentru mine o nouă chemare la acțiune. Am povestit adesea cu copiii despre reacții și răspunsuri. Le-am spus de fiecare dată că felul în care ne comportăm e despre noi și nu despre cei din jur. Desigur, am făcut asta începând de la propriul meu comportament. Dar știu că pot să fac mai mult.

    Pot să fiu mai atentă să nu îmi ignor propriile nevoi, doar de dragul de a le face altora pe plac sau a nu-i supăra. Tocmai trecuserăm printr-un episod din acesta în concediu, iar Tudor nu înțelegea de ce nu mă pun pe primul loc. Când mi-am dat seama că nu îi pot răspunde întrebărilor stăruitoare, am înțeles cât de multă condiționare stătea în spatele alegerii mele.

    Inabilitatea mea de a spune „Nu” a început și ea, desigur, dintr-o atenție sporită de a nu-i supăra sau enerva pe părinți. La rândul meu, am învățat-o observându-i pe adulții din jurul meu. „Să nu se enerveze tata” l-am auzit spus, probabil, în multe feluri. În esență, e o căutare a iubirii sau apartenenței, nevoi ireductibile ale fiecăruia dintre noi.

    Nu le spun niciodată copiilor că „m-au” enervat sau supărat sau întristat. Eventual e ceva în comportamentul lor care mă deranjează sau îmi produce disconfort, dar asta nu are legătură cu cine sunt ei.

    Ba mai mult, reacțiile mele au legătură și fluctuează în funcție de cât de obosită sau de agitată sunt. Încă o dovadă de netăgăduit a nevoii de a mă pune pe primul loc. Nu din egoism, ci din grijă față de mine și de cei din jur. Și pentru că cei mici învață și fac ceea ce observă, nu ceea ce le spunem.

    Când platforma noastră este solidă, suntem mai capabili să ne ghidăm copiii, să-i învățăm, să avem grijă de ei și să le stabilim limite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

    „Să nu se enerveze tata!”, „Ne ceartă mama!”, „Se supără bunica.” sunt despre roluri inversate, despre frică și control. Despre incapacitatea noastră, ca adulți, de a le susține toate trăirile și de a le îndruma comportamentele cu blândețe. Fie că o facem prin pedepse, amenințări, violență sau șantaj emoțional, cândva ne-am învățat copiii că nu se pot odihni deplin în iubirea noastră.

    Și asta ne dă de lucru. Nu doar în refacerea relației cu ei, ci și cu noi înșine. Pentru că nevoia noastră de control e dovada deconectării de noi înșine. Când noi ne regăsim puterea de a fi autentici, ne va fi mult mai ușor să acceptăm autenticitatea copiilor noștri.

    În timp ce inamicul îndepărtat al conectării este deconectarea, dușmanul apropiat al conectării este controlul. (Brené Brown)

  • Comportamentul nedorit – puțină teorie

    Comportamentul nedorit – puțină teorie

    Comportamentul nedorit este semnul unui sistem nervos copleșit, care reacționează spre a se apăra și a reveni la starea de echilibru cu care este obișnuit. Comportamentul nedorit nu este o alegere, ci o reacție de apărare sau adaptare la factorii de stres din mediu.

    Corpul nostru scanează în permanență mediul interior și cel exterior, pentru a detecta pericole. Face asta inclusiv prin folosirea a două simțuri mai puțin cunoscute – interocepția* și neurocepția**. Creierul primește informația colectată de corp și o asociază cu experiențe avute anterior. În funcție de asocierile făcute, prezice ceea ce urmează să se întâmple.

    De ce este important să înțelegem această muncă neîncetată a corpului și creierului nostru? Pentru că atunci începem să vedem comportamentele drept ceea ce sunt – ferestre larg deschise înspre fiecare dintre noi.

    Un sistem nervos copleșit nu poate susține dezvoltarea. Va căuta doar să se apere, așa cum poate mai bine, fie atacând, fie oprindu-și funcționarea. Deciziile luate din starea aceasta nu au cum să fie raționale. Ele sunt instinctuale, date de experiențe anterioare.

    Pentru că fiecare dintre noi este unic, factorii de stres pot fi atât de variați! Poate fi vorba de oboseală, foame, sete sau disconfort termic. Poate fi vorba de un miros prea pregnant, de o textură anume sau de sunete care evocă experiențe neplăcute.

    Poate fi vorba de prea mulți oameni în jur, de prea multe informații noi sau de prea puțină stimulare. Poate fi vorba de prea puțină conectare cu cei din jur sau de prea mult control și dependență.

    Cei care au avut parte de experiențe stresante repetate, neprocesate, vor avea un sistem nervos sensibilizat. Sau poate l-au moștenit astfel, din cauza evenimentelor și transformărilor prin care au trecut generațiile anterioare.

    Când corpul trimite semnale către creier, ne îndrumă să răspundem într-un mod care să mențină bugetul nostru corporal în echilibru – în limbaj științific, să mențină homeostazia. Merită remarcat faptul că avem mult mai multe fibre care merg de la corp la creier, aproximativ 80% dintre fibre transportând semnale către creier și doar 20% transportând semnale înapoi de la creier la corp. (Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

    Rușinarea, amenințarea, cearta, pedeapsa, ignorarea sau orice alte mijloace coercitive nu au în niciun caz rolul de a liniști un sistem nervos copleșit. Dimpotrivă, ele întăresc mesajele existente deja, care spun că ceva e în neregulă, fie cu mediul, fie cu noi înșine.

    Putem ajuta la restabilirea echilibrului prin transmiterea unor semnale de siguranță și iubire. Dar e nevoie de multe repetări și liniștiri, pentru a crea noi răspunsuri în mintea și corpul nostru. Și chiar și atunci, în situații cu nivel ridicat de stres, reacțiile învățate în primii ani de viață pot reapărea.

    Conectarea, nu controlul, este răspunsul de care avem nevoie, mai ales atunci când ne simțim copleșiți.

