Învăţ Montessori

Etichetă: Mers

  • Zmeul și joaca în natură

    Zmeul și joaca în natură

    De ziua Terezei, i-am cumpărat lui Tudor un zmeu. Citisem împreună cu el cartea Dănuț și zmeul uriaș și mi s-a părut a fi un cadou interesant. De îndată ce l-a primit, Tudor a vrut să îl testeze.

    După ce au găsit un loc potrivit pe dealurile din jurul orașului, copiii s-au bucurat de înălțarea zmeului. Când i-am însoțit și eu, am rămas surprinsă de entuziasmul pe care o activitate aparent atât de simplă îl poate trezi în noi. Într-o zi când nu bătea vântul foarte tare, am alergat pe deal, încercând să ridicăm zmeul. Încercările noastre au fost și un excelent prilej de râsete și voie bună împreună. Dar, mai presus de toate, am rămas uimită de relaxarea pe care am resimțit-o privind zmeul fluturând în înălțimi. Ce ocazie minunată de conectare cu prezentul!

    Dorind să evităm cât mai mult aglomerațiile, am ales mai des ca de obicei să ieșim în natură în afara orașului. Am mers pe malul râurilor, unde copiii s-au bucurat să arunce pietre în apă. Am intrat desculți în pârâu, împreună cu copiii, când vremea a fost mai caldă. Am cules frunze sau castane și am mirosit ace de pin, impresionați de puterea mirosului lor. Adesea, ne-am oprit să vedem ciupercile care ne apăreau în cale. În zonele de munte copiii au mâncat frăguțe, afine sau mure, împreună cu gustarea adusă de acasă.

    Copiii ies din casă zilnic, cel puțin o dată, indiferent de temperatura de afară. Excepțiile când stau toată ziua în casă sunt doar câteva pe an. Din păcate, de multe ori găsim parcurile goale, mai ales dacă vremea e capricioasă. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține exploratorului britanic Ranulph Fiennes. „Nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită” a devenit motto-ul după care ne ghidăm de când s-au născut copiii.

    Ani de zile, programul meu însemna plecat de acasă dimineața și întors după-masa târziu de la serviciu. Eram prea obosită pentru a mai ieși afară și nu apreciam deloc plimbarea în aer liber. Din fericire, am început să înțeleg cât de greșit gândeam, citind-o pe Maria Montessori. Între timp, am învățat că elementele esențiale prin care pot să am grijă de mine înseamnă să mănânc sănătos, să beau suficientă apă, să dorm destul și să fac mișcare în aer curat.

    Toți suntem de acord cu importanța simțurilor în construirea gândirii. […] Dar va fi greu să-i facem pe oameni să accepte ideea că mișcarea are tot atâta importanță, ba poate chiar mai multă pentru dezvoltarea intelectuală a omului. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori s-a folosit de comparații amuzante și de exemple numeroase pentru a încuraja părinții să meargă în ritmul copilului. Datorită ei, am învățat să ne ajustăm mersul și așteptările atunci când ieșim la plimbare împreună cu copiii. I-am lăsat să se cațere în copaci, când au putut să facă asta singuri și să sară de la înălțimi care uneori ne-au făcut să ne ținem respirația. Lăsându-i să exploreze în voie, am văzut că nu fac nicio mișcare pentru care nu sunt pregătiți și pe care n-au exersat-o temeinic înainte.

    Triunghiul Pikler a primit, în ultimele luni, un nou rol. Nu mai e folosit doar pentru cățărat, ci și ca aparat pentru sărituri. Imitându-l pe Tudor, Tereza îl folosește pentru antrenament. A început prin a se urca pe primele trepte, întorcându-se apoi cu spatele la ele și sărind. În timp, a ajuns tot mai sus, încântată și încrezătoare în sine. Apoi, când s-a simțit pregătită, a repetat mișcările astfel învățate și afară.

    Zmeul este acum unul dintre obiectele esențiale pe care le păstrăm în mașină. Iar zilele de toamnă, când bate vântul frunzele, au devenit ideale pentru a trage zmeul de sfoară. Încă un prilej minunat pentru a ne bucura de natură și aer curat!

  • În picioarele goale

    În picioarele goale

    Una dintre marile bucurii ale încălzirii vremii de afară este posibilitatea de a umbla desculţi. Încă de la primele raze mai puternice, copiii au renunţat rapid la papuci şi au alergat prin curte în picioarele goale. În luna februarie, când încă nu era cald mult timp, au făcut asta pentru cel mult jumătate de oră. Acum, însă, pot sta desculţi ore întregi.

    Când Tudor era mic şi îl încurajam să umble cu tălpile goale, ceilalţi adulţi se îngrijorau. Auzeam mereu că va răci, că se răneşte, că se murdăreşte, toate motivele posibile. Pentru că aflasem cât e de important mersul în picioarele goale, am rămas însă imperturbabilă în faţa anxietăţii lor.

