Etichetă: Independenţă

Viața și alegerile conștiente

Dintre toate discuțiile pe care le am cu copiii, cea referitoare la „nu e despre tine” rămâne esențială. I-am învățat de mici că atunci când cei din jurul lor sunt reactivi, nu e despre ei. Și insist în a le spune asta, pentru a-i învăța că viața nu ni se întâmplă, pur și simplu. Noi suntem o parte activă a tot ceea ce trăim.

Fără să ne gândim la asta, credem că noi alegem cum anume ne trăim viața. De fapt, în inconștiența noastră, nu ne dăm seama că nu alegem nimic. Urmăm doar niște condiționări și tipare, învățate și preluate foarte timpuriu în viața noastră.

Acesta este probabil unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am înțeles, ca terapeut. Nu trăim o viață, trăim un tipar. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Condiționarea de bază a fost, poate, aceea de a privi mereu în exterior. De a ne căuta iubirea, validarea și acceptarea mereu în afară. „Nu e despre tine” schimbă drumul poveștii noastre înspre interior. „Devine despre tine doar dacă te simți provocat” este continuarea care ne poate ajuta să ne vedem rănile.

Mi-ar fi plăcut să înțeleg asta mult mai devreme în viață. M-ar fi ajutat să trec din rolul de victimă în cel de co-creator al vieții mele. Pentru că orice ni s-ar întâmpla în viață, oricâte furtuni sau uragane s-ar abate asupra noastră, felul în care acționăm este cel care contează.

Nu putem controla ceea ce e în exteriorul nostru. Dar suntem stăpânii absoluți ai lumii noastre interioare. Și felul în care îi răspundem vieții, clipă de clipă, ține doar de noi. Aceasta înseamnă, de fapt, a fi conștient.

Devenim liberi transformându-ne din victime inconștiente ale trecutului în indivizi responsabili în prezent, conștienți de trecutul nostru și capabili, astfel, să trăiască împreună cu acesta. (Alice Miller, Drama copilului dotat)

De îndată ce pot înțelege asta, să le spunem copiilor că viața nu li se întâmplă. Să le explicăm că ei sunt regizorii a ceea ce trăiesc. Să îi scoatem astfel din rolul de victimă pasivă și să le dăm un rol activ în propria viață. Și să facem asta și pentru noi.

Desigur, asta nu înseamnă că nu îi mai protejăm și că ei pot trăi pe cont propriu. Înseamnă doar că le dăm permisiunea de a se alege pe sine. Și că ne deschide nenumărate căi de discuție asupra tuturor comportamentelor, atât ale noastre, cât și ale lor.

Ca adulți, claritatea aceasta asupra vieții ne aduce în postura de a face alegeri. Când învățăm să acceptăm viața ca atare începem să luăm, cu adevărat, decizii.

Probabil că prima încercare pe care o vom face va fi de a schimba viața. Și iluzia cea mai atrăgătoare va fi de a vrea să-l schimbăm pe celălalt. Copilul, soțul, soacra, colegul, „celălalt” va fi opțiunea spre care ne vom repezi, încrezători. Fie că vom observa sau nu vreun efect, vom persevera în fantezia noastră, în care atunci când celălalt se schimbă, viața noastră va fi perfectă.

După un timp, probabil ani buni de zile, ne vom da seama că ceea ce vrem cu atâta ardoare, nu se întâmplă. Și vom căuta atunci alte soluții. Ne vom gândi la plecare. Conștienți fiind deja, vedem probabil clar tiparul în care ne aflăm și știm că putem ieși din el.

Plecarea nu e, de regulă, prima noastră opțiune conștientă. Dacă ar fi, probabil că nu ne-am chinui atâta timp să îl schimbăm pe celălalt. Dacă ar fi, am intra în acțiune fără ezitare și fără energia reactivității.

Când alegem să plecăm, o putem face fie fizic, fie emoțional. Când vine din acceptarea stării de fapt, a vieții ca atare, plecarea aceasta e lipsită de reactivitate. Este un răspuns ales conștient, lipsit de judecată, remușcări sau regrete. Plecarea din situațiile care ne provoacă este, în acest caz, o revenire la noi. O vom face cu deschidere, pentru că ea se transformă într-o primire și acceptare profundă a sinelui.

Acceptarea vieții ca atare vine, de fapt, ca o transformare. Ea presupune lucrul profund cu noi înșine și acceptarea rolului activ în tot ceea ce ni se întâmplă. Învățăm să spunem „e despre mine” de câte ori ne simțim provocați. Învățăm să căutăm doar în noi moduri de a ne îndeplini nevoile ignorate de ceilalți. Învățăm să ne acceptăm, să ne prețuim și să ne punem pe primul plan, drept cea mai importantă persoană din viața noastră.

Interdependența pe care o dorim atât de mult de la copiii noștri, felul acela de a se purta în care să aibă grijă și de celălalt, e mai sănătos să vină după câștigarea independenței. Abia când știm să avem grijă de noi, putem să ne ocupăm și de celălalt, așa cum merită. Altfel, balanța va fi mereu înclinată, în defavoarea uneia dintre părți.

Iar independența adevărată vine dintr-un preaplin interior, satisfăcut, în mod ideal, prin dependența din copilărie. Când știu fără tăgadă că eu sunt iubită, valoroasă, văzută, că aparțin și contez, nu mai am nevoie de nimic din exterior. Dimpotrivă, voi revărsa iubire, acceptare și validare și asupra celor din jur.

Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers)

Viața înseamnă creștere. Viața nu vine peste noi, ci depinde de noi să o trăim. A fi conștient înseamnă a trăi și a deschide larg poarta oportunităților. Ceilalți ne apar alături nu pentru a-i schimba, ci pentru ca noi să avem ocazii să creștem. Dacă profităm sau nu de ele este o alegere, la care viața ne răspunde, fără încetare.

