Învăţ Montessori

Etichetă: Fericire

  • Stilul parental – când ceilalţi vă critică alegerea

    Stilul parental – când ceilalţi vă critică alegerea

    Când Tudor era mai mic, mi s-a spus că va veni vremea când va trebui să îl şi pedepsesc. Ştiu că mi s-a părut atunci tare greu să accept asta şi, în timp, am ciulit urechea la toate discuţiile despre pedeapsă. Între timp, am învăţat că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Şi că există alternative la stilul parental autoritar, în care mulţi dintre noi am fost crescuţi. Am aflat despre stilul parental echilibrat, pozitiv sau paşnic, cum îmi place mie să-l numesc. Am înţeles de ce admonestarea, glasul sever, atitudinea severă sau bătaia nu trebuie să existe niciodată în educarea copilului.

    Zilele trecute, am citit pe nerăsuflate un articol de-al dr. Laura Markham. Era explicaţia pe care o căutam în ultima perioadă pentru stilul ales de noi, spusă atât de clar şi frumos! Am rugat-o să mă lase să public aici traducerea articolului. Îi mulţumesc, încă o dată, pentru toată înţelepciunea!

    Stilul parental – când prietenii şi familia vă critică alegerea

    Miercuri, 17 iulie 2019

    „Dr. Laura, cum să explic acest tip de parenting altor părinţi care cred că îmi răsfăţ copilul? Cu toţii îşi pedepsesc copiii, fie trimiţându-i în camera lor, fie în alte moduri.” – Rebecca

    A-ţi petrece timpul cu alte familii este benefic atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. Dar ce se întâmplă atunci când stilurile parentale diferă?

    Mizele sunt mari în parenting. Când alegem să facem lucrurile diferit, e uşor să simţim că e nevoie să ne apărăm – mai ales când alţii pun la îndoială modul de a ne creşte copiii. În fond, dacă explici că stilul tău creşte copii sănătoşi emoţional, iar celălalt părinte îşi creşte copilul diferit, ce spune asta despre ei? Conflictul e inevitabil.

    Şi nimeni nu iese câştigător dintr-o astfel de dispută. Parafrazând un proverb englezesc, dovada oricărui stil parental stă în budincă, iar budinca durează mult până se coace. Aşa că, atunci când copilul de trei ani al altcuiva sare imediat să facă ce i se spune, iar al tău negociază şi se smiorcăie, e greu să îţi justifici abordarea. Desigur, ai putea afirma că al tău copil va fi un adolescent mult mai independent, dar unde ţi-e dovada?

    Mai rău, când alţi oameni ne pun la îndoială stilul parental, ne hrănesc propriile temeri. Majoritatea dintre noi nu am fost crescuţi astfel. Chiar îi învăţăm cum să se comporte, dacă nu îi pedepsim? S-ar putea chiar, Doamne fereşte, să ne „răsfăţăm” copilul?

    Nu ne ajută faptul că cei mici care sunt învăţaţi să fie obedienţi urmează mult mai repede directivele părinţilor. Când oamenii sunt ameninţaţi cu pedeapsa, de obicei se supun, nu-i aşa? Şi apoi se obişnuiesc să fie ascultători, dacă nu cumva au o voinţă puternică. (Caz în care obişnuiesc să devină sfidători.)

    Dar iată ce ne demonstrează patru decenii de cercetare*: Copiii au nevoie de îndrumare şi limite, dar sunt mai dispuşi să îşi asume limitele când se simt în siguranţă şi înţeleşi, lucru care se întâmplă atunci când le acceptăm emoţiile şi le îndrumăm comportamentul cu empatie. Dimpotrivă – şi cercetările sunt clare în această privinţă – parentingul autoritar creşte copii mai predispuşi la furie, rebeliune, depresie, anxietate şi presiune din partea colegilor.

    Aşadar, ce le poţi spune acelora care cred că îţi răsfeţi copilul? Răspunsul simplu e: Nu te plânge niciodată, nu te justifica niciodată. Zâmbeşte-le doar şi spune: „E tare greu să creşti copii, nu-i aşa?”. În mintea voastră, liniştiţi-vă că v-aţi făcut temele, că vă urmaţi instinctele şi că al vostru copil va fi bine.