    Tălpile goale îi permit [copilului mic] să aibă multe experienţe tactile noi: să simtă cât de pufos e solul moale sub picioare, să simtă răcoarea pământului şi a ierbii, textura covorului, netezimea podelei de lemn, impactul greutăţii pe măsură ce copilul creşte. Aceste informaţii despre lume stimulează dezvoltarea mentală a copilului, aşa cum o fac senzaţiile de temperatură, textură şi greutate dobândite prin intermediul mâinilor. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    De curând, am zărit-o pe Tereza călcând cu plăcere pe nisip, apoi pe pământul din grădină. M-am descălţat şi eu, povestind cu ea despre cât de fin e nisipul. Dar am primit atât de multe alte informaţii! În primul rând, senzaţia de rece şi umezeală a nisipului proaspăt scos dintr-un sac. Apoi, căldura trotuarului, rugozitatea pământului şi instabilitatea dată de câteva gropi săpate de copii.

    Dincolo de bogăţia de impresii senzoriale culese, această libertate de mişcare este importantă şi pentru dezvoltarea piciorului şi a mersului. În plus, aduce un important beneficiu pentru mintea copilului.

    Dintr-un clip video despre funcţiile executive ale creierului, am aflat că mersul în picioarele goale timp de şaisprezece minute pe zi ar îmbunătăţi memoria pe termen scurt. Aceasta, alături de flexibilitatea mentală şi auto-reglare, este o componentă cheie a aşa-numitului centru de control al creierului.

    Neîngrădit de încălţări, piciorul se dezvoltă optim. Ca urmare, atunci când au posibilitatea de a umbla desculţi, copiii, dar şi adulţii, dobândesc o postură mai bună. La fel ca la mersul pe linie, se îmbunătăţeşte echilibrul şi coordonarea mişcărilor.

    Ni s-a întâmplat adeseori să le recomandăm copiilor să se descalţe, pentru a avea aderenţă mai bună când se caţără pe triunghiul Pikler. În primii ani, le-am cumpărat papuci de casă din piele, foarte subţiri. Dar ambii au preferat să umble în picioarele goale, acceptând cel mult şosete. În iarna aceasta, i-am imitat şi noi şi am renunţat la papucii de casă, purtând şosete de lână.

    Alergatul desculţă după o furtună de vară este una dintre cele mai plăcute amintiri din copilăria mea. Am repetat des experienţa alături de copii, fie în ploaie, fie în bălţile lăsate de furtunul cu apă. Şi vom profita din plin de lunile următoare, pentru a crea noi şi noi amintiri.

    Afară este, cu adevărat, cea mai bună încăpere a casei. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

  • O aniversare Montessori

    O aniversare Montessori

    Acum 149 de ani s-a născut Maria Montessori. 31 august este o zi de sărbătoare, aşadar. De curând a fost şi ziua lui Tudor, deci e un prilej bun de a vorbi despre cum se desfăşoară o aniversare Montessori. De fiecare dată când este ziua noastră de naştere, se încheie şi începe o nouă mişcare de revoluţie a Pământului. Păstrând spiritul Montessori, şi acest moment a fost gândit sub forma unei reprezentări concrete. O aniversare Montessori mai este numită şi Celebrarea Vieţii.

    M-am pregătit pentru această aniversare cu câteva săptămâni înainte. Am comandat un album foto, cu pozele familiei noastre, de când s-a născut Tudor. Am petrecut multe seri „răsfoind” albumele electronice, suspinând, râzând şi alegând cele mai dragi poze. Apoi am petrecut alte câteva, făcând o a doua selecţie. Dacă foloseam toate pozele alese iniţial, ar fi ieşit un album cât un dicţionar. L-am implicat şi pe Lucian, „răsfoindu-i” şi lui telefonul şi ordonând împreună pozele pe paginile albumului electronic. În cele din urmă, am hotărât că e suficient de bună varianta aleasă de noi, am făcut comanda şi am aşteptat.

    Din păcate, în săptămâna respectivă, copiii au fost răciţi, aşa că nu a mai putut participa şi familia extinsă. A fost, aşadar, o aniversare Montessori în familie, de care ne-am bucurat la fel de mult. Albumul foto, cadoul nostru pentru Tudor, li-l dădusem copiilor cu câteva zile înainte, pentru a avea timp să-l răsfoiască. Altfel, cunoscându-le pasiunea pentru cărţi, ar fi fost complet captivaţi de el şi nu ar fi fost la fel de atenţi la restul ceremoniei.

    În majoritatea grădiniţelor Montessori, aniversarea copiilor are loc printr-o ilustrare concretă a trecerii anilor. După ce am citit despre ea în cartea lui Tim Seldin, abia am aşteptat ocazia de a-i sărbători astfel şi pe copii. Pe un covoraş de activităţi, se aşază o lumânare sau un alt mod de reprezentare a Soarelui. În jurul ei, ca nişte raze solare sau sub forma unei elipse, sunt puse cartonaşe cu lunile anului. În alte cazuri, am văzut reprezentată elipsa traiectoriei Pământului cu o sfoară, copiii fiind deja obişnuiţi cu mersul pe linie.

    Un glob mic este folosit pentru a fi ţinut în mâini de sărbătorit, care se va învârti în jurul Soarelui de un număr de ori egal cu vârsta lui. Ceilalţi participanţi stau în cerc, în jurul covoraşului. În timpul călătoriei, părinţii sau educatoarea spun povestea vieţii sărbătoritului, cu ajutorul pozelor. Am citit că unii îi oferă copilului câte o floare pentru fiecare revoluţie completată de copil. El va aşeza apoi florile într-o vază, având astfel încă o reprezentare concretă a anilor împliniţi.