Viața este dansatorul și tu ești dansul. (Eckhart Tolle, Un pământ nou)

(Photo by Robert Collins on Unsplash)

31 iulie 2022
Perioada senzitivă pentru matematică

Perioada senzitivă pentru matematică este între patru și șase ani. Este perioada ideală pentru a continua munca începută cu materialele senzoriale și ordinea și precizia activităților de viață practică. Interesul copilului pentru numere, calcule, cantități sau forme geometrice este acum la cote maxime. El va putea astfel să absoarbă totul fără efort, atâta timp cât îi e hrănit acest interes.

Perioada senzitivă pentru matematică este susținută în Montessori de o serie de materiale create special pentru dezvoltarea interesului copiilor. Acasă, însă, e destul de greu de reprodus mediul unei școli și nici nu e recomandat. Dintre toate materialele, noi am ales doar câteva, pe care le-am considerat esențiale. În rest, folosim ceea ce avem la îndemână prin casă, pentru a explora diferite concepte matematice.

Săptămâna aceasta, copiii și-au început una din zile studiind jocul de rummy. Le spusesem de ceva timp că o să începem să învățăm cum se joacă rummy și Scrabble. Pentru început, le-am arătat cum se formează o suită. Interesat, Tudor m-a ajutat să o completăm cu piesele potrivite în dreapta și în stânga. Când a înțeles, a format și el propriile suite.

Tereza a început să așeze piesele de rummy pe tablă, aleatoriu. După ce a văzut ce lucrăm noi, și-a golit tabla și a început să caute doar anumite piese dintre toate cele răsfirate cu fața în sus pe masă. Și a început să formeze două șiruri de numere de la 1 la 13, folosind culoarea galbenă și cea neagră. Uneori, trebuia să se oprească și să reia numărarea de la 1, pentru a vedea ce piesă are de luat. Alteori, trecea de la număratul în română la cel în engleză sau germană. A lucrat intens, până a terminat și ne-a arătat victorioasă tabla de rummy. După care a răsturnat-o și a început să lucreze doar cu piesele roșii.

Dr. Montessori a susținut că unele interese personale vin din interior, fac parte din dezvoltarea biologică și răspund unei nevoi specifice pe care copilul o are în acel moment. Aceste nevoi par să aibă un curs de dezvoltare, ceea ce înseamnă că toți copiii le ating și le rezolvă la anumite vârste. Ea a numit perioadele în care copiii trec prin astfel de nevoi „perioade senzitive” […]. (Angeline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

La un moment dat, în timp ce eu eram cu Tudor, Tereza ne-a întrebat cât fac 7 cu 7. Tocmai pusese piesele respective pe tablă. Pe când eu îmi pregăteam degetele, să o invit să calculăm, Tudor i-a dat răspunsul corect. Am făcut și noi calculul, folosindu-ne degetele. Între timp, l-am invitat pe Tudor să ne spună cât fac 7*3. El a luat mărgelele aurii, a format trei șiruri de câte 7 și le-a numărat. S-a mai jucat apoi formând șiruri diferite, calculându-le și pe acelea.

Tereza a continuat să înșiruie piese pe tablă de cel puțin șase ori, cu diferite culori. Între timp, Tudor a ales să ne jucăm cu niște pachete de cărți cumpărate recent. Pe carduri erau notate informații despre mașini de lux, respectiv dinozauri sau rase de câini. După ce împărțeam între noi fiecare pachet, alegeam un termen din cele înscrise pe cărți și comparam pe rând fiecare carte. Cea mai mare valoare era câștigătoare. A fost un prilej excelent de a compara numere compuse din sute sau mii. În plus, în lumea dinozaurilor, am învățat să transformăm miile de kilograme în tone.

Când am aflat despre Bugatti Chiron, care are 1.500 de cai putere, am făcut comparația cu mașina noastră. Pentru a înțelege cât de mult e „de 16 ori mai mult”, Tereza ne-a adus bara numerică de 1 și a alăturat-o celor de 10 și 6, suprapuse. Comparația vizuală a fost atât de puternică!

Într-o altă dimineață, pe când lucram în bucătărie, Tudor m-a întrebat ce muzică ascult. I-am spus că e Celia Cruz, cea despre care citisem noi în cartea Povești de seară pentru fete rebele. I-a plăcut muzica și a mers să citească din nou povestea Celiei. Și, pentru că în ultima vreme îi place să știe vârsta oamenilor, m-a întrebat câți ani a trăit. Cântăreața se născuse în anul 1925 și a murit în 2003. Ca răspuns, am luat mărgelele aurii și am rupt o foaie de hârtie, să scriem pe ea calculul. (Și mi-am notat, mental, să pun alături de mărgele și foi potrivite pentru exercițiile noastre.)

A fost un calcul interesant, pentru că ne-am împrumutat de la „vecini” și am transformat o mie în 10 sute și o sută în 10 zeci, pentru a avea de unde să facem scăderea. Când am terminat, Tudor a răsfoit din nou cartea și a vrut să aflăm vârsta Femeii De Pe Calea Puiului De Bizon. Așadar, am notat și acel exercițiu. O altă provocare, în care Tudor mi-a zâmbit încântat, spunându-mi că zero e nimic, deci rămâne cu 9 unități la rezultat. La sfârșit, a vrut să scrie numele fiecărei femei lângă exercițiul potrivit.

Tereza, la rândul ei, a lucrat bucuroasă cu mărgelele colorate, numărând repetat de la 1 la 10, pentru fiecare triunghi. La cel de al patrulea s-a oprit, spunând că vrea să îl lase mic, doar până la 3.

Copilul, în primele stadii ale dezvoltării sale, trasează un fel de urzeală compusă din triumfurile pe care le-a repurtat asupra mediului material înconjurător. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Pe drumul spre parc, copiii au numărat în tandem până la 20, în germană, în timp ce își conduceau veseli trotinetele. Săptămâna viitoare, îi voi pregăti Terezei tabla de 100, poate folosind la început doar primele 30 sau 40 de piese, pentru a nu o copleși. Iar jocul de memorie cu cifre e o altă posibilitate pentru stimularea interesului pentru matematică.

