Învăţ Montessori

Etichetă: Meditaţie

  • Aisbergul comportamentelor noastre

    Aisbergul comportamentelor noastre

    Ziua de ieri a început cu un tantrum, adică cu o criză de furie. Nu a fost a copiilor de data aceasta, ci a mea. Și, deși provocarea a venit dinspre Tudor, eu am direcționat-o înspre Lucian. Am profitat apoi de ziua liberă, în care tatăl și copiii au fost plecați la bunica paternă, pentru a încerca să înțeleg ce ascunde partea nevăzută din aisbergul comportamentului meu.

    Atunci când ne simțim neputincioși sau anxioși, avem tendința de a controla aceste sentimente rănindu-i pe ceilalți – în acest caz, pe propriii copii. În termeni psihologici, ne referim la „proiectarea” propriei suferințe asupra celuilalt, astfel încât să pară că celălalt este cauza suferinței noastre. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Comportamentul înseamnă comunicare. Cea mai mare parte din aisbergul comportamentelor noastre e ascunsă. De fapt, în adâncuri regăsim o listă lungă de experiențe și convingeri de care nici nu suntem conștienți. Am fost învățați că trebuie să controlăm comportamentul copiilor, fără să vedem întreg aisbergul. Tratăm doar efectul, nu și cauza.

    Ieri „mi-am ieșit din minți”. Dr. Daniel Siegel numește tipul acesta de reacții emoționale drept calea inferioară. Cortexul prefrontal, adică partea superioară a creierului nostru, nu mai poate fi accesat când suntem cuprinși de furie. Folosind modelul mâinii pentru a explica structura creierului, putem înțelege mai ușor de ce expresia „mi-am ieșit din minți” e atât de potrivită pentru reacțiile noastre emoționale.

    Suntem deconectați în acele clipe de momentul prezent, retrăind, fără să ne dăm seama, experiențe trecute. Probabil ne simțim nevăzuți, neiubiți, neputincioși. Cu cât traumele suferite în copilărie sunt mai puțin procesate, cu atât reacțiile noastre necontrolate vor fi mai dese. De aceea e atât de important să discutăm cu copiii despre evenimentele neplăcute din viața lor. Cu cât le dăm mai mult ocazia să integreze cele întâmplate, cu atât mai bine vor putea vindeca rănile suferite.

    Modul inferior de procesare presupune blocarea proceselor mentale superioare și lasă individul într-o stare de emotivitate intensă, cu reacții impulsive, răspunsuri rigide și repetitive, care nu implică autoreflecție și nu ține cont de punctul de vedere al celuilalt. (Dr. Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dr. Shefali vede durerea drept un portal al vindecării noastre. Fără durere, nu știm ce anume a rămas neintegrat în interiorul nostru. De aceea copiii ne sunt cei mai buni profesori, pentru că relația cu ei e atât de apropiată. Nu putem fugi de copii și le suntem alături cel puțin vreo două decenii. Timp suficient ca ei să ne arate în mod repetat unde mai avem de lucrat cu noi înșine.

    Copiii noștri pot fi mici și neputincioși în ceea ce privește abilitatea de a fi independenți, dar au un potențial imens de a ne trezi conștiința. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Maria Montessori sublinia că pregătirea educatorilor trebuie să cuprindă neapărat și o parte spirituală. Ea vorbea despre aptitudinile de ordin moral pe care cei care lucrează cu copiii le au de dobândit. Educatorul, ca parte din mediul de învățare a copilului, nu își poate descărca propriul bagaj emoțional asupra celor aflați în formare. O idee profundă, pe care, din păcate, o regăsim prea puțin sau chiar deloc în pregătirea actuală a celor care lucrează cu copiii, fie ei părinți sau profesori.

    Adevăratul educator este omul care se eliberează de obstacolele lăuntrice care îl fac pe copil de neînțeles pentru el; nu este pur și simplu omul care se străduiește să devină mai bun. Instruirea pe care o oferim noi educatorilor noștri constă în a le arăta ce dispoziții interioare trebuie să-și corecteze, așa cum un doctor poate să indice o anumită boală definită care slăbește și amenință un organ fizic. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Aisbergul comportamentelor noastre e complex. El ascunde în străfunduri nevoi profunde, cum ar fi cea de iubire necondiționată, de a fi văzut sau apreciat. E străbătut de frică, neputință, rușine, dezamăgire, griji sau regrete. E sensibil la stările noastre de oboseală, durere, de foame sau sete. El plutește cu ajutorul nesiguranței, disconfortului, traumelor și tiparelor noastre.

