Învăţ Montessori

Etichetă: Mişcare

  • Zăpadă! Un vailing de zăpadă!

    Zăpadă! Un vailing de zăpadă!

    Unul dintre cele mai triste momente ale copilăriei este atunci când afară e zăpadă şi o vezi doar pe geam. De ieri, copiii tuşesc şi au febră, ceea ce înseamnă că suntem blocaţi în casă. Aşa că astăzi am adus zăpada în casă – un vailing de zăpadă! Le-a făcut o plăcere deosebită să se joace cu ea!

    Au încercat mai întâi cu mâinile goale, dar imediat le-a fost frig şi ne-au cerut mănuşile. Tereza a încercat să o şi guste, dar Tudor a oprit-o, spunându-i că e prea rece. El a făcut bulgări, ea a plimbat zăpada de pe o mănuşă pe alta. Şi au observat atenţi cum se topeşte, până a rămas doar apă.

    Zilele în care nu putem ieşi din casă sunt printre cele mai greoaie pentru noi. Copiii au aşa de multă energie, pe care o consumă greu doar între patru pereţi! Şi atunci gândim multe jocuri pline de mişcare, exerciţii care presupun efort fizic intens şi activităţi diverse făcute împreună. Mai ales cu şi pentru Tudor, facem pod din scaune, cursă cu obstacole, agăţări de o bară suspendată, mers pe râu.

    Tereza este în plină perioadă a efortului maxim. Umblă deja foarte bine, uneori chiar în pas alergător. Se caţără pe fiecare scaun, masă joasă sau pat pe care le găseşte. Dacă alături se află un scaun sau o masă ceva mai înalte, cu atât mai bine! Se urcă vioaie şi pe acelea!

    A început chiar să plimbe prin casă un scăunel, care o ajută să ajungă la rafturile mai înalte. În tot ceea ce face, se observă o concentrare deosebită şi o repetare a mişcărilor, până la perfecţiune. Iar când ieşim afară, fie că e zăpadă sau nu, umblă peste un kilometru, când mergem în ritmul ei.

    Copilul nu urmăreşte legea efortului minim, ci o lege exact contrarie. Utilizează o cantitate de energie pentru un scop nesubstanţial şi cheltuieşte nu numai energie de mişcare, ci şi energie intensă în executarea exactă a fiecărui detaliu. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori a observat la copiii sub şase ani ceea ce ea a numit perioada maximului efort. Este nevoia copilului de a repeta o activitate, aparent fără un scop concret, până când dobândeşte noua abilitate pentru care a efectuat acţiunea respectivă.

    Zilele acestea, în cazul Terezei, este urcarea pe scaun, din nou şi din nou, chiar şi imediat după ce a căzut. În cazul lui Tudor, este înnodarea oricărei panglici, de nenumărate ori, până când reuşeşte să facă funde. Acum câteva zile a ieşit în oraş pentru prima dată după ce şi-a legat singur şireturile. Avea o singură fundă la fiecare, iar încântarea de pe chipul lui era de neegalat!

    Copilul nu oboseşte prin muncă, ci devine mai puternic. Creşte prin muncă şi de aceea munca îi măreşte energiile. Nu cere niciodată să fie uşurat de munca lui, dimpotrivă, cere să fie lăsat să-şi execute sarcinile şi să le execute singur. Sarcina de a creşte este însăşi viaţa lui. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Uneori, grăbiţi, nu vrem decât să îl încălţăm repede şi să ieşim din casă! Sau să îi dăm Terezei jos scutecul, pentru a o schimba. Şi uităm să îi lăsăm să facă singuri măcar o parte! Mai nou, Tereza ne atrage atenţia, protestând vehement. Ne amintim astfel să ne întoarcem, pentru a o lăsa să aprindă ea lumina la baie sau să îşi dea jos şosetele, după ce i le trecem noi mai jos de călcâi. E, uneori, alegerea între drumul scurt, dar mai plin de hopuri sau între cel lung, dar mai lin. Cu cât ne amintim să ne oprim mai des, cu cât „pierdem” mai mult timp lăsându-i să facă singuri, cu atât mai repede vor învăţa şi ne vor „scuti” pe noi de a-i mai ajuta.

