Etichetă: Familie

  • Să împărțim frățește, dar nu pe jumătate

    Să împărțim frățește, dar nu pe jumătate

    Pe când eram în gimnaziu, am cerut în timpul unui prânz să am și eu în farfurie aceeași porție de cartofi prăjiți ca a fratelui meu. Mi s-a spus atunci că el are nevoie de mai multe calorii decât mine, dar eu nu voiam decât să avem porții egale. Am fost învățați amândoi că trebuie să împărțim frățește, adică fiecare să primească la fel.

    E o idee cu care m-am împăcat destul de greu, nereușind să tai mereu în bucăți egale. Din fericire, fratele meu a învățat la timp că, dacă eu împart, el e primul care alege.

    Mi-am amintit de curând acest episod, urmărind o interacțiune între Tudor și Tereza. Înainte ca eu să intervin, pentru a le explica cum să procedeze, s-au descurcat singuri. Au împărțit, desigur, dar nicidecum pe jumătate. Cu toate acestea, amândoi erau extrem de încântați.

    Când i-am povestit lui Lucian ce s-a întâmplat, ne-am dat seama că a împărți mereu la fel nu înseamnă că e și corect. Și că, din nou, copiii ne-au învățat o lecție prețioasă de viață. Să împărțim frățește înseamnă, de fapt, să ținem cont de nevoile fiecăruia, nu să facem părți egale pentru fiecare. Iar această idee e valabilă pentru orice, nu doar pentru lucruri.

    Atunci mi-am dat seama cât era de inutil să încerci să-i tratezi la fel pe toți. Copiilor nu li se părea niciodată îndeajuns, iar eu, ca mamă, nu le puteam oferi niciodată îndeajuns. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

    Când am început să le cumpărăm copiilor jucării, una dintre discuțiile pe care le-am avut a fost despre dubluri. E o idee pe care o întâlnesc des, când părinții simt nevoia să ia aceeași jucărie fiecărui copil. Mai ales când ei sunt de vârste apropiate, așa ceva pare de la sine înțeles. Desigur, dorința părinților are mai mult de-a face cu propriul disconfort față de plânsul copiilor, decât cu nevoile reale ale copiilor.

    Pentru noi, introducerea uneia dintre regulile Montessori a fost extrem de eficientă în acest sens. Le-am spus copiilor de la început să aștepte sau să întrebe dacă se pot juca împreună, atunci când o jucărie pe care și-o doresc e la celălalt frate. E o regulă care ne-a ajutat de cele mai multe ori, fiind importantă și pentru dezvoltarea voinței copiilor.

    Unul dintre cele mai sfâșietoare momente din viața mea de mamă a fost când a trebuit să fiu internată în spital cu Tereza, pe când avea cinci luni. L-am lăsat atunci pe Tudor acasă, dar am făcut-o cu inima strânsă. Pentru Tereza situația era serioasă, fiind foarte mică, dar și Tudor avea temperatură foarte mare.

    Despărțirea noastră din acea seară a avut urmări profunde. Uneori, deși au trecut mai bine de doi ani, ele încă se lasă observate. Dar, la fel cum atunci am fost alături de Tereza, așa sunt acum alături de Tudor, de câte ori are nevoie. Viața însăși ne învață că a împărți frățește nu înseamnă nicidecum pe jumătate. Să împărțim frățește înseamnă să răspundem pe măsura nevoilor și la momentul potrivit pentru fiecare copil.

    Să fii iubit la fel înseamnă, într-un fel, să fii iubit mai puţin. Să fii iubit ca nimeni altul, pentru că eşti o persoană deosebită, înseamnă să fii iubit atât cât ai nevoie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

    (Photo by Sophie Elvis on Unsplash)

  • La vie en rose

    La vie en rose

    De câteva săptămâni, copiii preferă să asculte des un cd cu Edith Piaf. Când m-am trezit azi, La vie en rose răsuna din camera lor. Am zâmbit, amintindu-mi că e aniversarea căsătoriei noastre. Cu siguranţă, m-am gândit, cântecul acesta a fost scris pentru cei care încă nu sunt părinţi. Deşi suntem împreună de mai bine de zece ani, relaţia mea cu Lucian a fost provocată şi s-a dezvoltat mai ales de când creştem alături de copii.

