Învăţ Montessori

Etichetă: Fericire

  • Despre recunoștință și bucurie

    Despre recunoștință și bucurie

    Am ascultat-o de dimineață pe Brené Brown vorbind despre recunoștință și bucurie. După prânz, recitind dintr-o carte care mi-a plăcut mult, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri. Cum mi se întâmplă adesea, m-a frapat legătura regăsită între două subiecte și cărți aparent diferite.

    În Curajul de a fi vulnerabil, Brené Brown vorbește despre armura și masca pe care le purtăm pentru a ne proteja de vulnerabilitate. Îmbrăcate și conturate în anii copilăriei, aceste modalități de apărare ajung să ni se potrivească mănușă, până când le deosebim cu greu de propriul sine. Și nu putem discuta despre recunoștință și bucurie, până când nu trecem dincolo de vulnerabilitate.

    Din cercetările autoarei, a reieșit că „arsenalul comun împotriva vulnerabilității” e reprezentat de bucuria rău-prevestitoare, de perfecționism și anestezierea afectivă. Iar unul dintre cele mai eficiente moduri de a da jos masca și armura e îmbrățișarea principiului „eu însumi sunt de ajuns”.

    Convingerea de a fi „de ajuns” […] duce la dezvoltarea sentimentului propriei valori, la stabilirea unor limite și la implicarea emoțională. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Suntem crescuți într-o cultură în care ni se spune că nu suntem îndeajuns de buni. Copiii sunt învățați de mici să fie competitivi, sunt comparați uneori încă din pântec, sunt recompensați când ating niveluri presetate și pedepsiți când nu se ridică la înălțimea așteptărilor apăsate asupra lor. Din păcate, convingerea aceasta de a nu fi suficient de buni își lasă profund amprenta asupra noastră.

    Învățați să ne comparăm mereu, să vrem să fim altfel, permanent nemulțumiți de cum suntem și ceea ce avem, e destul de greu să ne simțim suficient de buni. Pentru a scăpa de aceste trăiri, e nevoie să știm să punem limite. Să ajungem să ne oglindim doar pe noi înșine, lăsând deoparte imaginile reale sau închipuite pe care le ținem drept etalon. Dar cât de greu poate fi asta într-o lume scufundată în rețele de socializare!

    Pentru a putea spune „Destul!”, trebuie să credem cu tărie că noi înșine suntem de ajuns. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Brené Brown oferă și antidotul pentru fiecare dintre armurile și măștile purtate de noi. Ne explică de ce e important să ne bucurăm de clipele mărunte, cum să dezvoltăm recunoștința pentru ceea ce avem și să îndrăznim să ne asumăm vulnerabilitatea.

    Perfecționismul a fost dependența mea. Încă am momente în care mă lupt cu această nevoie de a fi fără cusur și de a pretinde același lucru și din partea celorlalți. Dar am învățat să mă schimb și să înțeleg că nu sunt în luptă cu nimeni, nici măcar cu mine însămi. Când suntem orientați spre interior ne dorim să fim buni pentru noi înșine. Dacă, în schimb, lentila noastră e orientată mereu în afară, nu reușim să ne prețuim pentru ceea ce suntem. Vom tânji după validarea celorlalți, încercând să le demonstrăm mereu că o merităm.

    Suntem arareori învățați să ne recunoaștem și să ne simțim trăirile. Când nu ne simțim confortabil, căutăm soluții în afara noastră. Pentru că a merge în interior și a nu lupta împotriva a ceea ce găsim acolo, e atât de greu de făcut! Dar tocmai aici stă unul dintre secretele stării noastre de bine. În primul rând, să învățăm să ne conștientizăm trăirile și apoi să le acceptăm exact așa cum sunt. Să le simțim pe deplin, fără a le anestezia, fără a căuta mijloace să fugim din fața disconfortului. Dorința noastră înnăscută spre apartenență poate fi împlinită doar după ce ne cunoaștem și acceptăm cu adevărat și întru totul.

    Îndeajuns de bun nu înseamnă că te mulțumești cu ce ai. Îndeajuns de bun nu e o cale de scăpare. Îndeajuns de bun reprezintă o atitudine de adâncă recunoștință pentru orice se întâmplă. Nu doar Perfect e inamicul lui Bun, ci și Bun e inamicul lui Îndeajuns de bun. Urmează crezul lui Îndeajuns de bun pentru suficient timp și ceva remarcabil se întâmplă. „Îndeajuns de” dispare, precum un șarpe care își leapădă pielea, și ceea ce rămâne e pur și simplu Bun. (Eric Weiner, The Socrates Express: In Search of Life Lessons from Dead Philosophers)

    A discuta despre recunoștință și bucurie înseamnă să discuți și despre vulnerabilitate. Recunoștința e un mușchi pe care ni-l dezvoltăm prin exersare. Eric Weiner spune, parafrazându-l pe John Stuart Mill, că bucuria nu e un scop în sine, ci un produs secundar. E răsplata neașteptată a unei vieți trăite cu adevărat. Studiile ne arată că recunoștința e cea care ne conduce direct înspre bucurie. Iar vulnerabilitatea înseamnă să ne deschidem sufletul pentru a ne da voie să o simțim. Înseamnă să ne dăm jos masca și armura, pentru a trăi din plin. Și pentru a-i învăța și pe copiii noștri cum să facă la fel.

    Înainte de toate, vreau să știi: ești iubit și demn de iubire.

    Îți vei da seama de acest lucru din cuvintele și acțiunile mele – cel mai mult învățăm despre iubire din felul cum te tratez și cum mă tratez pe mine însumi.

    […]

    Vreau să cunoști bucuria, astfel încât să practicăm recunoștința împreună.

    Vreau să simți bucurie, astfel încât să învățăm împreună să fim vulnerabili.

    (Brené Brown, Manifestul părintelui care-și crește copiii să trăiască din plin)

    (Photo by Fernanda Greppe on Unsplash)

  • Călătoria spre mine însămi

    Călătoria spre mine însămi

    După ce s-a născut Tudor şi am început să citesc cărţi de parenting, am intrat într-o lume fascinantă. Am găsit apoi conferinţele şi cursurile care completau informaţiile abundente din cărţi. Am descoperit astfel specialişti fascinanţi, care vorbeau cu pasiune despre această lume veche, dar totuşi nouă. Şi am început călătoria spre mine însămi şi, aproape fără să-mi dau seama, spre noua mea carieră.