    Copilul trebuie să-şi desfăşoare munca pentru propria dezvoltare singur şi în integralitatea ei. Nimeni nu poate prelua sarcina lui, nimeni nu poate creşte în locul lui. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori spunea o decadă de rozar, înainte de a interveni în munca unui copil. Reuşea, astfel, să îşi înfrâneze instinctul de a-l ajuta, de a face ceva în locul lui. Când ne-a povestit prima dată despre Montessori, prietena mea ne-a spus că este sistemul care răspunde cel mai bine la cerinţa ardentă a copilului: „-Ajută-mă să fac singur!”.

    Copilul munceşte dintr-o nevoie interioară. Motivaţia lui este intrinsecă. Fără a-i spune cineva, învaţă singur să vorbească sau să umble. Cu cât este lăsat mai liber, într-un mediu pregătit pentru el, alături de un ghid pregătit, cu atât copilul se dezvoltă mai armonios. Maximul efort este unul dintre secretele acestei dezvoltări.

    Adultul care nu cunoaşte acest secret nu poate înţelege munca copilului. Şi, în realitate, nu a înţeles-o niciodată. De aceea l-a împiedicat întotdeauna pe copil să muncească, presupunând că ceea ce îi trebuia cel mai mult copilului ca să crească era odihna. Adultul a făcut totul în locul copilului, deoarece a fost călăuzit numai de propriile lui legi naturale ale muncii, adică legile efortului minim şi economisirii de timp. Mai rapid şi mai îndemânatic decât copilul, adultul l-a îmbrăcat şi l-a dezbrăcat, l-a spălat, l-a hrănit, l-a dus în braţe sau în cărucior, i-a aranjat mediul fără să ceară ajutorul copilului.

    Când i se acordă puţin spaţiu „în lume şi în timp”, copilul spune ca prim semn al apărării sale:

    -Eu! Vreau să fac eu singur! (Maria Montessori, Taina copilăriei)

  • Când afară plouă, plouă

    Când afară plouă, plouă

    Astăzi plouă tare afară. Înainte să am copii, nu aş fi ieşit din casă pe aşa vreme, decât în caz de extremă urgenţă. Dar am învăţat, de când s-a născut Tudor, că nu există vreme urâtă, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită. Cu atât mai mult de când am început să citesc despre Montessori, natura a devenit mediul ideal pentru explorare şi învăţare.

    După o noapte mai agitată, Tudor a fost de dimineaţă destul de obosit. A cerut tot mereu să se odihnească, a vrut să îi dau lapte, a cerut în braţe, dar nu a reuşit să adoarmă. Aşa că Lucian l-a scos afară, în ciuda ploii torenţiale. (Aţi văzut filmul despre viaţa Mariei Montessori?) Echipat cu cizmele de cauciuc şi cu haina de ploaie, a sărit fericit în bălţile din curte. Apoi şi-a luat camionul şi i-a umplut remorca de apă. S-a dat cu tricicleta (ne-am bucurat că a urcat din nou în şa), a adunat nişte iarbă din canalele de scurgere, s-a jucat cu un balon.

    Nefiind nici Tereza prea liniştită în casă, am luat-o în marsupiu, am deschis umbrela şi am ieşit afară, cu băieţii. Lucian m-a învăţat să iubesc ploaia şi mă bucur că putem transfera interesul acesta şi copiilor noştri.

    Joaca sau plimbarea în natură are multe beneficii pentru copii, dar şi pentru adulţi. Chiar dacă plouă, bate vântul, e frig sau ninge, noi ieşim afară cel puţin o oră pe zi.

