Etichetă: Mişcare

Zmeul și joaca în natură

De ziua Terezei, i-am cumpărat lui Tudor un zmeu. Citisem împreună cu el cartea Dănuț și zmeul uriaș și mi s-a părut a fi un cadou interesant. De îndată ce l-a primit, Tudor a vrut să îl testeze.

După ce au găsit un loc potrivit pe dealurile din jurul orașului, copiii s-au bucurat de înălțarea zmeului. Când i-am însoțit și eu, am rămas surprinsă de entuziasmul pe care o activitate aparent atât de simplă îl poate trezi în noi. Într-o zi când nu bătea vântul foarte tare, am alergat pe deal, încercând să ridicăm zmeul. Încercările noastre au fost și un excelent prilej de râsete și voie bună împreună. Dar, mai presus de toate, am rămas uimită de relaxarea pe care am resimțit-o privind zmeul fluturând în înălțimi. Ce ocazie minunată de conectare cu prezentul!

Dorind să evităm cât mai mult aglomerațiile, am ales mai des ca de obicei să ieșim în natură în afara orașului. Am mers pe malul râurilor, unde copiii s-au bucurat să arunce pietre în apă. Am intrat desculți în pârâu, împreună cu copiii, când vremea a fost mai caldă. Am cules frunze sau castane și am mirosit ace de pin, impresionați de puterea mirosului lor. Adesea, ne-am oprit să vedem ciupercile care ne apăreau în cale. În zonele de munte copiii au mâncat frăguțe, afine sau mure, împreună cu gustarea adusă de acasă.

Copiii ies din casă zilnic, cel puțin o dată, indiferent de temperatura de afară. Excepțiile când stau toată ziua în casă sunt doar câteva pe an. Din păcate, de multe ori găsim parcurile goale, mai ales dacă vremea e capricioasă. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține exploratorului britanic Ranulph Fiennes. „Nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită” a devenit motto-ul după care ne ghidăm de când s-au născut copiii.

Ani de zile, programul meu însemna plecat de acasă dimineața și întors după-masa târziu de la serviciu. Eram prea obosită pentru a mai ieși afară și nu apreciam deloc plimbarea în aer liber. Din fericire, am început să înțeleg cât de greșit gândeam, citind-o pe Maria Montessori. Între timp, am învățat că elementele esențiale prin care pot să am grijă de mine înseamnă să mănânc sănătos, să beau suficientă apă, să dorm destul și să fac mișcare în aer curat.

Toți suntem de acord cu importanța simțurilor în construirea gândirii. […] Dar va fi greu să-i facem pe oameni să accepte ideea că mișcarea are tot atâta importanță, ba poate chiar mai multă pentru dezvoltarea intelectuală a omului. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Maria Montessori s-a folosit de comparații amuzante și de exemple numeroase pentru a încuraja părinții să meargă în ritmul copilului. Datorită ei, am învățat să ne ajustăm mersul și așteptările atunci când ieșim la plimbare împreună cu copiii. I-am lăsat să se cațere în copaci, când au putut să facă asta singuri și să sară de la înălțimi care uneori ne-au făcut să ne ținem respirația. Lăsându-i să exploreze în voie, am văzut că nu fac nicio mișcare pentru care nu sunt pregătiți și pe care n-au exersat-o temeinic înainte.

Triunghiul Pikler a primit, în ultimele luni, un nou rol. Nu mai e folosit doar pentru cățărat, ci și ca aparat pentru sărituri. Imitându-l pe Tudor, Tereza îl folosește pentru antrenament. A început prin a se urca pe primele trepte, întorcându-se apoi cu spatele la ele și sărind. În timp, a ajuns tot mai sus, încântată și încrezătoare în sine. Apoi, când s-a simțit pregătită, a repetat mișcările astfel învățate și afară.

Zmeul este acum unul dintre obiectele esențiale pe care le păstrăm în mașină. Iar zilele de toamnă, când bate vântul frunzele, au devenit ideale pentru a trage zmeul de sfoară. Încă un prilej minunat pentru a ne bucura de natură și aer curat!

1 noiembrie 2020
În picioarele goale

Una dintre marile bucurii ale încălzirii vremii de afară este posibilitatea de a umbla desculţi. Încă de la primele raze mai puternice, copiii au renunţat rapid la papuci şi au alergat prin curte în picioarele goale. În luna februarie, când încă nu era cald mult timp, au făcut asta pentru cel mult jumătate de oră. Acum, însă, pot sta desculţi ore întregi.

Când Tudor era mic şi îl încurajam să umble cu tălpile goale, ceilalţi adulţi se îngrijorau. Auzeam mereu că va răci, că se răneşte, că se murdăreşte, toate motivele posibile. Pentru că aflasem cât e de important mersul în picioarele goale, am rămas însă imperturbabilă în faţa anxietăţii lor.

Tălpile goale îi permit [copilului mic] să aibă multe experienţe tactile noi: să simtă cât de pufos e solul moale sub picioare, să simtă răcoarea pământului şi a ierbii, textura covorului, netezimea podelei de lemn, impactul greutăţii pe măsură ce copilul creşte. Aceste informaţii despre lume stimulează dezvoltarea mentală a copilului, aşa cum o fac senzaţiile de temperatură, textură şi greutate dobândite prin intermediul mâinilor. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

De curând, am zărit-o pe Tereza călcând cu plăcere pe nisip, apoi pe pământul din grădină. M-am descălţat şi eu, povestind cu ea despre cât de fin e nisipul. Dar am primit atât de multe alte informaţii! În primul rând, senzaţia de rece şi umezeală a nisipului proaspăt scos dintr-un sac. Apoi, căldura trotuarului, rugozitatea pământului şi instabilitatea dată de câteva gropi săpate de copii.

Dincolo de bogăţia de impresii senzoriale culese, această libertate de mişcare este importantă şi pentru dezvoltarea piciorului şi a mersului. În plus, aduce un important beneficiu pentru mintea copilului.

Dintr-un clip video despre funcţiile executive ale creierului, am aflat că mersul în picioarele goale timp de şaisprezece minute pe zi ar îmbunătăţi memoria pe termen scurt. Aceasta, alături de flexibilitatea mentală şi auto-reglare, este o componentă cheie a aşa-numitului centru de control al creierului.

Neîngrădit de încălţări, piciorul se dezvoltă optim. Ca urmare, atunci când au posibilitatea de a umbla desculţi, copiii, dar şi adulţii, dobândesc o postură mai bună. La fel ca la mersul pe linie, se îmbunătăţeşte echilibrul şi coordonarea mişcărilor.

