Învăţ Montessori

Etichetă: Montessori

  • Viața practică la patru ani

    Viața practică la patru ani

    Viața practică în lumea Montessori se referă la activitatea care are drept scop îngrijirea personală, a casei sau a mediului înconjurător. Copiii mici sunt deosebit de atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor și doresc să ia parte la viața de zi cu zi. La început, activitățile de viață practică e important să fie prezentate cât mai simplu, în pași mici, dar cât mai atractiv. În timp, copiii se vor bucura să preia sarcini tot mai complexe.

    Maria Montessori spunea că exercițiile legate de viața practică sunt primele care captează atenția copilului intrat în mediul Montessori. Odată trezit interesul și dezvoltată concentrarea, se introduc exercițiile senzoriale, apoi de limbaj, matematică sau din alte arii de dezvoltare.

    La Tereza, vârsta de patru ani înseamnă menținerea interesului pentru exercițiile legate de viața practică. Și, văzând că se descurcă atât de bine în anumite privințe, ne e greu uneori să ne amintim că, pentru copii, procesul este mai important decât rezultatul. Și că, uneori, oricât de bine am ști să facem anumite lucruri, tot avem momente când vrem să le facă alții în locul nostru sau să primim ajutor.

    Pasiunea Terezei în această perioadă este să facă aluat. Vrea să facă asta în fiecare zi, mulțumindu-se rareori cu plastilina, din care nu poate gusta la sfârșit. Nevoia de ordine, puternică la această vârstă, o determină să aleagă mereu același aluat, făcând de prea puține ori abateri de la el. Făină, apă, ulei, puțină scorțișoară, eventual și drojdie, este suficient pentru a face câteva figurine pe care le mănâncă sau oferă altora cu plăcere.

    Poate deja să toarne apă din carafa mare, de un litru, chiar și atunci când e plină. În cazul în care îi curg câțiva stropi pe lângă, știe să ia cârpa și să șteargă, de cele mai multe ori. În zilele în care alege să pună masa, o face cu multă atenție. Într-o seară, vrând să facă picnic în sufragerie, și-a pregătit încântată cina. A întins pătura de picnic pe jos, la fel ca Liv și Émy, din cartea care îi place în această perioadă. Și-a turnat laptele în carafă, și-a ales cana preferată și farfurioare pentru fiecare. A cerut pâine cu unt și telemea, lângă care a pus niște ardei roșu. Desigur, furculița pentru legume a fost ideală și pentru mâncat chifteaua pe care și-a adus-o cu grijă din bucătărie.

    Viața practică la patru ani

    Urmând exemplul lui Tudor, își sparge singură oul pentru ou ochi, pe care îl mănâncă apoi cu mare plăcere. Curățatul și tăiatul legumelor pentru mâncat crude sau gătit este, în continuare, una dintre activitățile preferate ale ambilor copii. Și, în ultima vreme, cumpărăm ceva mai des detergent de vase. Terezei îi place să își spele farfuria și tacâmurile temeinic.

    Bideul din baie strălucește de curățenie, pentru că îl spală aproape zilnic, cu burete și săpun. La fel de interesantă i se pare și ștergerea oglinzii de la dulapul din camera noastră. Îi place să folosească pulverizatorul cu apă și să șteargă apoi cu două rânduri de cârpe, până când rămâne totul uscat. În aceeași categorie intră și măturatul, fiind tot mai pricepută în mânuirea concomitentă a măturii și fărașului.

    Atunci când au mediul pregătit, copiilor le plac foarte mult aceste sarcini casnice. Iar dacă țin neapărat să facă ceva, dar nu au materialul la dispoziție, lucrează atât de bine în echipă, pentru a-și găsi cele necesare! Creativitatea de care dau dovadă ne surprinde, adesea.