    Dar dacă copilul vostru se ceartă cu un altul şi cealaltă familie se aşteaptă să îndreptaţi lucrurile pedepsindu-vă copilul? Demostraţi-le că e posibil să setezi limite şi să-ţi îndrumi copilul, folosind doar empatia şi compasiunea:

    1. Ajutaţi-vă copilul să îndrepte lucrurile cu celălalt. Dacă copilul vostru nu e încă pregătit să-şi ceară scuze, faceţi-o voi în numele lui, în timp ce menţineţi contactul fizic cu copilul vostru. „Ne pare rău că ai fost rănit… Eşti bine?… Maia era foarte supărată şi a uitat să-şi folosească cuvintele. Ştiu că, mai târziu, după ce se va fi calmat, va fi în stare să îndrepte lucrurile între voi. Ne pare tare rău.”

    2. Rezistaţi impulsului de a pedepsi şi duceţi-vă copilul undeva unde ceilalţi nu vă pot auzi. Empatizaţi cu privire la cât de grea a fost situaţia şi la felul în care s-a simţit copilul vostru. Lăsaţi-l să se descarce. Îmbrăţişaţi-l. De îndată ce se simte mai bine, întrebaţi-l cum ar putea să îndrepte lucrurile cu celălalt copil. Pentru a-l ajuta să se reabiliteze, e mai eficient să îi daţi ocazia copilului de a îndrepta lucrurile, în loc de a-l pedepsi.

    3. Discutaţi cu copiii înainte de întruniri despre comportamentul pe care îl aşteptaţi de la ei. Întrebaţi-vă copilul care sunt regulile de bun simţ înainte de întâlnirea care urmează. De exemplu:

    •  Întotdeauna să ai grijă de copiii mai mici.
    •  Ai grijă să rămâi mereu în raza vizuală a părinţilor. Când te cheamă, du-te la ei.
    •  Când vă jucaţi, turele să fie scurte, pentru ca fiecăruia să-i ajungă rândul.
    •  Nu e nimic în neregulă dacă nu eşti de acord cu ceilalţi, dar tratează-i întotdeauna cu respect.

    4. Nu vă fie frică să setaţi limite, dar faceţi-o cu umor şi căldură. E mult mai probabil că astfel copiii vă vor asculta. Iar oamenii care vă cred prea permisivi, vor vedea că se poate să vă păstraţi limitele, cu răbdare şi blândeţe.

    5. Dacă copilul face o criză de furie, retrageţi-vă cu el departe de privirile celorlalţi. Când copiii sunt suprastimulaţi, uneori mai fac crize. Şi atunci au nevoie să se simtă în siguranţă şi iubiţi, nu judecaţi. Iar pentru a le oferi siguranţa de care au nevoie, trebuie să fiţi singuri cu ei. Aşadar, nu vă scuzaţi. Surâdeţi şi spuneţi-le rudelor binevoitoare că al vostru copil va fi bine, dar are nevoie să fie puţin timp doar cu voi. Şi lăsaţi jena la o parte. Cu toţii avem şi zile mai grele.

    Dar dacă simţiţi nevoia să vă explicaţi stilul de parenting, de exemplu soacrei sau celei mai bune prietene?

    •  Conectaţi-vă, înainte de toate. Subliniaţi că ambele vă iubiţi copiii şi faceţi asta cât de bine puteţi. (Sau, în cazul soacrei, că a făcut o treabă atât de bună, încât v-aţi îndrăgostit de rezultat.)
    • Explicaţi că cercetări recente despre creier ne-au învăţat noi lecţii despre dezvoltarea copiilor. Aşa cum nu am construi avioane ca acum treizeci de ani, tot aşa putem acum „construi creiere mai bune” şi oameni mai buni, folosind ceea ce am învăţat între timp. Cercetările demonstrează clar că pedepsele nu ajută niciodată. Toţi oamenii au nevoie să fie înţeleşi, pentru a reuşi apoi să accepte mai uşor situaţia în care se află, indiferent de ceea ce i-ar face să se opună în cazul respectiv. Aşa că, bineînţeles că veţi impune limite asupra comportamentului, dar niciodată asupra emoţiilor. Bineînţeles, ar fi mai uşor să ridicaţi vocea, dar e mai bine să îi arătaţi copilului ce înseamnă respectul. Încercaţi să fiţi aşa cum vă doriţi să devină şi copilul vostru.