Ni s-a întâmplat adeseori să le recomandăm copiilor să se descalţe, pentru a avea aderenţă mai bună când se caţără pe triunghiul Pikler. În primii ani, le-am cumpărat papuci de casă din piele, foarte subţiri. Dar ambii au preferat să umble în picioarele goale, acceptând cel mult şosete. În iarna aceasta, i-am imitat şi noi şi am renunţat la papucii de casă, purtând şosete de lână.

Alergatul desculţă după o furtună de vară este una dintre cele mai plăcute amintiri din copilăria mea. Am repetat des experienţa alături de copii, fie în ploaie, fie în bălţile lăsate de furtunul cu apă. Şi vom profita din plin de lunile următoare, pentru a crea noi şi noi amintiri.

Afară este, cu adevărat, cea mai bună încăpere a casei. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

26 aprilie 2020
Evonne Goolagong – recenzia cărţii

Una dintre cele mai recente cărţi din seria Oameni mici, visuri mari este despre o jucătoare de tenis. Evonne Goolagong a crescut în Australia, la o fermă, fiind urmaşa unor aborigeni australieni. Crescând într-o familie săracă, o minge de tenis veche, găsită sub o maşină, devine comoara ei. Cu ajutorul unei palete din lemn, făcută de tatăl ei, Evonne începe să joace tenis.

Ca aborigenă, nu era acceptată în clubul de tenis, dar privea meciurile de după gard şi absorbea fiecare cuvânt rostit de antrenori. Impresionat de perseverenţa ei, directorul clubului i-a dat cheile, pentru a se antrena când nu mai era nimeni prin împrejurimi. Evonne Goolagong a profitat de şansa oferită, antrenându-se asiduu. Un antrenor care a aflat despre această jucătoare extrem de rapidă, a chemat-o să locuiască cu familia lui, în Sidney.

La plecare, mama ei i-a oferit un sfat pe care fiecare copil ar trebui să îl audă de la părinţii săi. Evonne Goolagong a jucat cu pasiune, bucurându-se de fiecare moment, fără a-şi face prea multe griji pentru victorie. Şi astfel a reuşit, în 1971, să îşi atingă visul din copilărie, acela de a deveni campioană la Wimbledon, ocupând şi primul loc în clasamentul mondial.

„Nu-ţi fă griji dacă câştigi sau pierzi. Joacă cât poţi mai bine şi fă-o cu plăcere.” (Maria Isabel Sánchez Vegara, Evonne Goolagong)

După alţi nouă ani, Evonne a recucerit titlul de la Wimbledon, fiind astfel şi prima mamă care reuşea această performanţă. Băiatul ei o aplauda din tribune. Iar după retragere, ştiind ce înseamnă lipsurile, Evonne Goolagong i-a susţinut pe copiii aborigenilor australieni să înveţe tenis.

O carte aparent simplă, povestea acestei jucătoare de tenis oferă multe subiecte importante de discutat cu copiii. Găsirea pasiunii nu ţine de jucării multe sau scumpe, ci de perseverenţă. A face ceva cu plăcere este mai presus de orice competiţie. Când scopul este de a te învinge doar pe tine însuţi, devenind tot mai bun, rezultatul este pe măsură. Şi, la fel ca Dolly Parton, Evonne nu a uitat să dea înapoi celor care aveau nevoie de ajutor.

11 martie 2020
Ai grijă!, O să cazi!, Să nu te tai!

În ultima vreme, de câte ori ne vede umblând cu vreun cuţit, Tereza ne avertizează: „Ai grijă! Să nu te tai!”. Este la fel de îngrijorată atunci când urcăm pe o scară sau umblăm cu vreun obiect mai greu în mână. „Să nu cazi! Să nu îl scapi! Ai grijă!” Am auzit-o atât de des spunând aceste propoziţii în ultimele săptămâni, încât am început să mă îngrijorez.

Când Tudor era mai mic, am învăţat să înlocuim profeticul „o să …” cu mai blândul „s-ar putea să …”. Le-am citit atunci şi lui Lucian şi mamei explicaţiile şi am înţeles de ce e bine să reformulăm, atunci când simţim neapărat nevoia să îi atragem în vreun fel atenţia copilului. Desigur, ideal ar fi ca, atunci când e concentrat asupra vreunei acţiuni, să nu îi distragem deloc atenţia. Dar, pentru că nu reuşim întotdeauna să ne oprim impulsurile, am agreat că acel „s-ar putea să …” ar fi varianta mai bună.

Reacţiile Terezei ne arată însă cât de ridicat e nivelul anxietăţii în jurul ei. Cuvintele sunt atât de puternice! Felul în care le vorbim copiilor, cuvintele pe care alegem să le folosim şi tonul cu care le rostim se imprimă adânc, modelându-le personalitatea. De curând, am stabilit cu Lucian că e important să intervenim în discuţiile adulţilor cu copiii, atunci când simţim că i-ar putea afecta. În ultimii ani, am învăţat direct despre puterea cuvintelor. De aproape doi ani, avem de luptat cu fricile induse lui Tudor de un repetat „Mi-e frică să nu mă muşte câinele!”. Chiar dacă la început i-a fost spus în joacă, mic fiind, pe când împingea un câine de lemn, acum este o temere cât se poate de serioasă, cu care avem multe bătăi de cap.

„Ai grijă!” este una dintre frazele goale pe care le spunem copiilor noștri. Ea adaugă anxietate generală, fără a oferi vreun ajutor specific. Prea multe avertismente de „Fii atent!” şi „Ai grijă!” îi poate determina pe unii copii să evite riscurile și să nu mai încerce lucruri noi. În loc de „Fii atent!”, mai bine nu spuneţi nimic sau oferiţi informații, cum ar fi: „Ești aproape de margine” – „Uită-te în jos, la picioare” – „E cineva în spatele tău” sau puneţi o întrebare simplă: „Te simți în siguranță?”. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

Vorbind despre greutăţile în atingerea măiestriei, dr. Laura Markham atrăgea atenţia că anxietatea părinţilor este cel mai mare obstacol. Crezând că le facem un bine, le transmitem copiilor indirect mesajul că nu avem încredere în ei şi nu îi simţim suficient de capabili. În scurt timp, vor ajunge să nu se mai creadă în stare, ştirbindu-le astfel şi încrederea în sine. În schimb, am putea să ne concentrăm asupra noastră şi să înţelegem de unde vin propriile temeri. Atunci când nu sunt în pericol imediat ei sau cei din jur, îi putem lăsa pe copii să descopere de ce sunt în stare.