    Când copiii de lângă noi se „zbat” comportamental, în loc să îi etichetăm, judecăm și controlăm, mai bine să ne întrebăm cum le putem da semnalele de siguranță de care corpul și mintea lor au nevoie.

    „Primele noastre experiențe creează filtrele prin care sunt trecute toate experiențele noi.” (Dr. Bruce Perry, Oprah Winfrey, Ce s-a întâmplat cu tine?)

    * Interocepția este unul dintre cele mai importante simțuri ale noastre – care nu se reduc doar la cele cinci pe care le știm atât de bine. Interocepția este cea care ne anunță ce anume se întâmplă în interiorul nostru. Colectând în permanență informații de la organele interne, ea ne informează despre starea internă a corpului nostru.

    ** Neurocepția este termenul introdus de Dr. Stephen Porges pentru a defini procesul subconștient și continuu al organismului nostru de a detecta siguranța sau amenințarea, în interiorul nostru, în exterior și în relația dintre noi și ceilalți.

    (Photo by Austin Pacheco on Unsplash)

  • Sentimentele mixte și dezvoltarea emoțională

    Sentimentele mixte și dezvoltarea emoțională

    Tudor și Tereza, aflați azi în parc, s-au întâlnit cu o fetiță, cu care au început să se joace. Ea era mai mare, avea 8 ani. La locul de joacă erau doar ei trei.

    La un moment dat, aflați sus pe tobogan, Tudor și Tereza au aruncat în jos niște pietricele, destul de aproape de fetiță. Au spus că erau nemulțumiți că ea le golea provizia de pietricele de sub tobogan. La rândul ei, fetița le-a spus să nu mai arunce cu pietricele, după care s-a dus pe hintă, spunându-le că s-a supărat de ei.

    Văzând scena, m-am apropiat de locul de joacă, pentru a interveni, dacă era nevoie.

    Tudor a chemat-o pe fetiță să meargă împreună la alte tobogane, să se joace cu niște bile. Ea i-a răspuns că e supărată. „Și când îți trece?”, a întrebat-o el. Ea nu i-a mai răspuns. „Nu am vrut să te lovim, am dat lângă tine.”, a încercat el din nou. „Ați dat aproape de capul meu.”, i-a răspuns ea. „Nu mai facem. Vii la celălalt tobogan?”. Din nou niciun răspuns.

    „A deranjat-o că ați aruncat cu pietricelele. Acum are nevoie să proceseze tot ce simte și încă nu e pregătită să vină cu voi. Mergeți voi înainte și când e pregătită, dacă vrea, va veni și ea lângă voi.”, le-am spus eu.

    Copiii au mers la toboganul următor, iar după niciun minut, fetița era deja lângă ei. Au continuat apoi să se joace mai bine de două ore, într-o armonie deplină, alergând, ținându-se de mână, colaborând în joaca cu alți copii.

    Ceea ce mi s-a părut deosebit în toată interacțiunea aceasta au fost chipurile copiilor. Am reușit să văd, mai ales la Tudor și la fetiță, mai multe sentimente afișate deodată pe chip. Erau și neliniștiți, dar și triști, și încântați de ideea de a se juca împreună.

    Mă bucur că nu am intervenit între ei de la început, ci i-am lăsat să discute singuri. Când am vorbit cu ei, a fost doar pentru a traduce ceea ce vedeam și pentru a-i ajuta să se înțeleagă mai bine. Nu aveau nevoie de sfaturi sau lecții de morală, ci de o descriere.

    Am simțit că fetița a fost surprinsă, și bucuroasă, atunci când i-am arătat că e doar alegerea ei dacă se mai joacă sau nu cu copiii și că e foarte normal să stea cu supărarea ei. Foarte probabil, s-a simțit văzută în toată suferința ei, ceea ce a ajutat-o să meargă mai departe.

    Am observat și că Tudor și Tereza au învățat lecția pietricelelor și a prieteniei. Nu aveau nevoie din partea mea de nicio intervenție, care nu ar fi făcut decât să-i ducă în alte direcții. Au avut și ei de ales între a păstra joaca sau a-și apăra provizia de pietricele.

    O nouă ordine apare acolo unde comportamentul e bazat pe intenție și nu pe impuls. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids)

    De la Gordon Neufeld am aflat pentru prima dată de sentimentele mixte. Vorbind despre temperament, acesta merge la rădăcina latină a cuvântului, care se referea la amestecul potrivit: de ingrediente, trăsături sau sentimente, în cazul nostru.

    Copiii mici simt o singură emoție odată. De aceea, când îi certăm sau rușinăm sau speriem, nu facem decât să înlocuim ceea ce simțeau mai puternic cu frica sau rușinea. Sentimentele lor inițiale nu au dispărut, dar nu mai sunt în prim-plan. În loc să îi ajutăm să se dezvolte, îi îndepărtăm de ceea ce simt și îi păstrăm într-o monovalență emoțională.

    Cheia comportamentului civilizat și a auto-controlului sunt sentimentele mixte. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids)

    Pe măsură ce se dezvoltă, copiii pot începe să simtă trăiri mixte. Creșterea nu e totuna cu dezvoltarea emoțională. De aceea, nu putem vorbi de o vârstă exactă la care sentimentele mixte apar, ci de evoluții și semne care ne arată că în copil se produce maturizarea.

    Pentru mine, astăzi a fost tocmai despre asta. Despre semne concrete că acest proces este în plină desfășurare. Și, la fel ca orice proces, e normal să urmeze perioade de progres, dar și de regres.

    Comportamentul poate fi prescris sau impus, dar maturitatea vine din inimă și minte. Adevărata provocare pentru părinți este de a-i ajuta pe copii să crească, nu doar să arate ca niște adulți. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids)

    (Photo by Nathan Dumlao on Unsplash)

  • Viața și alegerile conștiente

    Viața și alegerile conștiente

    Dintre toate discuțiile pe care le am cu copiii, cea referitoare la „nu e despre tine” rămâne esențială. I-am învățat de mici că atunci când cei din jurul lor sunt reactivi, nu e despre ei. Și insist în a le spune asta, pentru a-i învăța că viața nu ni se întâmplă, pur și simplu. Noi suntem o parte activă a tot ceea ce trăim.