    În lipsa unui glob mic, pe care l-ar fi adus vărul copiilor, dacă participa la aniversare, am folosit globul pământesc iluminat. Fiind foarte mare, Tudor l-a dus doar o tură, apoi l-a pus alături de cartonaşele cu lunile şi a continuat fără el. Încă din primul an, am început să îi spun, în seara dinaintea aniversării, povestea naşterii lui. Din al doilea an, deja, a ascultat fascinat, iar mai târziu a început să pună întrebări. De ce am plecat în toiul nopţii, unde stătea tata când eram în sala de operaţie, ce făcea bunica, cum a sărit piatra care a spart geamul de la maşina unchiului, pe când venea să-l vadă.

    Oricând îi repetăm povestea, îi joacă luminiţele în ochi şi i se aşterne o fascinaţie aparte pe chip. La fel s-a întâmplat şi când a făcut înconjurul „Soarelui” şi noi răsfoiam albumul foto, detaliind anumite momente. Tudor a făcut apoi ture suplimentare pe lângă fiecare cartonaş, cerându-ne să-i spunem cine e născut în luna respectivă. În plus, am folosit culori diferite la fiecare trei luni, iar el a trecut pe lângă ele, numind anotimpurile anului. La sfârşit, am cântat toţi patru La mulţi ani!, cu mult antren şi, la îndemnul Terezei, am aplaudat vertiginos. Acum abia aşteptăm aniversarea ei, când va împlini doi ani, pentru a repeta ceremonialul!

    Unele familii preferă să alcătuiască o capsulă a timpului, plină cu obiecte care să-i ajute pe copii să privească înapoi în timp şi să-şi aducă aminte de anul care a trecut. Această capsulă poate include fotografii, un DVD cu o filmare, o scrisoare de la mami şi tati şi, eventual, unele obiecte confecţionate sau adunate de copil, pe care acesta ar vrea să le adauge. Cutia ar trebui ţinută undeva unde să se poată uita prin ea oricând doreşte. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

  • Linişte

    Linişte

    Uneori, cu cât e mai obosit, cu atât Tudor vorbeşte mai mult. După somn sau în timpul unei activităţi în care e foarte concentrat, e mai degrabă tăcut. În unele momente de euforie lingvistică, însă, când ne simţim copleşiţi, îi propunem să facem linişte, jucând jocul mut. Această activitate, gândită de Maria Montessori, a fost preluată în aproape toate grădiniţele din lume, întocmai ca mobilierul mic propus de ea.

    Jocul tăcerii îi ajută pe copii să dezvolte un grad mai ridicat de auto-disciplină, precum şi o percepţie mai acută a sunetelor din jurul lor, sunete pe care majoritatea oamenilor nu le mai bagă în seamă.

    La această activitate, captaţi atenţia copiilor, fie sunând dintr-un clopoţel, fie făcând un semn cu mâna care să le dea de înţeles că începe jocul „tăcerii”. Copiii trebuie să înceteze orice activitate, să se aşeze, să închidă ochii şi să încerce să stea perfect nemişcaţi. Provocaţi-i să rămână aşa până când le veţi şopti numele. Când un copil îşi aude numele rostit în şoaptă, se va ridica şi va veni alături de voi. Puteţi diversifica jocul tăcerii învăţându-i, în acelaşi timp, pe copii cum să se mişte repede şi cu atenţie, provocându-i să ducă un clopoţel dintr-o parte în alta a camerei fără să îl facă să sune. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Noi folosim diferite variante ale jocului, în funcţie de situaţie. Uneori, facem un exerciţiu, să vedem cine reuşeşte să tacă cel mai mult timp. Alteori, încercăm să ne mişcăm fără să scoatem niciun sunet. Sau vorbim unul cu celălalt, mimând şi mişcând doar buzele, fără zgomot. În ultima vreme, îmi place să stăm afară, în linişte şi să spunem ce sunete auzim. Tereza reacţionează la „cra-cra”, adică orice pasăre sau la „bum-bum”, maşinile care trec pe stradă. Tudor e mai exact: „aud un guguştiuc, a trecut un tractor, asta e o ambulanţă”.

    Intrată în prima grădiniţă înfiinţată de ea cu un bebeluş adormit în braţe, Maria Montessori le-a atras atenţia copiilor asupra micuţului. Felul în care descrie cum a făcut acest lucru este, în sine, o lecţie despre captarea interesului copiilor faţă de un subiect. Când le prezentăm copiilor o activitate nouă, e important să le stârnim interesul faţă de ce vor învăţa. Dacă sunt pregătiţi pentru lecţia respectivă, vor continua explorarea cu mult elan, adesea de unii singuri.

    Tăcerea micuţei făpturi m-a frapat şi am dorit să le împărtăşesc celorlalţi copii sentimentul meu.

    -Vedeţi, am spus, nu scoate niciun sunet.

    Şi apoi am adăugat în glumă:

    -Uitaţi-vă ce liniştit stă… Niciunul dintre voi n-ar putea să stea aşa de cuminte şi liniştit.