    Tudor a avut o perioadă când a fost extrem de interesat de făcut funde. I-am pregătit atunci și materialul Montessori care să îl ajute. Tereza a învățat între timp să facă nodul, dar fundele încă nu îi reușesc. În schimb, își încheie nasturii, fermoarul, prinde capsele și carabina de la poșetă sau echipamentul de cățărare. Reușește să se îmbrace singură, deși sunt zile sau momente în care preferă să fie asistată. Urmărindu-mă pe mine, dar și citind din Kiki și Jax, împăturește hainele cu plăcere, punându-le uneori singură în dulap.

    În luna decembrie, copiii s-au întors din grădină cu un mănunchi de ceapă verde. O găsiseră sub stratul de iarbă pe care îl cosiseră cu câteva săptămâni mai devreme. Au fost atât de fericiți să mănânce din ceapa aceea! Activitățile de grădinărit sunt și ele parte din viața practică. Iar Tereza lucrează cu bucurie în grădină, în rând cu Tudor. Le face plăcere să ne amintească cum și-au ajutat bunica să planteze arpagicul. Și cum l-au udat apoi, înainte să se bucure de ceapa bună din care mușcă de parcă ar fi măr.

    Ucenică vrednică a lui Tudor, reușește să mânuiască destul de bine șurubelnița sau mașina de găurit. Una dintre glumele lor, auzite de la persoane îngrijorate că ar putea păți ceva, este: „Fetițele nu lucrează cu ciocanul!”. Din fericire, plăcerea de a face trece dincolo de astfel de convingeri, pe care și noi le punem la colț. „Să nu lași pe nimeni să-ți spună de ce ești sau nu în stare” este una dintre replicile pe care Lucian i le dă mereu Terezei.

    Sunt zile în care simt că nu putem ține ritmul cu modul în care deprind ei lucrurile. Sunt atât de dornici să facă singuri, încât e nevoie uneori să ne reamintim cât de mult au crescut. Și, cu cât sunt mai implicați, cu atât progresează mai repede. Important este să învățăm noi, la timp, cum să facem un pas în spate și să le lăsăm calea liberă.

    Adultul care nu înţelege că un copil trebuie să îşi folosească mâinile şi care nu recunoaşte în asta prima manifestare a instinctului de a munci, poate fi un obstacol pentru dezvoltarea copilului. —Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

  • Controlul procesului de învățare

    Controlul procesului de învățare

    Unul dintre cele mai interesante concepte Montessori este pentru mine cel referitor la controlul procesului de învățare. Maria Montessori a creat materialele sale în așa fel încât copilul să nu aibă nevoie de ajutor din exterior pentru a se corecta. Astfel, nu e întrerupt tot mereu, își menține curiozitatea și atenția ridicate și explorează singur, învățând ceea ce are nevoie.

    Pentru cei obișnuiți cu metodele tradiționale, acest concept poate părea destul de neobișnuit. Suntem învățați să testăm mereu copiii, uneori chiar fără ca ei să-și dea seama, pentru a-i putea noi evalua. Uneori mă surprind gândindu-mă că poate nu ar trebui să îi las lui Tudor la îndemână și cardurile de control. Mă gândesc că s-ar putea uita la ele înainte de a-și termina lucrul. Apoi zâmbesc, dându-mi seama că vreau să preiau controlul învățării lui.

    A avea la îndemână rezultatele corecte e un semn de responsabilitate, dar și de autonomie. Fiecare dintre noi este stăpânul propriei cunoașteri. Ne amăgim uneori, gândindu-ne că noi singuri îi putem face pe copii să învețe sau să le placă anumite materii. De fapt, dacă nu atingem o coardă din interiorul lor, dacă ceea ce studiază nu le trezește motivația internă, procesul de învățare este unul extern copilului. Da, poate reține informațiile pentru a obține recompensele oferite sau pentru a evita pedepsele aplicate, dar nu o va face condus de lumina din interiorul lui.