    Fără să ne gândim la asta, credem că noi alegem cum anume ne trăim viața. De fapt, în inconștiența noastră, nu ne dăm seama că nu alegem nimic. Urmăm doar niște condiționări și tipare, învățate și preluate foarte timpuriu în viața noastră.

    Acesta este probabil unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am înțeles, ca terapeut. Nu trăim o viață, trăim un tipar. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    Condiționarea de bază a fost, poate, aceea de a privi mereu în exterior. De a ne căuta iubirea, validarea și acceptarea mereu în afară. „Nu e despre tine” schimbă drumul poveștii noastre înspre interior. „Devine despre tine doar dacă te simți provocat” este continuarea care ne poate ajuta să ne vedem rănile.

    Mi-ar fi plăcut să înțeleg asta mult mai devreme în viață. M-ar fi ajutat să trec din rolul de victimă în cel de co-creator al vieții mele. Pentru că orice ni s-ar întâmpla în viață, oricâte furtuni sau uragane s-ar abate asupra noastră, felul în care acționăm este cel care contează.

    Nu putem controla ceea ce e în exteriorul nostru. Dar suntem stăpânii absoluți ai lumii noastre interioare. Și felul în care îi răspundem vieții, clipă de clipă, ține doar de noi. Aceasta înseamnă, de fapt, a fi conștient.

    Devenim liberi transformându-ne din victime inconștiente ale trecutului în indivizi responsabili în prezent, conștienți de trecutul nostru și capabili, astfel, să trăiască împreună cu acesta. (Alice Miller, Drama copilului dotat)

    De îndată ce pot înțelege asta, să le spunem copiilor că viața nu li se întâmplă. Să le explicăm că ei sunt regizorii a ceea ce trăiesc. Să îi scoatem astfel din rolul de victimă pasivă și să le dăm un rol activ în propria viață. Și să facem asta și pentru noi.

    Desigur, asta nu înseamnă că nu îi mai protejăm și că ei pot trăi pe cont propriu. Înseamnă doar că le dăm permisiunea de a se alege pe sine. Și că ne deschide nenumărate căi de discuție asupra tuturor comportamentelor, atât ale noastre, cât și ale lor.

    Ca adulți, claritatea aceasta asupra vieții ne aduce în postura de a face alegeri. Când învățăm să acceptăm viața ca atare începem să luăm, cu adevărat, decizii.

    Probabil că prima încercare pe care o vom face va fi de a schimba viața. Și iluzia cea mai atrăgătoare va fi de a vrea să-l schimbăm pe celălalt. Copilul, soțul, soacra, colegul, „celălalt” va fi opțiunea spre care ne vom repezi, încrezători. Fie că vom observa sau nu vreun efect, vom persevera în fantezia noastră, în care atunci când celălalt se schimbă, viața noastră va fi perfectă.

    După un timp, probabil ani buni de zile, ne vom da seama că ceea ce vrem cu atâta ardoare, nu se întâmplă. Și vom căuta atunci alte soluții. Ne vom gândi la plecare. Conștienți fiind deja, vedem probabil clar tiparul în care ne aflăm și știm că putem ieși din el.

    Plecarea nu e, de regulă, prima noastră opțiune conștientă. Dacă ar fi, probabil că nu ne-am chinui atâta timp să îl schimbăm pe celălalt. Dacă ar fi, am intra în acțiune fără ezitare și fără energia reactivității.

    Când alegem să plecăm, o putem face fie fizic, fie emoțional. Când vine din acceptarea stării de fapt, a vieții ca atare, plecarea aceasta e lipsită de reactivitate. Este un răspuns ales conștient, lipsit de judecată, remușcări sau regrete. Plecarea din situațiile care ne provoacă este, în acest caz, o revenire la noi. O vom face cu deschidere, pentru că ea se transformă într-o primire și acceptare profundă a sinelui.

    Acceptarea vieții ca atare vine, de fapt, ca o transformare. Ea presupune lucrul profund cu noi înșine și acceptarea rolului activ în tot ceea ce ni se întâmplă. Învățăm să spunem „e despre mine” de câte ori ne simțim provocați. Învățăm să căutăm doar în noi moduri de a ne îndeplini nevoile ignorate de ceilalți. Învățăm să ne acceptăm, să ne prețuim și să ne punem pe primul plan, drept cea mai importantă persoană din viața noastră.

    Interdependența pe care o dorim atât de mult de la copiii noștri, felul acela de a se purta în care să aibă grijă și de celălalt, e mai sănătos să vină după câștigarea independenței. Abia când știm să avem grijă de noi, putem să ne ocupăm și de celălalt, așa cum merită. Altfel, balanța va fi mereu înclinată, în defavoarea uneia dintre părți.

    Iar independența adevărată vine dintr-un preaplin interior, satisfăcut, în mod ideal, prin dependența din copilărie. Când știu fără tăgadă că eu sunt iubită, valoroasă, văzută, că aparțin și contez, nu mai am nevoie de nimic din exterior. Dimpotrivă, voi revărsa iubire, acceptare și validare și asupra celor din jur.

    Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers)

    Viața înseamnă creștere. Viața nu vine peste noi, ci depinde de noi să o trăim. A fi conștient înseamnă a trăi și a deschide larg poarta oportunităților. Ceilalți ne apar alături nu pentru a-i schimba, ci pentru ca noi să avem ocazii să creștem. Dacă profităm sau nu de ele este o alegere, la care viața ne răspunde, fără încetare.

    Viața este dansatorul și tu ești dansul. (Eckhart Tolle, Un pământ nou)

    (Photo by Robert Collins on Unsplash)

  • Copiii nu ne sunt datori cu nimic

    Copiii nu ne sunt datori cu nimic

    Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

    Nu ne sunt datori pentru că îi hrănim. Nici pentru că îi îmbrăcăm. Nu ne sunt datori pentru că îi creștem. Acestea sunt drepturile cu care ei se nasc, nu datoriile lor.

