Învăţ Montessori

Etichetă: Empatie

  • Privitul pe fereastră

    Privitul pe fereastră

    Când Tudor se întâmplă să fie extrem de agitat îi recomand uneori să își aleagă o carte de citit sau să meargă pe geam. Privitul pe fereastră este una dintre cele mai relaxante activități pe care le face.

    Când era mic și eu am mers la serviciu timp de câteva luni, a învățat să mă conducă stând pe geam și, uneori, să mă aștepte acolo. La fel făceau copiii și cu Lucian, înaintea pandemiei, alergând nerăbdători spre fereastră de îndată ce știau că se apropie ora de sosire de la serviciu.

    Privitul pe fereastră este o ocazie minunată de a studia lumea din jurul nostru și de a ne dezvolta concentrarea. Copiii mici sunt fascinați de viața de zi cu zi, interesați fiind de tot ceea ce se întâmplă. Și au atâtea de văzut, pentru că imaginea din fața lor nu e niciodată aceeași! Vremea se schimbă în fiecare zi, peisajul e altfel de la un anotimp la altul. Mașinile, oamenii, animalele și păsările sunt mereu diferite, chiar dacă uneori aceleași.

    În lumea de astăzi, copiii sunt tot mai puțin obișnuiți cu ritmul lent de viață. Grăbiți asemenea părinților, alergând mereu de la o activitate la alta, de la un loc la altul, nu mai au ocazia să se bucure de simpla observare a unei păsări care ciugulește dintr-o bucată de pâine.

    Cei care au acces la ecrane, cu atât mai puțin sunt răbdători să urmărească viața în câteva cadre pe secundă. Obișnuiți cu derularea rapidă a imaginilor, viața în ritm normal nu mai are aceeași atracție pentru ei. Din păcate, ecranul, această dădacă aparent gratuită, își cere plata cu întârziere și cu costuri extrem de mari pentru copii!

    Psihologul Adam Cox a observat că, dacă acum 50 de ani copiii se plictiseau după câteva ore în care nu aveau nimic de făcut, în zilele noastre copiii se plictisesc după doar treizeci de secunde, în timp ce majoritatea adulților simt nevoia să își controleze telefonul în cele patru secunde în care încetinesc și se opresc la o trecere de pietoni. (Dr. William Stixrud, Ned Johnson, The Self-Driven Child)

    Adesea, stând alături de ei, creăm povestiri despre ceea ce vedem afară. Ne gândim încotro se duce camionul încărcat cu lemne, ne imaginăm ce discută două persoane care se întâlnesc pe stradă. Alteori, numărăm toate mașinile roșii care trec prin fața noastră sau câte ambulanțe vedem în timp ce stăm la geam. Ne uităm la norii sau păsările de pe cer, observăm soarele sau ne mirăm când vedem luna în plină zi.

    Când sunt mici, copiii au o mulțime de întrebări despre ceea ce văd. Putem să le susținem curiozitatea aceasta înnăscută, ajutându-i chiar să o dezvolte. A-i învăța pe copii să reflecteze asupra a ceea ce văd e un mod deosebit de a le dezvolta atât imaginația, cât și empatia și compasiunea. Devin astfel mai curioși nu doar despre ceea ce se întâmplă în viața lor, dar și a celorlalți.

    Privitul pe fereastră e doar una dintre metodele prin care îi putem ajuta pe copii să rămână ancorați în prezent. Mersul în ritmul copilului, joaca în natură și prezența conștientă alături de ei sunt opțiuni din aceeași categorie.

    Visatul cu ochii deschiși este la fel de important pentru dezvoltarea cognitivă a copiilor precum orice altă formă de gândire. Iar în societatea noastră, în care problemele de anxietate ale adulților și copiilor devin normă, reveria poate fi considerată unul dintre remedii.

    Trebuie să creăm cu intenție perioade de reflecție în aceste timpuri în care stimularea este prezentă pretutindeni. (Dr. William Stixrud, Ned Johnson, The Self-Driven Child)

    (Photo by Bermix Studio on Unsplash)

  • Băiețelul și bicicleta

    Băiețelul și bicicleta

    Săptămâna trecută, ne aflam toți patru în parc, împreună cu o prietenă de-a copiilor. Un băiat în jur de un an și jumătate s-a apropiat interesat de bicicleta fetiței cu care eram. Deși era prea mare pentru el, băiețelul s-a urcat pe ea sau s-a jucat cu jucăriile din coșulețul bicicletei.

