Învăţ Montessori

Etichetă: Joacă

  • Sentimentele mixte și dezvoltarea emoțională

    Sentimentele mixte și dezvoltarea emoțională

    Tudor și Tereza, aflați azi în parc, s-au întâlnit cu o fetiță, cu care au început să se joace. Ea era mai mare, avea 8 ani. La locul de joacă erau doar ei trei.

    La un moment dat, aflați sus pe tobogan, Tudor și Tereza au aruncat în jos niște pietricele, destul de aproape de fetiță. Au spus că erau nemulțumiți că ea le golea provizia de pietricele de sub tobogan. La rândul ei, fetița le-a spus să nu mai arunce cu pietricele, după care s-a dus pe hintă, spunându-le că s-a supărat de ei.

    Văzând scena, m-am apropiat de locul de joacă, pentru a interveni, dacă era nevoie.

    Tudor a chemat-o pe fetiță să meargă împreună la alte tobogane, să se joace cu niște bile. Ea i-a răspuns că e supărată. „Și când îți trece?”, a întrebat-o el. Ea nu i-a mai răspuns. „Nu am vrut să te lovim, am dat lângă tine.”, a încercat el din nou. „Ați dat aproape de capul meu.”, i-a răspuns ea. „Nu mai facem. Vii la celălalt tobogan?”. Din nou niciun răspuns.

    „A deranjat-o că ați aruncat cu pietricelele. Acum are nevoie să proceseze tot ce simte și încă nu e pregătită să vină cu voi. Mergeți voi înainte și când e pregătită, dacă vrea, va veni și ea lângă voi.”, le-am spus eu.

    Copiii au mers la toboganul următor, iar după niciun minut, fetița era deja lângă ei. Au continuat apoi să se joace mai bine de două ore, într-o armonie deplină, alergând, ținându-se de mână, colaborând în joaca cu alți copii.

    Ceea ce mi s-a părut deosebit în toată interacțiunea aceasta au fost chipurile copiilor. Am reușit să văd, mai ales la Tudor și la fetiță, mai multe sentimente afișate deodată pe chip. Erau și neliniștiți, dar și triști, și încântați de ideea de a se juca împreună.

    Mă bucur că nu am intervenit între ei de la început, ci i-am lăsat să discute singuri. Când am vorbit cu ei, a fost doar pentru a traduce ceea ce vedeam și pentru a-i ajuta să se înțeleagă mai bine. Nu aveau nevoie de sfaturi sau lecții de morală, ci de o descriere.

    Am simțit că fetița a fost surprinsă, și bucuroasă, atunci când i-am arătat că e doar alegerea ei dacă se mai joacă sau nu cu copiii și că e foarte normal să stea cu supărarea ei. Foarte probabil, s-a simțit văzută în toată suferința ei, ceea ce a ajutat-o să meargă mai departe.

    Am observat și că Tudor și Tereza au învățat lecția pietricelelor și a prieteniei. Nu aveau nevoie din partea mea de nicio intervenție, care nu ar fi făcut decât să-i ducă în alte direcții. Au avut și ei de ales între a păstra joaca sau a-și apăra provizia de pietricele.

    O nouă ordine apare acolo unde comportamentul e bazat pe intenție și nu pe impuls. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids)

    De la Gordon Neufeld am aflat pentru prima dată de sentimentele mixte. Vorbind despre temperament, acesta merge la rădăcina latină a cuvântului, care se referea la amestecul potrivit: de ingrediente, trăsături sau sentimente, în cazul nostru.

    Copiii mici simt o singură emoție odată. De aceea, când îi certăm sau rușinăm sau speriem, nu facem decât să înlocuim ceea ce simțeau mai puternic cu frica sau rușinea. Sentimentele lor inițiale nu au dispărut, dar nu mai sunt în prim-plan. În loc să îi ajutăm să se dezvolte, îi îndepărtăm de ceea ce simt și îi păstrăm într-o monovalență emoțională.

    Cheia comportamentului civilizat și a auto-controlului sunt sentimentele mixte. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids)

    Pe măsură ce se dezvoltă, copiii pot începe să simtă trăiri mixte. Creșterea nu e totuna cu dezvoltarea emoțională. De aceea, nu putem vorbi de o vârstă exactă la care sentimentele mixte apar, ci de evoluții și semne care ne arată că în copil se produce maturizarea.

    Pentru mine, astăzi a fost tocmai despre asta. Despre semne concrete că acest proces este în plină desfășurare. Și, la fel ca orice proces, e normal să urmeze perioade de progres, dar și de regres.