Dacă un copil vă depășește toleranța în privinţa siguranței, spuneţi-i: „Este sarcina mea să am grijă de tine” și opriţi-l. Stabiliţi dinainte dacă veți lăsa copilul să ia propriile decizii când vine vorba de siguranță. Întrebați-vă: „Situația este suficient de sigură? Sunt dispus să îl las să rişte o cădere uşoară sau un genunchi julit?” Uneori, răspunsul este un „Nu” cert (de exemplu, un zid de căţărare înalt de zece metri cu beton dedesubt). În general, țineți-vă în frâu nevoia de a proteja copilul. Întrebaţi-vă: „Ce-ar putea păţi?” Lăsaţi-l să-și asume câteva riscuri și julituri. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

Copiii au nevoie şi de riscuri, când vine vorba de învăţare. Corpul lor se schimbă mereu şi e important să descopere singuri unde le sunt limitele. Dacă sărim de fiecare dată în ajutorul lor, înseamnă să îi facem dependenţi de noi. Independenţa presupune să îi ajutăm să se descurce singuri, fără a face nimic în plus pentru ei, decât ceea ce e strict necesar. Din păcate, este o lecţie pe care, ca adulţi, trebuie să ne-o reamintim mereu.

Nu salvaţi copiii. Nu-i coborâţi din copac. E tipic pentru copii să se caţere dincolo de abilitatea lor de a se descurca, cerându-vă apoi ajutorul, dar nu încurajaţi acest obicei. […] Aceasta e o lecţie timpurie despre asumarea adecvată a riscurilor. Mergeţi să le staţi alături dacă s-au blocat. Liniştiţi-i şi îndrumaţi-i cu vocea blândă. […] Metoda aceasta promovează conştientizarea corporală şi îi ajută pe copii să înveţe propriile limite şi să devină parteneri ai propriei siguranţe. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

A ne face griji este modul minţii noastre de a ne proteja. Dar în felul acesta, ne programăm în mod negativ subconştinentul, care crede ceea ce îi spunem. Gândurile pline de griji ne dau sentimente de teamă şi stres, care ne împiedică să fim părinţii liniştiţi de care copiii noştri au nevoie. Din păcate, le comunicăm trăirile noastre, astfel încât lor le e tot mai greu să exploreze în voie, simţindu-ne anxietatea.

Dr. Laura Markham recomandă să ne înfrângem dorinţa de a reacţiona cu ajutorul câtorva paşi simpli. Conştientizând momentul când începem să ne facem griji este primul pas. Ne putem linişti apoi, rostind o frază de încurajare pe post de mantră. Imaginându-ne cum totul se termină cu bine ne ajută să ne reprogramăm subconştientul. Acţionând apoi pentru a ne asigura că imaginea mentală devine realitate încheie întreg procesul. Repetând paşii de fiecare dată când devenim anxioşi, ne putem transforma reacţiile şi ne putem bucura alături de cei mici de aventura copilăriei.

Când îi spunem copilului „Ai grijă!”, nu transmitem mesajul că ne pasă, deşi asta este ceea ce simţim, ci mesajul că lumea este un loc nesigur şi că nu avem încredere în copilul nostru că se va descurca în ea. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Dacă simţim că trebuie totuşi să spunem ceva, cel mai bine ar fi să reformulăm. Mi-au plăcut sugestiile din lista aceasta, care îi ajută pe copii să conştientizeze riscurile. În plus, sunt moduri utile de a-i ajuta să îşi rezolve singuri problemele. „Foloseşte ambele mâini!”, „Te simţi în siguranţă pe piatra aceea?”, „Ai observat ce alunecoasă e iarba?” sau „Cum o să cobori din copac?” sunt câteva variante. Noi folosim deja, în discuţiile cu copiii, şi multe dintre variantele propuse aici.

Acel „Las’ că trece!” cu care ne liniştea Tudor acum mai bine de un an i-l vom transmite şi Terezei. I-am învăţat deja că genunchii juliţi înseamnă copilărie fericită. Rămâne să ne convingem mai temeinic şi noi, adulţii, că riscurile cu măsură sunt importante pentru o dezvoltare sănătoasă.

(Photo by Jeremiah Lawrence on Unsplash)

20 octombrie 2019
Bruce Lee – recenzia cărţii – Oameni mici, visuri mari

Lucian se uită cu mare plăcere la filmele cu arte marţiale. Desigur, Bruce Lee este unul dintre preferaţii lui, când vine vorba de astfel de filme. Văzând cartea despre viaţa lui, în seria Oameni mici, visuri mari, abia am aşteptat să o citesc. Din fericire, cu ajutorul celor de la NetGalley, am reuşit să o văd înainte de a fi publicată. Mi se pare a fi o carte potrivită pentru copiii de până la şase ani. Neavând mult text, ar putea fi interesantă şi pentru cei din clasele primare, care vor să citească singuri în limba engleză.

Eu îl cunoşteam pe Bruce Lee drept cel mai faimos actor american de origine asiatică. Dar, citind cartea despre viaţa lui, am descoperit şi omul din spatele imaginii de pe ecran. Am regăsit un tânăr cu un bogat bagaj de cunoştinţe şi abilităţi, care a reuşit să răzbată în viaţă. A trecut peste prejudecăţi, muncind intens şi căutând mereu să aducă ceva nou în domeniul său. A creat un stil propriu de lupte, care îmbina tot ceea ce studiase până atunci. Şi-a urmat visul, luând lecţii de la maeştri în domeniul artelor marţiale. Nu s-a ferit să predea lecţii de cha-cha, pentru a trece Oceanul înspre America şi a studiat filosofia, în timp ce preda arte marţiale.

Singurul minus al acestei cărţi a fost pentru mine etichetarea lui drept elev leneş. Suntem atât de obişnuiţi, ca adulţi, să îi etichetăm pe cei din jurul nostru! Or, comportamentul este, de fapt, un mod de comunicare. De aceea, folosirea etichetelor nu este benefică, pentru că nu îl îmbunătăţeşte cu nimic. Dimpotrivă, îi spune copilului părerea noastră despre el, şi, în timp, îl poate determina să gândească la fel despre sine însuşi.

Un elev etichetat drept leneş ar putea fi doar obosit sau copleşit de emoţii puternice sau insuficient atras înspre ceea ce i se predă. Etichetarea îl poate determina să gândească astfel despre el. În timp, va deveni „leneş” nu doar în privinţa învăţatului, ci şi a altor aspecte din viaţa lui. În fond, dacă deja îl vedem aşa, de ce ar încerca să ne convingă de contrariu? Părerea mea este că astfel de etichetări ar trebui să lipsească din cărţile pentru copii. Cu atât mai mult, cu cât Bruce Lee era pasionat de ceea ce făcea, excelând în tot ceea ce-şi propunea.