Aflată evident în perioada senzitivă pentru matematică, observ că Tereza e pasionată nu doar de numărat, ci și de calcule, cifre sau de tipare. De exemplu, doar ea vrea să așeze piesele pentru jocul de memorie cu mașini, după un model bine definit pentru ea. „Le-am aranjat ca o pisică”, „am scris cifra patru, cu jetoane”, „acum am făcut o casă”.

Atunci când numerele au o semnificație, când materialele folosite invită la explorare, când încurajăm curiozitatea și spontaneitatea, învățarea e joacă. De-a lungul zilei alături de copii avem atâtea momente potrivite pentru explorare și învățare!

Interesul determină în mod important dobândirea de cunoștințe de către copiii mici. Ei sunt mai predispuși să observe și să-și amintească elemente care îi interesează în mod deosebit, ceea ce conduce la acumularea continuă de cunoștințe despre acele subiecte de interes. (Angeline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

18 iunie 2022
Copiii nu ne sunt datori cu nimic

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Nu ne sunt datori pentru că îi hrănim. Nici pentru că îi îmbrăcăm. Nu ne sunt datori pentru că îi creștem. Acestea sunt drepturile cu care ei se nasc, nu datoriile lor.

Nu ne sunt datori nici măcar pentru jucăriile pe care le cumpărăm pentru ei. Când le cumpărăm prea multe jucării, e pentru a compensa propria noastră lipsă. Cea mai bună jucărie a unui copil este chiar adultul de lângă el. Când noi suntem prezenți cu ei, copiii nu duc lipsă de nimic și nu se plictisesc deloc.

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Nici chiar pentru că le-am dat viață. Nu au semnat niciun contract cu noi și nu ei ne-au cerut să vină pe lume. S-au născut din noi, dar nu ne aparțin.

Nu ne sunt datori nici măcar cu respect sau iubire. Ei sunt demni de respect și merită iubirea noastră. Când le primesc necondiționat, le vor oferi, la rândul lor. Dragostea îmbogățește, nu îndatorează.

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Nici cu zâmbete, nici cu îmbrățișări, nici cu săruturi. Dacă depindem de ele, e pentru că noi nu ne simțim suficient de buni. Copilul se naște complet. E valoros, demn de iubit și de apreciat exact așa cum e.

Ei nu sunt banca noastră, pentru depuneri, credite și dobânzi. Nu sunt o afacere, pe care să o gestionăm în funcție de riscuri și profituri. Ei se nasc și rămân de inestimabilă valoare.

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Nici când sunt mici, nici când cresc mari. A fi părinte înseamnă a avea grijă de copilul tău. Nu pentru a aștepta vreo recompensă, ci pentru că acesta e rolul pe care ni-l asumăm.

Nu ne sunt datori nici măcar pentru că suntem mai în vârstă decât ei. Ordinea în care am venit pe lume nu ne așază într-o ierarhie valorică. Dacă așteptăm asta din partea altora, înseamnă doar că încă nu am crescut destul.

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Nici la tinerețe, nici la bătrânețe. Nu e rolul lor să aibă grijă de noi. Pot să facă asta, dar nu din obligație. Iar dacă le cerem asta, noi suntem cei care le tăiem aripile și nu le dăm voie să își ia zborul.

Nu ne sunt datori să învețe sau să devină ceva anume. Nici să fie fericiți sau de succes. Ei deja sunt exact așa cum trebuie să fie. A le cere să fie altfel sau altcineva, înseamnă a nu-i vedea pe deplin. Defectul de vedere e la noi, nu la ei.

Copiii nu ne sunt datori cu nimic.

Când fiecare dintre noi va înțelege asta, vom trăi într-o lume mai bună.

Copilul este atât o speranță, cât și o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educație și pace)

(Photo by Filip Mroz on Unsplash)

27 mai 2022
Lotta și bicicleta

Astrid Lindgren este una dintre autoarele preferate ale lui Tudor. A aflat despre ea din seria Fetelor rebele și a cunoscut-o apoi drept creatoarea lui Pippi. A citit sau ne-a rugat să-i citim cărțile din seria Pippi Șosețica de cel puțin cinci ori. Știe pe de rost fragmente întregi și „Salutare!” a devenit modul preferat al copiilor de a-i întâmpina pe cei din jur. De aceea, eram sigură că Lotta și bicicleta le va plăcea amândurora.

Cea de a treia carte din seria aventurilor cu copiii de pe strada Zurbagiilor este minunat scrisă! Lotta este o fetiță de cinci ani care își dorește tare mult să meargă pe bicicletă. Din păcate, nu are nici bicicletă potrivită și nici nu știe încă să meargă pe una. Dar, asemenea altor eroine create de Astrid Lindgren, și Lotta este puternică, plină de idei și foarte hotărâtă să obțină ceea ce își dorește.

Tereza s-a bucurat să citim în mod repetat despre Lotta și aventurile ei. Cred că și ea așteaptă nerăbdătoare să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare. Iar Tudor s-a oferit să o ajute, spunându-i că o va sprijini, la fel cum face fratele eroinei din carte.

-Dacă n-am să primesc o bicicletă adevărată de ziua mea, am să fac singură rost de una, șopti Lotta. În secret.
(Astrid Lindgren, Lotta și bicicleta)

Lectura Lottei deschidă o listă lungă de subiecte care pot fi explorate împreună cu copiii. Putem povesti despre determinarea ei, despre tricicleta care fusese bună până de curând sau despre doritul în secret. Cu măiestria lui Astrid Lindgren, copiii înțeleg și de ce e bine să nu ia ceva care nu e al lor. Blândețea mătușii Berg, care nu o dojenește pe Lotta, ci îi dă voie să învețe singură din cele întâmplate, e un exemplu minunat. Iar franchețea cu care frații ei îi spun că a greșit este atât de potrivită unui dialog între copii.