    Nevoia umană de a ști îi permite copilului să-și dezvolte complet trupul și creierul și să devină o ființă umană a timpului și a locului în care s-a născut. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

    Îmi plac materialele care pot fi folosite de-a lungul mai multor ani. Jocul românesc Animale din continente se încadrează perfect în această categorie. Sunt deja câțiva ani de când Tudor folosește cardurile cu animale, de fiecare dată adâncindu-și învățarea. În ultima vreme, a început să le asocieze cu hărțile primite în pachet. În plus, îi place să își exerseze cititul deslușind denumirile animalelor sau locul unde trăiesc.

    Săptămâna aceasta, când a lucrat cu cardurile, am avut acea tresărire referitoare la controlul pocesului de învățare. Și mi-am dat seama că de fapt învățarea lui are loc prin acest proces de repetare și autocontrol. Va folosi harta, care funcționează precum un card de control, până când nu va mai avea nevoie de ea.

    Aceste tendințe ale comportamentului uman descrise de Montessori – explorare, orientare, ordine, imaginație, manipulare, repetare, precizie, controlul erorilor, perfecționare și comunicare – sunt prezente pe tot parcursul vieții […]. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

    De ce ar trebui să învețe copiii totul repede și fără greșeală? Doar din dorința noastră de competiție, din nevoia noastră de a fi mai mult, de a demonstra mereu că suntem buni? De ce ne e atât de greu să ne abținem din a-i include pe copii în numeroasele noastre categorii? De ce îi forțăm mereu să ne urmeze standardele, ba chiar să fie cu un pas înaintea lor? Și facem asta cu ei încă din primele zile de viață! Le cerem să doarmă bine, să nu plângă prea mult, să stea repede în fund, să umble sau să vorbească.

    De fapt, cu toții ne naștem cu dorința aceasta nestăvilită de învățare, cu nevoia de a ști mereu mai mult și de a face mai bine. Dar atunci când suntem forțați să facem asta, când cineva intervine mereu și ne arată că așa cum suntem acum nu e de ajuns, începem să ne pierdem interesul. Învățarea ajunge să fie condusă din exterior, dirijată de un sistem de recompense bine pus la punct.

    Am mai scris despre acest subiect și probabil voi continua să o fac. Controlul procesului de învățare este un concept cheie al educației Montessori. E un mod inedit de a privi copilul și dezvoltarea lui. E felul în care devenim cu adevărat îndrumătorii copiilor, nu păpușarii lor. Reușim asta atunci când reușim să ne retragem, să observăm de ce anume au nevoie de la noi și să le pregătim mediul propice pentru a se dezvolta. E cel mai simplu mod de a le transmite în fiecare clipă că avem încredere în ei, că îi iubim și că sunt suficient de buni exact așa cum sunt.

    Adulții muncesc ca să schimbe mediul; copiii folosesc mediul pentru a se schimba pe ei înșiși. (Paula Polk Lillard, Educația Montessori)

    (Photo by JESHOOTS.COM on Unsplash)

  • În prezent, alături de copii

    În prezent, alături de copii

    Când am scos telefonul să le fac copiilor poza de mai sus, m-am lăsat furată de un mesaj pe care îl primisem. Am fost distrasă de el mai mult de un minut, timp în care Tudor a venit lângă mine, rugându-mă să îl trag cu sania. I-am spus că fac asta imediat, doar să termin. Răspunsul lui m-a adus în prezent instantaneu: „Mă deranjează că ești cu telefonul în mână, când noi suntem afară să ne jucăm.”

    A fost o trezire bruscă. Avea dreptate. Ieșiserăm să ne jucăm. Era timpul meu cu ei. Era, în sfârșit, zăpadă! Aveam atât de multe de făcut! Mesajul acela putea aștepta, nimic nu era mai important decât să fiu acolo cu ei, în prezent.

    Altă dată, pentru a-mi atrage atenția, probabil că Tudor și-ar fi chinuit sora. Sau m-ar fi tras de picioare până mă uitam la el. Sau ar fi încercat să facă ceva ușor periculos, care știa că mă va face să las totul și să merg la el. Probabil s-ar fi plâns de una sau alta, pe un ton pe care l-aș fi etichetat ca „smiorcăială”. Sau s-ar fi retras singur, convins fiind că nu e suficient de important pentru mine cât să renunț la ce făceam în acele clipe.