    Ieri am ascultat un interviu deosebit de interesant cu Jim Kwik, un celebru antrenor al creierului. Printre altele, una dintre afirmaţiile lui mi-a rămas în minte. Şcoala ar trebui să fie mai preocupată de meta-învăţare, adică să îi înveţe pe copii cum să înveţe, decât de a-i învăţa informaţii. Explicaţia simplă este că absolvenţii de azi vor avea de schimbat cel puţin şase cariere. Cariere, nu locuri de muncă!

    Învăţarea pe parcursul întregii vieţi nu mai este doar opţională. (Dr. Michael Ungar, Change Your World)

    Când am renunţat la serviciu, am ştiut că vreau să lucrez cu părinţii, începând cu mine şi Lucian. Parentingul devenise deja o pasiune care îmi fura ore întregi din zi, un subiect care nu mă obosea deloc. Stilul nostru de viaţă Montessori mă învăţase că succesul copiilor stă şi în adultul pregătit pe care îl au alături.

    Dr. Shefali Tsabary este unul dintre specialiştii pe care i-am urmărit în aceşti ani. Am rezonat întru totul cu abordarea ei, aceea a parentingului conştient. Pentru a putea creşte copii puternici, e nevoie mai întâi să creştem copilul din interiorul nostru. Să vindecăm rănile copilăriei, toate acele sentimente de „nu sunt suficient de bun” şi „nu sunt suficient de iubit” cu care am crescut. Renunţând la pedepse şi recompense, părintele conştient înţelege că orice comportament al copilului este un mijloc de comunicare.

    În urmă cu câteva luni am început primul curs cu dr. Shefali. Era o pregătire obligatorie pentru cursul principal pe care voiam să îl fac cu ea. Iar din februarie, călătoria spre mine însămi a continuat accelerat, ghidată fiind de învăţăturile ei. Am ales să fac cursul de Conscious Parent Coach, al Institutului condus de dr. Shefali. Tradus în limba română, ar putea suna cam vag acest Antrenor al părintelui conştient, care ar fi poate mai clar interpretat drept Ghid personal în introspecţie.

    Dr. Shefali este preferata lui Oprah Winfrey, care o prezintă drept cel mai bun specialist în parenting pe care l-a intervievat în ultimii douăzeci de ani. Schimbarea de paradigmă propusă de ea este dată, probabil, tocmai de stilul unic în care îmbină înţelepciunea orientală cu psihologia occidentală.

    Când, după prima săptămână de curs, mama m-a întrebat cum e, i-am spus că am ajuns acasă. Am descoperit o comunitate în care m-am regăsit întru totul. Sunt acum înconjurată de oameni alături de care învăţ noi limbaje, cu care ne ţinem de mână în călătoria fiecăruia spre sine. Probabil cel mai mare avantaj din toată aventura aceasta este tocmai propria-mi regăsire. Un drum pentru viaţă, căci ştiu acum că nu se va termina cu adevărat niciodată. Dar o aventură în care m-am avântat cu toată curiozitatea unui copil care explorează pentru prima oară natura!

    Mi-a plăcut întotdeauna să învăţ. Dar programa propriu-zisă este doar o parte a noii provocări. Cel mai greu este să accept noile descoperiri care mă privesc pe mine. Să recunosc şi vindec tipare transmise din generaţie în generaţie şi să accept rolul pe care îl joc în tot ceea ce mă înconjoară. Să învăţ să mă bucur de prezenţa conştientă, ştiind că singurul moment care contează şi îmi aparţine cu adevărat este cel de Acum.

    Conferinţele săptămânale cu dr. Shefali şi cele cu colegele din micul meu grup de studiu au intrat deja în programul întregii familii. M-am bucurat să regăsesc în vasta bibliografie cărţi ale dr. Daniel Siegel sau dr. Laura Markham. Autori care ne-au fost menţionaţi de altfel ca fiind de urmărit, indiferent de titlul cărţii. Am primit şi sugestii noi de lectură, autori pe care îi gust acum cu mare plăcere şi pe care îi voi trece, cu siguranţă, în liste ulterioare de cărţi preferate.

    În societățile arhaice de vânători-culegători, în care studiile recente au demonstrat că atașamentul emoțional al copiilor față de adulți era ideal, Dr. Gabor Maté găsea nevoia de parenting ca fiind inutilă. Dar în societatea contemporană, în care copiii sunt tot mai separați de adulți, nu doar fizic, ci și emoțional, este nevoie de o reînvățare conștientă a atașamentului sănătos.

    Problemele comportamentale ale copiilor sunt tot mai des întâlnite. Dar ele sunt semnalul pentru necesitatea schimbării adulților în raporturile lor cu copiii. O schimbare care trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. De aceea, pentru a învăța să vă fiu ghid în această introspecție, am început cu călătoria spre mine însămi.

    Odată ce ne intră copiii în viață, impactul nu mai poate fi șters și ni se cere să ne reinventăm ca răspuns. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conștient)

    (Photo by Margarita Eliseeva on Unsplash)

  • E corpul tău şi alegerea ta

    E corpul tău şi alegerea ta

    Probabil cele mai multe discuţii pe care le avem cu alţi adulţi din cauza copiilor sunt date de felul în care se îmbracă. Sau, mai bine zis, în care nu se îmbracă. Încă de când erau mici, noi i-am învăţat şi le-am repetat mereu: „E corpul tău şi alegerea ta.” Am auzit ideea aceasta pentru prima dată la un specialist în parenting şi am reîntâlnit-o apoi în diverse cărţi. Fiind în acord complet cu ideea Montessori de respect faţă de copil, noi am adoptat-o imediat.

    Respect înseamnă că, atunci când putem ceda controlul, o facem. Când copilul mic se chinuie să se îmbrace, suntem disponibili, îl încurajăm, facem sugestii sau îl asistăm, dacă ne cere, dar nu îl întrerupem pentru a prelua noi. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Când vine vorba de responsabilitatea personală, se întâmplă uşor să intrăm pe teritoriul celuilalt. Mai ales când copiii sunt mici, ni se pare că e normal ca noi să luăm decizii în locul lor. Şi totuşi, atunci când le oferim alegeri încă de la început, când învăţăm să încetinim şi să ne adaptăm la ritmul lor, gradul de responsabilitate de care ei dau dovadă este extrem de ridicat.

    Există trei domenii ale vieţii lor de care copiii trebuie să fie responsabili:

    -simţurile, de exemplu, ce are gust bun şi ce nu, ce miroase frumos şi ce miroase urât, ce este rece, fierbinte, ş.a.m.d.