    Spre marea mea uimire, am văzut o tensiune extraordinară la copiii care mă urmăreau cu privirile. Parcă stăteau atârnaţi de buzele mele şi resimţeau profund ceea ce le spusesem.

    -Şi respiraţia lui, am continuat, este aşa de liniştită. Niciunul dintre voi nu poate să respire aşa ca el, fără să facă niciun zgomot…

    Copiii, surprinşi şi nemişcaţi, îşi ţineau respiraţia. În acel moment s-a lăsat o linişte extraordinară. […] Treptat, în acea linişte impresionantă au început să se audă până şi cele mai mici zgomote, o picătură de apă căzând în depărtare, ciripitul unei păsări. Incidentul a stat la originea exerciţiului liniştii. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Activitatea aceasta a fost iniţial făcută de Maria Montessori pentru a testa acuitatea auditivă a copiilor. Dar exerciţiul a fost o revelaţie şi din alte puncte de vedere. A fost o lecţie despre răbdare, motivaţie intrinsecă şi perfecţionarea abilităţilor de mişcare. Pe lângă rafinarea simţului auditiv, exerciţiul le dezvoltă copiilor voinţa şi „spiritul social”, cum îl numeşte dr. Montessori. E nevoie ca toţi să tacă, pentru a fi linişte deplină, altfel exerciţiul nu se poate face.

    Profitând de liniştea care se lăsa în clasă în timpul exerciţiului, Maria a început să strige şoptit numele fiecăruia. Astfel, îl chema pe fiecare copil să vină lângă ea. Cu patruzeci de copii în clasă, timpul necesar pentru întreg exerciţiul era destul de lung. Dar ei dădeau dovadă de o răbdare care nu se credea a fi posibilă la copii atât de mici.

    Pentru a le recompensa răbdarea, Maria Montessori le-a adus bomboane. Reacţia copiilor a uimit-o, însă.

    Dar copiii au refuzat bomboanele! Parcă spuneau: „Nu ne strica bucuria acestei experienţe, suntem plini de încântarea spiritului, nu ne distrage atenţia!”. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    În grădiniţele Montessori nu se folosesc pedepse sau recompense. Exerciţiul liniştii este cel de la care a pornit această descoperire, testată ulterior în diverse ocazii de Maria Montessori. Motivaţia internă, lăsată să se manifeste, este suficient de puternică, copiii nu au nevoie de stimuli externi pentru a învăţa.

    Fiind nevoiţi să se mişte fără a face zgomot, copiii au învăţat să îşi perfecţioneze această abilitate. În plus, au învăţat să mişte scaunele încet, în linişte.

    Mai târziu am înţeles clar că orice exerciţiu de mişcare care este pasibil de control prin eroare, aşa cum este în acest caz prin zgomote într-o atmosferă de linişte, îi ajută pe copii să-şi perfecţioneze abilităţile; repetarea exerciţiului poate conduce la o acţiune de instruire atât de subtilă, încât ar fi imposibil de obţinut printr-un proces obişnuit de predare-învăţare. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    În zilele noastre, când copiii sunt expuşi prea multor stimuli senzoriali, jocul acesta oferă o deconectare atât de necesară. În plus, am învăţat să apreciez momentele de linişte alături de copii. Mă revigorează uneori la fel ca un pui de somn în miezul zilei.

    (Photo by Peter Oslanec on Unsplash)

  • În ritmul copilului

    În ritmul copilului

    Plimbarea cu copiii este mai mereu o plăcere pentru mine. Săptămâna trecută, timp de o oră, am străbătut alături de ei distanţa dintre patru sau cinci case. Ne-am oprit, ne-am întors, s-au urcat pe gardul din vecini, au sărit în bălţi. Am mers mereu în ritmul şi pe traseul stabilit de ei. Am povestit cu vecina, pe care Tudor a zărit-o în curte şi a strigat-o, ne-am uitat după pisici şi căţei. Afară ningea uşor, dar nu era destul de frig cât să se şi depună zăpada.

    La întoarcere, am făcut şi oprirea de rigoare acasă la bunica-străbunica. Am revenit la timp pentru a modela aluatul de pizza, care dospise bine în timpul plimbării noastre.

    Am citit unul dintre pasajele mele preferate din Maria Montessori înainte ca Tudor să umble. M-a ajutat foarte mult în plimbările noastre de atunci încolo, pentru că m-a învăţat să-mi resetez aşteptările. Adesea, spune ea, adulţii se aşteaptă ca cei mici să meargă în ritmul lor. Când nu se întâmplă aşa, cred că sunt obosiţi şi îi iau în braţe, spre a ajunge mai repede la destinaţie.