Trăirile prin care trece fetița de cinci ani merită discutate îndelung. Gelozie, tristețe, bucurie, mândrie, durere, recunoștință, curaj și încântare sunt câteva dintre emoțiile care pot fi explorate cu copiii. Noi am găsit destule paralele cu întâmplări prin care au trecut Tudor și Tereza, făcând ca totul să devină mult mai familiar.

De câte ori deschide Lotta și bicicleta, Tereza merge mai întâi la poza cu genunchiul însângerat al fetiței. A fost prima imagine care i-a atras atenția atunci când am primit-o de la biblioteca noastră preferată. Fără să știe nimic despre ea, a rămas impresionată de plânsul Lottei și mi-a cerut imediat să îi spun despre ce e vorba. De atunci, de câte ori citim cartea, stă nemișcată, pentru a-i afla povestea, poposind mai mult la pagina aceea.

Când citim împreună, îmi place să ne îndreptăm atenția și asupra editurii, traducătorului sau anului în care a fost publicată cartea. Facem comparații, discutăm despre cum era pe vremea aceea și, de exemplu în cazul Lottei, despre motivele pentru care ea nu purta cască de protecție. Găsim persoane născute în perioada în care a apărut cartea și ne gândim la cum se trăia atunci. Este o modalitate ușoară de a-i face atenți pe copii la schimbările istorice. În timp, vor observa singuri asemănări sau modificări ale stilurilor de viață. Citind, își vor pune întrebări, cărora le pot căuta răspunsul în alte cărți din bibliotecă sau chiar la alte persoane.

Tereza este la vârsta la care mintea matematică se ascute intens. Așa că, inclusiv când citim, ne oprim pentru a face loc număratului. Și, în ultima vreme, ne cere să încetinim și pentru a căuta cele câteva litere pe care le cunoaște. Aceasta este una dintre fascinațiile lecturii, pentru mine. Orice carte ai citi și despre orice ai citi, poți să faci legături nenumărate, cu subiecte atât de diverse! Între coperțile fiecărei cărți se ascunde o lume întreagă!

20 februarie 2022
Viața practică la patru ani

Viața practică în lumea Montessori se referă la activitatea care are drept scop îngrijirea personală, a casei sau a mediului înconjurător. Copiii mici sunt deosebit de atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor și doresc să ia parte la viața de zi cu zi. La început, activitățile de viață practică e important să fie prezentate cât mai simplu, în pași mici, dar cât mai atractiv. În timp, copiii se vor bucura să preia sarcini tot mai complexe.

Maria Montessori spunea că exercițiile legate de viața practică sunt primele care captează atenția copilului intrat în mediul Montessori. Odată trezit interesul și dezvoltată concentrarea, se introduc exercițiile senzoriale, apoi de limbaj, matematică sau din alte arii de dezvoltare.

La Tereza, vârsta de patru ani înseamnă menținerea interesului pentru exercițiile legate de viața practică. Și, văzând că se descurcă atât de bine în anumite privințe, ne e greu uneori să ne amintim că, pentru copii, procesul este mai important decât rezultatul. Și că, uneori, oricât de bine am ști să facem anumite lucruri, tot avem momente când vrem să le facă alții în locul nostru sau să primim ajutor.

Pasiunea Terezei în această perioadă este să facă aluat. Vrea să facă asta în fiecare zi, mulțumindu-se rareori cu plastilina, din care nu poate gusta la sfârșit. Nevoia de ordine, puternică la această vârstă, o determină să aleagă mereu același aluat, făcând de prea puține ori abateri de la el. Făină, apă, ulei, puțină scorțișoară, eventual și drojdie, este suficient pentru a face câteva figurine pe care le mănâncă sau oferă altora cu plăcere.

Poate deja să toarne apă din carafa mare, de un litru, chiar și atunci când e plină. În cazul în care îi curg câțiva stropi pe lângă, știe să ia cârpa și să șteargă, de cele mai multe ori. În zilele în care alege să pună masa, o face cu multă atenție. Într-o seară, vrând să facă picnic în sufragerie, și-a pregătit încântată cina. A întins pătura de picnic pe jos, la fel ca Liv și Émy, din cartea care îi place în această perioadă. Și-a turnat laptele în carafă, și-a ales cana preferată și farfurioare pentru fiecare. A cerut pâine cu unt și telemea, lângă care a pus niște ardei roșu. Desigur, furculița pentru legume a fost ideală și pentru mâncat chifteaua pe care și-a adus-o cu grijă din bucătărie.

Urmând exemplul lui Tudor, își sparge singură oul pentru ou ochi, pe care îl mănâncă apoi cu mare plăcere. Curățatul și tăiatul legumelor pentru mâncat crude sau gătit este, în continuare, una dintre activitățile preferate ale ambilor copii. Și, în ultima vreme, cumpărăm ceva mai des detergent de vase. Terezei îi place să își spele farfuria și tacâmurile temeinic.

Bideul din baie strălucește de curățenie, pentru că îl spală aproape zilnic, cu burete și săpun. La fel de interesantă i se pare și ștergerea oglinzii de la dulapul din camera noastră. Îi place să folosească pulverizatorul cu apă și să șteargă apoi cu două rânduri de cârpe, până când rămâne totul uscat. În aceeași categorie intră și măturatul, fiind tot mai pricepută în mânuirea concomitentă a măturii și fărașului.

Atunci când au mediul pregătit, copiilor le plac foarte mult aceste sarcini casnice. Iar dacă țin neapărat să facă ceva, dar nu au materialul la dispoziție, lucrează atât de bine în echipă, pentru a-și găsi cele necesare! Creativitatea de care dau dovadă ne surprinde, adesea.