    Pentru a-l sparge, e important să îl explorăm cu atenție și prezență conștientă. Asta înseamnă să renunțăm la învinovățiri și judecăți și să ne înfășurăm cu compasiune. Să avem curajul de a ne lăsa trăirile să își spună povestea. Să scriem sau să povestim despre ceea ce simțim, făcând astfel ordine în mintea noastră. Să știm să ne ascultăm corpul și semnalele pe care ni le transmite cu atâta promptitudine.

    Învățând să facem asta pentru noi înșine, vom putea să le răspundem diferit și copiilor noștri. Comportamentul lor va deveni doar o poartă spre lumea lor interioară, în care vom ști să privim cu iubire și înțelegere. Îi vom vedea și accepta drept ceea ce sunt în esența lor, nu drept ceea ce vrem noi să fie. Vom ști că facem asta cu adevărat atunci când ceea ce se va întâmpla în fața noastră va fi despre ei, nu despre bucăți nevăzute din aisbergul nostru.

    Comportamentul copiilor noștri este, de fapt, ca o rafală de vânt care aprinde tăciunii din noi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    (Photo by Alexander Hafemann on Unsplash)

  • Grija de sine a părinţilor

    Grija de sine a părinţilor

    În ultimul timp, sunt zile în care mă concentrez cu dificultate. Deşi am atât de multe de făcut, de învăţat, de citit, îmi e greu să le duc la bun sfârşit. În unele zile, simt mai multă irascibilitate. În altele, oboseală sau agitaţie. Şi sunt zile când îmi dau voie să fac o pauză. Hainele o să le pot pune şi mâine la spălat, cărţile sunt tot acolo, la fel şi cursurile. Grija de sine este mai importantă.

    Prinşi în siguranţa casei, acum e şi mai mult momentul să ne acordăm atenţie. Să ne bucurăm că suntem sănătoşi şi că îi ajutăm şi pe ceilalţi să fie bine. Vorbim mai des cu cei dragi care sunt la distanţă, de cele mai multe ori la cererea copiilor. Şi facem planuri pentru când vom putea ieşi din curte.

    Ca părinţi, cei mai mulţi uităm adesea să ne punem pe primul loc. Prea empatici, am învăţat de mici să ne preocupăm mereu de ceilalţi, aşteptând din partea lor reciprocitate. Un mod indirect, cu alte cuvinte, de a cere apreciere şi iubire. Dar când nu ne iubim pe noi, în primul rând, riscăm să ajungem la epuizare.

    În mod ironic, tocmai când găsirea timpului pentru îngrijirea sinelui pare a fi cea mai mare provocare, atunci e cea mai necesară şi justificată. Acestea sunt momentele când grija de sine ar trebui să fie ultimul lucru la care să renunţăm. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

    Grija de sine este un termen tot mai des folosit în rândul părinţilor. L-am întâlnit cu precădere la dr. Laura Markham, dar şi la dr. Shefali Tsabary sau în conferinţele lui Jeanne-Marie Paynel. Şi, de curând, în cartea scrisă de Suzi Lula, Evoluţia maternităţii.

    Până acum câţiva ani, perfecţionismul avea doar conotaţii pozitive pentru mine. Am fost şocată să aflu că trebuie să lucrez în a-l reduce, pentru că scorul obţinut la o evaluare era prea aproape de 100%. Mi-a fost greu să înţeleg de ce era nociv nu doar pentru mine, ci şi pentru cei din jur. Dar am început să învăţ (cu determinarea perfecţionistului, desigur) şi am descoperit cum mă sabotam singură.

    Până când nu ne acceptăm, apreciem şi iubim în întregime, aşa cum suntem – trup, minte şi spirit -, pur şi simplu nu le putem cere altora să ne trateze cum trebuie. Dacă le dorim copiilor noştri să ajungă la maturitate cu încredere şi cu un simţ al dragostei de sine, trebuie să le arătăm ce înseamnă aceste lucruri. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

    Acelaşi efect l-a avut asupra mea şi discuţia despre grija de sine. Să dăruieşti şi să te dăruieşti altora nu poate fi decât de bine, credeam eu! Dar copiii m-au ajutat din nou să mă descopăr şi să mă schimb! Când sunt prea obosită, prea epuizată de atâta grijă, nu mai am cum să dau tot ce e mai bun din mine. Tatăl meu era mândru că a lucrat ani de zile fără concediu. Astăzi, aş şti să îi explic cât de mult s-a înşelat!