    Copiii ne vor alături de ei. Uneori, e suficient să ne conectăm profund timp de câteva minute, pentru a le umple paharul pentru o oră întreagă. Alteori, sunt deja atât de deconectați de noi, încât e nevoie de mult mai mult timp decât atât.

    Reușesc în ultima vreme să mă surprind când sunt cu totul în prezent sau când mintea mea e în altă parte. Mi se întâmplă să mă las furată de tot ceea ce am de făcut și să îmi doresc să ajung mai repede la sarcinile respective. Dar copiii mă trag la răspundere de fiecare dată. Uneori conștient, cum a făcut Tudor în acest caz, alteori inconștient, prin comportament.

    Prima mea reacție a fost să îi spun lui Tudor că era ceva legat de serviciu și că de aceea eram atentă la telefon. Dar apoi mi-am dat seama că el nu îmi ceruse explicații. El îmi spusese doar cum se simte, cât de bine a putut el. Și avea nevoie doar să îi validez trăirea, care era a lui, nu să acopăr cu justificări disconfortul meu.

    Credeți că a avea un telefon vă ajută să comunicați. Dar dacă conținutul discursului dumneavoastră nu este autentic, vorbirea sau trimiterea de mesaje pe un dispozitiv nu înseamnă că comunicați cu o altă persoană. (Thich Nhat Hanh, The Art of Communicating)

    Am pus imediat telefonul în poșetă, m-am întors spre ei și am luat hățurile saniei. Ne-am distrat copios mai bine de o oră, după care am venit ușor înfrigurați, uzi și flămânzi acasă. Copiii au mâncat bine, s-au pregătit de somnul de prânz și s-au odihnit liniștiți mai bine de o oră. Timp suficient pentru mine să răspund la mesajul care nu era urgent. Să termin și o bună parte din sarcinile pe care le mai aveam de făcut și să beau o cană de ceai cald în liniște.

    Trăim într-o societate care prețuiește persoanele care fac mai multe lucruri deodată. Dar asta nu e neapărat un lucru bun. Suntem prea insistent învățați că „a face” e mult mai important decât „a fi”. Dar copiii sunt aici să ne arate cât de mult greșim. La fel ca ultimele studii în domeniu, ei ne spun că nimic nu e mai benefic decât prezența noastră totală. Să învățăm a trăi în prezent e cea mai importantă lecție pe care ei ne-o predau.

    Nu suntem făcuți pentru a îndeplini mai multe sarcini deodată. Creierul nostru nu dă randament când facem asta. Nici organismul nostru, de altfel. Dacă îl stresăm în felul acesta prea mult timp, el ne semnalează că e cazul să o luăm mai ușor.

    Dacă mințile noastre sunt blocate, niciun dispozitiv nu va compensa inabilitatea noastră de a comunica cu alții sau cu noi înșine. (Thich Nhat Hanh, The Art of Communicating)

    A fi mamă e suficient. A fi părinte e suficient. Când suntem cu copiii, deja facem ceva. Creștem oameni care învață că ei sunt de ajuns, că sunt iubiți și văzuți și că nu e nevoie de nimic mai mult. Și vor crește făcând ceea ce au văzut și preluat de la noi.

    Vrem să îi învățăm să alerge mereu după altceva, să își caute validarea din alte surse? Sau vrem să îi învățăm că sunt suficient de prețioși pentru a primi atenția noastră nedisimulată?

    Frumusețea acestei lecții e că, cu cât suntem mai prezenți în relația cu copiii, cu atât încep să aibă mai puțină nevoie de noi. Pentru că descoperă bucuria de a fi cu sine. Având siguranța prezenței noastre, explorează neînfricați, știind că au mereu Nordul la care să se întoarcă și la care să se raporteze. Înțeleg profund că prețuirea de sine e darul pe care ni-l oferim singuri. Și că doar din preaplinul ființei noastre putem revărsa iubire și asupra altora.