    • Pe noi ne umple de energie, oricât de nedormiţi am fi. Reuşeşte să ne aducă zâmbetul pe buze, în timp ce respirăm aer curat şi ne întărim imunitatea.
    • Statul afară creşte creativitatea şi îmbunătăţeşte concentrarea, pe lângă aportul de vitamina D pe care ni-l aduc razele solare.
    • Profităm de ieşitul în natură pentru a-l încuraja pe Tudor să îşi dezvolte cât mai mult motricitatea grosieră. Ne bucurăm când se caţără, sare, aleargă, se dă cu tricicleta sau cu cartul.
    • Natura ne ajută să ne ascuţim simţurile şi îi îndemnăm adesea pe copii să asculte ciripitul păsărelelor sau vântul bătând prin frunze. De fapt, nu e de mirare că Bate vântul frunzele e unul din cântecele noastre preferate. Ne place să simţim mirosul de iarbă proaspăt tăiată, adesea chiar de către Lucian şi Tudor. Şi ce încântare e când plouă sau ninge şi picăturile de ploaie sau fulgii cad direct pe faţa copiilor!
    • Pentru la iarnă am pregătit deja trunchiul de copac pe care băieţii vor monta adăpostul păsărelelor, unde să le pună copiii de mâncare. Învaţă astfel să fie responsabili şi să protejeze păsările.
    • Tudor are propria tavă cu răsaduri şi locul lui special pentru unelte de grădinărit. Le foloseşte adesea pentru a-şi ajuta tatăl, bunica şi străbunica să lucreze în grădină. Şi toate verdeţurile, fructele şi legumele îngrijite de el sunt atât de gustoase! Lecţiile de botanică primite astfel sunt atât de plăcute!
    • Dormitul afară sau somnul profund după statul afară este foarte important pentru dezvoltarea fizică şi mentală a copiilor.
    • Noi nu am avut niciodată probleme cu pofta de mâncare a copiilor, dar astăzi chiar am crezut că nu o să ne ajungă mâncarea, aşa de bine au mâncat la prânz. Şi asta nu doar datorită faptului că de azi-dimineaţă începând mănâncă amândoi la masa joasă din bucătărie, ci şi datorită aerului curat şi mişcării făcute afară.

    Pentru idei despre cum să descoperim natura şi activităţi de făcut afară cu copiii, am folosit mai ales cartea aceasta. Potrivită pentru copiii de peste trei ani, am adaptat câteva propuneri din carte încă de când Tudor avea doi ani.

    Lăsaţi copiii liberi, încurajaţi-i; lăsaţi-i să alerge pe afară când plouă, să se descalţe când găsesc băltoace cu apă, şi când iarba de pe pajişte e umedă de rouă, lăsaţi-i să o calce cu picioarele goale; să se odihnească liniştiţi când un pom îi invită să se culce la umbra lui; să strige şi să râdă când soarele îi deşteaptă dimineaţa, aşa cum deşteaptă orice făptură vie care îşi împarte ziua între veghe şi somn. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    (Photo by Rhendi Rukmana on Unsplash)

  • Las’ că trece!

    Las’ că trece!

    Zilele trecute, Tudor a căzut cu tricicleta, şi-a spart buza şi s-a julit pe faţă. E greu să îţi vezi copilul plin de sânge, plângând tare în braţele tatălui său, speriat de ce s-a întâmplat. După ce l-am pupat, îmbrăţişat, spălat, a cerut din nou „la tata în braţe”. Spre deosebire de data trecută, acum nu l-am lăsat să aştepte nicio secundă, braţele erau larg deschise. L-am lăsat să plângă acolo cât a vrut el, l-am mângâiat amândoi, i-am spus că suntem alături de el. L-am întrebat de ce are nevoie, i-am adus apa dorită şi i-am pus lingura rece pe buza umflată.

    Am ţinut-o apoi şi pe Tereza în braţe, alături de el, să se liniştească şi ea din mirarea de a-şi vedea fratele plângând şi părinţii trişti. Şi am stat aşa toţi patru, fiecare părinte cu câte un copil în braţe. Din când în când îi spuneam lui Tudor cât de curajos se comportă sau cum s-a oprit sângerarea. Ne împărtăşeam bucuria că mâinile şi picioarele sunt nevătămate, îl întrebam cum se simte. În cele din urmă, au adormit amândoi, iar noi am rămas alături de ei. Am vorbit şoptit despre ce şi cum s-a întâmplat şi despre fricile noastre de părinţi.

    Am fost bucuroşi când, la trezire, am văzut că Tudor poate şi vrea să mănânce, deşi parcă avea trei buze în loc de una, cu tăieturi mari, sângerii. Pe când mânca, am discutat despre ce s-a întâmplat.

    L-am lăsat pe el să ne povestească, l-am întrebat cum a fost, am încercat să ne punem în locul lui. Lucian i-a spus cum e şi pentru el. „Când merg cu bicicleta şi mă uit în spate, îmi e greu să merg drept; e important să privesc doar înainte”. Nu i-am spus deloc, în niciun moment, „De ce n-ai fost atent? Vezi ce s-a întâmplat dacă te-ai uitat în spate? Să nu mai mergi aşa de repede!”. A primit singur suficiente lecţii dintr-o căzătură. Copiii învaţă din experienţă, nu din discursurile noastre.