    Băiețelul era însoțit de două doamne, probabil mama și o mătușă sau o prietenă de familie. Ne-au întrebat dacă îi dăm voie copilului să se urce pe bicicletă și au stat alături de el tot timpul. Tudor, Tereza și prietena lor, care consimțise să cedeze bicicleta, urmăreau cu mult interes tot ceea ce făcea băiețelul.

    Când doamnele au hotărât că a trecut suficient timp, l-au desprins de pe bicicletă și i-au spus că pleacă acasă. Băiatul s-a zbătut și a început să plângă. Una din doamne l-a luat în brațe și l-a dus câțiva pași mai încolo, spunându-i că a trecut timpul. Băiețelul, eliberat din brațele ei, s-a trântit la pământ, plângând foarte tare. După ce i-au spus o dată sau de două ori să se ridice, doamnele i-au spus că îl lasă acolo. S-au întors și au plecat, împingând căruciorul cu care venise băiețelul în parc.

    Dacă părintele nu poate suporta ca propriul copil să fie supărat, este dificil pentru copil să învețe să-și controleze emoțiile. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Timp de câteva momente, băiatul și-a continuat plânsul. Apoi, când s-a văzut singur, s-a oprit brusc, s-a ridicat și a fugit după ele. Nefiind foarte departe de noi, copiii au urmărit nemișcați întreaga scenă. M-au auzit și când i-am spus lui Lucian că vreau să merg la băiețel, să nu îl las singur. Înainte ca eu să fac vreun pas, însă, băiatul fugea deja speriat înspre doamnele care se îndepărtaseră.

    Nu a fost prima dată când eu am asistat la o asemenea scenă, dar pentru copii a fost o premieră. Imediat ce s-a terminat, m-au întrebat ce se întâmplase. „De ce plângea băiețelul? De ce au plecat de lângă el? De ce a fugit după ele?”

    M-am așezat la nivelul lor și le-am explicat că uneori noi, adulții, greșim, deși vrem să facem bine. Le-am spus că el fusese necăjit că i s-a terminat joaca prea brusc și nu știa cum să spună asta. Le-am mai explicat că nici doamnele cu care era nu au înțeles ce le spunea el prin comportament. Și că au plecat, crezând că dacă îl sperie că rămâne singur, va merge după ele. Ceea ce s-a și întâmplat, doar că, probabil, băiețelul nu a înțeles nici el corect comportamentul lor. Și i-am asigurat că nu l-ar fi lăsat acolo singur, că au vrut doar să-l păcălească, dar totul a fost extrem de neplăcut pentru el.

    De atunci, deși a trecut o săptămână, copiii au readus scena în discuție de nenumărate ori. De obicei seara, înainte de culcare, Tereza întreabă din nou de ce a rămas singur băiețelul care plângea. Și reluăm aceeași poveste de fiecare dată, discutând despre întreaga întâmplare.

    Spunând încă o dată povestea, discutând ulterior cu el despre experiența lui terifiantă și lăsând deschisă posibilitatea unei comunicări viitoare, părinții își pot ajuta copilul să înțeleagă o experiență deranjantă. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    O întreb pe Tereza dacă am greșit și eu, lăsând-o pe scări, când nu voia să se îmbrace și Tudor era singur afară. Îi explic că făcusem asta doar pentru că știam că e cu tata și bunica în casă. Și nu-mi dădusem seama că, probabil, ea voia să fie doar cu mine. Deși am stat doar puțin cu Tudor în curte și apoi m-am întors la ea, greșeala era deja făcută. De fiecare dată, o întreb cum s-a simțit în acele momente și îi validez cât pot mai bine trăirile.