Cred că mai ales cărţile pentru copii ar trebui să inspire. O carte bună este cea la al cărei subiect te gândeşti şi după ce ai terminat-o. Cartea despre viaţa lui Bruce Lee mi se pare a fi astfel doar într-o anumită măsură. Rămâne una din cărţile bune din seria Oameni mici, visuri mari, dar nu este printre preferatele mele. Sunt curioasă cum vor reacţiona şi băieţii familiei, citind-o. Voi afla probabil în curând, când ne vom completa biblioteca cu alte câteva cărţi din această minunată serie. Pentru că, sunt sigură, Lucian va insista ca şi cea despre viaţa lui Bruce Lee să se afle printre ele.

Şi având încredere în sine, fără să se dea bătut vreodată, micul Bruce a devenit un erou pentru toată lumea, dar şi persoana care a visat dintotdeauna să fie. (Maria Isabel Sánchez Vegara, Bruce Lee)

Bruce Lee – coperta cărţii

12 august 2019
Triunghiul Pikler

Înainte ca Tudor să împlinească un an şi jumătate, am vrut să îi cumpăr triunghiul Pikler. Îl văzusem menţionat adesea în articole şi mi s-a părut o activitate interesantă de făcut în casă. Termenul de livrare era de aproape cinci luni, însă, aşa că am renunţat. Dar gândul mi-a rămas la el, mai ales când am început să o văd pe Tereza căţărându-se pe orice masă şi scaun îi ieşeau în cale.

Aşadar, după doi ani, le-am comandat copiilor triunghiul Pikler. Îl au deja de câteva luni bune şi îl folosesc aproape zilnic. Deşi i-am învăţat pe copii că ieşim afară pe orice vreme, tot nu putem petrece atâtea ore ca într-o zi senină. Triunghiul Pikler este, în acele zile, cu atât mai mult folosit.

Săptămâna aceasta, instruită atent de Tudor, Tereza a învăţat să treacă de pe o parte pe alta a triunghiului. Este atât de încântată de noua mişcare învăţată, încât atunci când suntem în casă face asta aproape continuu. La început, stăteam lângă ea, fără să o ating, pregătită să o prind. După ce am văzut cât de atent se mişcă, am păstrat o distanţă ceva mai mare. Am observat adesea că cei mici, dacă nu se simt siguri pe ei, renunţă la a face mişcarea iniţială. Observ asta la Tereza chiar şi atunci când coboară scările. Dacă nu e sigură pe ea, le coboară în şezut sau ne cere să îi dăm mâna.

Copiii au nevoie de multe ocazii pentru mişcare. Graţia despre care vorbea Maria Montessori o pot dobândi doar exersând. În ultimele decenii, teama pentru siguranţa copiilor i-a determinat pe părinţi să creeze locuri de joacă cât mai sigure posibil. Dar pentru o dezvoltare completă, copiii au nevoie şi de riscuri.

Heather Shumaker este autoarea cărţii It’s OK to Go Up the Slide. Ea citează cercetări care demonstrează că urcatul invers pe tobogan este, de fapt, modul copiilor de a căuta riscuri şi provocări în parcurile atât de sigure ale zilelor noastre. Dar copiii devin mai siguri tocmai când îşi folosesc corpul pentru a dobândi experienţă. Riscul se experimentează, nu se învaţă de la altcineva.

Corpul copilului se schimbă în mod constant, aşadar copiii sunt dornici să experimenteze noul model și să vadă ce poate face. Atunci când își folosesc trupurile și își testează propriile limite, copiii devin conştienţi de corpul lor și de acele limite. De asemenea, câștigă dexteritate, echilibru și putere. Acordându-le copiilor şansa de a-şi asuma riscuri îi facem parteneri ai propriei lor siguranțe. (Heather Shumaker, It’s OK to Go Up the Slide)

Ieri dimineaţă, Tudor fixase rampa de la triunghiul Pikler pe cea mai înaltă treaptă a acestuia. Spre uimirea mea, Tereza a început să o urce. După ce a ajuns în vârf, s-a întors cu faţa, pentru a o coborî, ca pe tobogan. Spre finalul rampei, s-a ridicat chiar în picioare şi a coborât aşa. A repetat exerciţiul acesta, cu bucurie, de nenumărate ori. Aflată în plină perioadă a efortului maxim, triunghiul Pikler îi oferă ocazii bune pentru a consuma cât mai multă energie. În plus, pentru copiii mici, nevoia de mişcare şi de ordine sunt la fel de importante precum cea de aer sau de mâncare.

Mişcarea corectă este o abilitate înnăscută nu numai a animalelor, ci și a oamenilor, inclusiv a orăşenilor. Dacă oferim suficient spațiu și posibilități pentru mișcare liberă, atunci copiii se vor mișca la fel de bine precum animalele: cu îndemânare, uşor, cu siguranţă şi naturaleţe. (Emmi Pikler, Peaceful Babies, Contented Mothers)

Despre dr. Emmi Pikler, pediatra maghiară care a gândit acest triunghi, am auzit pentru prima dată la Janet Lansbury. Dr. Pikler milita pentru a-i lăsa pe copii să se mişte liber. Eleva ei, Magda Gerber, i-a preluat ideile şi a dezvoltat în SUA organizaţia RIE (Resources for Infants Educarers), a cărei activă promotoare este Janet Lansbury. Datorită ei, ne-am oprit din a-l mai ajuta pe Tudor să stea în fund, când era mic. Tot datorită articolelor sale, pe Tereza am lăsat-o să descopere singură toate mişcările, inclusiv întoarcerea de pe o parte pe alta, statul în fund, ridicatul şi mersul în picioare.

Învăţând, în timpul dezvoltării motorii, să se întoarcă pe burtă, să se răsucească, să se târâie, să stea în fund şi să meargă, [copilul] nu învaţă doar aceste mișcări, ci și cum să înveţe. Învață să facă ceva de unul singur, să fie interesat să încerce, să experimenteze. Învață să învingă dificultățile. Ajunge să cunoască bucuria și satisfacția date de acest succes, ca rezultat al răbdării și perseverenţei sale. (Emmi Pikler, Peaceful Babies, Contented Mothers)

Pentru Tudor, triunghiul Pikler devine şi cort de odihnă sau visare. Când se satură de căţărat, ia o pătură şi o aşază peste triunghi. Ajutat apoi de Tereza, duce şi nişte perne înăuntru, împreună cu vreo maşină sau vreun animal de pluş. Când vor, mă aşez şi eu alături de cortul lor, pentru spus poveşti sau citit dintr-o carte.

Pentru individ nu este important să se poată mişca oriunde şi în orice sens, ci să dobândească un deplin control asupra organelor lui motrice. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

8 iunie 2019
Activităţile Terezei

Tereza a trecut deja de optsprezece luni. Activităţile ei din timpul zilei pot fi grupate în câteva categorii. E vorba de cele legate de îngrijirea personală şi a mediului, de activităţile de coordonare mână-ochi, de cele de mişcare, lectură şi dezvoltarea limbajului, muzică şi artă sau lucru manual.