    -sentimentele, de exemplu, fericire, iubire, prietenie, furie, frustrare, tristeţe, durere, dorinţă, ş.a.m.d., şi în relaţie cu ce şi cu cine

    -nevoile, de exemplu, foame, sete, somn, apropiere, distanţă

    (Jesper Juul, Copilul tău competent)

    De câteva luni, deja, Tereza se îmbracă şi încalţă singură. Mai ales dacă este odihnită şi îi oferim suficient timp, nu ne permite deloc să o ajutăm. Asta înseamnă că inclusiv alegerea hainelor îi aparţine în totalitate. Bineînţeles, nu i-am lăsat la îndemână tricouri sau pantaloni scurţi, ci haine potrivite anotimpului.

    Am procedat la fel şi cu Tudor, de când era mic. Şi s-a întâmplat de câteva ori să se întoarcă acasă pentru a-şi lua o bluză sau o haină în plus. Alteori, când ni s-a părut că ar fi nevoie, am luat noi nişte mănuşi sau un pulover. Şi, dacă cumva ni le-a cerut, ne-am abţinut, desigur, la a-i spune că am avut dreptate. Dacă am fi făcut astfel, îi puneam la îndoială judecata şi reduceam şansele ca data viitoare să ni le mai ceară. În cei peste doi ani de când se îmbracă singur, au fost doar vreo două ocazii în care l-am rugat să se schimbe.

    Adulţii din preajmă au reacţii diverse, oscilând de la comportament hiperprotector la unul aproape agresiv faţă de noi, părinţii. La răspunsul uneori prompt al Terezei: „E corpul meu, alegerea mea”, vedem câte o sprânceană arcuindu-se. Alteori, mirarea e urmată de zâmbete.

    La fel ca în alte situaţii, atunci când le oferim copiilor independenţă, îi învăţăm să îşi asume responsabilitatea. Altfel, ajungem în situaţia în care tot noi, ca adulţi, vom hotărî că sunt „suficient de mari” să se descurce singuri. Dar atunci s-ar putea să avem surprize. Copiii fie nu vor şti ce au de făcut, fie nu se vor simţi competenţi şi ne vor refuza.

    Dă-i posibilitatea de a prelua responsabilitatea pentru cât mai multe din activităţile sale. […] Copiii care se simt mai independenţi şi mai responsabili de sine vor simţi mai puţin nevoia de a se revolta şi obiecta. Ca să nu mai spunem că îşi vor asuma responsabilităţi de timpuriu. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Copiii sunt destul de rar răciţi. Uneori, noi suntem mult mai gros îmbrăcaţi. Desigur, nici nu suntem la fel de activi ca ei. „E corpul tău şi alegerea ta” este o frază pe care nu o folosim doar când vine vorba de haine. Ea e valabilă şi pentru păr, îmbăiat, folosirea toaletei. De fapt, cam pentru toate domeniile conturate de Jesper Juul. În toate aceste situaţii, le suntem alături, îi îndrumăm şi le oferim alegeri. Pe măsură ce vor creşte, rolul nostru va fi tot mai redus. Dar sămânţa acestei responsabilităţi şi independenţe e important să o sădim cât mai devreme.

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)

  • Joaca liberă cu nişte pături

    Joaca liberă cu nişte pături

    Astăzi, timp de mai bine de o oră şi jumătate, copiii s-au jucat cu nişte pături. Joaca aceasta liberă are loc destul de des, sub diverse forme. Încă de când erau mai mici, le-am lăsat la dispoziţie păturile lor de bebeluşi. De curând, au mai adăugat colecţiei şi un cearceaf mic şi pături ceva mai măricele. Puse deoparte, copiii ştiu că doar pe acestea le pot folosi pentru joaca liberă.

    Pe măsură ce cresc, observ că jocul lor devine tot mai complex. La început, foloseau păturile pentru a se îmbrăca. Îşi făceau rochii, pelerine sau apelau la noi, pentru togi romane sau turbane. După aceea, au acoperit triunghiul Pikler şi l-au transformat în cort, casă sau adăpost. Ieri seară au folosit şi nişte pături, pe lângă scaune şi fotolii puf, pentru a face un traseu cu obstacole.

    Astăzi, au fost şi la picnic, dar au construit şi un baraj. Tereza a alergat prin casă, cu o pătură-pelerină legată de Tudor, cântând: „Mă plimb prin ploaie!”. Făcând o legătură frumoasă între exerciţiile Montessori de viaţă practică şi joaca liberă, Tudor profită la final de strângerea materialelor pentru a exersa diverse moduri de împăturire. Sunt zile când acesta este chiar singurul mod în care foloseşte păturile respective.

    În timp ce ei se joacă astfel, eu reuşesc să fac ordine prin casă, să strâng rufele de pe uscător sau să le rearanjez unele materiale. Azi le-am pregătit şi mâncarea pentru gustarea dinaintea somnului de amiază. Uneori, mă aşez în camera în care stau ei şi citesc. Bineînţeles, periodic sunt chemată pentru a observa stadiul diverselor lucrări sau construcţii.

    Iarna, joaca liberă are loc mai ales în casă. De primăvara până toamna, însă, curtea devine tărâmul imaginaţiei, al camaraderiei şi al râsetelor. Fie împreună, fie separat, îi văd lucrând cu intensitate, uneori folosindu-se doar de nisip şi o lopată. Cel mai adesea, joaca lor are legătură cu cărţile citite sau cu ceea ce facem noi, adulţii.

    Joaca liberă e o activitate a creierului afirmativ întrucât copilul îşi explorează pur şi simplu imaginaţia, încearcă diverse comportamente şi interacţiuni cu alţii, fără judecată sau ameninţări. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    Citesc tot mereu articole care fac apel la părinţi pentru a le lăsa copiilor cât mai mult timp pentru joaca liberă. În goana de la o activitate la alta, având programul planificat aproape la minut, copiii nu au uneori nici suficient timp pentru somn. Cât de tristă e o astfel de copilărie!

    Chiar nu e o exagerare să spunem că joaca liberă devine tot mai mult o activitate pe cale de dispariţie pentru mulţi copii din ziua de azi. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    În pedagogia Waldorf sunt folosite nişte eşarfe colorate pentru a încuraja copiii să îşi dezvolte creativitatea. Deşi iniţial am vrut să le fac sau să le cumpăr şi eu copiilor, în timp mi-am dat seama că păturile acestea mici, divers colorate, sunt la fel de utile. Şi, de multe ori, m-am reîntors în copilăria noastră, când foloseam aceleaşi materiale pentru tot atât de diverse scopuri.

    Cel mai important este ca materialele folosite să fie cât mai simple şi să lase cât mai mult loc imaginaţiei şi creativităţii. O pătură poate la fel de bine să fie şi haină, cort sau cărămidă într-un baraj. Un costum de pompier, în schimb, nu lasă prea mult loc altor idei de folosire.