    Comportamentul poate fi prescris sau impus, dar maturitatea vine din inimă și minte. Adevărata provocare pentru părinți este de a-i ajuta pe copii să crească, nu doar să arate ca niște adulți. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids)

    (Photo by Nathan Dumlao on Unsplash)

  • Ticurile copiilor și părinții

    Ticurile copiilor și părinții

    În ultima săptămână, Tudor a început să aibă ticuri. Știu că a trecut printr-o perioadă mai stresantă, la fel ca noi, de altfel. De fapt, chiar dacă nu ne-am dat seama de cauza exactă a anxietății lui, suntem aproape siguri care sunt momentele care ne-au adus aici. Ticurile copiilor apar mereu în discuțiile mele cu părinții, pentru că ele sunt destul de obișnuite în copilărie.

    Din fericire, știam de la dr. Shefali că cel mai important este să nu reacționăm la ticuri, care sunt doar vârful aisbergului. Când copiii nu sunt lăsați să își exprime trăirile sau nu se simt în siguranță să facă acest lucru, le vor reprima. Din păcate, sentimentele reprimate vor ieși la suprafață în mod inconștient și necontrolat. Ticurile copiilor sunt doar unul dintre aceste moduri de exprimare a trăirilor înnăbușite.

    Parentingul conștient este despre conectare, nu control. Și, în loc să se concentreze asupra copilului, întoarce oglinda înspre părinte. Ne-a fost destul de ușor să identificăm situațiile stresante și reacțiile nepotrivite avute față de copii, care le-au provocat anxietatea. De aceea, în loc să ne concentrăm asupra îndepărtării efectelor, e important să rezolvăm cauzele. Ca părinți, vrem mereu să avem soluții, să putem face ceva, pentru a simți că suntem eficienți. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face, este doar să fim. Să stăm lângă copii și să le dăm de înțeles că orice ar face și orice ar spune, noi continuăm să îi iubim și să le fim alături.

    A-l însoți pe celălalt, cu emoțiile sale dureroase, este dificil. Instinctul nostru ne îndeamnă să îl salvăm din fața suferinței. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    Când observăm ticurile copiilor, devenim și mai anxioși. Dar reacția noastră nu le aduce liniștire, dimpotrivă. În loc să fim prezența calmă de care au nevoie, suntem un motiv suplimentar de îngrijorare. Dacă îi atragem mereu atenția asupra ticului, îl transformăm dintr-o reacție inconștientă într-un gest conștient. Chiar dacă nu folosim cuvinte, privirile sau starea noastră le pot da de înțeles copiilor că ceva nu e în regulă. Din păcate, ei vor înțelege din reacțiile noastre că ceva nu e în regulă cu ei.

    Prezența conștientă este practica salvatoare și în aceste momente. În loc să ne lăsăm furați de temeri, de noianul de gânduri a ceea ce s-ar putea întâmpla, e recomandat să revenim de fiecare dată la clipa prezentă. Putem căuta chiar exerciții care să-i ajute și pe copii să facă acest lucru. Noi stăm așezați în pat și privim norii de pe cer, prin fereastra de deasupra noastră. Sau facem liniște și ascultăm sunetele din jurul nostru.

    La fel ca atunci când comportamentul copiilor este nepotrivit, ticurile sunt mesajul clar pentru mine că e nevoie de conectare. Deși abordarea tradițională ne învață să pedepsim, să mustrăm sau să rușinăm copiii, studiile ne demonstrează că ar trebui să facem tocmai contrariul. Înainte de a încerca să corectăm, e important să ne conectăm. De regulă, conectarea autentică rezolvă de la sine și comportamentul. Dacă înțelegem că mesajul copilului nu este că dorește să ne facă rău, ci că nu se simte în siguranță, vom ști să îi răspundem cu blândețe și iubire.

    Vrem, pentru copiii noștri, să fie în siguranță. Vrem, de asemenea, să aibă un puternic sentiment de siguranță. Acesta este antidotul anxietății. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

    Unul dintre cei spre care mă îndrept când vine vorba de anxietatea copiilor este dr. Lawrence Cohen. Abordarea sa, a parentajului prin joacă, este potrivită pentru fiecare copil. În cărțile sale discută îndelung despre acest subiect, cu precădere în Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor. Luând pe rând variantele pe care le avem atunci când vine vorba de frici, el recomandă statul pe muchie. Cu alte cuvinte, să avem parte de înfruntarea fricii cu susținere, dându-ne voie să simțim trăirile pe care ni le stârnește.

    Celelalte trei variante sunt însă cele la care apelăm noi cel mai des. Fără să ne dăm seama, ne susținem copiii să evite complet frica, protejându-i mai mult decât ar avea nevoie. Alteori, îi punem în situația nodurilor-albe, obligându-i să-și înfrunte frica, deși o fac cu pumnii strânși atât de tare, încât li se albesc. De multe ori, copiii sunt deja copleșiți de ceea ce li se întâmplă, fiind inundați de frică, moment frustrant pentru noi, care încercăm să discutăm rațional cu ei.

    Înfruntarea-și-simțirea este abordarea pas cu pas pe care o susține dr. Lawrence Cohen. Atunci când știm de ce anume îi este frică copilului, îi stăm alături și îl lăsăm să înfrunte pericolul în ritmul propriu. Fără a-l încuraja spre evitare sau a-l inunda, scufundându-l în emoții, îi arătăm că are mereu locul sigur la care să se întoarcă. Pentru a reuși în demersul acesta, cartea abundă de idei de jocuri, care sunt adevărate rețete împotriva îngrijorării.