    Nu ne sunt datori nici măcar pentru jucăriile pe care le cumpărăm pentru ei. Când le cumpărăm prea multe jucării, e pentru a compensa propria noastră lipsă. Cea mai bună jucărie a unui copil este chiar adultul de lângă el. Când noi suntem prezenți cu ei, copiii nu duc lipsă de nimic și nu se plictisesc deloc.

    Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

    Nici chiar pentru că le-am dat viață. Nu au semnat niciun contract cu noi și nu ei ne-au cerut să vină pe lume. S-au născut din noi, dar nu ne aparțin.

    Nu ne sunt datori nici măcar cu respect sau iubire. Ei sunt demni de respect și merită iubirea noastră. Când le primesc necondiționat, le vor oferi, la rândul lor. Dragostea îmbogățește, nu îndatorează.

    Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

    Nici cu zâmbete, nici cu îmbrățișări, nici cu săruturi. Dacă depindem de ele, e pentru că noi nu ne simțim suficient de buni. Copilul se naște complet. E valoros, demn de iubit și de apreciat exact așa cum e.

    Ei nu sunt banca noastră, pentru depuneri, credite și dobânzi. Nu sunt o afacere, pe care să o gestionăm în funcție de riscuri și profituri. Ei se nasc și rămân de inestimabilă valoare.

    Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

    Nici când sunt mici, nici când cresc mari. A fi părinte înseamnă a avea grijă de copilul tău. Nu pentru a aștepta vreo recompensă, ci pentru că acesta e rolul pe care ni-l asumăm.

    Nu ne sunt datori nici măcar pentru că suntem mai în vârstă decât ei. Ordinea în care am venit pe lume nu ne așază într-o ierarhie valorică. Dacă așteptăm asta din partea altora, înseamnă doar că încă nu am crescut destul.

    Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

    Nici la tinerețe, nici la bătrânețe. Nu e rolul lor să aibă grijă de noi. Pot să facă asta, dar nu din obligație. Iar dacă le cerem asta, noi suntem cei care le tăiem aripile și nu le dăm voie să își ia zborul.

    Nu ne sunt datori să învețe sau să devină ceva anume. Nici să fie fericiți sau de succes. Ei deja sunt exact așa cum trebuie să fie. A le cere să fie altfel sau altcineva, înseamnă a nu-i vedea pe deplin. Defectul de vedere e la noi, nu la ei.

    Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

    Când fiecare dintre noi va înțelege asta, vom trăi într-o lume mai bună.

    Copilul este atât o speranță, cât și o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educație și pace)

    (Photo by Filip Mroz on Unsplash)

  • Povești ca să te iubești mai mult

    Povești ca să te iubești mai mult

    Înainte de Crăciun, am găsit într-o librărie o carte minunată pentru copii, Povești ca să te iubești mai mult. Am răsfoit-o mai întâi împreună cu Lucian, ne-a plăcut tare mult și am hotărât să o cumpărăm nu doar pentru copiii noștri, dar și drept cadou.

    Cartea e o culegere de „35 de istorioare care cultivă respectul de sine”. Ce mi-a plăcut mie mult este că, după fiecare istorisire, urmează o pagină numită Gândește și crește. Este un ajutor pentru copii și părinți de a înțelege mai profund mesajul povestirii.

    Tudor și Tereza ne cer adesea să revenim la cartea aceasta. Uneori, alegem la întâmplare ce anume citim. Alteori, ne spun clar spre ce pagină să ne îndreptăm. Și, la fel ca în cazul multor altor cărți, contează mult ce discutăm cu copiii pe marginea celor citite. Îmi place să găsesc întâmplări din viața lor care se potrivesc cu mesajul istorioarei. Sau să îi ascult pe ei găsind situații în care s-au simțit la fel sau au învățat același lucru cu cel descris.

    Sunt foarte multe lecții în această carte. Nu le-aș putea înșirui pe toate aici, dar aleg câteva, care nouă ne-au plăcut în mod deosebit. Din istorioare, copiii află ce înseamnă zona de confort. Sau cum să stea departe de judecăți, descoperind povestea din spatele fiecărui om. Învață despre colaborare sau despre frumusețea prezentului, cu orice ar aduce el, pentru că „o să treacă și asta”. Realitatea e așa cum o facem noi, e dincolo de „bine” și „rău”.

    M-am bucurat chiar să văd că una dintre principalele idei ale parentingului conștient e și ea prezentă în această carte. „Nu te poți schimba decât pe tine” este mesajul atât de puternic explicat prin povestirea bufniței care nu e mulțumită de glasul ei.

    Marea schimbare se află în tine. Hotărăște-te cine vrei să fii și fă tot ceea ce trebuie ca să reușești. Chiar dacă în jurul tău totul rămâne la fel, dacă te schimbi tu, totul se schimbă. (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

    Citind această carte, învățăm să trăim, nu doar să fim în viață. Astfel, unul dintre subiectele delicate pentru părinți, moartea, este așezat într-o nouă perspectivă. Nu e suficient să ne întrebăm dacă există viață după moarte. Mai important este dacă știm să ne bucurăm de viață, înainte de a muri.

    E o vorbă a lui Bob Marley care descrie perfect ce înseamnă SĂ TRĂIEȘTI cu majuscule: „Unii simt ploaia. Alții doar se udă.” (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

    Din fericire, am observat de curând o nouă carte a celor doi, tradusă în limba română. Povești pentru copii fericiți e despre cultivarea fericirii. Cu siguranță, cunoscând munca lui Àlex Rovira și Francesc Miralles, autori renumiți și iubiți în lumea spaniolă, și această carte va fi un răsfăț. Pentru copii și adulți, deopotrivă.