    O conferință la care am participat la Congresul Montessori din 2013 a vorbit despre a-i oferi copilului pentru joaca de-a pretinsul materiale cu scop deschis, precum blocuri de lemn și eșarfe, mai degrabă decât un costum de pompier sau alegerile fanteziste comune. Acest lucru îi oferă creativitate deplină în a folosi aceste materiale după propria imaginație. (Simone Davies, Montessori şi joaca de-a pretinsul: o întrebare complicată)

    Există unii montessorieni care consideră că joaca de-a pretinsul nu este conformă cu Montessori. Deşi explicaţiile sunt elocvente, găsesc că uneori e nevoie şi de acest tip de joacă. Din acest punct de vedere, rezonez mai degrabă cu explicaţiile lui Aubrey sau cu ale lui Simone.

    Desigur, nu le voi cumpăra copiilor bucătărie sau unelte de jucărie, ci îi voi lăsa să lucreze şi să folosească obiectele reale. Şi cred în continuare că joaca este munca oricărui copil, după cum frumos spunea Maria Montessori. Bineînţeles, munca trebuie să fie plăcută indiferent de vârstă, în pofida experienţei majorităţii adulţilor, din păcate.

    (Photo by Purnachandra Rao Podilapu on Unsplash)

  • Prevenţie, vulnerabilitate şi recunoştinţă

    Prevenţie, vulnerabilitate şi recunoştinţă

    Sunt câteva tipuri de cancer care pot fi transmise genetic. Din păcate, în familia mea, bunicii din ambele părţi au suferit de unul din ele. Pentru noi, asta înseamnă începerea controalelor de prevenţie mai devreme decât restul lumii.

    Acum două luni, organismul mi-a transmis câteva semnale pe care am ales să nu le ignor. Deşi încă nu împlinisem vârsta la care ar fi trebuit să merg la control, m-am programat la medic. Din fericire, am făcut cea mai bună alegere. Din păcate, moştenirea genetică e prezentă.

    Înainte şi după controlul de prevenţie de săptămâna trecută, am avut câteva zile în care doar am rumegat gânduri. Cred că ele au fost şi mai mult amplificate de faptul că sunt părinte. Ştiam de la dr. Laura Markham că emoţiile sunt ca nişte mesaje primite prin poştă. Dacă alegem să le deschidem, ele se evaporă de la sine, pentru că au fost ascultate, primite. Dacă le ignorăm, ele rămân prezente în subconştientul nostru.

    Am căutat, aşadar, un moment de linişte, în care am rezistat tentaţiei de a mă opune emoţiilor răvăşitoare. A fost neplăcut, dar am respirat profund, abdominal, şi le-am lăsat să îşi spună mesajul pe îndelete. La sfârşit, m-am bucurat simţindu-mă uşor mai liniştită. Şi am căutat apoi alte momente în care să pot repeta experienţa.

    În urmă cu câteva săptămâni, am ales să fac recenzia unei cărţi despre anxietate, care va fi publicată anul viitor. Eram sigură că voi putea ajuta astfel o persoană dragă mie. Nu m-am gândit că voi ajunge să o citesc pentru cea mai importantă persoană din viaţa mea. În timp ce aştept rezultatul biopsiei, cartea aceasta m-a învăţat să îmi liniştesc mintea. Mi-a oferit tehnicile de aprofundare a sfaturilor primite de la dr. Laura. M-a convins că, atunci când vine vorba de anxietate, reacţiile contraintuitive sunt cele la care e de ajutor să apelăm.

    În lumea în care am crescut, controlul de prevenţie nu a fost aşezat la loc de cinste. Mulţi adulţi din jurul meu au mers la doctor doar când a fost neapărată nevoie. Chiar şi acum, suntem înconjuraţi de atâtea reclame la medicamente, dar de insuficiente sfaturi de a consulta, mai întâi, un medic. Tratăm adesea efectul, fără a ne gândi să eliminăm şi cauza. Căutăm să luăm ceva pentru a ne face bine, dar prea rar ne întrebăm cum să ne schimbăm stilul de viaţă.

    În ciuda luptei interioare, experienţa ultimelor săptămâni mi-a adus şi beneficii. Am învăţat să mă bucur mai mult de momentele petrecute alături de copii. Mi-am dat seama cît de important e rolul nostru, ca părinţi, în a le arăta ce înseamnă un stil de viaţă echilibrat. Discutasem şi înainte cu Lucian despre cum să le insuflăm dragostea pentru mişcare şi aer liber. Dar acum am conştientizat, cu atât mai mult, ce înseamnă exerciţiul fizic pentru sănătate.

    Pentru mulţi, decembrie este luna cadourilor. Iar acestea pot veni sub mai multe forme. Mai ales pentru copiii mici, timpul părinţilor este cel mai preţios dar. Transformarea sărbătorilor în ritualuri de familie este, poate, cel mai peren cadou pe care li-l putem face. Le oferim astfel rădăcinile care îi vor ajuta să îşi întindă larg ramurile. Le oferim identitatea care îi va încuraja să exploreze cu inima deschisă lumea diversă în care trăim.

    Cadoul meu din decembrie a fost această lecţie de viaţă. Un mesaj important de a mă bucura conştient de mine şi de cei dragi mie. De a învăţa din trecut, de a acţiona cu prevenţie şi a da mai departe un stil de viaţă echilibrat. De a găsi bucurie în momentele obişnuite ale vieţii.

    Ne este menit nu doar să ajungem până la stele, ci şi să ne bucurăm de călătoria până la ele. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

    Am ezitat destul de mult, gândindu-mă dacă să public sau nu această postare. Am scris-o, oricum, pentru rolul purificator al ţinerii acestui jurnal. (Blogul acesta s-a născut, de altfel, ca îndemn primit la cursul ţinut de dr. Laura, de a nota ce ni se întâmplă, ca mod de auto-reglare şi împlinire emoţională.) Mi-am amintit apoi de cărţile lui Brené Brown.

    Vulnerabilitatea nu înseamnă slăbiciune, iar nesiguranţa, riscul şi expunerea emoţională cu care ne confruntăm zi de zi sunt inevitabile. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Cel mai mult mă atrage scrisul ei pentru că mă ajută să înţeleg că nu sunt singură în trăirile şi emoţiile mele. Brené Brown mă învaţă că perfecţiunea stă în calea unei vieţi trăite din toată inima, iar apartenenţa adevărată nu presupune să te schimbi, ci doar să fii cine eşti cu adevărat. Şi tot de la ea am învăţat că pot spune cu voce tare: „Mă simt vulnerabilă şi sunt atât de recunoscătoare pentru toţi cei dragi mie, pe care îi simt aproape, mai ales atunci când am mai mare nevoie de ei.”