    Acesta este un lucru la fel de absurd cum ar fi acela de a merge la plimbare alături de un cal şi să ai pretenţia să ţii pasul cu el. Cel din urmă, văzând că respirăm greu, va spune atunci (aşa cum noi spunem copilului) „Nu e bine. Sari în spatele meu şi vom ajunge acolo împreună”. Dar copilul nu încearcă “să ajungă acolo”. Tot ce vrea el este să meargă. Şi deoarece picioarele lui sunt mai scurte decât ale noastre, nu trebuie să încercăm să-l facem să ţină pasul cu noi. Noi suntem cei care trebuie să meargă în ritmul lui. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Am renunţat la folosirea căruciorului când Tudor a împlinit un an. Îl folosisem foarte rar şi înainte, preferând să îl purtăm în marsupiu. La fel am procedat şi cu Tereza. În rarele ocazii când a trebuit să mergem în ritm alert, ei fiind prea mici, i-am purtat în marsupiu. În rest, am mers în ritmul şi pe traseul ales de ei. Cel mai interesant pentru mine a fost că astfel mi-am cunoscut mai bine vecinii. Oameni pe care înainte nici nu îi văzusem sau pe care doar îi salutam, au devenit prezenţe zilnice în viaţa noastră. Am descoperit locuri din apropiere cărora înainte nu le acordasem deloc importanţă, fiind prea grăbită să merg spre serviciu sau să ajung, în sfârşit, înapoi acasă. Şi, bineînţeles, am învăţat numele, rasa şi vârsta tuturor câinilor din apropierea casei noastre.

    Copilul nu merge numai cu picioarele, ci şi cu ochii. Ceea ce-l îndeamnă sunt lucrurile interesante pe care le vede. […] Plimbările sale sunt întrerupte de perioade de odihnă şi, în acelaşi timp, pline de descoperiri interesante. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Discutând despre importanţa mersului, dr. Montessori compară copilul cu un explorator. De aceea, recomandarea este de a-l pregăti cât mai bine să descopere lumea înconjurătoare. Informaţiile despre culori, caracteristicile plantelor, detalii despre animalele şi păsările din zonă, toate îl vor face să privească fascinat lumea din jur.

    Cu cât copiii ştiu mai mult, cu atât vor vedea mai mult, şi cu atât vor merge mai departe. Pentru a explora, e nevoie de curiozitate intelectuală deplină şi este sarcina noastră să i-o formăm. Mersul este un exerciţiu complet prin el însuşi. […] Puţin câte puţin, pe măsură ce cunoaşterea omului se dezvoltă, interesele sale intelectuale se lărgesc, iar odată cu acestea se extind şi activităţile corpului său. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    La partea despre măiestrie din cursul dr. Laura Markham, mi-a atras atenţia un exemplu. O profesoară Montessori i-a spus despre copiii de trei ani din SUA care nu mai ştiu să meargă pe teren denivelat. Întrebând de ce nu, profesoara a răspuns prompt: „Pentru că nu-i lăsăm să încerce!” De altfel, conform dr. Laura Markham, anxietatea părinţilor este cel mai mare obstacol în calea copiilor de a obţine măiestria. Deşi doresc ce e mai bine pentru copiii lor, teama este cea care îi face pe părinţi să intervină mereu, împiedicând astfel învăţarea. Anxietatea ne face să îi protejăm exagerat, să nu-i lăsăm să facă greşeli sau să folosim pedepse sau recompense, când suntem nemulţumiţi de stadiul dezvoltării lor.

    Când e lăsat să încerce, chiar cu riscul de a cădea, copilul învaţă să meargă şi pe teren denivelat. Când e lăsat să meargă în ritmul lui, chiar dacă se poticneşte, copilul învaţă să umble mult şi cu plăcere. Când e lăsat să se caţere, copilul învaţă să aibă încredere în el şi în propriile forţe. Când e lăsat să se dezvolte în ritm propriu, copilul se simte împlinit şi învaţă cu pasiune.

    Când îţi muşti buzele de emoţie în timp ce copilul se caţără pe o structură de la locul de joacă te poate face să te simţi mai bine, însă ştirbeşte încrederea copilului tău. Roagă-l pur şi simplu să fie atent, după care stai cu ochii pe el. Respiră, zâmbeşte şi exclamă: „Uimitor, ia uită-te la tine!”. Dacă se întâmplă să cadă, eşti acolo să îl prinzi – ceea ce este, până la urmă, ceea ce l-a încurajat să încerce. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea)

    La rândul său, dr. Montessori accentua mereu importanţa mişcării în învăţare. În toate clasele Montessori, copiii se pot plimba nestingheriţi, luându-şi activităţi de pe raft, lucrând pe covoraş sau la măsuţă, punându-le înapoi.

    Dezvoltarea mentală şi cea spirituală pot şi trebuie să fie ajutate de mişcare, căci fără aceasta nu există progres, nici sănătate mentală. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Acum o sută de ani, Maria Montessori încuraja părinţii să îşi lase copiii să se mişte, spre a se dezvolta armonios. Din nou, găsesc scrierile ei atât de actuale!

    Drumul educaţiei ar trebui să urmeze drumul evoluţiei, a merge şi a te bucura de orizonturi tot mai largi. În felul acesta, viaţa copilului devine tot mai bogată. A face din acest principiu o parte a educaţiei este foarte important în zilele noastre, când oamenii merg mai puţin pe jos, folosind tot felul de vehicule pentru transport. Nu este un lucru bun să împărţim viaţa în două: folosim membrele pentru jocuri, iar capul pentru cărţi. Viaţa ar trebui să fie un întreg unitar, în special în primii ani, când copilul se formează în conformitate cu legile creşterii sale. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    [Photo by Marjorie Bertrand on Unsplash]

  • Mersul pe linie

    Mersul pe linie

    Între trei şi şase ani, copiii din grădiniţele Montessori exersează mersul pe linie. Desenată pe jos, linia este, de obicei, elipsoidală. Mersul pe linie este unul dintre primele exerciţii de viaţă practică. La fel ca multe dintre activităţile Montessori, şi aceasta a fost creată pe baza observării copiilor. Exemplul dat de E. M. Standing pentru a demonstra capacitatea extraordinară a Mariei Montessori de a găsi legi ascunse în situaţii aparent nesemnificative şi de a aplica principii universale celor mai mici detalii practice este tocmai acest exerciţiu.