    Timpul pentru un nou început a sosit,

    Când familia nu mai este lanţul care ne ţine înlănţuiţi,

    Ci pământul din care înflorim

    Şi cerul unde învăţăm să zburăm.

    (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

    Deşi avem idei asemănătoare despre creşterea copiilor, punerea lor în practică este de-a dreptul complicată. Oboseala, programul, provocările numeroase şi reacţiile fiecăruia sunt doar câteva dintre motivele conflictelor dintre noi. Uneori, reuşim să găsim soluţia pe loc. Alteori, e nevoie de câteva zile până regăsim numitorul comun.

    Dr. Shefali vorbeşte adesea despre faptul că iubirea nu e suficientă într-o relaţie, ea este doar începutul. Să semnăm un contract pe viaţă, aşteptându-ne ca totul să rămână la fel, e o iluzie. În schimb, atunci când înţelegem că nu avem cum să rămânem la fel, când ne dorim să creştem împreună, baza relaţiei se schimbă fundamental.

    Sindromul „gemenilor cerşetori” se referă la imaturitatea emoţională a adulţilor. Aşteptăm ca celălalt să ne împlinească nevoile neacoperite în copilărie. La rândul nostru, suntem văzuţi drept surogaţi parentali de către partenerii noştri. Dar odată trecută copilăria, noi suntem singurii care putem aduce alinare copilului din interiorul nostru. A căuta împlinirea în exterior este o aşteptare care nu ne aduce decât dezamăgiri.

    Mi-a trebuit destul de mult timp până am înţeles acest lucru. Mi-a fost mult mai uşor să îl învinovăţesc şi să aştept schimbarea din partea lui Lucian. În realitate, avem putere să ne schimbăm doar pe noi, nicidecum pe celălalt. Nu îi putem schimba nici măcar pe copiii noştri, cu atât mai mult pe un alt adult.

    La început, Lucian era nemulţumit dacă îl contraziceam de faţă cu copiii. Am auzit destul de des în ultima vreme această idee în rândul părinţilor. Dar diferenţele de opinii sunt normale între oameni. Ceea ce contează, desigur, este felul în care ne spunem punctul de vedere. Autoritatea şi respectul se obţin prin conectare, nu prin obedienţă.

    Mai ales atunci când unul dintre părinţi este lipsit de respect sau violent emoţional, verbal sau fizic faţă de copil, mi se pare imperios necesar ca celălalt să intervină. Altfel, tot ceea ce îi învăţăm este că o astfel de reacţie e normală, copilul ajungând să îşi interiorizeze vina sugerată de părinte.

    Discuţiile pe această temă sunt numeroase. Pentru noi, ele au fost tot mai uşoare atunci când am înţeles că reacţiile emoţionale sunt despre noi, nu despre copiii noştri. A încerca să le arăţi copiilor că părinţii sunt de acord întotdeauna, înseamnă a nu-i pregăti pentru viaţă.

    În schimb, atunci când noi înşine învăţăm să ne rezolvăm conflictele cu maturitate, ne transformăm în exemple valoroase pentru copiii noştri. Şi le dăm totodată ocazia de a face propriile alegeri, în funcţie de modelul care li se potriveşte cel mai bine.

    De curând, am păşit într-un nou deceniu al vieţii. La fel ca atunci când am împlinit treizeci de ani, m-au încercat numeroase emoţii în acele zile, de la încântare la tristeţe. Dar astăzi am simţit doar bucurie. Şi satisfacţia că reuşim amândoi să creştem, acceptându-ne copiii drept cei mai buni profesori ai transformării noastre. La vie en rose pare a fi potrivit, totuşi, chiar şi pentru părinţi.

    Într-o familie conştientă, părinţii îşi dau seama de faptul că fiecare relaţie din cadrul familiei îl ajută pe fiecare membru al ei să crească. Părinţii îşi văd copiii ca pe oglinzi prin care pot vedea cum trebuie ei înşişi să se maturizeze şi să se dezvolte. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

    (Photo by Alex Iby on Unsplash)