    Este în regulă dacă nu știți întotdeauna de care dintre aceste lucruri au nevoie copiii voștri. Dacă abordați situația cu empatie și jucăuș, o să descoperiți împreună. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

    Tudor ne-a cerut mai des în ultimele zile să ne jucăm „E al meu! Ba al meu!”, jocul care îl face în continuare să râdă cu poftă în brațele noastre. Am petrecut intenționat mai mult timp împreună și am încercat să fim și mai atenți la nevoile lui. Am povestit și eu mai des cu animalele, deși este activitatea care îmi displace și pe care o las mereu în seama altor adulți. Joaca aceasta cu animalele de pluș pe care le animăm este însă preferata lui Tudor și știu cât de importantă este conectarea obținută astfel. Hârjoneala este de asemenea o metodă bună de a interacționa cu copiii în orice situație, și cu atât mai mult în aceste momente.

    Să-ți lași copiii să te sperie, să te prindă, să te atace sau să se lupte cu tine, doborându-te la podea, este o metodă minunată pentru ei să-și consolideze încrederea. (Dr. Lawrence Cohen, Rețete împotriva îngrijorării)

    În urmă cu câțiva ani, Tudor a mai avut o perioadă de ticuri. A fost tare greu să îl vedem atunci, pentru că gestul repetat îi lăsa urme vizibile pe față. La început, am încercat să îl corectăm, dar asta nu a făcut decât să înrăutățească situația. Când am reușit să facem un pas în spate, să schimbăm ușor mediul și să luăm presiunea de pe umerii lui, ticurile au dispărut treptat.

    De data aceasta, nu am mai avut aceleași temeri. Știu că nu va crește având aceste ticuri și că sunt în mare măsură cauzate de situații create de noi. Am întors în primul rând oglinda înspre noi, ca părinți, pentru a vedea ce avem de reparat la noi. Și am reanalizat mediul copiilor, căutând moduri de a-i ajuta să se simtă susținuți. Cu cât se simt mai iubiți și mai în siguranță, cu atât le va fi mai ușor copiilor să îndrăznească să își înfrunte temerile. Parafrazând-o pe Maria Montessori, rolul nostru e să le fim alături, pentru a-i ajuta atât de mult cât e nevoie și atât de puțin cât e posibil.

    Legătura de iubire pe care o creăm cu copiii poate reprezenta un adevărat zid de protecție în jurul lor, pentru totdeauna. (Susan Stiffelman, Parenting conștient)

    Acest articol reprezintă doar relatarea experienței noastre. Ticurile copiilor pot fi și un simptom pentru anumite afecțiuni, de aceea este important să luați legătura cu un specialist, dacă simțiți că situația o impune.

    (Photo by Юлія Дубина on Unsplash)

  • În prezent, alături de copii

    În prezent, alături de copii

    Când am scos telefonul să le fac copiilor poza de mai sus, m-am lăsat furată de un mesaj pe care îl primisem. Am fost distrasă de el mai mult de un minut, timp în care Tudor a venit lângă mine, rugându-mă să îl trag cu sania. I-am spus că fac asta imediat, doar să termin. Răspunsul lui m-a adus în prezent instantaneu: „Mă deranjează că ești cu telefonul în mână, când noi suntem afară să ne jucăm.”

    A fost o trezire bruscă. Avea dreptate. Ieșiserăm să ne jucăm. Era timpul meu cu ei. Era, în sfârșit, zăpadă! Aveam atât de multe de făcut! Mesajul acela putea aștepta, nimic nu era mai important decât să fiu acolo cu ei, în prezent.

    Altă dată, pentru a-mi atrage atenția, probabil că Tudor și-ar fi chinuit sora. Sau m-ar fi tras de picioare până mă uitam la el. Sau ar fi încercat să facă ceva ușor periculos, care știa că mă va face să las totul și să merg la el. Probabil s-ar fi plâns de una sau alta, pe un ton pe care l-aș fi etichetat ca „smiorcăială”. Sau s-ar fi retras singur, convins fiind că nu e suficient de important pentru mine cât să renunț la ce făceam în acele clipe.

    Copiii ne vor alături de ei. Uneori, e suficient să ne conectăm profund timp de câteva minute, pentru a le umple paharul pentru o oră întreagă. Alteori, sunt deja atât de deconectați de noi, încât e nevoie de mult mai mult timp decât atât.

    Reușesc în ultima vreme să mă surprind când sunt cu totul în prezent sau când mintea mea e în altă parte. Mi se întâmplă să mă las furată de tot ceea ce am de făcut și să îmi doresc să ajung mai repede la sarcinile respective. Dar copiii mă trag la răspundere de fiecare dată. Uneori conștient, cum a făcut Tudor în acest caz, alteori inconștient, prin comportament.