    (Photo by Debby Hudson on Unsplash)

  • Ordine şi curăţenie

    Ordine şi curăţenie

    Decembrie este luna curăţeniei în Japonia. A face curăţenie înseamnă a îndepărta mizeria care se depune în mod natural, confruntându-te, deci, cu natura. În schimb, a face ordine presupune a găsi un loc pentru fiecare lucru şi a pune fiecare lucru la locul său, confruntându-te, aşadar, cu tine însuţi. Distincţia aceasta am citit-o de curând în cartea Bucuria ordinii, scrisă de Marie Kondo.

    La cursul lui Simone ne-a fost recomandată prima carte a deja celebrei consultante, Magia ordinii. A fost una dintre cele mai bune cărţi practice pe care le-am citit vreodată, care m-a făcut să îndrăgesc abordarea minimalistă. Până acum, am aplicat sfaturile ei doar când a venit vorba despre copii. Dar planul meu este să profit de luna decembrie pentru a face ordine în întreaga casă.

    Esenţa depozitării eficiente este aceasta: stabileşte un loc pentru absolut fiecare lucru pe care îl ai. (Marie Kondo, Magia ordinii)

    Mergând mână în mână cu principiile Montessori, mi-a fost uşor să mă las ghidată de metoda KonMari. Rafturile din camera copiilor ne ajută să definim locul pentru fiecare activitate, în dulap păstrăm doar un număr potrivit de haine pe care să le poarte cu plăcere, iar în bibliotecă avem grijă să fie doar cărţile de interes şi câteva noutăţi, pentru captarea atenţiei.

    Un loc pentru fiecare lucru şi fiecare lucru la locul său este un principiu Montessori de bază. Între doi şi patru ani, copiii sunt în perioada senzitivă pentru ordine. Dacă îi ajutăm de la început, creându-le mediul potrivit, fără a-i copleşi cu prea multe lucruri, vor reuşi să păstreze singuri ordinea destul de devreme.

    În acea perioadă senzitivă care este crucială pentru sădirea ideii de ordine, lumea lor trebuie să fie bine organizată. Dacă sunt învăţaţi unde trebuie să stea lucrurile şi cum să le pună la locul lor în mod corect, după ce le-au folosit, copiii învaţă cum să fie ordonaţi şi continuă să manifeste această grijă tot restul vieţii. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    În Montessori, jucăriile copiilor nu sunt păstrate la un loc, într-o cutie mare. Pentru fiecare activitate de sine stătătoare există un loc anume şi un mod de aranjare. Cel mai mult îmi place să păstrez lucrurile copiilor în coşuri, pe tăvi sau farfurii de lemn. De când s-a născut Tudor, am ajuns să avem o colecţie frumoasă. Am cumpărat, reciclat sau primit de la rude tot felul de astfel de recipiente.

    O jucărie completă în sine, cum ar fi cutia permanenţei sau bancul de cuie, o pun direct aşa pe raft. Dar dacă e compusă din două sau mai multe piese, le aranjez într-un coşuleţ sau pe o tavă. Aşa fac, de exemplu, cu piesele de puzzle sau cele pentru construit. E mai uşor şi pentru copii să le ia de pe raft, să le ducă la masă sau pe covor, apoi să le pună la locul lor. Pentru mine, e şi un mod simplu de a şti mereu dacă toate activităţile sunt complete. În plus, aşa văd mai uşor care sunt preferinţele copiilor, rotindu-le pe cele care nu prezintă interes în acea perioadă.

    Dacă veţi crea un spaţiu agreabil, dar ordonat pentru copiii voştri şi le veţi permite să lucreze şi să se joace liberi, veţi vedea că încrederea şi sentimentul lor de independenţă vor înflori. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    De mai bine de doi ani, cea mai ordonată cameră din casa noastră este cea a copiilor. Având un loc pentru fiecare lucru, e uşor să îl punem la locul lui, odată folosit. Am observat că inclusiv curăţenia e mai uşor de păstrat atunci când lucrurile sunt păstrate în ordine. În acest caz, mai puţin înseamnă, într-adevăr, mai mult!

    Frumuseţea mediilor Montessori este dată de modul aerisit în care sunt aranjate. Culorile deschise folosite contribuie şi ele la aspectul de calm. Mediul Montessori nu este unul încărcat, ci conţine doar materialele necesare. E un spaţiu care invită la concentrare şi independenţă.

    […] nu numai intervenţia adulţilor trebuie să aibă limite, dar şi obiectele şi, în general, tot mediul trebuie să fie strict determinate. Pot exista, aşadar, deficienţe sau exuberanţe legate de obiecte, la fel de nocive pentru dezvoltarea normală a copilului: fie că lipsa acestora produce o stagnare, fie că excesul lor duce la confuzie şi dispersarea energiilor. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    A avea ordine în mediul din jurul nostru reprezintă un ajutor suplimentar pentru a ne structura gândirea. Mulţi dintre noi avem obiceiul de a ne „agăţa” de lucruri, în loc să ne înfruntăm emoţiile. A face ordine înseamnă în primul rând a renunţa la ceea ce nu ne este de folos şi nu ne aduce bucurie. Pentru mine, aceasta este marea lecţie primită de la Marie Kondo. Iar acum abia aştept să o pun în practică şi pentru noi!

    Întrebarea privind ce vrei să deţii este de fapt o întrebare privind modul în care vrei să trăieşti. Ataşamentul faţă de trecut şi frica de viitor guvernează nu numai felul în care îţi selectezi obiectele pe care le ai, ci reprezintă şi criteriile în funcţie de care faci alegeri în ceea ce priveşte fiecare asptect al vieţii tale, inclusiv relaţiile cu oamenii şi slujba ta. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    (Photo by Sara Torda on Unsplash)

  • Cu stângu-n dreptul

    Cu stângu-n dreptul

    De câteva luni, Tereza e extrem de interesată să se îmbrace singură. La aproape doi ani, reuşeşte să îşi ia deja toate hainele pe ea. Asta înseamnă că uneori are tricoul cu faţa-n spate sau pantalonii luaţi invers. Observându-i efortul, îmi dau seama de progresul mare pe care l-a făcut. În urmă cu o lună, de exemplu, îşi punea amândouă picioarele în acelaşi crac al pantalonilor. Se enerva, îi dădea jos, îi rearanja şi o lua de la capăt. Dacă ar fi încercat vreunul dintre noi să o ajute, ar fi fost de-a dreptul furioasă.