    Ea a observat, la fel ca toată lumea, că celor mici le place să meargă de-a lungul unei linii pe trotuar. Dar doar ea a văzut în această caracteristică semnificaţia sa psihologică. Şi-a dat seama că e legată de dificultatea mai mare pe care o au copiii, spre deosebire de adulţi, în a-şi păstra echilibrul, din cauza capului lor proporţional mai mare. Aşa că, urmând natura, ca întotdeauna, a inventat aceste „exerciţii de echilibru” care sunt o parte fermecătoare a rutinei zilnice din fiecare grădiniţă Montessori. (E. M. Standing, Maria Montessori. Her Life and Work)

    Lui Tudor am încercat să îi arăt mersul pe linie cu puţin înainte de a împlini trei ani. Nu a fost foarte interesat, aşa că am renunţat atunci şi am căutat mai multe informaţii despre aceste exerciţii. Şi am înţeles, ceva mai târziu, că nu găsisem un punct de interes pentru activitate. Cu alte cuvinte, pentru a-i stârni să repete şi astfel să stăpânească ceea ce le arătăm, e important să găsim scânteia care îi atrage pe copii înspre activitatea respectivă. La început, în cazul mersului pe linie, punctul de interes este în demonstrarea felului în care punem călcâiul lipit de vârful celuilalt picior, la fel ca acrobatul care merge pe sfoară. Imediat ce am mers aşa, încet, cu multă concentrare, Tudor a început să mă imite. A devenit, astfel, una dintre activităţile pe care le face zilnic.

    În grădiniţele Montessori, linia este permanent vizibilă, desenată direct pe podea. Acasă, noi am pus mai întâi un fular nefolosit pe jos, pentru a fi ceva mai lat decât piciorul lui Tudor. După ce a mers suficient de bine pe el, fără să se grăbească sau să calce pe lângă, am trecut la râu. Pe lângă plăcerea de a forma singur râul, în forme diverse, Tudor e foarte interesat de păstrarea echilibrului. Încă nu reuşeşte de fiecare dată să meargă fără să pună piciorul jos, dar perseverează. Dacă nu am fi primit râul acesta, am fi făcut noi o bârnă, dintr-o placă înălţată uşor de la podea.

    Echilibrul corect e dificil pentru copil din două motive: mai întâi, pentru că sistemul său muscular nu e încă perfect coordonat; şi apoi, pentru că greutatea capului şi a corpului, proporţional cu picioarele, e mult mai grea decât a adultului. În dobândirea unei ţinute graţioase, un bun echilibru e primul lucru spre care să ţintim; odată dobândit, restul va veni de la sine. (E. M. Standing, Maria Montessori. Her Life and Work)

    Variaţiunile mersului pe linie sunt numeroase, apărând astfel şi noi puncte de interes pentru activitate. Copilul poate duce în mână un steag, un clopoţel, un pahar plin de apă. Sau poate purta o carte sau un coş pe cap. După un timp, poate merge pe ritm, dacă îi punem muzică în fundal, aşa cum recomandă Maria Montessori. Motivul pentru care mersul pe linie este parte a exerciţiilor de viaţă practică este şi acesta. În activităţile zilnice, copilul trebuie să ducă diverse tăvi sau recipiente, fără să verse din ele. În grădiniţele Montessori, copiii pun singuri masa şi duc vasele cu mâncare pe mese. Fără un bun echilibru şi exerciţiu în a merge drept, supa din boluri ar fi, probabil, vărsată.

    Văzând că îi face o plăcere deosebită, pe Tudor îl rugăm adesea să ne aducă un pahar de apă sau o cană cu cafea. În ultima vreme, când carafa lui şi a Terezei e goală, ia cana-filtru de apă şi o duce până la masa mică, unde îşi reumple carafa. La început temători, mai ales când filtrul de doi litri era plin, ne-am dat curând seama cât e de important pentru Tudor să facă asta singur. Ce îmbinare frumoasă între nevoia de efort maxim, plăcerea de a face singur şi bucuria de a-i ajuta pe ceilalţi! Ce exerciţiu bun pentru echilibru, coordonare musculară şi concentrare!

    Când au învățat în acest fel să-și stăpânească echilibrul, copiii au adus actul mersului pe jos la un standard remarcabil de perfecțiune și au dobândit, pe lângă siguranță și calm în mersul lor natural, o ţinută neobișnuit de grațioasă a trupului. (Maria Montessori, Dr. Montessori’s Own Handbook)

    [Photo by Erik Witsoe on Unsplash]

  • Zăpadă! Un vailing de zăpadă!

    Zăpadă! Un vailing de zăpadă!