    Asta este tot ceea ce trebuie să ziceţi. Zâmbiţi şi spuneţi că ştiţi că atât copiii voştri, cât şi ai lor, sunt iubiţi şi vor fi bine crescuţi.

    Dacă vă presează, spuneţi-le că veţi fi bucuroşi să discutaţi din nou despre acest experiment când atât copiii lor, cât şi ai voştri, vor fi adolescenţi. Pentru că abia aşteptaţi anii adolescenţei! În fond, copiii crescuţi cu limite setate cu empatie sunt nişte adolescenţi auto-disciplinaţi, atenţi cu cei din jur şi fericiţi. (Da, serios!). Dovada, după cum se spune, stă în budincă.

    ***

    *Căutaţi cercetările despre pedeapsă? Sunt multe studii ştiinţifice despre asta, descrise cu citări, în bine-documentata carte a lui Alfie Kohn, Parenting necondiţionat. Şi, desigur, sunt multe articole pe site-ul Aha! Parenting, care transpun cercetările în exemple uşoare, pe care părinţii le pot folosi!

    (Photo by Shelby Deeter on Unsplash)

  • Vocea interioară a copilului

    Vocea interioară a copilului

    Săptămâna trecută am participat online la conferinţa dr. Lawrence Cohen în România. Am avut multe momente de „Aha!”, dar cel mai puternic a fost legat de vocea interioară a fiecăruia dintre noi. Discutând despre pedepse, dr. Cohen a explicat de ce să nu le folosim niciodată. În rândul pedepselor nu a fost inclusă doar bătaia, ci şi strigatul, ruşinarea sau umilirea copiilor. A fost inclus şi celebrul „time-out”, adică punerea la colţ sau trimiterea copilului în camera lui. Cu alte cuvinte, toate momentele acelea în care simţim nevoia „să ne retragem iubirea”, după cum le numeşte Alfie Kohn, specialistul în parenting necondiţionat. Iar cercetările recente demonstrează că toate au aceleaşi efecte negative precum bătaia.

    Unul dintre cele mai mari efecte pe care pedeapsa le are asupra noastră este că devine vocea interioară pe care o purtăm cu noi. Ce voce a voastră vreţi să poarte copiii cu ei în viaţă? Când dau de greu, vreţi să aibă o voce interioară care le spune: „E greu, dar te descurci! Sunt cu tine, sunt alături de tine, îmi pasă de tine!”? Sau când au un eşec, vreţi să gândească: „Asta a fost tare greu, nu a mers cum trebuie, dar am încredere în tine şi te iubesc!”? Sau vreţi să aibă o voce interioară care să spună: „Sunt un prost! Sunt un idiot! Ce e în neregulă cu mine?!”? Sau o voce interioară care să spună: „Ce proastă-i persoana aia! Ce ticălos e omul ăla! Renunţ!”? (Dr. Lawrence Cohen)

    Exemplul prezentat a fost cel al unei vorbitoare căreia, în timp ce se afla pe scenă, i s-a stricat proiectorul. Dr. Cohen era participant la acea conferinţă şi aştepta să se reia discursul, când vorbitoarea a început să spună: „Sunt foarte calmă, dar Stanley e tare îngrijorat.” Miraţi, cei din sală s-au uitat în jurul lor, pentru a-l identifica pe Stanley. Dar doamna de pe scenă le-a spus că e vorba de tatăl ei, a cărui voce încă o aude în minte, deşi el murise de câţiva ani. În momentele acelea, tatăl ei i-ar fi spus că toate se întâmplă din vina ei, că cei din sală o vor urî, că nu va mai fi chemată să ţină conferinţe, că publicul va pleca. Copleşită de îndoieli, ea încerca să îşi liniştească vocea interioară.