    Grija faţă de noi înşine nu numai că nu este egoistă, ci este cel mai altruist lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

    Grija de sine poate arăta diferit pentru fiecare dintre noi şi în diferite stadii ale vieţii. Cu copiii mici alături, ne putem oferi câteva minute, doar, să bem în linişte o cafea sau să citim câteva pagini. Când ei sunt mai mari, ne putem uneori bucura de o zi întreagă, în care sunt plecaţi la bunici. Acestea sunt câteva moduri descoperite de mine până acum pentru a-mi reumple paharul.

    În ultima vreme, am învăţat chiar să cer ajutor. Şi să accept, câte puţin, că lucrurile pot fi făcute şi altfel decât le făceam eu. Schimbările mari încep cu paşi mici. Somnul, hidratarea, mâncatul echilibrat şi mişcarea în aer liber sunt esenţiale mai ales pentru părinţii cu copii mici. Dar ne putem îngriji şi meditând, citind, întâlnindu-ne cu prietenii, chiar şi virtual, sau făcând o baie relaxantă.

    Grija de sine poate lua multe forme. Vorbim de activitate sportivă sau spirituală, de hrănire fizică sau emoţională, de îngrijire materială sau psihică. Orice am alege, scopul e ca la sfârşitul activităţii, să fim cea mai bună variantă a noastră. Iar de rezultat vom beneficia atât noi, cât şi cei dragi nouă. În plus, devenim astfel un model sănătos de urmat pentru copiii noştri.

    A fi părinte nu înseamnă a fi un martir, a-ţi renega propriile nevoi sau a-ţi reprima emoţiile. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

    (Photo by Plush Design Studio on Unsplash)

  • Linişte

    Linişte

    Uneori, cu cât e mai obosit, cu atât Tudor vorbeşte mai mult. După somn sau în timpul unei activităţi în care e foarte concentrat, e mai degrabă tăcut. În unele momente de euforie lingvistică, însă, când ne simţim copleşiţi, îi propunem să facem linişte, jucând jocul mut. Această activitate, gândită de Maria Montessori, a fost preluată în aproape toate grădiniţele din lume, întocmai ca mobilierul mic propus de ea.

    Jocul tăcerii îi ajută pe copii să dezvolte un grad mai ridicat de auto-disciplină, precum şi o percepţie mai acută a sunetelor din jurul lor, sunete pe care majoritatea oamenilor nu le mai bagă în seamă.

    La această activitate, captaţi atenţia copiilor, fie sunând dintr-un clopoţel, fie făcând un semn cu mâna care să le dea de înţeles că începe jocul „tăcerii”. Copiii trebuie să înceteze orice activitate, să se aşeze, să închidă ochii şi să încerce să stea perfect nemişcaţi. Provocaţi-i să rămână aşa până când le veţi şopti numele. Când un copil îşi aude numele rostit în şoaptă, se va ridica şi va veni alături de voi. Puteţi diversifica jocul tăcerii învăţându-i, în acelaşi timp, pe copii cum să se mişte repede şi cu atenţie, provocându-i să ducă un clopoţel dintr-o parte în alta a camerei fără să îl facă să sune. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Noi folosim diferite variante ale jocului, în funcţie de situaţie. Uneori, facem un exerciţiu, să vedem cine reuşeşte să tacă cel mai mult timp. Alteori, încercăm să ne mişcăm fără să scoatem niciun sunet. Sau vorbim unul cu celălalt, mimând şi mişcând doar buzele, fără zgomot. În ultima vreme, îmi place să stăm afară, în linişte şi să spunem ce sunete auzim. Tereza reacţionează la „cra-cra”, adică orice pasăre sau la „bum-bum”, maşinile care trec pe stradă. Tudor e mai exact: „aud un guguştiuc, a trecut un tractor, asta e o ambulanţă”.

    Intrată în prima grădiniţă înfiinţată de ea cu un bebeluş adormit în braţe, Maria Montessori le-a atras atenţia copiilor asupra micuţului. Felul în care descrie cum a făcut acest lucru este, în sine, o lecţie despre captarea interesului copiilor faţă de un subiect. Când le prezentăm copiilor o activitate nouă, e important să le stârnim interesul faţă de ce vor învăţa. Dacă sunt pregătiţi pentru lecţia respectivă, vor continua explorarea cu mult elan, adesea de unii singuri.

    Tăcerea micuţei făpturi m-a frapat şi am dorit să le împărtăşesc celorlalţi copii sentimentul meu.

    -Vedeţi, am spus, nu scoate niciun sunet.