    La fel, cu Tudor discutăm despre momentul când a vrut să meargă pe o altă cărare decât bunica lui. În ciuda insistențelor ei, el a cerut să se despartă, apoi a plâns când a pierdut-o din vedere câteva momente. Îmi confirmă și el solemn din cap cele întâmplate și cât de tare s-a speriat atunci. Deși au trecut mai bine de doi ani din acea vară, cele întâmplate cu băiețelul i-au reamintit de ziua respectivă. Totuși, deoarece am discutat situația mereu, nu îi mai trezește acea stare de frică. A rămas pentru el doar o întâmplare prin care a trecut.

    De multe ori, greșim inconștient față de copiii noștri. Facem gesturi și luăm decizii care credem că rezolvă rapid și simplu problema. Dar când suntem conectați cu copiii și atenți la trăirile lor, avem ocazia să ne observăm și reparăm greșelile. Din păcate, dacă nu suntem atenți la mesajele lor, îi putem marca pe termen lung.

    Părintele poate ajuta un copil să înțeleagă experiențele derutante și înspăimântătoare legate de pierderi. Ceea ce noi am putea considera ca nesemnificativ poate fi foarte important pentru un copil mic. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dacă situația din parc se va repeta, dacă nu îi va fi explicată situația, băiețelul acesta va rămâne cu traume. Va uita probabil detaliile specifice, dar va rămâne cu convingerea că emoțiile puternice sunt periculoase. Peste câteva decenii, când copilul lui va plânge și se va trânti pe jos, corpul îi va intra în stare de alertă. Bineînțeles, multe alte situații îi vor putea stârni trăiri asemănătoare, la care va reacționa probabil inconștient.

    Știu că am mai scris despre acest subiect. Am citit mult și am învățat aprofundat despre asta. Am lucrat adesea cu Tudor și Tereza și i-am ajutat de cele mai multe ori să treacă peste traumele suferite. Totuși, de fiecare dată, astfel de episoade îmi adâncesc și mai mult perspectiva. Și cred că convingerile pe care ni le-am format despre educație sunt adesea greșite și atât de adânc înrădăcinate, încât merită puse la îndoială cu fiecare prilej.

    (Photo by Tim Trad on Unsplash)

  • De ce merg părinţii la serviciu?

    De ce merg părinţii la serviciu?

    Într-o dimineaţă, l-am găsit pe Tudor la tatăl lui în cameră, studiind de zor cartea Copiii lumii. Trecuseră mai bine de treizeci de minute de când plecase Lucian la serviciu şi el îi făcuse tai-tai pe geam. Când m-a văzut, prima întrebare a fost: „De ce merg părinţii la serviciu?”. Se uita intens la pagina cu copiii care lucrează.

    De ce merg părinţii la serviciu

    În dimineţile grele, Tudor îl roagă pe Lucian să îl ţină în braţe şi să nu plece la serviciu. În ultima vreme, imitându-l, Tereza cere şi ea acelaşi lucru. De cele mai multe ori, după două minute de îmbrăţişări, reuşim să începem ritualul de plecare la serviciu. Tudor îi pune deoparte tatălui său căciula, pantofii, îi întinde plasa cu mâncare. După sărutările de despărţire, fuge la geam, să îi facă tai-tai.

    Sunt dimineţi, însă, când ritualul nostru nu funcţionează. Dimineţi în care rugăminţile de a nu pleca devin plânsete în toată regula şi cele două minute s-ar putea prelungi la o oră întreagă. Sunt momentele în care strategiile găsite în cărţile preferate de parenting reuşesc să ne scoată din impas. Le folosim mai ales atunci când, oricât l-am asigura că tata se întoarce după-masă, Tudor e greu de consolat. În fond, copiii trăiesc aici şi acum, fără să aibă noţiunea timpului la fel ca noi. După-masa poate fi pentru ei la fel de îndepărtată ca eternitatea. Mă gândesc uneori că e ca şi cum mi-ar spune cineva că peste zece ani o să pot dormi neîntrerupt câte opt ore în fiecare noapte. E aşa greu de imaginat, o eternitate!

    Uneori, încercăm să-i explicăm, cât mai calm, că e târziu, că e important ca tata să ajungă la timp la serviciu, că cele două minute de îmbrăţişări s-au terminat. Dar noi aducem argumente raţionale, logice, unei cereri pur emoţionale. În schimb, una dintre strategiile recomandate de dr. Daniel Siegel este de a ne conecta cu copilul, înainte de a-i redirecţiona gândurile.