    Prima mea reacție a fost să îi spun lui Tudor că era ceva legat de serviciu și că de aceea eram atentă la telefon. Dar apoi mi-am dat seama că el nu îmi ceruse explicații. El îmi spusese doar cum se simte, cât de bine a putut el. Și avea nevoie doar să îi validez trăirea, care era a lui, nu să acopăr cu justificări disconfortul meu.

    Credeți că a avea un telefon vă ajută să comunicați. Dar dacă conținutul discursului dumneavoastră nu este autentic, vorbirea sau trimiterea de mesaje pe un dispozitiv nu înseamnă că comunicați cu o altă persoană. (Thich Nhat Hanh, The Art of Communicating)

    Am pus imediat telefonul în poșetă, m-am întors spre ei și am luat hățurile saniei. Ne-am distrat copios mai bine de o oră, după care am venit ușor înfrigurați, uzi și flămânzi acasă. Copiii au mâncat bine, s-au pregătit de somnul de prânz și s-au odihnit liniștiți mai bine de o oră. Timp suficient pentru mine să răspund la mesajul care nu era urgent. Să termin și o bună parte din sarcinile pe care le mai aveam de făcut și să beau o cană de ceai cald în liniște.

    Trăim într-o societate care prețuiește persoanele care fac mai multe lucruri deodată. Dar asta nu e neapărat un lucru bun. Suntem prea insistent învățați că „a face” e mult mai important decât „a fi”. Dar copiii sunt aici să ne arate cât de mult greșim. La fel ca ultimele studii în domeniu, ei ne spun că nimic nu e mai benefic decât prezența noastră totală. Să învățăm a trăi în prezent e cea mai importantă lecție pe care ei ne-o predau.

    Nu suntem făcuți pentru a îndeplini mai multe sarcini deodată. Creierul nostru nu dă randament când facem asta. Nici organismul nostru, de altfel. Dacă îl stresăm în felul acesta prea mult timp, el ne semnalează că e cazul să o luăm mai ușor.

    Dacă mințile noastre sunt blocate, niciun dispozitiv nu va compensa inabilitatea noastră de a comunica cu alții sau cu noi înșine. (Thich Nhat Hanh, The Art of Communicating)

    A fi mamă e suficient. A fi părinte e suficient. Când suntem cu copiii, deja facem ceva. Creștem oameni care învață că ei sunt de ajuns, că sunt iubiți și văzuți și că nu e nevoie de nimic mai mult. Și vor crește făcând ceea ce au văzut și preluat de la noi.

    Vrem să îi învățăm să alerge mereu după altceva, să își caute validarea din alte surse? Sau vrem să îi învățăm că sunt suficient de prețioși pentru a primi atenția noastră nedisimulată?

    Frumusețea acestei lecții e că, cu cât suntem mai prezenți în relația cu copiii, cu atât încep să aibă mai puțină nevoie de noi. Pentru că descoperă bucuria de a fi cu sine. Având siguranța prezenței noastre, explorează neînfricați, știind că au mereu Nordul la care să se întoarcă și la care să se raporteze. Înțeleg profund că prețuirea de sine e darul pe care ni-l oferim singuri. Și că doar din preaplinul ființei noastre putem revărsa iubire și asupra altora.

    Tudor nu s-a mulțumit cu bucățele de atenție. Copiii nu ar trebui să învețe vreodată să se mulțumească doar cu firimituri din prezența noastră. Sunt mult prea importanți pentru a primi doar atât.

    Copilul este atât o speranță, cât și o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educație și pace)

    În ritmul alert al vieții cotidiene, copiii sunt mesagerii cei mai clari ai nevoii de încetinire și de odihnă.

    Te aștept alături de mine, începând din 26 februarie, pentru seria Reflecțiilor de iarnă despre odihnă. Timp de 21 de zile ne vom întâlni, câte 21 de minute, pentru a învăța cum să avem o viață mai liniștită alături de cei dragi. Înscrie-te aici!

  • Băiețelul și bicicleta

    Băiețelul și bicicleta

    Săptămâna trecută, ne aflam toți patru în parc, împreună cu o prietenă de-a copiilor. Un băiat în jur de un an și jumătate s-a apropiat interesat de bicicleta fetiței cu care eram. Deși era prea mare pentru el, băiețelul s-a urcat pe ea sau s-a jucat cu jucăriile din coșulețul bicicletei.

    Băiețelul era însoțit de două doamne, probabil mama și o mătușă sau o prietenă de familie. Ne-au întrebat dacă îi dăm voie copilului să se urce pe bicicletă și au stat alături de el tot timpul. Tudor, Tereza și prietena lor, care consimțise să cedeze bicicleta, urmăreau cu mult interes tot ceea ce făcea băiețelul.