În privinţa îngrijirii personale, independenţă este cuvântul de ordine pentru noi. Tereza a început să arate un interes crescând pentru a se îmbrăca sau a se dezbrăca. O încurajăm să facă asta cât mai des, dându-i haine lejere, schimbând-o în picioare sau ţinând-o în braţe, cu spatele la noi, ca şi cum s-ar îmbrăca singură. Pentru spălatul pe dinţi, facem cu rândul, mai întâi noi, apoi ea. Tudor îi spune uneori textul pe care l-am născocit când era mai mic. „Circular pe molari, de sus în jos pe incisivi şi pe canini.” De mâncat, mănâncă singură de la început, acum aproape fără să mai facă deloc mizerie. Foloseşte deja cuţitul ondulat, pentru a-şi tăia fructe sau legume, uneori chiar bucăţi de brânză.

Copiii care se simt respectaţi şi capabili sunt mult mai sănătoşi din punct de vedere emoţional decât copiii cărora li se oferă totul de-a gata. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

Tereza a început să ajute şi ea la strânsul mesei, punând vesela şi tacâmurile în maşina de spălat. Îşi scoate singură bolul pentru mâncare din sertar, ba chiar a început să îşi toarne singură şi apa, din carafă. Îl imită cu plăcere pe Tudor când vine vorba de măturat sau udat florile şi legumele din grădină. Salută cu energie oamenii pe stradă, chiar dacă ei nu sunt atenţi sau nu îi răspund întotdeauna cu aceeaşi bunăvoinţă. Bineînţeles, nu uită să îi facă tai-tai câinelui din vecini, la plecare, după vizita zilnică de la gard. Seara, în drumul spre pat, se opreşte în uşa băii, pentru a-l saluta pe Tudor, care se spală în văniţă.

Aflată în plină perioadă a efortului maxim, mişcarea este acum la fel de importantă ca aerul, mâncarea sau ordinea. Merge, aleargă, se urcă pe fiecare scaun, uneori şi pe mese sau chiar pe pervazul ferestrei. Treptele sunt bucuria ei, iar în parc, pe lângă preferinţa pentru hintă, toboganul a ajuns la loc de cinste. Mersul cu bicicleta fără pedale este obligatoriu, de câte ori ieşim în curte. Din fericire, odată cu venirea primăverii, petrecem uneori şi câte cinci sau şase ore afară. Şi, la fel ca pentru Tudor când era mai mic, orice rampă este bun prilej de urcare. În plimbările noastre, am trecut adesea de douăzeci, numărând de câte ori alege să urce pe rampa magazinului din colţ.

Un alt tip de efort către care copiii se simt atraşi este acela de a urca scările. Când facem noi această activitate avem un motiv anume, dar copilul o face fără nici un motiv. Atunci când a ajuns în vârf, el nu este mulţumit şi coboară ca să urce din nou şi, astfel, îşi completează ciclul de mai multe ori. Toboganele […] servesc foarte bine acestui scop; dar pentru copilaş nu alunecatul contează, ci urcatul, bucuria de a face efort. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Pentru muzică, are tava cu pseudo-instrumente muzicale, pe care le rotim mereu. În ea punem, de obicei, xilofon, tobă, clopoţei, maracas, tamburină sau trianglu. Cântă şi la pian, mai ales după ce-l vede pe Tudor sau pe vreun alt elev de-al mamei. În zilele liniştite, când suntem odihniţi, are la îndemână chiar şi muzicuţa, în care suflă des şi cu putere. În ultima vreme, dansează şi cântă de câteva ori pe zi. Dimineaţa, la trezire, dă drumul casetofonului din cameră şi îl invită pe Tudor la dans. În rest, ascultă cu mare atenţie toate cântecelele pe care le cântăm împreună. Preferatele ei de acum sunt Cucule, pasăre sură şi Vai, săracul pui de cuc!

Pe lângă plastilină, Terezei îi place să picteze la şevalet sau să deseneze cu creioanele colorate. Pentru a o ajuta să înveţe să ţină corect în mână creionul, i-am dat până acum doar cele de tipul Crayon Rocks. Întrucât încă le mai duce la gură, probabil datorită formei şi culorilor atractive, încă nu i le lăsăm la îndemână. În plus, am încercat să pun cât mai multe opere de artă la nivelul copiilor, să le admire în linişte. Până acum, însă, am reuşit să fac asta doar parţial, întrucât după un timp, Tereza reuşeşte să desprindă de pe perete ramele. Când mai creşte, am pregătite diverse imagini pentru înrămat, la care o să mai adaug copii după tablouri cunoscute.

La cursul lui Simone Davies am învăţat să limităm numărul de activităţi şi jucării oferite la un moment dat copilului. Explicaţia este simplă: cu cât sunt mai puţine, cu atât copilul se concentrează mai mult asupra lor. În plus, reuşeşte să păstreze mai uşor ordinea şi, nu în ultimul rând, îşi dezvoltă mai mult imaginaţia. Când sunt prea multe activităţi, copilul trece de la una la alta, nu stăruie suficient asupra niciuneia şi e chiar mai agitat. Îi e dificil să aleagă cu ce anume să lucreze, la fel cum nouă ne e greu să alegem, în magazin, când avem la dispoziţie acelaşi produs, de la diferiţi producători.

Recomandarea lui Simone este de a avea vreo şase activităţi de coordonare mână-ochi, care să presupună mişcări diverse ale mâinii. La fel ca pentru restul activităţilor, acestea pot fi rotite după ce copilul nu mai lucrează cu ele. Astfel, pe raftul de activităţi, avem de obicei o activitate de înşiruit, una de introdus în diferite fante obiecte diverse, un coş pentru deschis-închis sau nişte căni de stivuit. Am început de curând să îi pun şi un puzzle, simplu, cu trei, cel mult patru piese, pentru început. I-am mai pus pe raft şi diverse suporturi cu discuri, acum avându-l pe cel cu trei tije de culori diferite şi câte trei discuri în culorile tijelor.

Pentru dezvoltarea limbajului, pe lângă ce are pe rafturile ei cu cărţi, are acces uneori şi la cărţile din biblioteca lui Tudor. În perioada aceasta, o surprind mereu uitându-se la albumul nostru de nuntă, arătând înspre cei pe care îi recunoaşte sau în cărţile din seria Wimmelbuch. Pe raftul cu activităţi are diverse figurine Schleich, mai ales cu animale domestice. În curând o să îi dau şi cardurile corespunzătoare, pentru a asocia obiectul cu imaginea. Am ezitat să fac asta până acum întrucât până de curând îndoia cardurile, atunci când Tudor lucra cu ele şi ajungeau la ea în mână.