    Şi apoi am adăugat în glumă:

    -Uitaţi-vă ce liniştit stă… Niciunul dintre voi n-ar putea să stea aşa de cuminte şi liniştit.

    Spre marea mea uimire, am văzut o tensiune extraordinară la copiii care mă urmăreau cu privirile. Parcă stăteau atârnaţi de buzele mele şi resimţeau profund ceea ce le spusesem.

    -Şi respiraţia lui, am continuat, este aşa de liniştită. Niciunul dintre voi nu poate să respire aşa ca el, fără să facă niciun zgomot…

    Copiii, surprinşi şi nemişcaţi, îşi ţineau respiraţia. În acel moment s-a lăsat o linişte extraordinară. […] Treptat, în acea linişte impresionantă au început să se audă până şi cele mai mici zgomote, o picătură de apă căzând în depărtare, ciripitul unei păsări. Incidentul a stat la originea exerciţiului liniştii. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Activitatea aceasta a fost iniţial făcută de Maria Montessori pentru a testa acuitatea auditivă a copiilor. Dar exerciţiul a fost o revelaţie şi din alte puncte de vedere. A fost o lecţie despre răbdare, motivaţie intrinsecă şi perfecţionarea abilităţilor de mişcare. Pe lângă rafinarea simţului auditiv, exerciţiul le dezvoltă copiilor voinţa şi „spiritul social”, cum îl numeşte dr. Montessori. E nevoie ca toţi să tacă, pentru a fi linişte deplină, altfel exerciţiul nu se poate face.

    Profitând de liniştea care se lăsa în clasă în timpul exerciţiului, Maria a început să strige şoptit numele fiecăruia. Astfel, îl chema pe fiecare copil să vină lângă ea. Cu patruzeci de copii în clasă, timpul necesar pentru întreg exerciţiul era destul de lung. Dar ei dădeau dovadă de o răbdare care nu se credea a fi posibilă la copii atât de mici.

    Pentru a le recompensa răbdarea, Maria Montessori le-a adus bomboane. Reacţia copiilor a uimit-o, însă.

    Dar copiii au refuzat bomboanele! Parcă spuneau: „Nu ne strica bucuria acestei experienţe, suntem plini de încântarea spiritului, nu ne distrage atenţia!”. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    În grădiniţele Montessori nu se folosesc pedepse sau recompense. Exerciţiul liniştii este cel de la care a pornit această descoperire, testată ulterior în diverse ocazii de Maria Montessori. Motivaţia internă, lăsată să se manifeste, este suficient de puternică, copiii nu au nevoie de stimuli externi pentru a învăţa.

    Fiind nevoiţi să se mişte fără a face zgomot, copiii au învăţat să îşi perfecţioneze această abilitate. În plus, au învăţat să mişte scaunele încet, în linişte.

    Mai târziu am înţeles clar că orice exerciţiu de mişcare care este pasibil de control prin eroare, aşa cum este în acest caz prin zgomote într-o atmosferă de linişte, îi ajută pe copii să-şi perfecţioneze abilităţile; repetarea exerciţiului poate conduce la o acţiune de instruire atât de subtilă, încât ar fi imposibil de obţinut printr-un proces obişnuit de predare-învăţare. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    În zilele noastre, când copiii sunt expuşi prea multor stimuli senzoriali, jocul acesta oferă o deconectare atât de necesară. În plus, am învăţat să apreciez momentele de linişte alături de copii. Mă revigorează uneori la fel ca un pui de somn în miezul zilei.

    (Photo by Peter Oslanec on Unsplash)

  • Numărând binecuvântări

    Numărând binecuvântări

    De câteva săptămâni, Tereza se urcă pe scăunelul de lângă dulapul din camera lor şi porneşte casetofonul. Şi de câte ori e o melodie frumoasă, se mişcă în dreapta-stânga, fericită. Dansează, cu alte cuvinte. Toată luna, printre cd-urile cu muzică clasică, Tudor a ascultat şi câteva cu colinde. Unul dintre cele mai ascultate este al lui Rosemary Clooney. Ei se bucură de cântecul cu Renul Rudolph, dar colinda care m-a impresionat în ultima vreme este Count Your Blessings. E despre cum ar trebui să numărăm binecuvântări, nu oi, de câte ori grijile ne împiedică să adormim. Să numărăm capetele cârlionţate ale copiilor care dorm în pătuţuri, spre a adormi, la rândul nostru, fericiţi.