    Când trebuie să plecăm undeva, aleargă prin toată casa şi strigă: „Plecarea, plecarea!”. Apoi îşi scoate hainele din dulap şi începe să se îmbrace. Uneori, când e graba prea mare, îl roagă pe Tudor să o ajute. Iar el îi ia pe rând hainele şi i le dă, până când mă anunţă victorioşi: „Suntem gata!”. În ultima vreme, am observat că Terezei îi face mare plăcere să se şi încalţe. Când pleacă sau vine Lucian de la serviciu, mai ales, stă şi ea pe hol şi îşi ia papucii. Trece uneori şi o jumătate de oră, înainte să se întoarcă în casă. Adesea, îi place să se încalţe şi cu papucii noştri şi să defileze apoi cu ei prin casă.

    Alaltăieri, pe când ne pregăteam să plecăm cu maşina, după ce s-au îmbrăcat, ambii copii au ieşit să se încalţe. Urmând să fim plecaţi toată ziua, eu pregăteam sticlele de apă şi mâncarea pe care să o luăm cu noi. Când am ieşit pe hol, Tereza se încălţase deja. Era cu papucii luaţi invers, cu stângu-n dreptul, adică, dar radia de fericire. Am remarcat că sunt amândoi încălţaţi deja, i-am rugat să aştepte până îmi iau şi eu papucii şi am plecat. La fel ca atunci când şi-a luat tricoul invers, nu am corectat-o. Mi s-ar fi părut prea crud şi demotivant să fac asta. La fel ca atunci când Tudor era de vârsta ei, am ales să apreciez efortul şi să las învăţarea să îşi urmeze cursul.

    Dacă îi spui unui copil că n-are abilitatea de a face un lucru, el ar putea la fel de bine să-ţi răspundă amuzat: „Atunci de ce să mai vorbim despre asta ? Văd şi eu singur că nu pot!”. Aceasta nu e o corectare. Este o stare de fapt. Îmbunătăţirea şi îndreptarea pot veni numai atunci când copilul exersează în mod voluntar un timp îndelungat. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Adulţii cu care ne-am întâlnit atunci când i-am lăsat pe copii să iasă pe stradă cu un tricou sau cu papucii luaţi invers au avut diverse reacţii. Unii i-au criticat, alţii au râs de ei, unii nu au observat deloc sau nu au spus nimic. Prea puţini au fost cei care i-au felicitat pentru faptul că s-au îmbrăcat sau încălţat singuri. Şi alţii, desigur, s-au uitat câş la noi pentru că îi lăsăm să iasă astfel din casă. Cred că suntem atât de obişnuiţi să le cerem copiilor să facă lucrurile „bine”, „cum trebuie”, de la început, încât uităm ce presupune asta pentru ei. Greşeala nu e altceva decât o oportunitate de învăţare. Iar momentul în care se aprinde luminiţa şi descoperim singuri cum să facem lucrurile „bine” este atât de preţios! L-am văzut pe chipurile lui Tudor şi al Terezei adesea şi de fiecare dată m-a copleşit.

    Copilul ar putea spune, „Nu sunt perfect. Nu sunt atotputernic dar pot să fac până aici şi ştiu că pot. Mai ştiu că pot face greşeli şi că mă pot corecta, găsindu-mi astfel calea.” Avem deci, aici, prudenţă, certitudine şi experienţă; o viaticum sigură pentru călătoria prin viaţă. A da acest sentiment de siguranţă nu e deloc aşa de simplu cum s-ar putea crede; nu e nici uşor să pui copiii pe calea spre perfecţiune. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Rolul adultului este acela de a pregăti mediul. Când vine vorba de haine sau de papuci, asta înseamnă că îi lăsăm la îndemână puţine alegeri, potrivite sezonului, din care copilul să aleagă singur. Îi arătăm cum să pună hainele în ordine în dulap, aşteptând momentul când va face asta singur, de bunăvoie, imitându-ne. Mintea absorbantă este mereu în acţiune! Îi aranjăm papucii în ordine, cu stângul lângă dreptul, aşa cum îi luăm în picioare. Dar odată ce începe să lucreze singur, ne retragem discret şi aşteptăm momentul când va fi, din nou, nevoie de intervenţia noastră.

    Cine nu știe că a învăța un copil să se hrănească, să se spele și să se îmbrace singur este o muncă mult mai obositoare și mai dificilă, care necesită o răbdare infinit mai mare, decât să-l hrăneşti, să-l speli şi să-l îmbraci de unul singur? Dar prima este opera unui educator; cea din urmă este munca ușoară și inferioară a unui servitor. (Maria Montessori, The Montessori Method)

    Din experienţa noastră cu Tudor, perioada „cu stângu-n dreptul”, în care îşi ia hainele sau papucii invers, este foarte scurtă. Dar sentimentul de independenţă şi stima de sine pe care le sădeşte acum sunt pentru o viaţă!

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)

  • Scrabble şi alte jocuri de societate

    Scrabble şi alte jocuri de societate

    Dacă mă gândesc la cele mai fericite perioade ale copilăriei, îmi vin în minte după-amiezele de ping-pong din curte, cu prietenii, şi serile petrecute în bucătărie, cu uşa deschisă, jucând Scrabble cu mama. Iarna, cu deosebire în timpul vacanţelor, rummy era jocul preferat. Ne adunam mereu la bunici şi jucam cu ei aproape în fiecare după-masă. Înainte de a se naşte copiii, mergeam adesea acasă la bunica, împreună cu Lucian, să jucăm rummy şi să o ascultăm povestindu-ne amintiri din tinereţe. Deocamdată, jocul de societate pe care i l-am luat lui Tudor a fost Prima livadă, de la Haba. L-am ales pentru că este un joc de cooperare şi a fost un cadou potrivit pentru aniversarea de doi ani.

    Când am răsfoit cărţile de pe NetGalley şi am văzut una despre jocuri de societate, am ales-o fără ezitări. Iar apoi am citit-o cu deosebită plăcere! Surpriza cea mare a fost să aflu atât de multe despre psihologia umană, citind-o! Dincolo de beneficiul evident, al socializării, aceste jocuri ne ajută să ne dezvoltăm în multe alte privinţe. Iar autorii au scris despre asta cu talent, alegând atât jocuri clasice, cât şi foarte moderne, pentru a sublinia acest lucru! De aceea, cred că Your Move este o carte de citit nu doar de pasionaţii jocurilor de societate. Mi se pare potrivită pentru părinţi, întrucât vor înţelege mai bine de ce timpul petrecut la masa de joc, alături de copii, este important. În plus, vor şti şi ce fel de jocuri să aleagă, pentru a păstra armonia în familie. Unele jocuri clasice, precum Monopoly, nu sunt tocmai cele mai bune alegeri.