    Simt că una dintre cele mai prețioase explicații pe care le putem da copiilor este că reacțiile celor din jur nu sunt despre ei. Suntem atât de învățați să dăm vina pe altcineva pentru ceea ce se întâmplă, încât facem asta prea des cu copiii noștri. „Nu mă fă să vin la tine!”, „Iar m-ai enervat!”, „Vezi ce ai făcut?” sunt automatisme, pe care le rostim adesea fără să le gândim. Ele știrbesc stima de sine a unui copil, care se oglindește în ochii și în vorbele noastre.

    În cartea sa Cele patru legăminte, Miguel Ruiz spune că nu trebuie să luăm nimic personal, pentru că atunci când cineva încearcă să ne insulte, să ne jignească sau să ne umilească, insulta, ofensa sau disprețul nu are legătură cu noi, ci cu însăși persoana care le exprimă, tocmai pentru că ea nu se respectă și nu se iubește. Cel care se respectă pe sine nu aer nevoie să îi jignească pe ceilalți. (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

    Povești ca să te iubești mai mult este potrivită pentru copii mici și mari, deopotrivă. Este printre cărțile acelea care merită păstrate la îndemână și citite periodic. Fiind alcătuită din istorioare, poate fi citită în ordine sau pe sărite, după titluri, subtitluri sau chiar ilustrațiile sugestive. Cert e că, citind-o, e imposibil să nu rămânem impresionați sau provocați de ceea ce vom găsi în ea. Cu alte cuvinte, e o carte care merită!

  • Ești o proastă!

    Ești o proastă!

    În ultima săptămână, i-am auzit destul de des pe copii spunând: „Ești o proastă!”. Exclamația în sine m-a uimit, pentru că nu știam de unde a apărut. Dar apoi i-am surprins recitând fragmente întregi dintr-o piesă de teatru pe care o ascultaseră pe mașină și am înțeles că era de acolo.

    Reacția adulților, când îi aud pe copii vorbind astfel, este să-i certe, rușineze sau pedepsească. Fac asta pentru că așteptarea este că ei trebuie să vorbească frumos sau pentru că se simt direct lezați de vorbele copiilor. Fie de cuvintele în sine, fie de rușinea resimțită ca părinți ai unor copii care vorbesc astfel. În ambele cazuri, o luăm extrem de personal și ne raportăm la copil doar din perspectiva noastră, ca adulți.

    Pentru mine, exercițiul este de a mă pune mereu în locul copilului. Ce înseamnă pentru el acele cuvinte? De ce simte nevoia să le folosească? Ce vrea să transmită astfel? Ce se întâmplă cu el? În momentul în care schimbăm perspectiva, reacția noastră devine cu totul alta.

    În primul rând, dacă vrem ca ei să vorbească frumos, am putea începe cu noi înșine. Nu știu copil care să inventeze astfel de cuvinte; fiecare le-a auzit, inițial, din partea unui adult. Chiar dacă apoi au fost transmise de la copil la copil, originea lor este, cu siguranță, în vorbele unui adult. Și ați observat felul în care copiii preiau inclusiv inflexiunile vocii celui care le-a rostit (sau răstit) înspre ei prima dată?

    Apoi, e important să vedem în ce momente alege copilul să folosească aceste expresii sau cuvinte. Uneori, poate fi doar în joacă, pentru a ne testa sau a le testa puterea. Dar, de cele mai multe ori, ele reapar atunci când copilul se simte amenințat sau temător. Când nu poate să se apere altfel, decât rostind ceea ce a primit, la rândul lui, în momente de tensiune. Când este atât de înfuriat, încât nu are cum să-și mai exprime furia decât strigând. Când „Ești o proastă!” devine un strigăt de ajutor, deghizat drept armă de apărare.

    Copiii reacționează întotdeauna la ceva, chiar dacă acel ceva ne este invizibil nouă, părinților – și lor, de asemenea. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

    În al treilea rând, copiii mici, mai ales, resimt o singură emoție o dată. Mintea lor nu este încă suficient dezvoltată pentru a percepe, de exemplu, și furie, și iubire sau frică, în același timp. Și chiar dacă ar putea face acest lucru, poate că nu au dezvoltat suficient controlul impulsurilor. Cu alte cuvinte, chiar dacă ar ști că nu e bine să spună acele cuvinte, le-ar fi foarte greu să se oprească. Ceea ce e de înțeles, mai ales dacă ne gândim că nici noi, ca adulți, nu reușim întotdeauna să ne controlăm. De ce să fim ipocriți, atunci, și să cerem asta din partea copiilor?

    I-am învățat pe copii de câțiva ani, deja, că nu e despre ei atunci când cineva vorbește sau se comportă nepotrivit. Le-am spus că devine despre ei doar în momentul în care se simt provocați de ceea ce se întâmplă. Dacă îmi spun „Ești o proastă!”, eu înțeleg din asta că ei sunt foarte furioși în momentul respectiv. Și le spun exact asta, în loc să intru în discuții despre vorbele lor. Vreau să îi liniștesc și să restabilesc încrederea între noi, nu să îi îndepărtez și mai tare.

    M-am întrebat adesea: „Dacă mi-ar spune în acele clipe că sunt frumoasă sau inteligentă, m-aș simți mai bine?”. Adevărul este că ne simțim provocați doar atunci când noi credem parțial sau total în cuvintele respective. Dacă noi avem dubii despre propria inteligență sau frumusețe, dacă stima noastră de sine este deja afectată, atunci ceea ce spun copiii, sau oricine altcineva, ne va provoca.

    La fel, dacă noi am fost pedepsiți sau rușinați, certați aspru atunci când am vorbit urât, probabil că vom reacționa la fel de impulsiv față de copiii noștri. Cum ar putea ei să fie mai liberi decât am fost noi? Cum altfel ar ajunge să vorbească frumos, dacă noi nu facem ceea ce ni s-a făcut? Ceea ce nu vedem în aceste reacții, de fapt, este durerea. Chiar dacă am ajuns să vorbim cuviincios, nu am făcut-o pentru că am interiorizat frumosul, ci frica, rușinea sau furia. Aceleași sentimente care acum ne fac să reacționăm față de copiii noștri.