    Unul dintre cele mai triste momente ale copilăriei este atunci când afară e zăpadă şi o vezi doar pe geam. De ieri, copiii tuşesc şi au febră, ceea ce înseamnă că suntem blocaţi în casă. Aşa că astăzi am adus zăpada în casă – un vailing de zăpadă! Le-a făcut o plăcere deosebită să se joace cu ea!

    Au încercat mai întâi cu mâinile goale, dar imediat le-a fost frig şi ne-au cerut mănuşile. Tereza a încercat să o şi guste, dar Tudor a oprit-o, spunându-i că e prea rece. El a făcut bulgări, ea a plimbat zăpada de pe o mănuşă pe alta. Şi au observat atenţi cum se topeşte, până a rămas doar apă.

    Zilele în care nu putem ieşi din casă sunt printre cele mai greoaie pentru noi. Copiii au aşa de multă energie, pe care o consumă greu doar între patru pereţi! Şi atunci gândim multe jocuri pline de mişcare, exerciţii care presupun efort fizic intens şi activităţi diverse făcute împreună. Mai ales cu şi pentru Tudor, facem pod din scaune, cursă cu obstacole, agăţări de o bară suspendată, mers pe râu.

    Tereza este în plină perioadă a efortului maxim. Umblă deja foarte bine, uneori chiar în pas alergător. Se caţără pe fiecare scaun, masă joasă sau pat pe care le găseşte. Dacă alături se află un scaun sau o masă ceva mai înalte, cu atât mai bine! Se urcă vioaie şi pe acelea!

    A început chiar să plimbe prin casă un scăunel, care o ajută să ajungă la rafturile mai înalte. În tot ceea ce face, se observă o concentrare deosebită şi o repetare a mişcărilor, până la perfecţiune. Iar când ieşim afară, fie că e zăpadă sau nu, umblă peste un kilometru, când mergem în ritmul ei.

    Copilul nu urmăreşte legea efortului minim, ci o lege exact contrarie. Utilizează o cantitate de energie pentru un scop nesubstanţial şi cheltuieşte nu numai energie de mişcare, ci şi energie intensă în executarea exactă a fiecărui detaliu. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori a observat la copiii sub şase ani ceea ce ea a numit perioada maximului efort. Este nevoia copilului de a repeta o activitate, aparent fără un scop concret, până când dobândeşte noua abilitate pentru care a efectuat acţiunea respectivă.

    Zilele acestea, în cazul Terezei, este urcarea pe scaun, din nou şi din nou, chiar şi imediat după ce a căzut. În cazul lui Tudor, este înnodarea oricărei panglici, de nenumărate ori, până când reuşeşte să facă funde. Acum câteva zile a ieşit în oraş pentru prima dată după ce şi-a legat singur şireturile. Avea o singură fundă la fiecare, iar încântarea de pe chipul lui era de neegalat!

    Copilul nu oboseşte prin muncă, ci devine mai puternic. Creşte prin muncă şi de aceea munca îi măreşte energiile. Nu cere niciodată să fie uşurat de munca lui, dimpotrivă, cere să fie lăsat să-şi execute sarcinile şi să le execute singur. Sarcina de a creşte este însăşi viaţa lui. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Uneori, grăbiţi, nu vrem decât să îl încălţăm repede şi să ieşim din casă! Sau să îi dăm Terezei jos scutecul, pentru a o schimba. Şi uităm să îi lăsăm să facă singuri măcar o parte! Mai nou, Tereza ne atrage atenţia, protestând vehement. Ne amintim astfel să ne întoarcem, pentru a o lăsa să aprindă ea lumina la baie sau să îşi dea jos şosetele, după ce i le trecem noi mai jos de călcâi. E, uneori, alegerea între drumul scurt, dar mai plin de hopuri sau între cel lung, dar mai lin. Cu cât ne amintim să ne oprim mai des, cu cât „pierdem” mai mult timp lăsându-i să facă singuri, cu atât mai repede vor învăţa şi ne vor „scuti” pe noi de a-i mai ajuta.

    Copilul trebuie să-şi desfăşoare munca pentru propria dezvoltare singur şi în integralitatea ei. Nimeni nu poate prelua sarcina lui, nimeni nu poate creşte în locul lui. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori spunea o decadă de rozar, înainte de a interveni în munca unui copil. Reuşea, astfel, să îşi înfrâneze instinctul de a-l ajuta, de a face ceva în locul lui. Când ne-a povestit prima dată despre Montessori, prietena mea ne-a spus că este sistemul care răspunde cel mai bine la cerinţa ardentă a copilului: „-Ajută-mă să fac singur!”.

    Copilul munceşte dintr-o nevoie interioară. Motivaţia lui este intrinsecă. Fără a-i spune cineva, învaţă singur să vorbească sau să umble. Cu cât este lăsat mai liber, într-un mediu pregătit pentru el, alături de un ghid pregătit, cu atât copilul se dezvoltă mai armonios. Maximul efort este unul dintre secretele acestei dezvoltări.