    Aseară, în liniştea sufletească a Ajunului Crăciunului, înainte de a adormi, am scris în jurnalul mental al recunoştinţei. Am fost recunoscătoare pentru familia noastră frumoasă, pentru copiii care îmi dormeau liniştiţi alături. Pentru bunica mea, alături de care am ascultat din nou colindele cântate de familia minunată care ne vizitează an de an. Am fost recunoscătoare pentru toţi cei dragi, pe care îi avem mai aproape sau mai departe. Şi pentru plimbările pe care le facem împreună, care devin adesea cele mai plăcute momente ale zilei. Am mai fost recunoscătoare pentru cei care au inventat maşina de făcut pâine şi maşina de spălat vase sau pe cea de haine, cu uscător, care îmi dăduseră timpul suplimentar de odihnă.

    La Susan Stiffelman am citit despre sindromul scai-teflon, născocit de neuropsihologul Rick Hanson. Acesta pune pe seama nevoii de supravieţuire faptul că suntem programaţi să ne reamintim mult mai intens amintirile negative decât pe cele pozitive. Şi că e nevoie de puţină muncă, pentru a schimba acest tipar. În doar douăzeci de secunde, putem să ne „agăţăm” de noi orice amintire pozitivă.

    Prin urmare, experienţele negative se lipesc de noi precum scaiul, depozitându-se în conştiinţa noastră, acolo unde le revedem iar şi iar… şi iar, de cele mai multe ori în timp ce încercăm să adormim. […] Din fericire, putem schimba tiparul gândirii negative.

    Cu cât păstrăm mai mult timp în conştiinţa noastră un moment pozitiv, cu atât mai mulţi neuroni se vor activa şi se vor interconecta, creând în creierul nostru un climat primitor pentru fericire. Prin urmare, dacă dorim ca experienţele noastre pozitive să se prindă de noi (în loc să alunece pe învelişul nostru din teflon), trebuie să ne concentrăm asupra lor cel puţin douăzeci de secunde. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

    Sărbătorile cu binecuvântări le asociez întotdeauna cu liniştea, cu familia şi prietenii, cu rummy, kniffel sau alte jocuri jucate împreună. Jurnalul recunoştinţei mele, de sărbători, e plin de colinde ascultate în surdină, de luminiţe sclipind în brad şi multe, cât mai multe râsete. Astăzi, sunt recunoscătoare pentru Lucian, care e afară cu copiii, în timp ce eu scriu. Pentru că îi plimbă în roabă, în lipsa zăpezii sau a unei caleşti, făcându-i să zâmbească fericiţi. Pentru Tudor, care o încălzeşte şi protejează pe Tereza, adormită în braţele lui de aerul rece şi legănatul roabei. Pentru mama, care a gătit regeşte pentru noi toţi, aşa cum face de atât de mulţi ani. Şi pentru toţi cei dragi nouă, al căror suflet ne e mereu aproape, oricât de departe s-ar afla ei, fizic.

    Sărbători cu cât mai multe binecuvântări!

    (Photo by Rodion Kutsaev on Unsplash)

  • Cea mai importantă persoană din viaţa mea

    Cea mai importantă persoană din viaţa mea

    La primul meu loc de muncă, o organizaţie non-guvernamentală, am primit în timpul uneia dintre şedinţe întrebarea: „Care este cea mai importantă persoană din viaţa voastră?”. Preotul care modera această parte a întâlnirii ne-a lăsat timp de gândire câteva minute, apoi a început să scrie răspunsurile pe foaie. Au fost trecuţi acolo copii, părinţi, prieteni, câteva rude. Şi-a dus apoi mâna la piept şi a spus: „Eu”. Da, am gândit atunci, bineînţeles, e preot celibatar, nu are familie, e normal ca el să fie cea mai importantă persoană din viaţa lui. Dar apoi ne-a detaliat răspunsul, valabil pentru fiecare dintre noi. Dacă eu nu sunt bine, dacă eu nu am grijă de mine, nu am cum să fiu cea mai bună versiune a mea pentru cei din jur.

    Aceeaşi idee am întâlnit-o şi la cursul Părinţi liniştiţi, copii fericiţi, al dr. Laura Markham. În modulul dedicat special propriei îngrijiri, dr. Laura subliniază aceeaşi idee. Comparaţia făcută este cu instrucţiunile date înainte de a zbura: mai întâi îşi pune părintele masca de oxigen, apoi o fixează pe cea a copilului. Putem fi generoşi emoţional cu cei din jur doar dacă suntem generoşi emoţional cu noi înşine. Altfel, nu avem suficiente resurse interioare pentru a mai putea da suficient şi celor din jur. Altfel, bucuria pe care ne-o aduc copiii se transformă într-o caznă.