    Nu ne compromitem valorile atunci când spunem că copilul este mai important decât conduita lui; mai degrabă, le afirmăm la nivelul lor cel mai profund. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold On to Your Kids)

    „Ești o proastă!” este doar una dintre expresiile pe care aș fi vrut ca ai mei copii să nu le audă vreodată. Din păcate, clopotul de sticlă sub care mi-aș dori uneori să crească, le-ar deveni închisoare. Așa că, în loc să controlez excesiv mediul extern, aleg să îi ajut să își dezvolte reziliența. Să îi învăț să își exploreze emoțiile, nu să fugă de ele sau să le proiecteze asupra altora. Aleg calea mai lungă și mai grea, dar mult mai plină de însemnătate pe termen lung.

    Comportamentul este doar vârful aisbergului. Sub cuvinte urâte, sub scuipat sau lovit, pot exista atâtea cauze nevăzute! La fel cum reacțiile noastre sunt doar umbre din trecut sau dovada unui somn insuficient, la fel și reacțiile copiilor sunt doar porți spre lumea lor interioară.

    Îmi place să folosesc metafora elementelor naturale, pe care am regăsit-o și la dr. Shefali. Putem să devenim antidotul emoțional al copiilor noștri. Focul întețit nu are nevoie de vânt aprig, ci de calm. Apa învolburată se limpezește curgând liberă, nu îngrădită de obstacole. Pământul uscat are nevoie să fie udat cu blândețe, nu ignorat sau potopit.

    Când vorbim sau încercăm să ne conectăm cu copiii noștri având aceeași stare de spirit ca ei – un lucru la care, ca părinți, suntem predispuși -, noi le intensificăm în mod inconștient starea emoțională, în loc să o temperăm. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Reușind să renunțăm la rolul nostru rigid de părinte sau adult, putem să ne conectăm cu adevărat cu copilul nostru. Învățăm astfel să îl cuprindem cu tot ceea ce are el de oferit, acceptându-i pe deplin întreaga ființă. Doar din acceptare și conectare poate veni îndrumarea. Conștiința morală îi succede celei de atașament. Reversul nu poate fi valabil.

    (Photo by Mick Haupt on Unsplash)

  • Despre război și moarte

    Despre război și moarte

    Pandemia a fost pentru mine destul de ușor de dus. Cu siguranță, m-a ajutat și faptul că eram în plin proces de instruire alături de dr. Shefali. Am profitat de toate întâlnirile cu ea, de meditațiile pe care le-a organizat, de cursul în sine, care era plin de înțelepciune. Și am avut alături grupul de colege din Europa, cu care am schimbat zilnic mesaje și ne-am întâlnit săptămânal via Zoom.

    Războiul din Ucraina, totuși, l-am resimțit diferit la început. Mi-a fost greu în primele zile, gândurile îmi zburau mereu într-acolo, nu am putut rămâne calmă față de copii. Dintre toate, informația despre ocuparea centralei de la Cernobâl, din prima zi, m-a destabilizat cel mai tare.

    Seara, în timp ce stăteam lângă copiii deja adormiți, am început să explorez ce mi se întâmpla. Și mi-am dat seama de puternica legătură personală pe care o aveam față de explozia din 1986. A doua zi, am cerut ajutorul colegelor cu care lucram la cursul de Compassionate Inquiry al dr. Gabor Maté. Ele m-au ajutat să explorez frica pe care o simțeam și mi-au oferit spațiul sigur de care aveam nevoie în acele clipe.

    Am reușit apoi să discut cu copiii despre ce se întâmplă. Am putut să le fiu aproape și să îi ajut să proceseze tot ceea ce îi preocupa. Am continuat să lucrez cu mine însămi și să țin strâns legătura cu colegele mele. Și am învățat să revin la poveștile de familie, așa cum le auzisem în copilărie, și să le procesez. Reacția mea față de război nu avea de a face cu prezentul, ci cu trecutul și cu ceea ce îi permiteam să proiecteze în viitor.

    Am discutat îndelung cu copiii despre război. Am povestit pe îndelete cu ei și despre moarte, încă de acum câțiva ani. Cred că nu există, în sine, niciun subiect prea dificil de discutat cu copiii. Totul se întâmplă doar în mintea noastră și în ceea ce nu am rezolvat în interiorul nostru.

    Pentru unii, moartea e tabu. Pentru alții, poate fi divorțul sau războiul. Fiecare dintre noi avem o rană pe care încă nu am închis-o. Din fericire, copiii ne pot fi cei mai buni profesori. Atunci când simțim că ne poticnim în discuția cu ei, e momentul să explorăm în interiorul nostru.

    Unul dintre miturile parentajului descrise de dr. Shefali este convingerea că rolul nostru, ca părinți, este de a crește copii fericiți. Suntem atât de preocupați de fericirea copiilor noștri, încât le răpim toate ocaziile de a simți orice umbră de tristețe. Facem din fericire un scop în sine, când ea este doar un rezultat secundar al trăirii pe deplin.

    Pentru că noi nu am fost învățați să ne acceptăm trăirile prea intense, ne simțim vulnerabili atunci când le vedem în copiii noștri. Și ne e frică de ce se întâmplă. Nevoia de control intră imediat în scenă și ne face să îi certăm sau să le distragem atenția. Am învățat atât de mult să fugim de durere, încât la cel mai mic disconfort, dăm fuga la cutia cu medicamente sau ne lăsăm în voia dependențelor, pentru a ne amorți.

    Dar reziliența se dezvoltă tocmai în astfel de momente. Capacitatea de a face față evenimentelor neplăcute și de a ieși schimbați, mai înțelepți, din ele, se dezvoltă în aceste momente de tumult. Goana după fericire ne duce departe de aceste lecții atât de prețioase!

    Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)

    Cred că ne e uneori greu să vorbim cu copiii despre război și moarte pentru că ele sunt atât de departe de ideea noastră despre fericire. Vrem să îi scutim de ceea ce pentru noi înseamnă suferință. Dar eu cred că tocmai de aceea e important să fim noi cei care vorbesc cu ei despre asta. Să fim noi cei care îi învață ce înseamnă a trăi pe deplin. Cei care îi învață că „a trăi înseamnă, inevitabil, a suferi”, după cum spune dr. Shefali.