    Când doamnele au hotărât că a trecut suficient timp, l-au desprins de pe bicicletă și i-au spus că pleacă acasă. Băiatul s-a zbătut și a început să plângă. Una din doamne l-a luat în brațe și l-a dus câțiva pași mai încolo, spunându-i că a trecut timpul. Băiețelul, eliberat din brațele ei, s-a trântit la pământ, plângând foarte tare. După ce i-au spus o dată sau de două ori să se ridice, doamnele i-au spus că îl lasă acolo. S-au întors și au plecat, împingând căruciorul cu care venise băiețelul în parc.

    Dacă părintele nu poate suporta ca propriul copil să fie supărat, este dificil pentru copil să învețe să-și controleze emoțiile. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Timp de câteva momente, băiatul și-a continuat plânsul. Apoi, când s-a văzut singur, s-a oprit brusc, s-a ridicat și a fugit după ele. Nefiind foarte departe de noi, copiii au urmărit nemișcați întreaga scenă. M-au auzit și când i-am spus lui Lucian că vreau să merg la băiețel, să nu îl las singur. Înainte ca eu să fac vreun pas, însă, băiatul fugea deja speriat înspre doamnele care se îndepărtaseră.

    Nu a fost prima dată când eu am asistat la o asemenea scenă, dar pentru copii a fost o premieră. Imediat ce s-a terminat, m-au întrebat ce se întâmplase. „De ce plângea băiețelul? De ce au plecat de lângă el? De ce a fugit după ele?”

    M-am așezat la nivelul lor și le-am explicat că uneori noi, adulții, greșim, deși vrem să facem bine. Le-am spus că el fusese necăjit că i s-a terminat joaca prea brusc și nu știa cum să spună asta. Le-am mai explicat că nici doamnele cu care era nu au înțeles ce le spunea el prin comportament. Și că au plecat, crezând că dacă îl sperie că rămâne singur, va merge după ele. Ceea ce s-a și întâmplat, doar că, probabil, băiețelul nu a înțeles nici el corect comportamentul lor. Și i-am asigurat că nu l-ar fi lăsat acolo singur, că au vrut doar să-l păcălească, dar totul a fost extrem de neplăcut pentru el.

    De atunci, deși a trecut o săptămână, copiii au readus scena în discuție de nenumărate ori. De obicei seara, înainte de culcare, Tereza întreabă din nou de ce a rămas singur băiețelul care plângea. Și reluăm aceeași poveste de fiecare dată, discutând despre întreaga întâmplare.

    Spunând încă o dată povestea, discutând ulterior cu el despre experiența lui terifiantă și lăsând deschisă posibilitatea unei comunicări viitoare, părinții își pot ajuta copilul să înțeleagă o experiență deranjantă. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    O întreb pe Tereza dacă am greșit și eu, lăsând-o pe scări, când nu voia să se îmbrace și Tudor era singur afară. Îi explic că făcusem asta doar pentru că știam că e cu tata și bunica în casă. Și nu-mi dădusem seama că, probabil, ea voia să fie doar cu mine. Deși am stat doar puțin cu Tudor în curte și apoi m-am întors la ea, greșeala era deja făcută. De fiecare dată, o întreb cum s-a simțit în acele momente și îi validez cât pot mai bine trăirile.

    La fel, cu Tudor discutăm despre momentul când a vrut să meargă pe o altă cărare decât bunica lui. În ciuda insistențelor ei, el a cerut să se despartă, apoi a plâns când a pierdut-o din vedere câteva momente. Îmi confirmă și el solemn din cap cele întâmplate și cât de tare s-a speriat atunci. Deși au trecut mai bine de doi ani din acea vară, cele întâmplate cu băiețelul i-au reamintit de ziua respectivă. Totuși, deoarece am discutat situația mereu, nu îi mai trezește acea stare de frică. A rămas pentru el doar o întâmplare prin care a trecut.

    De multe ori, greșim inconștient față de copiii noștri. Facem gesturi și luăm decizii care credem că rezolvă rapid și simplu problema. Dar când suntem conectați cu copiii și atenți la trăirile lor, avem ocazia să ne observăm și reparăm greșelile. Din păcate, dacă nu suntem atenți la mesajele lor, îi putem marca pe termen lung.

    Părintele poate ajuta un copil să înțeleagă experiențele derutante și înspăimântătoare legate de pierderi. Ceea ce noi am putea considera ca nesemnificativ poate fi foarte important pentru un copil mic. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dacă situația din parc se va repeta, dacă nu îi va fi explicată situația, băiețelul acesta va rămâne cu traume. Va uita probabil detaliile specifice, dar va rămâne cu convingerea că emoțiile puternice sunt periculoase. Peste câteva decenii, când copilul lui va plânge și se va trânti pe jos, corpul îi va intra în stare de alertă. Bineînțeles, multe alte situații îi vor putea stârni trăiri asemănătoare, la care va reacționa probabil inconștient.