    Copiii percep imediat emoţiile pe care le trăim, chiar dacă îşi dau seama de asta sau nu, chiar dacă ne atrag atenţia asupra lor sau nu. De multe ori, încep ei înşişi să oglindească aceste trăiri, uneori prin comportament negativ, ceea ce înseamnă că noi avem nevoie de şi mai multă energie pentru a reacţiona cu calm şi a-i linişti. Şi acest bulgăre emoţional creşte cu fiecare interacţiune.

    Am trecut printr-o perioadă grea, stresantă, epuizantă atât fizic, cât şi emoţional. Am simţit că încep să le răspund mai repezit copiilor, să nu mă mai joc cu ei cu aceeaşi bucurie. Am ridicat uneori tonul, în încercarea de a-i linişti. Respiram mai greoi, aveam mai des fălcile încleştate şi zâmbeam forţat. Şi atunci am hotărât să apăs butonul de pauză. Am reprioritizat ceea ce aveam de făcut. Am pus pe primul loc odihna şi plimbările în natură, împreună cu copiii şi cu Lucian, cât de des s-a putut.

    Deloc surprinzător, ieşirile noastre au devenit cele mai plăcute momente ale zilei pentru Tudor. Am adormit aproape deodată cu copiii şi m-am trezit deodată cu ei. Am băut în linişte câte o cafea (deşi decofeinizată), am citit mult, cu pasiune. Zilele încep să fie mai senine, zâmbetele şi râsul împreună redevin norma. Am observat că sunt şi mai productivă, că pot face în ritm mai alert ceea ce înainte tărăgănam. E cel mai frumos cadou pe care îl pot face pentru cei dragi. Să le ofer cea mai bună versiune a mea. Să fiu cel mai bun părinte care pot fi.

    Dacă nu avem grijă de noi înşine, nu ne putem bucura de copiii noştri. Cred că a te bucura de copii este cel mai mare secret în dezvoltarea copilului. Când copiii ne simt încântarea de a fi cu ei, înfloresc, prosperă, se schimbă – în bine – şi sunt în stare să se dezvolte în cea mai bună versiune a lor. (Dr. Laura Markham)

    (Photo by Dakota Corbin on Unsplash)

  • Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?

    Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?

    De peste cinci ani, discursul meu preferat de pe TED.com este cel al lui Shawn Achor. Secretul fericit al unei munci mai bune este despre psihologia pozitivă. L-am văzut deja de nenumărate ori, la diferite intervale de timp şi de fiecare dată rămân cu aceeaşi stare de bine. Cercetătorul american explică ce să facem pentru a ne reconfigura creierul, raportându-ne diferit la lumea din jur.

    Am descoperit că nu realitatea e cea care ne modelează, ci lentila prin care creierul nostru vede lumea ne conturează realitatea. (Shawn Achor, The Happy Secret to Better Work)

    De aproape o jumătate de an, seara, la culcare, ultima întrebare pe care i-o pun lui Tudor, este: „Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?”. Uneori este ieşirea în oraş, alteori frământarea aluatului şi făcutul biscuiţilor cu bunica sau întâlnirea cu unchiul preferat. Am observat că sunt evenimente din diferite momente ale zilei, din contexte diferite. Adică o dovadă că se gândeşte serios la întrebare.

    Îi spun apoi ce mi-a plăcut şi mie cel mai mult în ziua respectivă, uneori rememorând-o cu glas tare, până găsesc momentul dorit. Uneori îmi e destul de greu să aleg. Dacă am avut o după-masă sau seară mai grea, mintea mea tinde să se oprească doar asupra acelor momente şi am nevoie de ceva timp pentru a găsi o rază de soare.

    Cred că pentru a fi un părinte liniştit e important să te pierzi în timp, cât mai des, alături de copiii tăi. Pentru mine, contează şi ca ultimul gând al zilei să fie unul pozitiv. În plus, ţinem astfel şi un jurnal, mental, deocamdată, a ceea ce ni s-a întâmplat în ziua respectivă. După ce Tudor va putea scrie, o să ţinem şi un jurnal scris. Îşi va exersa astfel scrisul, va învăţa să îşi transcrie ideile şi să găsească motive de a fi fericit.