    Frumusețea unei astfel de discuții constă în primul rând în împărtășire. Stând în fața copiilor noștri și deschizându-le larg ușa dialogului, le arătăm că nu sunt singuri. Fiind prezenți alături de ei, ajutându-i să suporte durerea, le dăm cel mai puternic mesaj. Și anume, că orice ar fi, orice ar face și ar simți, noi le suntem alături și îi iubim în continuare.

    Când noi suntem limpezi în interior, le putem deveni oglinda în care ei se regăsesc pe sine. Și, în oglindirea din noi, învață să se iubească trăind. Învață să accepte viața, cu tot ceea ce ea aduce, clipă de clipă.

    […] Abandonarea totală în fața realității prezente […] îi face pe copii să fie liberi, să exploreze și să-și asume riscuri. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    (Photo by Ivan Dostál on Unsplash)

  • Puiul de căprioară

    Puiul de căprioară

    Tereza a văzut o imagine în care un pui de căprioară rănit a rămas în urmă, în timp ce mama și fratele mai mic au fugit în pădure. Era seară, aproape ora de culcare și ea a început să plângă în hohote. Era atât de afectată, încât nu avea cum să fie doar de la oboseală. Am luat-o în brațe și am ținut-o strâns. Când s-a liniștit puțin, am întrebat-o ce văzuse, ce se întâmplase, întrucât nu fusesem lângă ea. Suspinând tare și apoi plângând din nou în hohote, mi-a spus despre puiul de căprioară.

    I-am repetat ce îmi spusese și apoi ea a adăugat: „Mama nu trebuia să îl lase singur!”. I-am confirmat că probabil a fost foarte greu pentru puiul de căprioară să rămână singur, fără mama lui. Asta a încurajat-o să plângă din nou, cu suspine. Am continuat să o țin în brațe, fără să vorbesc. Mă strângea tare și plângea, din ce în ce mai încet.

    Am văzut adesea în ultimul timp recomandarea de a-i ajuta pe copii să își gestioneze emoțiile. De fiecare dată, strâng din dinți, pentru că e una dintre cele mai neinspirate idei pe care le-am auzit. Copiii nu au nevoie să învețe cum să-și gestioneze emoțiile. A gestiona înseamnă a controla. Iar controlul este o acțiune pe care o face mintea noastră.

    În schimb, trăirile vin din corp și nu au, la început, nicio legătură cu mintea. De aceea, le propun mereu părinților să exploreze emoțiile alături de copiii lor, dar și pentru ei înșiși, nicidecum să le gestioneze. Explorarea merge înapoi în corp, nu are nicio legătură cu controlul, ci presupune trăire. Or, emoțiile noastre tocmai de asta au nevoie – ca noi să le lăsăm să își spună mesajul. Atunci când le controlăm, le suprimăm, le tăiem vocea. Când le explorăm, le dăm viață, le lăsăm să transmită ceea ce au de spus.

    Când Tereza a putut vorbi liniștită, am întrebat-o dacă ea s-a simțit vreodată precum puiul de căprioară. Dacă a fost vreun moment când a simțit că a rămas singură și eu am plecat cu Tudor. Și, plângând din nou, mi-a povestit că era în curte, cu tata și Tudor, când ei au venit în casă și ea a rămas afară. Și că a trebuit să vină singură în casă, pentru că Lucian venise cu Tudor în brațe.

    „A fost greu să rămâi atunci singură”, i-am confirmat. „Probabil te-ai simțit speriată și neliniștită, pentru că nu ai înțeles ce se întâmplă.” Răspunsul a venit pe loc, într-un „daaaa” spus printre suspine adânci. „Și tata nu a venit destul de repede după tine.” ”Nuuuu, am venit singură în casă și plângeam.” Am mângâiat-o cu blândețe pe spate și am strâns-o la piept.

    Emoțiile ei nu aveau nevoie de nicio explicație din partea mea, de nicio justificare pentru ceea ce se întâmplase. Ea avea nevoie în clipele acelea să fie auzită, ținută în brațe și nimic mai mult. Aveam o idee despre incidentul pe care îl menționase ea.

    Fuseseră două cazuri în care Lucian îl adusese pe Tudor în casă, de urgență, petrecute cu unul sau doi ani în urmă. În primul, avea o rană la cap, care sângera puternic, când Tereza îl lovise din greșeală cu o piatră. În cel de al doilea, îl adusese pe el mai întâi, pentru a-l proteja și a-l ajuta eu să se liniștească. Dar poveștile acestea nu erau în acel moment la fel de importante precum trăirile Terezei.

    Fiind deja pregătită de somn, am ținut-o în brațe cât a avut nevoie, mângâind-o alături de Tudor, care venise să fie alături de ea. În cele din urmă, a adormit, suspinând profund. A avut una dintre cele mai liniștite nopți, dormind dimineața chiar mai târziu decât de obicei.

    A doua zi, am întrebat-o mai multe despre momentul în care se găsise singură în curte. De data aceasta, mi-a povestit destul de liniștită și am recunoscut că a fost vorba de cel de al doilea incident la care mă gândisem eu. I-am cerut detalii și am discutat despre ce își amintea ea că se întâmplase. Am întrebat-o de ce o fi procedat tata așa, dacă ar fi putut face altfel, dacă pentru ea ar fi putut lucrurile să fie altfel.

    E important să îi ajutăm pe copii să așeze amintirile în ordine și să creeze o povestire cu sens din tot ceea ce își amintesc. Desigur, e la fel de important ca și noi să facem același lucru, atunci când ne simțim provocați. Întocmai cum demonstrase Tereza, văzând puiul de căprioară, nu reacționăm niciodată la ceea ce se întâmplă, ci la ceea ce mintea noastră ne spune că se întâmplă. Reacțiile vin întotdeauna din trecut. Iar când avem curajul să ne explorăm emoțiile, să trăim pe deplin ceea ce simțim, facem lumină în noi. Povestea capătă sens și reactivitatea noastră dispare.