    A doua zi, i-am studiat atent rana. Mai aveam puţin până să iau şublerul, să văd dacă i s-a dezumflat buza. Simţindu-mi îngrijorarea, Tudor s-a uitat serios la mine şi mi-a zis: „Las’ că trece! Dă pace! Nu-ţi fă griji!”.

    Prima dată când am citit despre rezilienţă, am mers la definiţia din dicţionar. Explicaţia legată de fizică nu m-a lămurit prea mult. Am bănuit doar că în psihologie are legătură cu a nu te da bătut, a fi perseverent. Am participat apoi la seria de conferinţe Be the Best Parent You Can Be, care avea ca temă rezilienţa. Atunci am înţeles mai bine despre ce e vorba. Dar cea mai clară explicaţie am întâlnit-o recent la cursul Părinte liniştit, copii fericiţi, al dr. Laura Markham.

    Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)

    Comparaţia folosită apoi în explicarea acestei elasticităţi este cu creanga unui copac. Îndoită de vânt, ea foloseşte fiecare ocazie pentru a deveni mai flexibilă şi a nu-i permite vântului să o rupă.

    Pentru a creşte copii rezilienţi, trebuie să le apreciem „zbaterile” procesului de învăţare. E important să-i sprijinim doar atât cât e nevoie pentru a ieşi din impas, fără să-i „salvăm”, făcând în locul lor. Ei îşi dezvoltă rezilienţa când îi ajutăm să înveţe din greşeli şi empatizăm cu ei când devin frustraţi, din cauza greutăţilor învăţării.

    Am ştiut, de când Tudor a început să meargă cu tricicleta, că vor exista momente când va cădea sau se va poticni. Asta nu înseamnă că l-am oprit din a învăţa sau că am fost permanent alături de el, cicălindu-l: „fii atent, o să cazi, ai grijă, mergi mai încet!”. L-am lăsat să înveţe singur, să îşi stabilească propriul ritm, să se dea cu tricicleta doar atunci când şi cât voia el. Noi am avut grijă să fie reglată şaua la înălţimea corespunzătoare şi să înceapă învăţarea în liniştea curţii, pentru a se putea concentra la ce face. I-am creat, aşadar, mediul potrivit, fără a-i sări în ajutor dacă nu ne-a cerut sprijinul.

    Ca părinte, cred că cel mai greu este de a rezista tentaţiei să faci lucrurile în locul copilului tău. Te gândeşti fie că îi e lui mai uşor, fie că faci tu mai repede, fie că are timp restul vieţii să tot facă singur. Dar astfel copilul pierde lecţii de viaţă importante şi se obişnuieşte să depindă doar de alţii. Şi va suferi apoi, când va avea contact cu realitatea vieţii neîndulcită de părinţi.

    E mai important, în schimb, ca părinţii să fie alături de copiii lor după câte un eşec, un accident sau un eveniment neplăcut. E mai important să îi ajute să înţeleagă lecţiile pe care tocmai le-au primit de la viaţă, să tragă concluziile potrivite din dezamăgirile şi eşecurile inevitabile vieţii, să privească cu încredere în viitor. Pentru asta, e uneori suficient doar să le fim alături, să le ascultăm durerea, să ştie că îi înţelegem şi că pot conta pe noi, oricând au nevoie.

    Rezilienţa este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea măiestriei. Pentru că orice ar alege să facă în viaţă, adultul crescut de noi va da peste obstacole, mai mici sau mai mari. Fără abilitatea de a trece peste ele, de a învăţa lecţiile adecvate, de a-şi păstra optimismul şi pasiunea, refăcând aceiaşi paşi până la stăpânirea lor deplină, adultul cedează la primele greutăţi. Rezilienţa este cea care îl ajută să urce din nou şi din nou în şa, oricât de julită i-ar fi faţa şi oricât de tăiate buzele.

    (Photo by Austin D on Unsplash)

  • Bara noastră Montessori

    Bara noastră Montessori

    De câteva săptămâni, Tereza se ridică în picioare. Prima dată când s-a întâmplat asta, eram în camera copiilor, alăptându-l pe Tudor, când am auzit un chiot de bucurie. Tereza se admira în oglinda de la bara Montessori, în picioare, cu un zâmbet larg întipărit pe faţă. Prima dată nu a reuşit să se mai lase jos, aşa că, după o perioadă de încercări, mi-a cerut ajutorul.