    De când s-au născut copiii, una dintre întrebările de care mă feresc este „Ce-ai făcut aici?!”. Am resimţit-o mereu ca fiind una acuzatoare, agresivă, cu cât tonul folosit este mai ridicat. O astfel de întrebare nu ar putea aduce decât agresivitate sau evitare, dorinţa de a ascunde adevărul şi de a scăpa de reproşuri sau pedepse. Din fericire, am găsit alternative pentru astfel de situaţii. Cel mai adesea descriu simplu ceea ce observ sau întreb, cu cât mai mult calm în voce, cum s-a întâmplat. Şi, de cele mai multe ori, încerc să implic copilul în rezolvarea problemei. „S-a spart farfuria! Haide să strângem cioburile! Cum s-a întâmplat?”. Am observat că Tudor îmi spune de fiecare dată despre păţaniile lui, chiar când ştie că a făcut ceva nepotrivit. Uneori îmi spune şi despre evenimente la care eu nu am fost prezentă, când el s-a comportat contrar aşteptărilor.

    Bineînţeles, discutăm despre cele întâmplate, despre cum s-a simţit în clipele acelea şi de ce a făcut aşa. Îl întreb despre cum s-au simţit cei din jur şi cum putea să facă altfel. Îmi amintesc de fiecare dată că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Observ mereu că fie a fost prea obosit sau flămând, fie a fost prea trist, stresat sau îngrijorat de ceva anume. Dr. Laura Markham propune să schimbăm termenul disciplină, pe care majoritatea îl asociem cu lecţiile aspre şi să folosim în schimb îndrumare iubitoare. Din aceleaşi motive, dr. Shefali Tsabary propune să înlocuim cuvântul disciplină cu cel de modelare comportamentală.

    Modelarea comportamentală recunoaşte că motivul pentru care copiii noştri au un comportament problematic nu e că sunt răi sau au nevoie să fie ameninţaţi cu pedeapsa, ci că sunt oameni buni, care se confruntă cu emoţii dificile pe care încă nu au învăţat să şi le exprime într-o manieră reţinută. […] Autoreglarea emoţională este întotdeauna obiectivul modelării comportamentale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

    Felul în care le vorbim reprezintă mai mult decât vocea interioară a copiilor; devine şi modul în care aleg să comunice cu alţii. Ni s-a întâmplat adesea să îl auzim pe Tudor repetând cuvinte pe care noi le rostiserăm cu săptămâni sau luni în urmă. Mintea absorbantă lucrează continuu! În ultima vreme, am observat tot mai des cât de mult a preluat din felul nostru de a ne adresa.

    Acum câteva zile, pe când lucrau în grădină, Tereza a început să îi pună pământ cu lopăţica pe scaunul tractorului. Când a observat, Tudor s-a dus la scaun, l-a şters cu palma şi apoi i-a spus: „Ăsta e scaunul pe care stau când conduc! Poţi să pui pământ în cuva excavatorului! Haide cu lopăţica aici, să-ţi arăt!”. Şi, spre uimirea mea, după ce s-a uitat la el câteva secunde, cu lopăţica plină de pământ în mână, Tereza l-a urmat. În altă zi, când a venit să-şi ducă afară sticla cu apă, l-am întrebat dacă vrea să îl iau puţin în braţe. Nu ne văzuserăm de vreo oră şi el se grăbea să meargă înapoi la joacă. A refuzat, dând din cap şi, ieşind din bucătărie, mi-a zis: „Când sunt eu pregătit!”.

    Seara, la culcare, stăm de vorbă despre ce s-a întâmplat peste zi. Mai ales în momentele acestea îi reamintesc despre calităţile demonstrate în ziua respectivă. Îl apreciez pentru perseverenţă, spunându-i când a dat dovadă de ea, pentru generozitate, hărnicie sau independenţă, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat. Uneori, Tudor dă solemn din cap. Alteori, zâmbeşte mulţumit de sine şi adoarme cu zâmbetul pe buze. Închei discuţia de fiecare dată amintindu-i că e perfect aşa cum e. Chiar dacă o fac cu vocea şoptită, sunt sigură că mă aude până în interiorul fiinţei lui. Fiecare copil, la fel ca fiecare adult, de altfel, are nevoie să ştie şi să fie convins de asta. Să crească ascultându-şi vocea interioară, care îi spune că e perfect aşa cum e.