Tudor a avut o perioadă când a fost extrem de interesat de făcut funde. I-am pregătit atunci și materialul Montessori care să îl ajute. Tereza a învățat între timp să facă nodul, dar fundele încă nu îi reușesc. În schimb, își încheie nasturii, fermoarul, prinde capsele și carabina de la poșetă sau echipamentul de cățărare. Reușește să se îmbrace singură, deși sunt zile sau momente în care preferă să fie asistată. Urmărindu-mă pe mine, dar și citind din Kiki și Jax, împăturește hainele cu plăcere, punându-le uneori singură în dulap.

În luna decembrie, copiii s-au întors din grădină cu un mănunchi de ceapă verde. O găsiseră sub stratul de iarbă pe care îl cosiseră cu câteva săptămâni mai devreme. Au fost atât de fericiți să mănânce din ceapa aceea! Activitățile de grădinărit sunt și ele parte din viața practică. Iar Tereza lucrează cu bucurie în grădină, în rând cu Tudor. Le face plăcere să ne amintească cum și-au ajutat bunica să planteze arpagicul. Și cum l-au udat apoi, înainte să se bucure de ceapa bună din care mușcă de parcă ar fi măr.

Ucenică vrednică a lui Tudor, reușește să mânuiască destul de bine șurubelnița sau mașina de găurit. Una dintre glumele lor, auzite de la persoane îngrijorate că ar putea păți ceva, este: „Fetițele nu lucrează cu ciocanul!”. Din fericire, plăcerea de a face trece dincolo de astfel de convingeri, pe care și noi le punem la colț. „Să nu lași pe nimeni să-ți spună de ce ești sau nu în stare” este una dintre replicile pe care Lucian i le dă mereu Terezei.

Sunt zile în care simt că nu putem ține ritmul cu modul în care deprind ei lucrurile. Sunt atât de dornici să facă singuri, încât e nevoie uneori să ne reamintim cât de mult au crescut. Și, cu cât sunt mai implicați, cu atât progresează mai repede. Important este să învățăm noi, la timp, cum să facem un pas în spate și să le lăsăm calea liberă.

Adultul care nu înţelege că un copil trebuie să îşi folosească mâinile şi care nu recunoaşte în asta prima manifestare a instinctului de a munci, poate fi un obstacol pentru dezvoltarea copilului. —Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

8 februarie 2022
Tatăl și copiii

Zilele acestea am primit mai multe emailuri despre Ziua tatălui, care a fost sărbătorită duminică în America. Noi nu acordăm prea multă atenție acestor zile, preferând să ne bucurăm de fiecare moment în parte. Dar, auzindu-i pe copii cum discutau cu bucurie că tatăl lor e liber 3 zile la rând, m-am gândit să scriu despre rolul patern.

Tata lucra mult când eram eu mică, iar amintirile cu el din anii adolescenței sunt mai ales din perioada vacanțelor. În plus, așa cum era cutuma acelor vremuri, mama era cea care se ocupa de casă și copii.

Tatăl nu mai este cel care doar oferă confortul material, ci i se cere, de asemenea, să ofere iubire prin timpul acordat îngrijirii, vorbirii și jocului cu copilul. (Silvana Quattrochi Montanaro, Understanding the Human Being)

Cu ceva timp în urmă, înainte de a pleca cu toții de acasă, am pus așternuturile la spălat. Nu am mai avut timp să pun în schimb altele curate, iar când ne-am întors seara m-am grăbit să pregătesc copiii pentru culcare. Dar când am intrat în cameră, patul era deja făcut. Ușurată, i-am mulțumit lui Lucian pentru că pusese așternuturi curate. Răspunsul lui însă mi-a dat de gândit. „De ce îmi mulțumești?”

Într-adevăr, dacă ar fi mers să alimenteze mașina, nici măcar nu m-ar fi interesat prea tare. În schimb, pentru că a făcut ceva în casă, am simțit că e nevoie să îi mulțumesc. Cu alte cuvinte, mă consideram direct responsabilă de sarcinile casnice. Și la fel cred că se întâmplă în majoritatea familiilor, inclusiv când vine vorba de copii.

Mama se consideră și e considerată responsabilă pentru tot ceea ce ține de copii. Din fericire, lucrurile încep să se schimbe și văd sau aud adesea despre tați implicați. Pentru copii, dar și pentru întreaga familie, înseamnă atât de mult!

Tatăl nu e doar cel care repară jucării sau îi scoate la plimbare, ci devine și sprijinul emoțional atunci când copiii au nevoie. Tatăl nu e doar cel care merge la serviciu și aduce bani în casă, ci e prezența protectoare de care o mamă la început de drum are nevoie. Tatăl nu e doar cel care mută lucruri grele, ci e omul care își dă voie să plângă când împărtășește suferința copilului său. Tatăl e cel care recunoaște când a greșit și care învață cum să facă altfel.

Lucian e extrem de prezent în viața copiilor. A început prin înscrierea noastră la cursul Lamaze, a continuat prin căutarea informațiilor despre scutecele textile și plimbarea copiilor prin cameră în miez de noapte. Și chiar dacă uneori am fost prea critică cu felul lui de a fi părinte, am învățat amândoi să rămânem în echilibru.

Ne asumăm, uneori chiar cu un zâmbet, cuvintele sau gesturile nepotrivite învățate de copii de la fiecare din noi. Ne susținem în momentele, deloc puține, de îndoială asupra deciziilor legate de ei. Și am învățat să îi predăm ștafeta celuilalt de cele mai multe ori când simțim că nu putem rămâne calmi în fața lui Tudor și a Terezei.

Viața copiilor este mult îmbunătățită de tații care sunt capabili să fie prezenți, să valideze și să ofere confort emoțional în vremuri de suferință. În același sens, copiii pot fi profund răniți de tații abuzivi, extrem de critici, care umilesc sau sunt reci din punct de vedere emoțional. (John Gottman, Raising an Emotionally Intelligent Child)

Rolul tatălui nu este doar unul de plimbat copiii prin parc. Cu cât este mai prezent în sarcinile zilnice ale familiei, cu atât legătura cu copiii săi este mai puternică. E important ca o parte din ritualurile de zi cu zi ale copilului să fie îndeplinite de către tată. Conform ultimelor studii, cu cât tatăl e mai implicat, cu atât copilul va avea o viață mai împlinită. În plus, simțul de independență și abilitățile de socializare ale copiilor sunt mai crescute. Fie că e vorba de schimbat scutece, făcut baie sau oferit mâncare, prezența paternă este esențială.