    90% din fericirea pe termen lung nu e determinată de lumea exterioară, ci de felul în care creierul nostru o procesează. Și dacă îl schimbăm, dacă schimbăm formula pentru fericire şi succes, putem schimba felul în care influențăm realitatea. […] Dopamina pe care o secretăm când suntem optimiști are două funcții. Nu ne face doar mai fericiți, ci activează toate centrele de învățare din creier, permițându-ne să ne raportăm diferit la lume. (Shawn Achor, The Happy Secret to Better Work)

    De câteva săptămâni, în unele seri, am început să îi spun şi pentru ce sunt recunoscătoare în ziua respectivă. Gesturi mici, care mi-au făcut ziua mai uşoară: ciorba făcută de mama; minutele petrecute de Tereza cu străbunica, timp în care noi doi am putut mânca zmeură din grădină; hainele întinse pe sfoară de Lucian, în timp ce eu pregăteam cina. În scurtă vreme, o să încep să îl întreb şi pe el. Va fi o a doua întrebare cu care să ne încheiem seara. „Tu pentru ce sau pentru cine eşti recunoscător azi?”.

    Pe lângă efectul pozitiv pe care reflecţia îl are asupra dezvoltării creierului, întrebările acestea mă ajută să îl cunosc mai bine pe Tudor. Sunt seri în care evenimentul preferat e destul de previzibil. Diseară sunt aproape sigură că vom discuta despre îmbăierea în piscina din curte. Sunt şi momente la care nu mă aşteptam deloc, cum ar fi măturatul curţii cu străbunica.

    Când nu e foarte obosit, reuşim să discutăm destul de profund despre momentele acestea care ne fac fericiţi. Avem, astfel, o poveste suplimentară în fiecare seară, în care suntem personajele principale. Şi totul, pornind de la întrebarea: „Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?”.

    (Photo by Mike Tinnion on Unsplash)

  • În colţul copilului

    În colţul copilului

    Aseară am participat la conferința finală a cursului „Părinte liniştit, copii fericiţi”. Timp de trei ore, dr. Laura Markham a răspuns întrebărilor părinţilor înscrişi la curs. Unul dintre sfaturile oferite ieri a fost de a fi mereu în colţul copilului, la fel ca la box. Copilul are nevoie să ştie că cineva este de partea lui, întotdeauna. Şi mi-am dat seama cât de mult a contat şi contează pentru mine să ştiu că mama e mereu în colţul meu.

    Probabil lecţia primită de la ea m-a făcut şi pe mine să nu îmi vorbesc niciodată copiii de rău. Îmi e întotdeauna milă de cei ai căror părinţi încep să se plângă de copii, să povestească ce „minuni” au făcut odraslele lor şi cum i-au supărat sau enervat. Ceea ce aud eu este că acei copii nu sunt înţeleşi sau nu sunt ascultaţi. Pentru că tot de la dr. Laura am aflat că orice comportament negativ este un strigăt de ajutor!

    Duminică dimineaţa ne pregăteam de pus masa pentru micul dejun. Când a auzit, Tudor a început să se agite, spunând „nu mâncăm, nu mâncăm”. Eu pusesem deja farfuriile pe masă, el a venit în bucătărie şi a început să le strângă, punându-le înapoi în dulap. I-am spus că poate să nu mănânce, dacă nu îi e foame, dar noi ne pregătim de micul dejun. Apoi am reînceput să pun masa. Agitat, supărat, a luat una din farfuriile de pe masă şi a trântit-o pe jos, uitându-se la mine. Pentru că folosim doar veselă din porţelan, farfuria s-a spart, desigur. Dacă nu aş fi făcut cursul acesta, probabil că m-aş fi enervat foarte tare. Aşa, m-am oprit din ce făceam, am respirat profund, am strâns cioburile, după care l-am luat pe Tudor din braţele tatălui său şi am încercat să aflu ce se întâmplase.

    El repeta mereu: „nu mâncăm”. Mi-a cerut să mergem în cameră, să bea lapte. A reuşit să adoarmă puţin, timp în care m-am întors în bucătărie şi am început să mâncăm. În mai puţin de o oră, Tudor a început să aibă diaree, pentru prima dată în viaţa lui. Peste câteva ore avea temperatură de peste 39 de grade Celsius şi a început să verse, tot pentru prima dată în viaţă.

    Făcuse o toxiinfecție alimentară, iar organismul îi spunea că ceva nu e în regulă. El nu înţelegea ce se întâmplă, ştia doar că nu vrea să mănânce. Eu nu m-am oprit din pusul mesei pentru a discuta cu el şi a-l asculta, aşa încât a încercat să îmi spună cum a putut mai bine că ceva nu e în regulă. A fost tot pentru prima dată când a spart intenţionat ceva. Când s-a liniştit, am găsit momentul să discutăm şi despre ce s-a întâmplat şi cum ar fi putut reacţiona şi ce ar putea face data viitoare.