    Atunci când un copil este supărat, de multe ori logica nu va funcţiona, până când nu vom răspunde nevoilor emoţionale ale emisferei drepte a creierului. Noi numim această legătură emoţională „acordare” şi este modul în care ne conectăm profund cu o altă persoană şi îi facem să simtă că am empatizat cu ei. Când părintele şi copilul sunt acordaţi unul cu celălalt, ei trăiesc o senzaţie de uniune. (Dr. Daniel Siegel, Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

    În cartea Cum să le vorbim copiilor, una dintre metodele recomandate pentru a-i ajuta pe copii să-şi înţeleagă sentimentele este aceea de a le oferi visele în fantezie. În loc de explicaţii şi logică, e suficient să îi ajutăm să-şi imagineze că dorinţele li se împlinesc. „Ai vrea să nu merg deloc la serviciu. Sunt sigur că, dacă ai putea, ai sta în braţele mele toată ziua! Ce mi-ar plăcea să te ţin aici, aşa! Aici ai dormi, ai mânca, te-ai juca!”.

    Uneori, simplul fapt de a vedea că dorinţele tale arzătoare sunt înţelese face ca realitatea să devină mai uşor de suportat. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Dr. Laura Markham explică mai detaliat de ce metoda aceasta funcţionează aproape de fiecare dată.

    Este uimitor cât de uşor se poate depăşi un impas când împlineşti dorinţa unui copil în imaginaţie. În parte, deoarece îi arată că îţi pasă cu adevărat de ceea ce îşi doreşte. Dar mai este un motiv cu totul fascinant. Simplul fapt de a ne imagina că dorinţa ni s-a împlinit ne aduce satisfacţie de moment, iar creierul chiar arată satisfăcut la un test de imagistică cerebrală. Când îi împlineşti copilului dorinţa în imaginaţie, se pierde din urgenţa necesităţii, oferind deschidere către alternative. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Când, imaginându-şi, Tudor începe să se liniştească şi chiar să zâmbească, căutăm soluţii pentru ce ar putea face cât timp e tata plecat la serviciu sau pentru ce vor face la întoarcere. De cele mai multe ori, îndemnul de a merge să pregătim micul dejun sau de a găsi o carte din care să citim, este suficient pentru a-i elibera lui Lucian braţele. În rarele dimineţi, totuşi, când nimic din ce încercăm nu funcţionează, e semn că e nevoie de un plâns bun. Şi atunci îl preiau pe Tudor în braţe şi îl las să se descarce, până când se linişteşte.

    Când copilul devine insistent, solicitant sau are un comportament inadecvat, este momentul pentru „o criză de plâns programată”. Ignorarea comportamentului, în speranţa că se va binedispune, nu va duce decât la degenerarea situaţiei atât de mult, încât va sfârşi extrem de supărat, de obicei, în cel mai nepotrivit moment pentru părinte. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Simt adesea că suntem ca doi antrenori. În multe seri, după ce adorm copiii, discutăm despre ce s-a întâmplat peste zi, ce am făcut bine, ce n-a funcţionat. Şi ne gândim cum să abordăm problema, dacă va apărea din nou, în zilele următoare. Într-unul din newsletter-urile primite de la dr. Laura Markham era un citat la care mă gândesc adesea.

    Dacă i-ai spus ceva de o mie de ori unui copil, şi el tot nu a înţeles, atunci nu copilul este cel care învaţă greu. (Walter Barbee)

    Tudor e la perioada întrebărilor dificile. Pentru moment, ele sunt toate despre separare, în esenţa lor. Ştim că felul în care îi răspundem acum, nu doar din punct de vedere cognitiv, ne va defini relaţia cu el şi în viitor. „De ce îmbătrânim? De ce a murit Doggy? Unde e câinele acum?”. „De ce merg părinţii la serviciu?”.