La Tudor, am implementat destul de devreme regula „pui mai intâi la loc activitatea cu care lucrezi şi apoi iei o alta de pe raft”. Nu am reuşit mereu să o respectăm, dar în timp am văzut că l-a ajutat să lucreze mai ordonat şi să pună aproape întotdeauna la loc fiecare activitate. Fiind însă puţine activităţi la îndemână, chiar atunci când nu se întâmplă aşa, restaurăm ordinea în cel mult cinci minute. La Tereza încă punem noi la loc, aşteptând ca, în timp, să înceapă să ne urmeze exemplul.

Cei mici absorb şi reţin fiecare nuanţă a mediului în care au trăit în primii ani. Scopul vostru este să concepeţi activităţi care să capteze interesul copilului şi să-i creaţi un ambient armonios şi frumos. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

Pentru multe dintre activităţile pe care le pregătesc copiilor mă inspir din lista lui Simone. Aceasta oferă idei pentru fiecare dintre categoriile enumerate mai sus, dar chiar şi pentru altele, potrivite copiilor de până la şase ani.

Vom avea grijă să-i oferim [copilului] ceea ce îi trebuie. Acum trebuie să ştim să ne stăpânim, să ne retragem deoparte şi să-l observăm, să-l urmărim chiar de la o anumită distanţă, fără să-l obosim cu intervenţia noastră, dar şi fără să-l abandonăm. Îl vom vedea aproape întotdeauna liniştit, mulţumit de el însuşi, ocupat cu o treabă care pare serioasă. Ce ne rămâne nouă de făcut altceva decât să-l observăm? (Maria Montessori, Copilul în familie)

(Photo by Susana Coutinho on Unsplash)

5 mai 2019
Linişte

Uneori, cu cât e mai obosit, cu atât Tudor vorbeşte mai mult. După somn sau în timpul unei activităţi în care e foarte concentrat, e mai degrabă tăcut. În unele momente de euforie lingvistică, însă, când ne simţim copleşiţi, îi propunem să facem linişte, jucând jocul mut. Această activitate, gândită de Maria Montessori, a fost preluată în aproape toate grădiniţele din lume, întocmai ca mobilierul mic propus de ea.

Jocul tăcerii îi ajută pe copii să dezvolte un grad mai ridicat de auto-disciplină, precum şi o percepţie mai acută a sunetelor din jurul lor, sunete pe care majoritatea oamenilor nu le mai bagă în seamă.

La această activitate, captaţi atenţia copiilor, fie sunând dintr-un clopoţel, fie făcând un semn cu mâna care să le dea de înţeles că începe jocul „tăcerii”. Copiii trebuie să înceteze orice activitate, să se aşeze, să închidă ochii şi să încerce să stea perfect nemişcaţi. Provocaţi-i să rămână aşa până când le veţi şopti numele. Când un copil îşi aude numele rostit în şoaptă, se va ridica şi va veni alături de voi. Puteţi diversifica jocul tăcerii învăţându-i, în acelaşi timp, pe copii cum să se mişte repede şi cu atenţie, provocându-i să ducă un clopoţel dintr-o parte în alta a camerei fără să îl facă să sune. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

Noi folosim diferite variante ale jocului, în funcţie de situaţie. Uneori, facem un exerciţiu, să vedem cine reuşeşte să tacă cel mai mult timp. Alteori, încercăm să ne mişcăm fără să scoatem niciun sunet. Sau vorbim unul cu celălalt, mimând şi mişcând doar buzele, fără zgomot. În ultima vreme, îmi place să stăm afară, în linişte şi să spunem ce sunete auzim. Tereza reacţionează la „cra-cra”, adică orice pasăre sau la „bum-bum”, maşinile care trec pe stradă. Tudor e mai exact: „aud un guguştiuc, a trecut un tractor, asta e o ambulanţă”.

Intrată în prima grădiniţă înfiinţată de ea cu un bebeluş adormit în braţe, Maria Montessori le-a atras atenţia copiilor asupra micuţului. Felul în care descrie cum a făcut acest lucru este, în sine, o lecţie despre captarea interesului copiilor faţă de un subiect. Când le prezentăm copiilor o activitate nouă, e important să le stârnim interesul faţă de ce vor învăţa. Dacă sunt pregătiţi pentru lecţia respectivă, vor continua explorarea cu mult elan, adesea de unii singuri.

Tăcerea micuţei făpturi m-a frapat şi am dorit să le împărtăşesc celorlalţi copii sentimentul meu.

-Vedeţi, am spus, nu scoate niciun sunet.

Şi apoi am adăugat în glumă:

-Uitaţi-vă ce liniştit stă… Niciunul dintre voi n-ar putea să stea aşa de cuminte şi liniştit.

Spre marea mea uimire, am văzut o tensiune extraordinară la copiii care mă urmăreau cu privirile. Parcă stăteau atârnaţi de buzele mele şi resimţeau profund ceea ce le spusesem.

-Şi respiraţia lui, am continuat, este aşa de liniştită. Niciunul dintre voi nu poate să respire aşa ca el, fără să facă niciun zgomot…

Copiii, surprinşi şi nemişcaţi, îşi ţineau respiraţia. În acel moment s-a lăsat o linişte extraordinară. […] Treptat, în acea linişte impresionantă au început să se audă până şi cele mai mici zgomote, o picătură de apă căzând în depărtare, ciripitul unei păsări. Incidentul a stat la originea exerciţiului liniştii. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Activitatea aceasta a fost iniţial făcută de Maria Montessori pentru a testa acuitatea auditivă a copiilor. Dar exerciţiul a fost o revelaţie şi din alte puncte de vedere. A fost o lecţie despre răbdare, motivaţie intrinsecă şi perfecţionarea abilităţilor de mişcare. Pe lângă rafinarea simţului auditiv, exerciţiul le dezvoltă copiilor voinţa şi „spiritul social”, cum îl numeşte dr. Montessori. E nevoie ca toţi să tacă, pentru a fi linişte deplină, altfel exerciţiul nu se poate face.

Profitând de liniştea care se lăsa în clasă în timpul exerciţiului, Maria a început să strige şoptit numele fiecăruia. Astfel, îl chema pe fiecare copil să vină lângă ea. Cu patruzeci de copii în clasă, timpul necesar pentru întreg exerciţiul era destul de lung. Dar ei dădeau dovadă de o răbdare care nu se credea a fi posibilă la copii atât de mici.

Pentru a le recompensa răbdarea, Maria Montessori le-a adus bomboane. Reacţia copiilor a uimit-o, însă.