    Înainte de a adormi, în seara respectivă, i-am mulțumit Terezei că a împărtășit cu mine emoțiile ei. I-am spus cât de important este să ne dăm voie să simțim și să împărtășim trăirile cu altcineva. I-am spus că la asta mă refer, mai ales, atunci când le spun că noi vom putea vorbi oricând, despre orice. Că suntem oameni și că toată viața noastră simțim. Că putem vorbi împreună despre tristețe, furie, gelozie, vinovăție, entuziasm, iubire sau bucurie. Că toate sunt parte din noi și fiecare om le trăiește pe toate, de-a lungul vieții.

    Ca adulți, suntem atât de concentrați să-i învățăm pe copii cum să se poarte. Dar comportamentul nu este decât vârful aisbergului. Dacă încercăm să-l cioplim, fără să înțelegem ce se află dedesubt, facem o muncă de suprafață. Pentru a lucra profund, cu sens, e necesar să îi învățăm pe copii să descopere ce se află în interior.

    Explorarea este cea care duce la cunoaștere. Iar cunoașterea și aprofundarea ei sunt cele care duc la măiestrie. Nu vă învățați copiii să își gestioneze emoțiile. Ei au mai întâi nevoie să le exploreze și să se împrietenească cu fiecare dintre ele. Nu există emoții pozitive sau negative. Ele sunt doar mesaje pe care corpul nostru ni le transmite și care așteaptă să fie ascultate. Oricât de mulți ani ar dura asta.

    Nu e ciudat? Putem să ne vedem doar exteriorul, dar aproape totul se întâmplă în interior. (Charlie Mackesy, Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul)

    (Photo by Scott Carroll on Unsplash)

  • Lotta și bicicleta

    Lotta și bicicleta

    Astrid Lindgren este una dintre autoarele preferate ale lui Tudor. A aflat despre ea din seria Fetelor rebele și a cunoscut-o apoi drept creatoarea lui Pippi. A citit sau ne-a rugat să-i citim cărțile din seria Pippi Șosețica de cel puțin cinci ori. Știe pe de rost fragmente întregi și „Salutare!” a devenit modul preferat al copiilor de a-i întâmpina pe cei din jur. De aceea, eram sigură că Lotta și bicicleta le va plăcea amândurora.

    Cea de a treia carte din seria aventurilor cu copiii de pe strada Zurbagiilor este minunat scrisă! Lotta este o fetiță de cinci ani care își dorește tare mult să meargă pe bicicletă. Din păcate, nu are nici bicicletă potrivită și nici nu știe încă să meargă pe una. Dar, asemenea altor eroine create de Astrid Lindgren, și Lotta este puternică, plină de idei și foarte hotărâtă să obțină ceea ce își dorește.

    Tereza s-a bucurat să citim în mod repetat despre Lotta și aventurile ei. Cred că și ea așteaptă nerăbdătoare să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare. Iar Tudor s-a oferit să o ajute, spunându-i că o va sprijini, la fel cum face fratele eroinei din carte.

    -Dacă n-am să primesc o bicicletă adevărată de ziua mea, am să fac singură rost de una, șopti Lotta. În secret.

    (Astrid Lindgren, Lotta și bicicleta)

    Lectura Lottei deschidă o listă lungă de subiecte care pot fi explorate împreună cu copiii. Putem povesti despre determinarea ei, despre tricicleta care fusese bună până de curând sau despre doritul în secret. Cu măiestria lui Astrid Lindgren, copiii înțeleg și de ce e bine să nu ia ceva care nu e al lor. Blândețea mătușii Berg, care nu o dojenește pe Lotta, ci îi dă voie să învețe singură din cele întâmplate, e un exemplu minunat. Iar franchețea cu care frații ei îi spun că a greșit este atât de potrivită unui dialog între copii.

    Trăirile prin care trece fetița de cinci ani merită discutate îndelung. Gelozie, tristețe, bucurie, mândrie, durere, recunoștință, curaj și încântare sunt câteva dintre emoțiile care pot fi explorate cu copiii. Noi am găsit destule paralele cu întâmplări prin care au trecut Tudor și Tereza, făcând ca totul să devină mult mai familiar.

    De câte ori deschide Lotta și bicicleta, Tereza merge mai întâi la poza cu genunchiul însângerat al fetiței. A fost prima imagine care i-a atras atenția atunci când am primit-o de la biblioteca noastră preferată. Fără să știe nimic despre ea, a rămas impresionată de plânsul Lottei și mi-a cerut imediat să îi spun despre ce e vorba. De atunci, de câte ori citim cartea, stă nemișcată, pentru a-i afla povestea, poposind mai mult la pagina aceea.

    Lotta și bicicleta - căzătura

    Când citim împreună, îmi place să ne îndreptăm atenția și asupra editurii, traducătorului sau anului în care a fost publicată cartea. Facem comparații, discutăm despre cum era pe vremea aceea și, de exemplu în cazul Lottei, despre motivele pentru care ea nu purta cască de protecție. Găsim persoane născute în perioada în care a apărut cartea și ne gândim la cum se trăia atunci. Este o modalitate ușoară de a-i face atenți pe copii la schimbările istorice. În timp, vor observa singuri asemănări sau modificări ale stilurilor de viață. Citind, își vor pune întrebări, cărora le pot căuta răspunsul în alte cărți din bibliotecă sau chiar la alte persoane.

    Tereza este la vârsta la care mintea matematică se ascute intens. Așa că, inclusiv când citim, ne oprim pentru a face loc număratului. Și, în ultima vreme, ne cere să încetinim și pentru a căuta cele câteva litere pe care le cunoaște. Aceasta este una dintre fascinațiile lecturii, pentru mine. Orice carte ai citi și despre orice ai citi, poți să faci legături nenumărate, cu subiecte atât de diverse! Între coperțile fiecărei cărți se ascunde o lume întreagă!