    Știu că am mai scris despre acest subiect. Am citit mult și am învățat aprofundat despre asta. Am lucrat adesea cu Tudor și Tereza și i-am ajutat de cele mai multe ori să treacă peste traumele suferite. Totuși, de fiecare dată, astfel de episoade îmi adâncesc și mai mult perspectiva. Și cred că convingerile pe care ni le-am format despre educație sunt adesea greșite și atât de adânc înrădăcinate, încât merită puse la îndoială cu fiecare prilej.

    (Photo by Tim Trad on Unsplash)

  • Zmeul și joaca în natură

    Zmeul și joaca în natură

    De ziua Terezei, i-am cumpărat lui Tudor un zmeu. Citisem împreună cu el cartea Dănuț și zmeul uriaș și mi s-a părut a fi un cadou interesant. De îndată ce l-a primit, Tudor a vrut să îl testeze.

    După ce au găsit un loc potrivit pe dealurile din jurul orașului, copiii s-au bucurat de înălțarea zmeului. Când i-am însoțit și eu, am rămas surprinsă de entuziasmul pe care o activitate aparent atât de simplă îl poate trezi în noi. Într-o zi când nu bătea vântul foarte tare, am alergat pe deal, încercând să ridicăm zmeul. Încercările noastre au fost și un excelent prilej de râsete și voie bună împreună. Dar, mai presus de toate, am rămas uimită de relaxarea pe care am resimțit-o privind zmeul fluturând în înălțimi. Ce ocazie minunată de conectare cu prezentul!

    Dorind să evităm cât mai mult aglomerațiile, am ales mai des ca de obicei să ieșim în natură în afara orașului. Am mers pe malul râurilor, unde copiii s-au bucurat să arunce pietre în apă. Am intrat desculți în pârâu, împreună cu copiii, când vremea a fost mai caldă. Am cules frunze sau castane și am mirosit ace de pin, impresionați de puterea mirosului lor. Adesea, ne-am oprit să vedem ciupercile care ne apăreau în cale. În zonele de munte copiii au mâncat frăguțe, afine sau mure, împreună cu gustarea adusă de acasă.

    Copiii ies din casă zilnic, cel puțin o dată, indiferent de temperatura de afară. Excepțiile când stau toată ziua în casă sunt doar câteva pe an. Din păcate, de multe ori găsim parcurile goale, mai ales dacă vremea e capricioasă. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține exploratorului britanic Ranulph Fiennes. „Nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită” a devenit motto-ul după care ne ghidăm de când s-au născut copiii.

    Ani de zile, programul meu însemna plecat de acasă dimineața și întors după-masa târziu de la serviciu. Eram prea obosită pentru a mai ieși afară și nu apreciam deloc plimbarea în aer liber. Din fericire, am început să înțeleg cât de greșit gândeam, citind-o pe Maria Montessori. Între timp, am învățat că elementele esențiale prin care pot să am grijă de mine înseamnă să mănânc sănătos, să beau suficientă apă, să dorm destul și să fac mișcare în aer curat.

    Toți suntem de acord cu importanța simțurilor în construirea gândirii. […] Dar va fi greu să-i facem pe oameni să accepte ideea că mișcarea are tot atâta importanță, ba poate chiar mai multă pentru dezvoltarea intelectuală a omului. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori s-a folosit de comparații amuzante și de exemple numeroase pentru a încuraja părinții să meargă în ritmul copilului. Datorită ei, am învățat să ne ajustăm mersul și așteptările atunci când ieșim la plimbare împreună cu copiii. I-am lăsat să se cațere în copaci, când au putut să facă asta singuri și să sară de la înălțimi care uneori ne-au făcut să ne ținem respirația. Lăsându-i să exploreze în voie, am văzut că nu fac nicio mișcare pentru care nu sunt pregătiți și pe care n-au exersat-o temeinic înainte.

    Triunghiul Pikler a primit, în ultimele luni, un nou rol. Nu mai e folosit doar pentru cățărat, ci și ca aparat pentru sărituri. Imitându-l pe Tudor, Tereza îl folosește pentru antrenament. A început prin a se urca pe primele trepte, întorcându-se apoi cu spatele la ele și sărind. În timp, a ajuns tot mai sus, încântată și încrezătoare în sine. Apoi, când s-a simțit pregătită, a repetat mișcările astfel învățate și afară.

    Zmeul este acum unul dintre obiectele esențiale pe care le păstrăm în mașină. Iar zilele de toamnă, când bate vântul frunzele, au devenit ideale pentru a trage zmeul de sfoară. Încă un prilej minunat pentru a ne bucura de natură și aer curat!

  • Hârjoneala cu copiii

    Hârjoneala cu copiii

    De aproape două săptămâni, copiii sunt extrem de agitaţi. Bineînţeles, trăirile lor sunt transferate de la noi. Au fost zile în care s-au necăjit între ei, mai mult decât de obicei. Zile în care ne-am pierdut fiecare cumpătul, pe rând sau deodată, atât adulţii, cât şi copiii. Bucuria de a-l avea pe Lucian lucrând de acasă şi pe mama în permanenţă cu noi e umbrită de momente din acestea. Agitaţia crescută o observăm în hârjoneala mai accentuată între fraţi, în somnul scurt şi întrerupt, în agăţarea repetată de noi.