    Toate jocurile de societate le oferă jucătorilor o cale spre auto-îmbunătăţire, atâta timp cât sunt deschişi lecţiilor tablei de joc. (Joan Moriarity, Jonathan Kay, Your Move)

    Your Move

    Deşi sunt o jucătoare înrăită de Scrabble, faptul că nu este unul dintre jocurile apreciate de autori nu m-a deranjat. Părerea lor a fost atât de bine argumentată, încât nu am putut decât să le-o accept. Pentru mine, Scrabble nu înseamnă competiţie, ci unul dintre cele mai plăcute moduri de a-mi petrece timpul. În plus, datorită lui mi-am îmbogăţit vocabularul şi am avut numeroase ocazii de a deschide dicţionarul. Jucat în familie sau alături de prieteni, a fost mereu prilej de relaxare, deşi, probabil, fratele meu nu ar fi întocmai de acord cu mine. Ceea ce, de fapt, nu ar face decât să confirme spusele autorilor. Şi tocmai de aceea, în ciuda pasiunii mele pentru Scrabble, imaginea fratelui meu m-a făcut să le dau dreptate autorilor. Şi, bineînţeles, să le acord punctajul maxim pentru această carte atât de bine scrisă.

    „Jocurile de societate sunt o mie de hobby-uri”, într-adevăr, pentru că ele acoperă arii atât de variate, cu o multitudine de teme şi tipuri de joc! Terminând cartea, sunt sigură că o să comand cel puţin unul dintre jocurile discutate în carte. Rămâne acum să aleg dacă vom începe cu Pandemic sau Greenland. Şi abia aştept să mai crească copiii, să ne bucurăm de nenumărate partide de joc împreună! Vor fi o alternativă sănătoasă la ecrane!

    (Photo by Priscilla Du Preez on Unsplash)

  • O aniversare Montessori

    O aniversare Montessori

    Acum 149 de ani s-a născut Maria Montessori. 31 august este o zi de sărbătoare, aşadar. De curând a fost şi ziua lui Tudor, deci e un prilej bun de a vorbi despre cum se desfăşoară o aniversare Montessori. De fiecare dată când este ziua noastră de naştere, se încheie şi începe o nouă mişcare de revoluţie a Pământului. Păstrând spiritul Montessori, şi acest moment a fost gândit sub forma unei reprezentări concrete. O aniversare Montessori mai este numită şi Celebrarea Vieţii.

    M-am pregătit pentru această aniversare cu câteva săptămâni înainte. Am comandat un album foto, cu pozele familiei noastre, de când s-a născut Tudor. Am petrecut multe seri „răsfoind” albumele electronice, suspinând, râzând şi alegând cele mai dragi poze. Apoi am petrecut alte câteva, făcând o a doua selecţie. Dacă foloseam toate pozele alese iniţial, ar fi ieşit un album cât un dicţionar. L-am implicat şi pe Lucian, „răsfoindu-i” şi lui telefonul şi ordonând împreună pozele pe paginile albumului electronic. În cele din urmă, am hotărât că e suficient de bună varianta aleasă de noi, am făcut comanda şi am aşteptat.

    Din păcate, în săptămâna respectivă, copiii au fost răciţi, aşa că nu a mai putut participa şi familia extinsă. A fost, aşadar, o aniversare Montessori în familie, de care ne-am bucurat la fel de mult. Albumul foto, cadoul nostru pentru Tudor, li-l dădusem copiilor cu câteva zile înainte, pentru a avea timp să-l răsfoiască. Altfel, cunoscându-le pasiunea pentru cărţi, ar fi fost complet captivaţi de el şi nu ar fi fost la fel de atenţi la restul ceremoniei.

    În majoritatea grădiniţelor Montessori, aniversarea copiilor are loc printr-o ilustrare concretă a trecerii anilor. După ce am citit despre ea în cartea lui Tim Seldin, abia am aşteptat ocazia de a-i sărbători astfel şi pe copii. Pe un covoraş de activităţi, se aşază o lumânare sau un alt mod de reprezentare a Soarelui. În jurul ei, ca nişte raze solare sau sub forma unei elipse, sunt puse cartonaşe cu lunile anului. În alte cazuri, am văzut reprezentată elipsa traiectoriei Pământului cu o sfoară, copiii fiind deja obişnuiţi cu mersul pe linie.

    Un glob mic este folosit pentru a fi ţinut în mâini de sărbătorit, care se va învârti în jurul Soarelui de un număr de ori egal cu vârsta lui. Ceilalţi participanţi stau în cerc, în jurul covoraşului. În timpul călătoriei, părinţii sau educatoarea spun povestea vieţii sărbătoritului, cu ajutorul pozelor. Am citit că unii îi oferă copilului câte o floare pentru fiecare revoluţie completată de copil. El va aşeza apoi florile într-o vază, având astfel încă o reprezentare concretă a anilor împliniţi.

    În lipsa unui glob mic, pe care l-ar fi adus vărul copiilor, dacă participa la aniversare, am folosit globul pământesc iluminat. Fiind foarte mare, Tudor l-a dus doar o tură, apoi l-a pus alături de cartonaşele cu lunile şi a continuat fără el. Încă din primul an, am început să îi spun, în seara dinaintea aniversării, povestea naşterii lui. Din al doilea an, deja, a ascultat fascinat, iar mai târziu a început să pună întrebări. De ce am plecat în toiul nopţii, unde stătea tata când eram în sala de operaţie, ce făcea bunica, cum a sărit piatra care a spart geamul de la maşina unchiului, pe când venea să-l vadă.

    Oricând îi repetăm povestea, îi joacă luminiţele în ochi şi i se aşterne o fascinaţie aparte pe chip. La fel s-a întâmplat şi când a făcut înconjurul „Soarelui” şi noi răsfoiam albumul foto, detaliind anumite momente. Tudor a făcut apoi ture suplimentare pe lângă fiecare cartonaş, cerându-ne să-i spunem cine e născut în luna respectivă. În plus, am folosit culori diferite la fiecare trei luni, iar el a trecut pe lângă ele, numind anotimpurile anului. La sfârşit, am cântat toţi patru La mulţi ani!, cu mult antren şi, la îndemnul Terezei, am aplaudat vertiginos. Acum abia aşteptăm aniversarea ei, când va împlini doi ani, pentru a repeta ceremonialul!