    Am observat apoi că nu s-a mai ridicat la bară, până nu a fost sigură că poate să se şi lase în genunchi. A făcut zilnic exerciţii, prinzându-se de bara de la picioarele mesei, care e mai joasă. După un timp, s-a ţinut de un scaun mai înalt, în cele din urmă revenind la bara din camera lor. Reuşeşte acum să se ridice ţinându-se de marginea patului, de scaune, de orice e suficient de înalt, dar sigur. La bară a început să facă şi primii paşi, în dreapta şi în stânga.

    Când am instalat bara Montessori pentru Tudor, avea vreo 8 luni. Şedea deja în fund şi nu s-a arătat interesat de la început de ea. A fost atras de oglindă şi apoi a făcut şi el primii paşi la bară. La Tudor observam că exersa dimineaţa diferite mişcări la bară, pe care le vedeam apoi folosite în timpul zilei. Îl urmăream captivaţi, uneori mai bine de o jumătate de oră. Ne minunam de fiecare dată de „programările” pe care copiii le au incluse în evoluţia lor. Ei ştiu de ce anume au nevoie şi reuşesc să repete exerciţiile, fără încetare, până la măiestrie.

    Pe Tudor l-am aşezat în fund şi l-am ajutat, la început, să meargă. Din fericire, am descoperit în aceeaşi perioadă pagina lui Janet Lansbury şi am aflat despre metoda RIE (Resources for Infant Educarers). După ce am citit articolul acesta minunat, ne-am oprit din „ajutor”. Cu Tereza, desigur, nici nu am mai încercat să facem asta. Nu am aşezat-o niciodată în fund şi nu am ţinut-o de mâini să o ajutăm să umble. Ne-am bucurat nespus de chiotul ei de bucurie şi de satisfacţia ce i se citea pe chip, când a reuşit să se ridice singură.

    Următorul pas pentru noi este să îi pregătim Terezei antemergătorul cu care a început şi fratele ei să umble. L-am scos afară între timp, pentru că l-a folosit Tudor la primele plimbări, mai ales când mergeam în oraş. Îmi aduc cu drag aminte de ora în care ne plimbam cale de două porţi, păşind atent, privind fiecare furnică, piatră şi fir de iarbă ce ne ieşea în cale. Abia aştept să repet experienţa împreună cu Tereza! Sunt cele mai bune exerciţii de „a trăi în prezent”, de mindfulness, pe care le pot face!

    Pentru bara Montessori, am urmărit indicaţiile de pe una dintre paginile mele preferate. Am cumpărat două panouri de lemn şi am comandat de la geamgiu o oglindă după dimensiunile dorite. Când a auzit că e pentru copil mic, i-a polizat marginile, să nu fie tăioase. Apoi am găsit în pod o bară pentru perdele, nefolosită, şi am purces la treabă.

    Pentru că ne-a rămas spaţiu în partea de sus a panourilor de lemn, am pus şi câteva fotografii de familie, prinse în piuneze, care să îl facă pe Tudor să îşi dorească şi mai mult să se ridice, să le studieze. Când a crescut îndeajuns încât să ajungă la ele şi să poată desface piunezele, le-am dat jos, pentru a nu se înţepa sau a nu le înghiţi.

    La cursul Montessori pentru părinţi ni s-a spus că după doi ani şi jumătate ar fi indicat să dăm jos oglinda de pe perete, pentru a nu îl distrage prea tare pe copil. Bineînţeles, Tereza urmând să folosească bara, încă nu am renunţat la ea. Probabil după ce va trece şi ea de vârsta asta, vom folosi spaţiul acela de pe perete pentru o tablă de scris.

    Cu toate că strădania copilului este de durată, trebuie să fim foarte atenţi, să nu îl grăbim în primele stadii ale procesului de însuşire a mersului. Dezvoltarea solidă se bazează pe finalizarea completă a cerinţelor fiecărei faze înainte de a trece la următoarea. Aşa cum „ochiurile pierdute” dintr-un pulover tricotat duc la un produs fragil, la fel şi copiii grăbiţi să treacă prin oricare dintre stadiile de dezvoltare nu sunt la fel de puternici precum ar fi putut să fie. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)