    Copiii sunt mult mai conectaţi la propriul corp decât adulţii. Când sunt copleşiţi emoţional, corpul trebuie să se descarce de toată acea energie. Acesta este unul dintre motivele pentru care au mult mai multă energie decât noi. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Copiii, adesea şi adulţii, nu ştiu să îşi verbalizeze emoţiile. De aceea, mijlocul lor de comunicare este comportamentul. Iar dacă noi nu înţelegem asta, şi în loc să ne conectăm cu ei, îi corectăm, emoţiile lor nu au cum să dispară. Sunt mai multe modalităţi de conectare cu copiii. O metodă de succes pe care noi o folosim zilele acestea este hârjoneala sau joaca fizică, gălăgioasă şi spontană cu copilul.

    Nu există nimic pe lume care să apropie mai mult un părinte de copilul lui, care să-i unească mai mult prin dragoste şi afecţiune decât jocul. (Anthony T. DeBenedet, Lawrence J. Cohen, Arta hârjonelii)

    Când îi vedem agitaţi, încercăm pe cât posibil să transformăm momentele respective în joacă. Alergăm după ei, încercând să-i prindem, ne tăvălim pe pat sau pe jos, în lupte de putere pe care adesea le pierdem. Astăzi, am făcut o caravană de cămile, fiecare dintre noi cărând în spate câte un copil, atâta timp cât ne-au ţinut genunchii. Sau îi prindem într-o pătură, pe rând sau deodată, şi îi dăm în hamac.

    Bineînţeles, scopul tuturor acestor interacţiuni este acela de a-i face să râdă. Pentru noi, avantajul este şi mişcarea solicitantă pe care astfel de exerciţii o presupun. Iar descărcarea emoţională are loc şi de partea noastră, zâmbetul cu care încheiem aceste momente stând mărturie în acest sens.

    După ce au parte de o partidă de hârjoneală de bună calitate, copiii sunt fericiţi, mulţumiţi şi se simt mult mai apropiaţi de părinţi. Pot fi şi mult mai cooperanţi, mai ascultători! (Anthony T. DeBenedet, Lawrence J. Cohen, Arta hârjonelii)

    Încă de când copiii erau mici, am citit că nu e bine să îi gâdilim. Mi s-a părut ciudat, la început, dar am citit apoi mai multe despre asta şi am înţeles mai bine. Din nou, dr. Laura Markham mi-a oferit cea mai clară explicaţie, pe care le-am citit-o şi lui Lucian şi mamei. Hârjoneala nu presupune, aşadar, gâdilirea copilului, ci joaca fizică, liberă, cu el.

    Când îi gâdilim, copiii nu deţin controlul. Râd, într-adevăr, dar cercetările demonstrează că partea creierului activată în aceste momente este cea legată de un răspuns fiziologic. Or, în jocul care presupune o eliberare mentală, emoţională şi fiziologică este activată o parte a creierului cu totul diferită. Presupunerea făcută de dr. Laura este că această din urmă parte e cea activată de hârjoneala cu copiii. Răspunsul, aşadar, nu este unul reflex, ci unul care vine şi dintr-o conectare emoţională cu părintele.

    Râsul este o reacţie involuntară şi râsul copilului când îl gâdilaţi nu înseamnă neapărat că îi place. Încercaţi să vă faceţi copilul să râdă cu un gâdilat mimat, prefaceţi-vă că-l gâdilaţi fără să-l atingeţi, doar apropiindu-vă cât mai mult posibil de el. (Anthony T. DeBenedet, Lawrence J. Cohen, Arta hârjonelii)

    Hârjoneala nu este singurul mod de a ne conecta cu copiii. Dar mi se pare că în aceste momente de tensiune crescută este unul dintre cele mai eficiente, care merită repetat zilnic. Desigur, întrucât presupune mult efort fizic, hârjoneala nu e recomandată seara, înainte de somnul de prânz sau imediat după masă.

    Una dintre cărţile pline de idei şi explicaţii despre acest mod de conectare este Arta hârjonelii. O găsesc a fi o carte de ţinut aproape şi răsfoit atunci când avem nevoie de inspiraţie. Alte jocuri am mai găsit şi în cărţile dr. Laura Markham, mai ales cea despre fraţi. Unele jocuri din cartea ei s-au dovedit a fi de succes pentru noi.