    (Photo by Panos Sakalakis on Unsplash)

  • Numărând binecuvântări

    Numărând binecuvântări

    De câteva săptămâni, Tereza se urcă pe scăunelul de lângă dulapul din camera lor şi porneşte casetofonul. Şi de câte ori e o melodie frumoasă, se mişcă în dreapta-stânga, fericită. Dansează, cu alte cuvinte. Toată luna, printre cd-urile cu muzică clasică, Tudor a ascultat şi câteva cu colinde. Unul dintre cele mai ascultate este al lui Rosemary Clooney. Ei se bucură de cântecul cu Renul Rudolph, dar colinda care m-a impresionat în ultima vreme este Count Your Blessings. E despre cum ar trebui să numărăm binecuvântări, nu oi, de câte ori grijile ne împiedică să adormim. Să numărăm capetele cârlionţate ale copiilor care dorm în pătuţuri, spre a adormi, la rândul nostru, fericiţi.

    Aseară, în liniştea sufletească a Ajunului Crăciunului, înainte de a adormi, am scris în jurnalul mental al recunoştinţei. Am fost recunoscătoare pentru familia noastră frumoasă, pentru copiii care îmi dormeau liniştiţi alături. Pentru bunica mea, alături de care am ascultat din nou colindele cântate de familia minunată care ne vizitează an de an. Am fost recunoscătoare pentru toţi cei dragi, pe care îi avem mai aproape sau mai departe. Şi pentru plimbările pe care le facem împreună, care devin adesea cele mai plăcute momente ale zilei. Am mai fost recunoscătoare pentru cei care au inventat maşina de făcut pâine şi maşina de spălat vase sau pe cea de haine, cu uscător, care îmi dăduseră timpul suplimentar de odihnă.

    La Susan Stiffelman am citit despre sindromul scai-teflon, născocit de neuropsihologul Rick Hanson. Acesta pune pe seama nevoii de supravieţuire faptul că suntem programaţi să ne reamintim mult mai intens amintirile negative decât pe cele pozitive. Şi că e nevoie de puţină muncă, pentru a schimba acest tipar. În doar douăzeci de secunde, putem să ne „agăţăm” de noi orice amintire pozitivă.

    Prin urmare, experienţele negative se lipesc de noi precum scaiul, depozitându-se în conştiinţa noastră, acolo unde le revedem iar şi iar… şi iar, de cele mai multe ori în timp ce încercăm să adormim. […] Din fericire, putem schimba tiparul gândirii negative.

    Cu cât păstrăm mai mult timp în conştiinţa noastră un moment pozitiv, cu atât mai mulţi neuroni se vor activa şi se vor interconecta, creând în creierul nostru un climat primitor pentru fericire. Prin urmare, dacă dorim ca experienţele noastre pozitive să se prindă de noi (în loc să alunece pe învelişul nostru din teflon), trebuie să ne concentrăm asupra lor cel puţin douăzeci de secunde. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

    Sărbătorile cu binecuvântări le asociez întotdeauna cu liniştea, cu familia şi prietenii, cu rummy, kniffel sau alte jocuri jucate împreună. Jurnalul recunoştinţei mele, de sărbători, e plin de colinde ascultate în surdină, de luminiţe sclipind în brad şi multe, cât mai multe râsete. Astăzi, sunt recunoscătoare pentru Lucian, care e afară cu copiii, în timp ce eu scriu. Pentru că îi plimbă în roabă, în lipsa zăpezii sau a unei caleşti, făcându-i să zâmbească fericiţi. Pentru Tudor, care o încălzeşte şi protejează pe Tereza, adormită în braţele lui de aerul rece şi legănatul roabei. Pentru mama, care a gătit regeşte pentru noi toţi, aşa cum face de atât de mulţi ani. Şi pentru toţi cei dragi nouă, al căror suflet ne e mereu aproape, oricât de departe s-ar afla ei, fizic.

    Sărbători cu cât mai multe binecuvântări!