    Unele familii preferă să alcătuiască o capsulă a timpului, plină cu obiecte care să-i ajute pe copii să privească înapoi în timp şi să-şi aducă aminte de anul care a trecut. Această capsulă poate include fotografii, un DVD cu o filmare, o scrisoare de la mami şi tati şi, eventual, unele obiecte confecţionate sau adunate de copil, pe care acesta ar vrea să le adauge. Cutia ar trebui ţinută undeva unde să se poată uita prin ea oricând doreşte. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

  • Noul meu serviciu

    Noul meu serviciu

    Ultimele zile au fost pentru mine cele ale schimbărilor şi aniversărilor. Am renunţat la serviciul pe care îl aveam din 2008, pentru a rămâne acasă cu copiii. Deşi luasem decizia de câteva luni bune, zilele care au urmat demisiei mi-au adus suficiente momente de îndoială, stânjeneală, copleşire. Cum nu le-am putut întotdeauna „mânca” cu o cutie de îngheţată, uneori a trebuit să le privesc, inconfortabil, în faţă. Alteori, aşa cum am observat că fac adesea, am adus logica în prim-plan şi am mărşăluit mental peste fiecare trăire. Din fericire, noul meu serviciu, cel din familie, m-a ţinut suficient de ocupată. Inclusiv în zilele în care am schimbat cifra unităţilor vârstei mele şi am aniversat jumătatea oficială a decadei cu Lucian.

    La începutul anului, m-am întâlnit cu cel care trebuia să îmi fie noul şef, la întoarcerea la serviciu. Şi, deşi oficial legea ocroteşte locul de muncă pe durata concediului de creştere a copilului, neoficial lucrurile nu stau chiar aşa. În parte, pentru că unii cred că anii de „mămicie” ne golesc de experienţele şi cunoştinţele dobândite anterior. În parte, pentru că anii aduc schimbări şi peste companii, nu doar peste noi.

    La fel ca atunci când m-am întors la serviciu înainte de naşterea Terezei, şi acum am simţit că m-aş reacomoda imediat la ritmul de lucru. Mi-a plăcut întotdeauna să muncesc şi zilele la serviciu le-am simţit prea rar ca pe o corvoadă. Desigur, mi s-a explicat cum ar trebui să dovedesc, în decurs de câteva luni, dacă mai sunt în stare să fac ceea ce lucrasem ani de zile înainte.

    Ironia sorţii face că, înainte de naşterea lui Tudor, am primit informaţii abundente despre politicile prietenoase ale multinaţionalei noastre. Era vorba adesea de programe pentru femei, mame şi echilibrul muncă-viaţă de familie. Am ajutat la crearea broşurilor, a zilelor diversităţii, am prezentat politicile angajaţilor şi candidaţilor noştri.

    Din păcate, uitaseră să menţioneze că ele sunt valabile doar pentru câteva ţări. Pentru că, datorită volumului de muncă, în locaţia noastră încă nu se acceptă timpul parţial de lucru şi nici posibilitatea de a lucra de acasă, chiar şi ocazional. De fapt, lipsa valorilor anterior susţinute şi discrepanţa aceasta dintre vorbă şi faptă au fost un factor determinant pentru demisie.

    Noul meu serviciu cu normă întreagă, cum îmi place să glumesc, presupune în continuare trei schimburi, program continuu, inclusiv de sărbători sau la sfârşit de săptămână. Adică, pe lângă educaţia formală Montessori pe care o pregătesc pentru copii, lucrez aproape la fel ca orice alt părinte care are, în plus, şi serviciu. În unele zile reuşesc să mai fur câte două ore libere, când iese Lucian afară cu copiii. Atunci scriu, citesc sau pregătesc ce e nevoie prin casă. În timp, pe măsură ce copiii cresc, intervalul acesta se va mări, pentru a reuşi să fac loc şi unui serviciu online.

    Dacă ar fi să îmi rescriu acum CV-ul, lista calităţilor şi abilităţilor ar fi substanţial îmbunătăţită. Contrar impresiei angajatorului, anii de „stat acasă” cu copiii m-au învăţat, de fapt, atât de multe! Ceea ce, sunt sigură, e valabil pentru oricare părinte care petrece ore bune alături de copii.

    Pentru că, dacă ştim să îi ascultăm, ei ne învaţă mai profund despre empatie, negociere, atingerea scopurilor şi dezvoltarea abilităţilor. Ei ne învaţă să ne organizăm mai bine, să ne redefinim priorităţile, să ne ascultăm instinctul şi să lucrăm cu pasiune. Mai presus de toate, cel mai preţios dar pe care ni-l fac este că ne ajută să privim din nou înspre noi. Dacă suntem atenţi, învăţăm să creştem în noi, să ne vindecăm răni adânci, să ne iubim mai mult. Câte cursuri de dezvoltare personală primesc de la noul meu serviciu!

    Într-un fel, simt că m-am întors în timp. Sunt la fel ca pe vremea bunicii sau a străbunicii, când era ceva normal să stai acasă până când creşteau copiii. Pe de altă parte, flexibilitatea timpurilor moderne mă ancorează în prezent. În plus, implicarea şi ajutorul lui Lucian sunt, cu siguranţă, caracteristice vremurilor actuale. Din fericire, găsesc în jurul meu suficiente exemple în care tatăl preia un rol important în viaţa de familie. Sunt modele puternice, cu care vor creşte ambii copii. Pentru că mi se pare esenţial, mai ales pentru Tudor, să înţeleagă importanţa contribuţiei lui, ca parte a nucleului unei familii.

    Îmi amintesc scena din filmul despre viaţa Mariei Montessori, în care un băieţel a făcut ordine şi curăţenie în casă, inclusiv punând nişte flori într-o vază. Când copiii sunt învăţaţi de mici cu exerciţiile de viaţă practică, înţeleg mai uşor responsabilitatea în familie. Când îşi aşază singuri hainele în dulap, strâng masa, şterg praful sau întind rufele, îi ajută şi pe ceilalţi membri ai familiei să aibă mai mult timp de petrecut împreună. Şi, mai ales, se simt bine, datorită contribuţiei lor, a faptului că se simt competenţi şi integraţi în familie.

    La vechiul meu serviciu am învăţat că suntem, fiecare, responsabili de calitate. Fiecare dintre noi contribuia la calitatea produsului finit, prin felul în care lucra. Societatea noastră are o acută nevoie de schimbare. Fiecare dintre noi este responsabil ca ea să se producă. Iar ca schimbarea să fie profundă, ea trebuie să aibă loc prin copiii noştri. Scopul suprem al noului meu serviciu este de a schimba societatea în care trăim, începând cu Tudor şi Tereza.

    Copilul este atât o speranţă, cât şi o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educaţie şi pace)

    (Photo by Liane Metzler on Unsplash)