Dar copiii au refuzat bomboanele! Parcă spuneau: „Nu ne strica bucuria acestei experienţe, suntem plini de încântarea spiritului, nu ne distrage atenţia!”. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

În grădiniţele Montessori nu se folosesc pedepse sau recompense. Exerciţiul liniştii este cel de la care a pornit această descoperire, testată ulterior în diverse ocazii de Maria Montessori. Motivaţia internă, lăsată să se manifeste, este suficient de puternică, copiii nu au nevoie de stimuli externi pentru a învăţa.

Fiind nevoiţi să se mişte fără a face zgomot, copiii au învăţat să îşi perfecţioneze această abilitate. În plus, au învăţat să mişte scaunele încet, în linişte.

Mai târziu am înţeles clar că orice exerciţiu de mişcare care este pasibil de control prin eroare, aşa cum este în acest caz prin zgomote într-o atmosferă de linişte, îi ajută pe copii să-şi perfecţioneze abilităţile; repetarea exerciţiului poate conduce la o acţiune de instruire atât de subtilă, încât ar fi imposibil de obţinut printr-un proces obişnuit de predare-învăţare. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

În zilele noastre, când copiii sunt expuşi prea multor stimuli senzoriali, jocul acesta oferă o deconectare atât de necesară. În plus, am învăţat să apreciez momentele de linişte alături de copii. Mă revigorează uneori la fel ca un pui de somn în miezul zilei.

(Photo by Peter Oslanec on Unsplash)

7 aprilie 2019
În ritmul copilului

Plimbarea cu copiii este mai mereu o plăcere pentru mine. Săptămâna trecută, timp de o oră, am străbătut alături de ei distanţa dintre patru sau cinci case. Ne-am oprit, ne-am întors, s-au urcat pe gardul din vecini, au sărit în bălţi. Am mers mereu în ritmul şi pe traseul stabilit de ei. Am povestit cu vecina, pe care Tudor a zărit-o în curte şi a strigat-o, ne-am uitat după pisici şi căţei. Afară ningea uşor, dar nu era destul de frig cât să se şi depună zăpada.

La întoarcere, am făcut şi oprirea de rigoare acasă la bunica-străbunica. Am revenit la timp pentru a modela aluatul de pizza, care dospise bine în timpul plimbării noastre.

Am citit unul dintre pasajele mele preferate din Maria Montessori înainte ca Tudor să umble. M-a ajutat foarte mult în plimbările noastre de atunci încolo, pentru că m-a învăţat să-mi resetez aşteptările. Adesea, spune ea, adulţii se aşteaptă ca cei mici să meargă în ritmul lor. Când nu se întâmplă aşa, cred că sunt obosiţi şi îi iau în braţe, spre a ajunge mai repede la destinaţie.

Acesta este un lucru la fel de absurd cum ar fi acela de a merge la plimbare alături de un cal şi să ai pretenţia să ţii pasul cu el. Cel din urmă, văzând că respirăm greu, va spune atunci (aşa cum noi spunem copilului) „Nu e bine. Sari în spatele meu şi vom ajunge acolo împreună”. Dar copilul nu încearcă “să ajungă acolo”. Tot ce vrea el este să meargă. Şi deoarece picioarele lui sunt mai scurte decât ale noastre, nu trebuie să încercăm să-l facem să ţină pasul cu noi. Noi suntem cei care trebuie să meargă în ritmul lui. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Am renunţat la folosirea căruciorului când Tudor a împlinit un an. Îl folosisem foarte rar şi înainte, preferând să îl purtăm în marsupiu. La fel am procedat şi cu Tereza. În rarele ocazii când a trebuit să mergem în ritm alert, ei fiind prea mici, i-am purtat în marsupiu. În rest, am mers în ritmul şi pe traseul ales de ei. Cel mai interesant pentru mine a fost că astfel mi-am cunoscut mai bine vecinii. Oameni pe care înainte nici nu îi văzusem sau pe care doar îi salutam, au devenit prezenţe zilnice în viaţa noastră. Am descoperit locuri din apropiere cărora înainte nu le acordasem deloc importanţă, fiind prea grăbită să merg spre serviciu sau să ajung, în sfârşit, înapoi acasă. Şi, bineînţeles, am învăţat numele, rasa şi vârsta tuturor câinilor din apropierea casei noastre.

Copilul nu merge numai cu picioarele, ci şi cu ochii. Ceea ce-l îndeamnă sunt lucrurile interesante pe care le vede. […] Plimbările sale sunt întrerupte de perioade de odihnă şi, în acelaşi timp, pline de descoperiri interesante. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Discutând despre importanţa mersului, dr. Montessori compară copilul cu un explorator. De aceea, recomandarea este de a-l pregăti cât mai bine să descopere lumea înconjurătoare. Informaţiile despre culori, caracteristicile plantelor, detalii despre animalele şi păsările din zonă, toate îl vor face să privească fascinat lumea din jur.

Cu cât copiii ştiu mai mult, cu atât vor vedea mai mult, şi cu atât vor merge mai departe. Pentru a explora, e nevoie de curiozitate intelectuală deplină şi este sarcina noastră să i-o formăm. Mersul este un exerciţiu complet prin el însuşi. […] Puţin câte puţin, pe măsură ce cunoaşterea omului se dezvoltă, interesele sale intelectuale se lărgesc, iar odată cu acestea se extind şi activităţile corpului său. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

La partea despre măiestrie din cursul dr. Laura Markham, mi-a atras atenţia un exemplu. O profesoară Montessori i-a spus despre copiii de trei ani din SUA care nu mai ştiu să meargă pe teren denivelat. Întrebând de ce nu, profesoara a răspuns prompt: „Pentru că nu-i lăsăm să încerce!” De altfel, conform dr. Laura Markham, anxietatea părinţilor este cel mai mare obstacol în calea copiilor de a obţine măiestria. Deşi doresc ce e mai bine pentru copiii lor, teama este cea care îi face pe părinţi să intervină mereu, împiedicând astfel învăţarea. Anxietatea ne face să îi protejăm exagerat, să nu-i lăsăm să facă greşeli sau să folosim pedepse sau recompense, când suntem nemulţumiţi de stadiul dezvoltării lor.

Când e lăsat să încerce, chiar cu riscul de a cădea, copilul învaţă să meargă şi pe teren denivelat. Când e lăsat să meargă în ritmul lui, chiar dacă se poticneşte, copilul învaţă să umble mult şi cu plăcere. Când e lăsat să se caţere, copilul învaţă să aibă încredere în el şi în propriile forţe. Când e lăsat să se dezvolte în ritm propriu, copilul se simte împlinit şi învaţă cu pasiune.