    Arta hârjonelii este arta jocului fizic, interactiv, de contact. Când nivelul energiei copilului atinge cote maxime, când nu mai are stare şi debordează de exuberanţă… e limpede, e gata de joacă! (Anthony T. DeBenedet, Lawrence J. Cohen, Arta hârjonelii)

    (Photo by Allen Taylor on Unsplash)

  • Joaca liberă cu nişte pături

    Joaca liberă cu nişte pături

    Astăzi, timp de mai bine de o oră şi jumătate, copiii s-au jucat cu nişte pături. Joaca aceasta liberă are loc destul de des, sub diverse forme. Încă de când erau mai mici, le-am lăsat la dispoziţie păturile lor de bebeluşi. De curând, au mai adăugat colecţiei şi un cearceaf mic şi pături ceva mai măricele. Puse deoparte, copiii ştiu că doar pe acestea le pot folosi pentru joaca liberă.

    Pe măsură ce cresc, observ că jocul lor devine tot mai complex. La început, foloseau păturile pentru a se îmbrăca. Îşi făceau rochii, pelerine sau apelau la noi, pentru togi romane sau turbane. După aceea, au acoperit triunghiul Pikler şi l-au transformat în cort, casă sau adăpost. Ieri seară au folosit şi nişte pături, pe lângă scaune şi fotolii puf, pentru a face un traseu cu obstacole.

    Astăzi, au fost şi la picnic, dar au construit şi un baraj. Tereza a alergat prin casă, cu o pătură-pelerină legată de Tudor, cântând: „Mă plimb prin ploaie!”. Făcând o legătură frumoasă între exerciţiile Montessori de viaţă practică şi joaca liberă, Tudor profită la final de strângerea materialelor pentru a exersa diverse moduri de împăturire. Sunt zile când acesta este chiar singurul mod în care foloseşte păturile respective.

    În timp ce ei se joacă astfel, eu reuşesc să fac ordine prin casă, să strâng rufele de pe uscător sau să le rearanjez unele materiale. Azi le-am pregătit şi mâncarea pentru gustarea dinaintea somnului de amiază. Uneori, mă aşez în camera în care stau ei şi citesc. Bineînţeles, periodic sunt chemată pentru a observa stadiul diverselor lucrări sau construcţii.

    Iarna, joaca liberă are loc mai ales în casă. De primăvara până toamna, însă, curtea devine tărâmul imaginaţiei, al camaraderiei şi al râsetelor. Fie împreună, fie separat, îi văd lucrând cu intensitate, uneori folosindu-se doar de nisip şi o lopată. Cel mai adesea, joaca lor are legătură cu cărţile citite sau cu ceea ce facem noi, adulţii.

    Joaca liberă e o activitate a creierului afirmativ întrucât copilul îşi explorează pur şi simplu imaginaţia, încearcă diverse comportamente şi interacţiuni cu alţii, fără judecată sau ameninţări. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    Citesc tot mereu articole care fac apel la părinţi pentru a le lăsa copiilor cât mai mult timp pentru joaca liberă. În goana de la o activitate la alta, având programul planificat aproape la minut, copiii nu au uneori nici suficient timp pentru somn. Cât de tristă e o astfel de copilărie!

    Chiar nu e o exagerare să spunem că joaca liberă devine tot mai mult o activitate pe cale de dispariţie pentru mulţi copii din ziua de azi. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    În pedagogia Waldorf sunt folosite nişte eşarfe colorate pentru a încuraja copiii să îşi dezvolte creativitatea. Deşi iniţial am vrut să le fac sau să le cumpăr şi eu copiilor, în timp mi-am dat seama că păturile acestea mici, divers colorate, sunt la fel de utile. Şi, de multe ori, m-am reîntors în copilăria noastră, când foloseam aceleaşi materiale pentru tot atât de diverse scopuri.

    Cel mai important este ca materialele folosite să fie cât mai simple şi să lase cât mai mult loc imaginaţiei şi creativităţii. O pătură poate la fel de bine să fie şi haină, cort sau cărămidă într-un baraj. Un costum de pompier, în schimb, nu lasă prea mult loc altor idei de folosire.

    O conferință la care am participat la Congresul Montessori din 2013 a vorbit despre a-i oferi copilului pentru joaca de-a pretinsul materiale cu scop deschis, precum blocuri de lemn și eșarfe, mai degrabă decât un costum de pompier sau alegerile fanteziste comune. Acest lucru îi oferă creativitate deplină în a folosi aceste materiale după propria imaginație. (Simone Davies, Montessori şi joaca de-a pretinsul: o întrebare complicată)

    Există unii montessorieni care consideră că joaca de-a pretinsul nu este conformă cu Montessori. Deşi explicaţiile sunt elocvente, găsesc că uneori e nevoie şi de acest tip de joacă. Din acest punct de vedere, rezonez mai degrabă cu explicaţiile lui Aubrey sau cu ale lui Simone.

    Desigur, nu le voi cumpăra copiilor bucătărie sau unelte de jucărie, ci îi voi lăsa să lucreze şi să folosească obiectele reale. Şi cred în continuare că joaca este munca oricărui copil, după cum frumos spunea Maria Montessori. Bineînţeles, munca trebuie să fie plăcută indiferent de vârstă, în pofida experienţei majorităţii adulţilor, din păcate.

    (Photo by Purnachandra Rao Podilapu on Unsplash)