    Adultul care nu cunoaşte acest secret nu poate înţelege munca copilului. Şi, în realitate, nu a înţeles-o niciodată. De aceea l-a împiedicat întotdeauna pe copil să muncească, presupunând că ceea ce îi trebuia cel mai mult copilului ca să crească era odihna. Adultul a făcut totul în locul copilului, deoarece a fost călăuzit numai de propriile lui legi naturale ale muncii, adică legile efortului minim şi economisirii de timp. Mai rapid şi mai îndemânatic decât copilul, adultul l-a îmbrăcat şi l-a dezbrăcat, l-a spălat, l-a hrănit, l-a dus în braţe sau în cărucior, i-a aranjat mediul fără să ceară ajutorul copilului.

    Când i se acordă puţin spaţiu „în lume şi în timp”, copilul spune ca prim semn al apărării sale:

    -Eu! Vreau să fac eu singur! (Maria Montessori, Taina copilăriei)

  • Bara noastră Montessori

    Bara noastră Montessori

    De câteva săptămâni, Tereza se ridică în picioare. Prima dată când s-a întâmplat asta, eram în camera copiilor, alăptându-l pe Tudor, când am auzit un chiot de bucurie. Tereza se admira în oglinda de la bara Montessori, în picioare, cu un zâmbet larg întipărit pe faţă. Prima dată nu a reuşit să se mai lase jos, aşa că, după o perioadă de încercări, mi-a cerut ajutorul.

    Am observat apoi că nu s-a mai ridicat la bară, până nu a fost sigură că poate să se şi lase în genunchi. A făcut zilnic exerciţii, prinzându-se de bara de la picioarele mesei, care e mai joasă. După un timp, s-a ţinut de un scaun mai înalt, în cele din urmă revenind la bara din camera lor. Reuşeşte acum să se ridice ţinându-se de marginea patului, de scaune, de orice e suficient de înalt, dar sigur. La bară a început să facă şi primii paşi, în dreapta şi în stânga.

    Când am instalat bara Montessori pentru Tudor, avea vreo 8 luni. Şedea deja în fund şi nu s-a arătat interesat de la început de ea. A fost atras de oglindă şi apoi a făcut şi el primii paşi la bară. La Tudor observam că exersa dimineaţa diferite mişcări la bară, pe care le vedeam apoi folosite în timpul zilei. Îl urmăream captivaţi, uneori mai bine de o jumătate de oră. Ne minunam de fiecare dată de „programările” pe care copiii le au incluse în evoluţia lor. Ei ştiu de ce anume au nevoie şi reuşesc să repete exerciţiile, fără încetare, până la măiestrie.

    Pe Tudor l-am aşezat în fund şi l-am ajutat, la început, să meargă. Din fericire, am descoperit în aceeaşi perioadă pagina lui Janet Lansbury şi am aflat despre metoda RIE (Resources for Infant Educarers). După ce am citit articolul acesta minunat, ne-am oprit din „ajutor”. Cu Tereza, desigur, nici nu am mai încercat să facem asta. Nu am aşezat-o niciodată în fund şi nu am ţinut-o de mâini să o ajutăm să umble. Ne-am bucurat nespus de chiotul ei de bucurie şi de satisfacţia ce i se citea pe chip, când a reuşit să se ridice singură.

    Următorul pas pentru noi este să îi pregătim Terezei antemergătorul cu care a început şi fratele ei să umble. L-am scos afară între timp, pentru că l-a folosit Tudor la primele plimbări, mai ales când mergeam în oraş. Îmi aduc cu drag aminte de ora în care ne plimbam cale de două porţi, păşind atent, privind fiecare furnică, piatră şi fir de iarbă ce ne ieşea în cale. Abia aştept să repet experienţa împreună cu Tereza! Sunt cele mai bune exerciţii de „a trăi în prezent”, de mindfulness, pe care le pot face!

    Pentru bara Montessori, am urmărit indicaţiile de pe una dintre paginile mele preferate. Am cumpărat două panouri de lemn şi am comandat de la geamgiu o oglindă după dimensiunile dorite. Când a auzit că e pentru copil mic, i-a polizat marginile, să nu fie tăioase. Apoi am găsit în pod o bară pentru perdele, nefolosită, şi am purces la treabă.

    Pentru că ne-a rămas spaţiu în partea de sus a panourilor de lemn, am pus şi câteva fotografii de familie, prinse în piuneze, care să îl facă pe Tudor să îşi dorească şi mai mult să se ridice, să le studieze. Când a crescut îndeajuns încât să ajungă la ele şi să poată desface piunezele, le-am dat jos, pentru a nu se înţepa sau a nu le înghiţi.

    La cursul Montessori pentru părinţi ni s-a spus că după doi ani şi jumătate ar fi indicat să dăm jos oglinda de pe perete, pentru a nu îl distrage prea tare pe copil. Bineînţeles, Tereza urmând să folosească bara, încă nu am renunţat la ea. Probabil după ce va trece şi ea de vârsta asta, vom folosi spaţiul acela de pe perete pentru o tablă de scris.

    Cu toate că strădania copilului este de durată, trebuie să fim foarte atenţi, să nu îl grăbim în primele stadii ale procesului de însuşire a mersului. Dezvoltarea solidă se bazează pe finalizarea completă a cerinţelor fiecărei faze înainte de a trece la următoarea. Aşa cum „ochiurile pierdute” dintr-un pulover tricotat duc la un produs fragil, la fel şi copiii grăbiţi să treacă prin oricare dintre stadiile de dezvoltare nu sunt la fel de puternici precum ar fi putut să fie. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)