    (Photo by Rodion Kutsaev on Unsplash)

  • Bunica-străbunica

    Bunica-străbunica

    Bunica mea are 89 de ani. Vârsta, răbdarea şi bonomia o fac partenera de joacă preferată a lui Tudor. Pentru el, ea e Ambuni sau Buni-străbuni. Petrec împreună în fiecare zi cel puţin o jumătate de oră. Sunt locuri din casa ei pe care Tudor le cunoaşte mai bine decât mine. Şi sunt fotografii în albumele bunicii despre care el ştie mai multe decât mine. Relaţia lor specială îl face să fie foarte atent la starea ei de spirit. Când era mai mic şi bunica-străbunica s-a lovit, Tudor a fost deosebit de îngrijorat. Câteva zile la rând, uneori cu lacrimi în ochi, o întreba cum e rana şi cum se simte. De oriunde am veni şi indiferent de oră, Tudor cere să se oprească cinci minute la Ambuni. Când e foarte obosit, intră doar să îi dea pupic de noapte bună şi să-i ureze „Somn uşor”.

    Ieri am mers cu bunica la cimitir, să pregătim mormântul pentru Ziua Morţilor. Nu a mai fost de foarte mult timp în oraş, aşa că ieşirea a fost un eveniment în sine. Susţinută de mama, ajutată de un baston discret şi cu Tudor alături, ajunsă lângă mormânt, bunica a început să plângă, pierdută în amintiri. Şi au început întrebările, cu îngrijorare în voce: „Ambuni, eşti necăjită? Eşti supărată? Eşti tristă?” Când ea a reuşit doar să dea din  cap, a întrebat-o plin de speranţă: „Eşti fericită?”. Momentul l-a impresionat puternic pe Tudor. L-am liniştit că bunica e bine, doar că îşi aduce aminte de străbunicul. Tudor a ţinut apoi să o ducem cu maşina „sus-sus, pe deal”, cum e ritualul lui cu Lucian, când se întorc de la cumpărăturile săptămânale. A vrut să-i arate pe unde merg ei, bărbaţii. Pe fiecare stradă, bunica depăna în continuare amintiri.

    După-masa, revenind cu copiii din parc, Tudor m-a întrebat de ce a plâns bunica-străbunica în cimitir. Şi m-a întrebat iar dacă era necăjită, supărată sau tristă. M-am gândit că e un bun moment să îi spun despre melancolie. Şi i-am explicat că bunica era melancolică, adică îşi amintea ceva şi asta o făcea să plângă după momentele trecute, în care era tare fericită. Seara, imediat ce s-a întâlnit cu Lucian, Tudor i-a spus că am fost la mormânt, unde e strămoşul lui şi Ambuni a plâns.

    În dimineaţa aceasta, fiind afară în curte, îi aud pe cei doi prieteni discutând. „Ambuni, ce ţi-a plăcut ieri?”. Neştiind despre ritualul nostru de seară, i-am explicat că trebuie să îi povestească despre cel mai plăcut moment al zilei. „M-a impresionat tare că am mers la cimitir. A fost foarte emoţionant pentru mine.” „Ambuni, ce ţi-a plăcut alaltăieri?” „A, când v-am văzut pe voi. Voi sunteţi cea mai mare bucurie pentru mine.” „Eşti fericită?” „Da, sigur că sunt fericită.” Mulţumit, Tudor a plecat să mai dea o tură cu cartul prin curte.

    Copiii pot fi învăţaţi şi să-şi examineze sentimentele şi emoţiile cu care se confruntă. Întreabă-i pe copii cum se simt şi ajută-i să dea detalii specifice, astfel încât să treacă de descrierile vagi, cum ar fi „bine“ şi „rău“, la cele mai precise, cum ar fi „dezamăgit“, „neliniştit”, „invidios” şi „entuziasmat”. Un motiv pentru care, de multe ori, copiii nu exprimă complexitatea unei anumite emoţii este că nu au învăţat încă să se gândească la sentimente într-un mod sofisticat, care recunoaşte varietatea şi bogăţia lor. Ca urmare, ei nu folosesc întregul spectru de emoţii şi, în schimb, îşi colorează imaginile emoţionale în special în negru şi alb. În mod ideal, vrem ca ei să recunoască existenţa unui curcubeu colorat de emoţii şi să acorde atenţie unor asemenea posibilităţi diferite. (Daniel Siegel, Tina Payne Bryson, Creierul copilului tău)

    [Photo by Gianni Zanato on Unsplash]

  • Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?

    Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?

    De peste cinci ani, discursul meu preferat de pe TED.com este cel al lui Shawn Achor. Secretul fericit al unei munci mai bune este despre psihologia pozitivă. L-am văzut deja de nenumărate ori, la diferite intervale de timp şi de fiecare dată rămân cu aceeaşi stare de bine. Cercetătorul american explică ce să facem pentru a ne reconfigura creierul, raportându-ne diferit la lumea din jur.

    Am descoperit că nu realitatea e cea care ne modelează, ci lentila prin care creierul nostru vede lumea ne conturează realitatea. (Shawn Achor, The Happy Secret to Better Work)

    De aproape o jumătate de an, seara, la culcare, ultima întrebare pe care i-o pun lui Tudor, este: „Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?”. Uneori este ieşirea în oraş, alteori frământarea aluatului şi făcutul biscuiţilor cu bunica sau întâlnirea cu unchiul preferat. Am observat că sunt evenimente din diferite momente ale zilei, din contexte diferite. Adică o dovadă că se gândeşte serios la întrebare.

    Îi spun apoi ce mi-a plăcut şi mie cel mai mult în ziua respectivă, uneori rememorând-o cu glas tare, până găsesc momentul dorit. Uneori îmi e destul de greu să aleg. Dacă am avut o după-masă sau seară mai grea, mintea mea tinde să se oprească doar asupra acelor momente şi am nevoie de ceva timp pentru a găsi o rază de soare.

    Cred că pentru a fi un părinte liniştit e important să te pierzi în timp, cât mai des, alături de copiii tăi. Pentru mine, contează şi ca ultimul gând al zilei să fie unul pozitiv. În plus, ţinem astfel şi un jurnal, mental, deocamdată, a ceea ce ni s-a întâmplat în ziua respectivă. După ce Tudor va putea scrie, o să ţinem şi un jurnal scris. Îşi va exersa astfel scrisul, va învăţa să îşi transcrie ideile şi să găsească motive de a fi fericit.

    90% din fericirea pe termen lung nu e determinată de lumea exterioară, ci de felul în care creierul nostru o procesează. Și dacă îl schimbăm, dacă schimbăm formula pentru fericire şi succes, putem schimba felul în care influențăm realitatea. […] Dopamina pe care o secretăm când suntem optimiști are două funcții. Nu ne face doar mai fericiți, ci activează toate centrele de învățare din creier, permițându-ne să ne raportăm diferit la lume. (Shawn Achor, The Happy Secret to Better Work)

    De câteva săptămâni, în unele seri, am început să îi spun şi pentru ce sunt recunoscătoare în ziua respectivă. Gesturi mici, care mi-au făcut ziua mai uşoară: ciorba făcută de mama; minutele petrecute de Tereza cu străbunica, timp în care noi doi am putut mânca zmeură din grădină; hainele întinse pe sfoară de Lucian, în timp ce eu pregăteam cina. În scurtă vreme, o să încep să îl întreb şi pe el. Va fi o a doua întrebare cu care să ne încheiem seara. „Tu pentru ce sau pentru cine eşti recunoscător azi?”.

    Pe lângă efectul pozitiv pe care reflecţia îl are asupra dezvoltării creierului, întrebările acestea mă ajută să îl cunosc mai bine pe Tudor. Sunt seri în care evenimentul preferat e destul de previzibil. Diseară sunt aproape sigură că vom discuta despre îmbăierea în piscina din curte. Sunt şi momente la care nu mă aşteptam deloc, cum ar fi măturatul curţii cu străbunica.

    Când nu e foarte obosit, reuşim să discutăm destul de profund despre momentele acestea care ne fac fericiţi. Avem, astfel, o poveste suplimentară în fiecare seară, în care suntem personajele principale. Şi totul, pornind de la întrebarea: „Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?”.

    (Photo by Mike Tinnion on Unsplash)