    Dr. Laura recomandă ca atunci când simţim că ne enervăm, să ne oprim, să renunţăm la propria agendă, să respirăm profund şi apoi să ne conectăm cu copilul. Este o metodă care funcţionează şi care ne ajută chiar să ne reconfigurăm creierul, făcând să ne fie de fiecare dată mai uşor să nu ne lăsăm copleşiţi de emoţii. Fiecare dintre noi are anumiţi factori declanşatori, creaţi mai ales în copilărie, care ne fac să reacţionăm sub impulsul momentului. Conştientizarea acestor factori declanşatori ne ajută să rezistăm impulsurilor şi să acţionăm conştient. Nu este o muncă uşoară, dar nici imposibilă. Dr. Laura recomandă meditaţiile ghidate pentru „vindecare” şi oferă, ca parte a cursului, o serie de şaizeci de astfel de meditaţii zilnice, de câteva minute fiecare, care ne ajută în reconfigurarea creierului.

    Duminică a fost doar unul dintre momentele în care am ales să fiu în colţul copilului meu. Avem capacitatea de a ne influenţa creierul prin felul în care vorbim şi ne vorbim. De curând am citit o carte foarte bună, scrisă în anii ’50, dar încă actuală, despre succes. Mi s-a părut interesantă remarca autorului despre „otrava gândului”, adică bârfa. Pentru mine, a-ţi vorbi copilul de rău este echivalentul acestei „otrăvi a gândului”, pentru că, cu cât gândeşti mai rău despre cineva, cu atât găseşti mai mult rău în persoana respectivă. Asta nu ajută nimănui, nu face decât să reducă scara la care gândim, obligându-ne să ne concentrăm asupra unor nimicuri lipsite de orice importanţă (Dr. David Schwartz, Puterea magică a gândului).

    Dr. Markham vorbeşte adesea despre mantra pe care o putem folosi pentru a rămâne calmi în orice situaţie. Una dintre recomandări este „Aleg iubirea” sau „Doar iubire azi”. Copiii vor să ne facă să fim mulţumiţi de ei, îşi doresc să ne urmeze exemplul, să ne facă pe plac. Dar acest lucru se întâmplă doar atunci când se simt conectaţi cu noi. De aceea, dr. Laura insistă asupra ideii că parenting-ul presupune 80% conectare şi doar 20% îndrumare.

  • Pierduţi în timp

    Pierduţi în timp

    Copiii nu au noţiunea timpului la fel cum o avem noi. Într-un fel, ei sunt pierduţi în timp. Pentru ei, există doar „aici” şi „acum”.

    Azi am petrecut o dimineaţă atemporală alături de copiii mei. O dimineaţă de luni, în care am ieşit afară, în curte. Tereza a dormit în cărucior, sub vişin, iar Tudor şi cu mine ne-am jucat cu cartul şi bicicleta, am desenat cu cretă, am rostogolit o cameră de la roata motocultorului. Câtă distracţie! Ce sentiment minunat, să stai în natură, să adie uşor vântul şi să trăieşti doar în prezent! Mi-am dat seama cât de uşor uităm noi, adulţii, să ne simţim bine! Cât de copleşitoare sunt gândurile despre serviciu, casă, familie, copii şi multe altele. Uităm prea uşor să trăim în prezent, să fim doar aici şi acum. Ce bine ar fi dacă am putea să fim pierduţi în timp mai des!

    Avem putere doar asupra momentului prezent. Nu putem schimba trecutul, iar viitorul încă nu a sosit. (Dr. Laura Markham)

    Am auzit asta în cursul dr. Laura Markham, în timp ce vorbea despre emoţii şi despre cum să acţionăm conştient, atunci când suntem copleşiţi de ele. Mai ales ca părinţi, avem nevoie de mult calm, pentru a trece senin peste provocările zilnice. Meditaţia zilnică (de trei-patru minute) este o metodă pe care ea o încurajează, întrucât ne ajută să accesăm starea de calm mai uşor, în special atunci când suntem supăraţi.

    Un articol extrem de interesant despre „Practici în educaţie ale prezenţei conştiente: abordarea Montessori” am găsit aici. Vi-l recomand, deşi e mai lung şi în limba engleză. Cred că e deosebit de valoros, întrucât prezintă câteva idei extrem de interesante. Concentrarea, experienţele senzoriale şi activităţile de viaţă practică sunt privite ca practici paralele de „conştientizare a prezentului”.

    (Photo by Austin D on Unsplash)