În plus, tatăl are un cu totul alt stil de a interacționa și a se juca decât mama. Am observat adesea că Lucian îi poate face pe copii să râdă mai cu poftă decât o fac eu. Hârjoneala lor este de obicei mai îndelungată și mai plină de chicoteli. Când o văd pe Tereza mânuind bormașina cu îndemânare sau pe Tudor urcat pe ultima treaptă a scării de doi metri mă bucur că au în spate prezența încurajatoare a tatălui lor. Chiar dacă uneori îmi țin răsuflarea, știu că sunt ghidați protector, în ciuda intervențiilor uneori prea masculine pentru gustul meu.

Tatăl care își oferă iubirea, timpul și răbdarea, și care lucrează împreună cu copilul, îl învață nu doar cum să facă lucrurile, dar oferă și un model de comportament și identitate. (Silvana Quattrochi Montanaro, Understanding the Human Being)

Cred că cea mai dificilă sarcină, când vine vorba de rolul acesta de tată prezent, nu doar fizic, cât mai ales emoțional, este expunerea în fața vulnerabilității. Este exact ceea ce bărbații sunt cel mai puțin învățați să facă.

Orice am face, ca părinți, vom avea și momente în care vom greși. Iar repararea acestor greșeli este esențială pentru relația cu copiii noștri. Dar ea presupune asumare, acceptarea trăirilor proprii și ale celor din jur și dorință de schimbare. Din păcate, mulți bărbați încă percep eronat toate acestea drept slăbiciune. De fapt, ele nu sunt altceva decât o dovadă de iubire profundă. A sinelui și a propriilor copii.

Astăzi, siguranța copiilor vine din inimile taților lor. Ea e bazată atât pe prezența emoțională, cât și fizică, a bărbaților alături de copiii lor. (John Gottman, Raising an Emotionally Intelligent Child)

(Photo by Vitolda Klein on Unsplash)

22 iunie 2021
Controlul procesului de învățare

Unul dintre cele mai interesante concepte Montessori este pentru mine cel referitor la controlul procesului de învățare. Maria Montessori a creat materialele sale în așa fel încât copilul să nu aibă nevoie de ajutor din exterior pentru a se corecta. Astfel, nu e întrerupt tot mereu, își menține curiozitatea și atenția ridicate și explorează singur, învățând ceea ce are nevoie.

Pentru cei obișnuiți cu metodele tradiționale, acest concept poate părea destul de neobișnuit. Suntem învățați să testăm mereu copiii, uneori chiar fără ca ei să-și dea seama, pentru a-i putea noi evalua. Uneori mă surprind gândindu-mă că poate nu ar trebui să îi las lui Tudor la îndemână și cardurile de control. Mă gândesc că s-ar putea uita la ele înainte de a-și termina lucrul. Apoi zâmbesc, dându-mi seama că vreau să preiau controlul învățării lui.

A avea la îndemână rezultatele corecte e un semn de responsabilitate, dar și de autonomie. Fiecare dintre noi este stăpânul propriei cunoașteri. Ne amăgim uneori, gândindu-ne că noi singuri îi putem face pe copii să învețe sau să le placă anumite materii. De fapt, dacă nu atingem o coardă din interiorul lor, dacă ceea ce studiază nu le trezește motivația internă, procesul de învățare este unul extern copilului. Da, poate reține informațiile pentru a obține recompensele oferite sau pentru a evita pedepsele aplicate, dar nu o va face condus de lumina din interiorul lui.

Nevoia umană de a ști îi permite copilului să-și dezvolte complet trupul și creierul și să devină o ființă umană a timpului și a locului în care s-a născut. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

Îmi plac materialele care pot fi folosite de-a lungul mai multor ani. Jocul românesc Animale din continente se încadrează perfect în această categorie. Sunt deja câțiva ani de când Tudor folosește cardurile cu animale, de fiecare dată adâncindu-și învățarea. În ultima vreme, a început să le asocieze cu hărțile primite în pachet. În plus, îi place să își exerseze cititul deslușind denumirile animalelor sau locul unde trăiesc.

Săptămâna aceasta, când a lucrat cu cardurile, am avut acea tresărire referitoare la controlul pocesului de învățare. Și mi-am dat seama că de fapt învățarea lui are loc prin acest proces de repetare și autocontrol. Va folosi harta, care funcționează precum un card de control, până când nu va mai avea nevoie de ea.

Aceste tendințe ale comportamentului uman descrise de Montessori – explorare, orientare, ordine, imaginație, manipulare, repetare, precizie, controlul erorilor, perfecționare și comunicare – sunt prezente pe tot parcursul vieții […]. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

De ce ar trebui să învețe copiii totul repede și fără greșeală? Doar din dorința noastră de competiție, din nevoia noastră de a fi mai mult, de a demonstra mereu că suntem buni? De ce ne e atât de greu să ne abținem din a-i include pe copii în numeroasele noastre categorii? De ce îi forțăm mereu să ne urmeze standardele, ba chiar să fie cu un pas înaintea lor? Și facem asta cu ei încă din primele zile de viață! Le cerem să doarmă bine, să nu plângă prea mult, să stea repede în fund, să umble sau să vorbească.

De fapt, cu toții ne naștem cu dorința aceasta nestăvilită de învățare, cu nevoia de a ști mereu mai mult și de a face mai bine. Dar atunci când suntem forțați să facem asta, când cineva intervine mereu și ne arată că așa cum suntem acum nu e de ajuns, începem să ne pierdem interesul. Învățarea ajunge să fie condusă din exterior, dirijată de un sistem de recompense bine pus la punct.

