Pandemia a fost pentru mine destul de ușor de dus. Cu siguranță, m-a ajutat și faptul că eram în plin proces de instruire alături de dr. Shefali. Am profitat de toate întâlnirile cu ea, de meditațiile pe care le-a organizat, de cursul în sine, care era plin de înțelepciune. Și am avut alături grupul de colege din Europa, cu care am schimbat zilnic mesaje și ne-am întâlnit săptămânal via Zoom.
Războiul din Ucraina, totuși, l-am resimțit diferit la început. Mi-a fost greu în primele zile, gândurile îmi zburau mereu într-acolo, nu am putut rămâne calmă față de copii. Dintre toate, informația despre ocuparea centralei de la Cernobâl, din prima zi, m-a destabilizat cel mai tare.
Seara, în timp ce stăteam lângă copiii deja adormiți, am început să explorez ce mi se întâmpla. Și mi-am dat seama de puternica legătură personală pe care o aveam față de explozia din 1986. A doua zi, am cerut ajutorul colegelor cu care lucram la cursul de Compassionate Inquiry al dr. Gabor Maté. Ele m-au ajutat să explorez frica pe care o simțeam și mi-au oferit spațiul sigur de care aveam nevoie în acele clipe.
Am reușit apoi să discut cu copiii despre ce se întâmplă. Am putut să le fiu aproape și să îi ajut să proceseze tot ceea ce îi preocupa. Am continuat să lucrez cu mine însămi și să țin strâns legătura cu colegele mele. Și am învățat să revin la poveștile de familie, așa cum le auzisem în copilărie, și să le procesez. Reacția mea față de război nu avea de a face cu prezentul, ci cu trecutul și cu ceea ce îi permiteam să proiecteze în viitor.
Am discutat îndelung cu copiii despre război. Am povestit pe îndelete cu ei și despre moarte, încă de acum câțiva ani. Cred că nu există, în sine, niciun subiect prea dificil de discutat cu copiii. Totul se întâmplă doar în mintea noastră și în ceea ce nu am rezolvat în interiorul nostru.
Pentru unii, moartea e tabu. Pentru alții, poate fi divorțul sau războiul. Fiecare dintre noi avem o rană pe care încă nu am închis-o. Din fericire, copiii ne pot fi cei mai buni profesori. Atunci când simțim că ne poticnim în discuția cu ei, e momentul să explorăm în interiorul nostru.
Unul dintre miturile parentajului descrise de dr. Shefali este convingerea că rolul nostru, ca părinți, este de a crește copii fericiți. Suntem atât de preocupați de fericirea copiilor noștri, încât le răpim toate ocaziile de a simți orice umbră de tristețe. Facem din fericire un scop în sine, când ea este doar un rezultat secundar al trăirii pe deplin.
Pentru că noi nu am fost învățați să ne acceptăm trăirile prea intense, ne simțim vulnerabili atunci când le vedem în copiii noștri. Și ne e frică de ce se întâmplă. Nevoia de control intră imediat în scenă și ne face să îi certăm sau să le distragem atenția. Am învățat atât de mult să fugim de durere, încât la cel mai mic disconfort, dăm fuga la cutia cu medicamente sau ne lăsăm în voia dependențelor, pentru a ne amorți.
Dar reziliența se dezvoltă tocmai în astfel de momente. Capacitatea de a face față evenimentelor neplăcute și de a ieși schimbați, mai înțelepți, din ele, se dezvoltă în aceste momente de tumult. Goana după fericire ne duce departe de aceste lecții atât de prețioase!
Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)
Cred că ne e uneori greu să vorbim cu copiii despre război și moarte pentru că ele sunt atât de departe de ideea noastră despre fericire. Vrem să îi scutim de ceea ce pentru noi înseamnă suferință. Dar eu cred că tocmai de aceea e important să fim noi cei care vorbesc cu ei despre asta. Să fim noi cei care îi învață ce înseamnă a trăi pe deplin. Cei care îi învață că „a trăi înseamnă, inevitabil, a suferi”, după cum spune dr. Shefali.
Frumusețea unei astfel de discuții constă în primul rând în împărtășire. Stând în fața copiilor noștri și deschizându-le larg ușa dialogului, le arătăm că nu sunt singuri. Fiind prezenți alături de ei, ajutându-i să suporte durerea, le dăm cel mai puternic mesaj. Și anume, că orice ar fi, orice ar face și ar simți, noi le suntem alături și îi iubim în continuare.
Când noi suntem limpezi în interior, le putem deveni oglinda în care ei se regăsesc pe sine. Și, în oglindirea din noi, învață să se iubească trăind. Învață să accepte viața, cu tot ceea ce ea aduce, clipă de clipă.
[…] Abandonarea totală în fața realității prezente […] îi face pe copii să fie liberi, să exploreze și să-și asume riscuri. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)
(Photo by Ivan Dostál on Unsplash)