  • Bunica-străbunica

    Bunica-străbunica

    Bunica mea are 89 de ani. Vârsta, răbdarea şi bonomia o fac partenera de joacă preferată a lui Tudor. Pentru el, ea e Ambuni sau Buni-străbuni. Petrec împreună în fiecare zi cel puţin o jumătate de oră. Sunt locuri din casa ei pe care Tudor le cunoaşte mai bine decât mine. Şi sunt fotografii în albumele bunicii despre care el ştie mai multe decât mine. Relaţia lor specială îl face să fie foarte atent la starea ei de spirit. Când era mai mic şi bunica-străbunica s-a lovit, Tudor a fost deosebit de îngrijorat. Câteva zile la rând, uneori cu lacrimi în ochi, o întreba cum e rana şi cum se simte. De oriunde am veni şi indiferent de oră, Tudor cere să se oprească cinci minute la Ambuni. Când e foarte obosit, intră doar să îi dea pupic de noapte bună şi să-i ureze „Somn uşor”.

    Ieri am mers cu bunica la cimitir, să pregătim mormântul pentru Ziua Morţilor. Nu a mai fost de foarte mult timp în oraş, aşa că ieşirea a fost un eveniment în sine. Susţinută de mama, ajutată de un baston discret şi cu Tudor alături, ajunsă lângă mormânt, bunica a început să plângă, pierdută în amintiri. Şi au început întrebările, cu îngrijorare în voce: „Ambuni, eşti necăjită? Eşti supărată? Eşti tristă?” Când ea a reuşit doar să dea din  cap, a întrebat-o plin de speranţă: „Eşti fericită?”. Momentul l-a impresionat puternic pe Tudor. L-am liniştit că bunica e bine, doar că îşi aduce aminte de străbunicul. Tudor a ţinut apoi să o ducem cu maşina „sus-sus, pe deal”, cum e ritualul lui cu Lucian, când se întorc de la cumpărăturile săptămânale. A vrut să-i arate pe unde merg ei, bărbaţii. Pe fiecare stradă, bunica depăna în continuare amintiri.

    După-masa, revenind cu copiii din parc, Tudor m-a întrebat de ce a plâns bunica-străbunica în cimitir. Şi m-a întrebat iar dacă era necăjită, supărată sau tristă. M-am gândit că e un bun moment să îi spun despre melancolie. Şi i-am explicat că bunica era melancolică, adică îşi amintea ceva şi asta o făcea să plângă după momentele trecute, în care era tare fericită. Seara, imediat ce s-a întâlnit cu Lucian, Tudor i-a spus că am fost la mormânt, unde e strămoşul lui şi Ambuni a plâns.

    În dimineaţa aceasta, fiind afară în curte, îi aud pe cei doi prieteni discutând. „Ambuni, ce ţi-a plăcut ieri?”. Neştiind despre ritualul nostru de seară, i-am explicat că trebuie să îi povestească despre cel mai plăcut moment al zilei. „M-a impresionat tare că am mers la cimitir. A fost foarte emoţionant pentru mine.” „Ambuni, ce ţi-a plăcut alaltăieri?” „A, când v-am văzut pe voi. Voi sunteţi cea mai mare bucurie pentru mine.” „Eşti fericită?” „Da, sigur că sunt fericită.” Mulţumit, Tudor a plecat să mai dea o tură cu cartul prin curte.

    Copiii pot fi învăţaţi şi să-şi examineze sentimentele şi emoţiile cu care se confruntă. Întreabă-i pe copii cum se simt şi ajută-i să dea detalii specifice, astfel încât să treacă de descrierile vagi, cum ar fi „bine“ şi „rău“, la cele mai precise, cum ar fi „dezamăgit“, „neliniştit”, „invidios” şi „entuziasmat”. Un motiv pentru care, de multe ori, copiii nu exprimă complexitatea unei anumite emoţii este că nu au învăţat încă să se gândească la sentimente într-un mod sofisticat, care recunoaşte varietatea şi bogăţia lor. Ca urmare, ei nu folosesc întregul spectru de emoţii şi, în schimb, îşi colorează imaginile emoţionale în special în negru şi alb. În mod ideal, vrem ca ei să recunoască existenţa unui curcubeu colorat de emoţii şi să acorde atenţie unor asemenea posibilităţi diferite. (Daniel Siegel, Tina Payne Bryson, Creierul copilului tău)

    [Photo by Gianni Zanato on Unsplash]