Am mai scris despre acest subiect și probabil voi continua să o fac. Controlul procesului de învățare este un concept cheie al educației Montessori. E un mod inedit de a privi copilul și dezvoltarea lui. E felul în care devenim cu adevărat îndrumătorii copiilor, nu păpușarii lor. Reușim asta atunci când reușim să ne retragem, să observăm de ce anume au nevoie de la noi și să le pregătim mediul propice pentru a se dezvolta. E cel mai simplu mod de a le transmite în fiecare clipă că avem încredere în ei, că îi iubim și că sunt suficient de buni exact așa cum sunt.

Adulții muncesc ca să schimbe mediul; copiii folosesc mediul pentru a se schimba pe ei înșiși. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

(Photo by JESHOOTS.COM on Unsplash)

4 aprilie 2021
Să fii cuminte!

„Să fii cuminte!” a devenit una dintre expresiile care ne deranjează cel mai mult în ultima vreme. Nu le-am spus-o niciodată copiilor, nici eu, nici Lucian, dar au auzit-o din alte părți. De la început le-am spus că ei nu trebuie să fie cuminți, ci doar să fie ei înșiși.

La fel ca în cazul altor expresii, precum „M-am supărat pe tine!” sau „Să îți fie rușine!”, acest „Să fii cuminte!” este doar un mod de a condiționa copilul. Suntem atât de obișnuiți să îi modelăm așa cum vrem noi, încât uităm să îi vedem pe ei, așa cum sunt cu adevărat. Cu atât mai mult atunci când ne începem fraza spunând: „Dacă nu ești cuminte, …”.

Realitatea este că suntem îngroziți de faptul că, dacă nu se vor ridica la nivelul tuturor așteptărilor lui „a fi bun”, nu vor reuși în viață. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Reversul unui titlu precum „Nu există copii răi!” ar fi acela că nu există nici copii cuminți. Copiii sunt, pur și simplu, fără să aibă nevoie de a fi etichetați. Pentru că „bun”, „cuminte”, „rău”, „încăpățânat” sau „timid” nu sunt altceva decât etichete pe care noi le dăm copiilor.

Din păcate, repetate prea mult sau prea des, aceste etichete se lipesc de ei și ajung să le internalizeze. Mai târziu, le va fi foarte greu să scape de aceste convingeri care îi vor limita.

Din nefericire, cuvintele negative ne influențează mult timp, în timp ce uităm rapid lucrurile pozitive spuse despre noi. Se întâmplă așa pentru că stima noastră de sine intrinsecă a fost subminată de la o vârstă foarte fragedă, încât sentimentul de rușine pare instantaneu foarte familiar și psihicul nostru îl absoarbe inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Pentru părinți, copiii cuminți sunt idealul. Atunci când ei se comportă cum trebuie, când nu creează probleme, părintele simte că a reușit să îi crească „așa cum trebuie”. Ne simțim împliniți în rolul de părinte și ne mândrim cu realizarea noastră. Copiii devin bulina propriei noastre cumințenii, pe care o purtăm cu mândrie în piept.

[…] Dacă ne uităm cu atenție, putem vedea că bunătatea copilului este măsurată în funcție de cât de mult se potrivește comportamentul copilului în viața noastră. […] Copiilor li se pune eticheta de „liniștiți” pentru că ne fac viața mai ușoară.[…] Gravităm înspre acei copii care nu ni se împotrivesc sau nu contestă convingerile noastre adânc înrădăcinate. Iubim copiii „buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul. Din moment ce nu ne obligă să conștientizăm anumite probleme incomode pentru noi, îi răsplătim tratându-i preferențial. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Din păcate, cumințenia impusă copiilor nu le aduce niciun beneficiu, ba dimpotrivă. Îi învățăm să fie supuși, să își caute mereu validarea în exterior și să își ignore vocea autentică. Ajung să își ignore propriile nevoi, dorințe sau sentimente și să se pună mereu pe ultimul loc. Îi învață că nu îi iubim așa cum sunt ei cu adevărat și că ceea ce simt și exprimă e periculos.

Copiii cuminți nu sunt încurajați să exploreze. Prea preocupați să se conformeze normelor prescrise, nu știu și nu îndrăznesc să fie creativi sau inovatori. Ei învață că e mult mai sigur să facă așa cum li se spune și să îi urmeze pe alții. Având o stimă de sine scăzută, pot accepta mult mai ușor ceea ce li se întâmplă, chiar dacă au de suferit din cauza asta.

A crește copii care știu că nu trebuie să fie cuminți e o provocare. Deși rezultatele pe termen lung sunt de netăgăduit, cele pe termen scurt sunt greu de suportat. Dar nu le putem cere copiilor să fie cuminți doar atâta timp cât sunt mici. Pentru că rolul nostru, ca părinți, nu e să creștem copii, ci adultul de mâine.

Ceea ce ne dorim, cred, este să creștem copii care să își pună întrebarea: „Ce fel de persoană vreau să fiu?” (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

(Photo by Robert Eklund on Unsplash)

22 noiembrie 2020
Zmeul și joaca în natură

De ziua Terezei, i-am cumpărat lui Tudor un zmeu. Citisem împreună cu el cartea Dănuț și zmeul uriaș și mi s-a părut a fi un cadou interesant. De îndată ce l-a primit, Tudor a vrut să îl testeze.

După ce au găsit un loc potrivit pe dealurile din jurul orașului, copiii s-au bucurat de înălțarea zmeului. Când i-am însoțit și eu, am rămas surprinsă de entuziasmul pe care o activitate aparent atât de simplă îl poate trezi în noi. Într-o zi când nu bătea vântul foarte tare, am alergat pe deal, încercând să ridicăm zmeul. Încercările noastre au fost și un excelent prilej de râsete și voie bună împreună. Dar, mai presus de toate, am rămas uimită de relaxarea pe care am resimțit-o privind zmeul fluturând în înălțimi. Ce ocazie minunată de conectare cu prezentul!