Când îţi muşti buzele de emoţie în timp ce copilul se caţără pe o structură de la locul de joacă te poate face să te simţi mai bine, însă ştirbeşte încrederea copilului tău. Roagă-l pur şi simplu să fie atent, după care stai cu ochii pe el. Respiră, zâmbeşte şi exclamă: „Uimitor, ia uită-te la tine!”. Dacă se întâmplă să cadă, eşti acolo să îl prinzi – ceea ce este, până la urmă, ceea ce l-a încurajat să încerce. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea)

La rândul său, dr. Montessori accentua mereu importanţa mişcării în învăţare. În toate clasele Montessori, copiii se pot plimba nestingheriţi, luându-şi activităţi de pe raft, lucrând pe covoraş sau la măsuţă, punându-le înapoi.

Dezvoltarea mentală şi cea spirituală pot şi trebuie să fie ajutate de mişcare, căci fără aceasta nu există progres, nici sănătate mentală. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Acum o sută de ani, Maria Montessori încuraja părinţii să îşi lase copiii să se mişte, spre a se dezvolta armonios. Din nou, găsesc scrierile ei atât de actuale!

Drumul educaţiei ar trebui să urmeze drumul evoluţiei, a merge şi a te bucura de orizonturi tot mai largi. În felul acesta, viaţa copilului devine tot mai bogată. A face din acest principiu o parte a educaţiei este foarte important în zilele noastre, când oamenii merg mai puţin pe jos, folosind tot felul de vehicule pentru transport. Nu este un lucru bun să împărţim viaţa în două: folosim membrele pentru jocuri, iar capul pentru cărţi. Viaţa ar trebui să fie un întreg unitar, în special în primii ani, când copilul se formează în conformitate cu legile creşterii sale. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

[Photo by Marjorie Bertrand on Unsplash]

31 ianuarie 2019
Mersul pe linie

Între trei şi şase ani, copiii din grădiniţele Montessori exersează mersul pe linie. Desenată pe jos, linia este, de obicei, elipsoidală. Mersul pe linie este unul dintre primele exerciţii de viaţă practică. La fel ca multe dintre activităţile Montessori, şi aceasta a fost creată pe baza observării copiilor. Exemplul dat de E. M. Standing pentru a demonstra capacitatea extraordinară a Mariei Montessori de a găsi legi ascunse în situaţii aparent nesemnificative şi de a aplica principii universale celor mai mici detalii practice este tocmai acest exerciţiu.

Ea a observat, la fel ca toată lumea, că celor mici le place să meargă de-a lungul unei linii pe trotuar. Dar doar ea a văzut în această caracteristică semnificaţia sa psihologică. Şi-a dat seama că e legată de dificultatea mai mare pe care o au copiii, spre deosebire de adulţi, în a-şi păstra echilibrul, din cauza capului lor proporţional mai mare. Aşa că, urmând natura, ca întotdeauna, a inventat aceste „exerciţii de echilibru” care sunt o parte fermecătoare a rutinei zilnice din fiecare grădiniţă Montessori. (E. M. Standing, Maria Montessori. Her Life and Work)

Lui Tudor am încercat să îi arăt mersul pe linie cu puţin înainte de a împlini trei ani. Nu a fost foarte interesat, aşa că am renunţat atunci şi am căutat mai multe informaţii despre aceste exerciţii. Şi am înţeles, ceva mai târziu, că nu găsisem un punct de interes pentru activitate. Cu alte cuvinte, pentru a-i stârni să repete şi astfel să stăpânească ceea ce le arătăm, e important să găsim scânteia care îi atrage pe copii înspre activitatea respectivă. La început, în cazul mersului pe linie, punctul de interes este în demonstrarea felului în care punem călcâiul lipit de vârful celuilalt picior, la fel ca acrobatul care merge pe sfoară. Imediat ce am mers aşa, încet, cu multă concentrare, Tudor a început să mă imite. A devenit, astfel, una dintre activităţile pe care le face zilnic.

În grădiniţele Montessori, linia este permanent vizibilă, desenată direct pe podea. Acasă, noi am pus mai întâi un fular nefolosit pe jos, pentru a fi ceva mai lat decât piciorul lui Tudor. După ce a mers suficient de bine pe el, fără să se grăbească sau să calce pe lângă, am trecut la râu. Pe lângă plăcerea de a forma singur râul, în forme diverse, Tudor e foarte interesat de păstrarea echilibrului. Încă nu reuşeşte de fiecare dată să meargă fără să pună piciorul jos, dar perseverează. Dacă nu am fi primit râul acesta, am fi făcut noi o bârnă, dintr-o placă înălţată uşor de la podea.

Echilibrul corect e dificil pentru copil din două motive: mai întâi, pentru că sistemul său muscular nu e încă perfect coordonat; şi apoi, pentru că greutatea capului şi a corpului, proporţional cu picioarele, e mult mai grea decât a adultului. În dobândirea unei ţinute graţioase, un bun echilibru e primul lucru spre care să ţintim; odată dobândit, restul va veni de la sine. (E. M. Standing, Maria Montessori. Her Life and Work)

Variaţiunile mersului pe linie sunt numeroase, apărând astfel şi noi puncte de interes pentru activitate. Copilul poate duce în mână un steag, un clopoţel, un pahar plin de apă. Sau poate purta o carte sau un coş pe cap. După un timp, poate merge pe ritm, dacă îi punem muzică în fundal, aşa cum recomandă Maria Montessori. Motivul pentru care mersul pe linie este parte a exerciţiilor de viaţă practică este şi acesta. În activităţile zilnice, copilul trebuie să ducă diverse tăvi sau recipiente, fără să verse din ele. În grădiniţele Montessori, copiii pun singuri masa şi duc vasele cu mâncare pe mese. Fără un bun echilibru şi exerciţiu în a merge drept, supa din boluri ar fi, probabil, vărsată.

Văzând că îi face o plăcere deosebită, pe Tudor îl rugăm adesea să ne aducă un pahar de apă sau o cană cu cafea. În ultima vreme, când carafa lui şi a Terezei e goală, ia cana-filtru de apă şi o duce până la masa mică, unde îşi reumple carafa. La început temători, mai ales când filtrul de doi litri era plin, ne-am dat curând seama cât e de important pentru Tudor să facă asta singur. Ce îmbinare frumoasă între nevoia de efort maxim, plăcerea de a face singur şi bucuria de a-i ajuta pe ceilalţi! Ce exerciţiu bun pentru echilibru, coordonare musculară şi concentrare!

Când au învățat în acest fel să-și stăpânească echilibrul, copiii au adus actul mersului pe jos la un standard remarcabil de perfecțiune și au dobândit, pe lângă siguranță și calm în mersul lor natural, o ţinută neobișnuit de grațioasă a trupului. (Maria Montessori, Dr. Montessori’s Own Handbook)

[Photo by Erik Witsoe on Unsplash]

17 ianuarie 2019