Dorind să evităm cât mai mult aglomerațiile, am ales mai des ca de obicei să ieșim în natură în afara orașului. Am mers pe malul râurilor, unde copiii s-au bucurat să arunce pietre în apă. Am intrat desculți în pârâu, împreună cu copiii, când vremea a fost mai caldă. Am cules frunze sau castane și am mirosit ace de pin, impresionați de puterea mirosului lor. Adesea, ne-am oprit să vedem ciupercile care ne apăreau în cale. În zonele de munte copiii au mâncat frăguțe, afine sau mure, împreună cu gustarea adusă de acasă.

Copiii ies din casă zilnic, cel puțin o dată, indiferent de temperatura de afară. Excepțiile când stau toată ziua în casă sunt doar câteva pe an. Din păcate, de multe ori găsim parcurile goale, mai ales dacă vremea e capricioasă. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține exploratorului britanic Ranulph Fiennes. „Nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită” a devenit motto-ul după care ne ghidăm de când s-au născut copiii.

Ani de zile, programul meu însemna plecat de acasă dimineața și întors după-masa târziu de la serviciu. Eram prea obosită pentru a mai ieși afară și nu apreciam deloc plimbarea în aer liber. Din fericire, am început să înțeleg cât de greșit gândeam, citind-o pe Maria Montessori. Între timp, am învățat că elementele esențiale prin care pot să am grijă de mine înseamnă să mănânc sănătos, să beau suficientă apă, să dorm destul și să fac mișcare în aer curat.

Toți suntem de acord cu importanța simțurilor în construirea gândirii. […] Dar va fi greu să-i facem pe oameni să accepte ideea că mișcarea are tot atâta importanță, ba poate chiar mai multă pentru dezvoltarea intelectuală a omului. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Maria Montessori s-a folosit de comparații amuzante și de exemple numeroase pentru a încuraja părinții să meargă în ritmul copilului. Datorită ei, am învățat să ne ajustăm mersul și așteptările atunci când ieșim la plimbare împreună cu copiii. I-am lăsat să se cațere în copaci, când au putut să facă asta singuri și să sară de la înălțimi care uneori ne-au făcut să ne ținem respirația. Lăsându-i să exploreze în voie, am văzut că nu fac nicio mișcare pentru care nu sunt pregătiți și pe care n-au exersat-o temeinic înainte.

Triunghiul Pikler a primit, în ultimele luni, un nou rol. Nu mai e folosit doar pentru cățărat, ci și ca aparat pentru sărituri. Imitându-l pe Tudor, Tereza îl folosește pentru antrenament. A început prin a se urca pe primele trepte, întorcându-se apoi cu spatele la ele și sărind. În timp, a ajuns tot mai sus, încântată și încrezătoare în sine. Apoi, când s-a simțit pregătită, a repetat mișcările astfel învățate și afară.

Zmeul este acum unul dintre obiectele esențiale pe care le păstrăm în mașină. Iar zilele de toamnă, când bate vântul frunzele, au devenit ideale pentru a trage zmeul de sfoară. Încă un prilej minunat pentru a ne bucura de natură și aer curat!

1 noiembrie 2020
Kiki și Jax – Ordine și curățenie

Copiii au primit în vara aceasta o carte frumoasă, Kiki și Jax, scrisă de una dintre autoarele care îmi plac mult. Marie Kondo e renumită pentru revoluția minimalistă pe care a lansat-o prin metoda KonMari. I-am citit cărțile și am reușit parțial să îi folosesc abordarea în ceea ce privește hainele și jucăriile. Și visez încă la ziua când voi reuși să îi aplic metoda în întreaga casă.

Cartea scrisă de ea pentru copii este despre cum să faci și să păstrezi ordine. Cu ajutorul a doi prieteni foarte buni, Kiki și Jax, învățăm ce înseamnă să fii ordonat. Fiind o carte care are ca personaje două animale personificate, am discutat cu copiii despre imaginația autoarei. Acum le place să spună: „Cum să fie îmbrăcată veverița? Doar bufnița nu are cărți!”.

Dincolo de subiectul evident, păstrarea ordinii, cartea este și o poveste frumoasă despre prietenie. Când Jax nu mai poate petrece timp cu Kiki, pentru că lucrurile le stau în cale, la propriu, el se oferă să o ajute. Pasionat de sortarea și aranjarea lucrurilor, Jax face ca munca lor să devină o plăcere.

Urmând recomandările din carte, copiii pot învăța cu ușurință metoda KonMari. Renunțând la lucrurile care nu ne mai aduc bucurie, reușim să facem loc în viața noastră pentru ceea ce contează cu adevărat. E un mod plăcut de a-i învăța pe copii cum să aleagă ceea ce păstrează, ce se poate dona sau recicla și ceea ce e de aruncat. În plus, cartea se încheie cu o frumoasă descriere grafică a metodei unice propuse de Marie Kondo pentru împăturit tricouri.

Noi am primit cartea în limba engleză, și, din păcate, nu am văzut-o încă tradusă și în românește. Textul este puțin, cu ilustrații bogate, fiind o carte potrivită pentru copii de grădiniță. Se suprapune excelent cu perioada senzitivă pentru ordine, care durează până în jurul vârstei de cinci ani. Totuși, cred că ar putea fi citită și de cititorii începători în limba engleză, din clasele primare.

-Hai să ne jucăm de-a grămezile. Faci grămezi de obiecte similare. Apoi, poți decide ce vrei să păstrezi, a spus Jax.
-Dar cum hotărăsc?
-E simplu. Dacă îți aduce bucurie în suflet, a spus Jax, păstrezi lucrul respectiv! Dacă nu, îi mulțumești și renunți la el.
(Marie Kondo, Kiki și Jax)

9 septembrie 2020