    Tudor nu s-a mulțumit cu bucățele de atenție. Copiii nu ar trebui să învețe vreodată să se mulțumească doar cu firimituri din prezența noastră. Sunt mult prea importanți pentru a primi doar atât.

    Copilul este atât o speranță, cât și o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educație și pace)

    În ritmul alert al vieții cotidiene, copiii sunt mesagerii cei mai clari ai nevoii de încetinire și de odihnă.

    Te aștept alături de mine, începând din 26 februarie, pentru seria Reflecțiilor de iarnă despre odihnă. Timp de 21 de zile ne vom întâlni, câte 21 de minute, pentru a învăța cum să avem o viață mai liniștită alături de cei dragi. Înscrie-te aici!

  • Tabla de 100

    Tabla de 100

    În urmă cu câteva săptămâni, pe când ne pregăteam de culcare, Tudor a început să numere pe degete. După ce a terminat cu cele zece ale lui, le-a luat și pe ale mele și a continuat până la 20. Apoi a continuat cu degetele lui și a ținut-o tot așa, până a ajuns la o sută. Făcând asta câteva seri la rând, mi-am dat seama că e momentul excelent pentru a-i prezenta tabla de 100.

    Pentru că nu aveam încă materialul cumpărat sau pregătit, am început să caut soluții. Tabla de 100 e un chenar împărțit în pătrate, câte 10 pe verticală, respectiv pe orizontală. Pe fiecare pătrat se așază o piesă, având scris pe ea un număr. Numerele sunt de la 1 la 100, adică tot atâtea câte pătrățele sunt. La fel ca majoritatea materialelor Montessori, și tabla de 100 are o metodă de control al erorii pentru copil, adică o foaie separată, cu numerele trecute pe ea.

    Cel mai convenabil mi s-a părut să printez tabla de 100 și apoi să o laminez. Am făcut la fel și cu foaia de control. Ca piese, am profitat de faptul că Lidl tocmai avea în ofertă niște cuburi din ienupăr de Virginia, pentru protejarea hainelor din dulap. Fiind lemn netratat, nevopsit, simplu, am ales să cupărăm câteva seturi cu aceste cuburi. Am scris pe fiecare numerele de la 1 la 100, cu carioca permanentă.

    Pentru consecvență, m-am gândit că ar trebui să aibă formă de paralelipiped dreptunghic, dar Lucian mi-a spus că nu le-ar putea tăia egal. Cuburile din setul mărgelelor aurii reprezintă mia, de aceea aș fi vrut să păstrăm paralelipipedul dreptunghic pentru reprezentarea sutei. Până la urmă, am hotărât să continuăm așa, având grijă să facem legătura pentru Tudor cu pătratul de sută. Și poate că între timp ne va veni și vreo idee pentru tăierea lor.

    Mare iubitor de puzzle-uri, Tudor a fost încântat să aducă coșulețul cu piese și cele două table laminate. Am ales să folosesc foaie albă, deși fondul original Montessori e albastru, pentru contrastul mai bun cu maroul cuburilor noastre. Tabla numerelor de la 1 la 100 ajută copilul la trecerea de la recunoașterea numerelor la înțelegerea modului în care ele aparțin unei secvențe.

    Prima dată, Tudor a avut răbdare să caute primele 30 de numere și să le așeze la locul lor. Am vrut să le așezăm mai întâi în grupuri de câte zece, în funcție de prima cifră, dar el a preferat să lucreze cu toate la un loc. Am observat că începând cu cel de al doilea șir a avut momente când s-a corectat pe loc, observând numerele de pe șirul anterior. Nu a folosit foaia de control, dar ea e indicat a fi urmărită, mai ales pentru primele completări.

    Tabla de 100 se completează de la stânga la dreapta, de sus în jos. Acest lucru ajută și în învățarea scrierii și citirii. După ce copilul s-a obișnuit cu completarea numerelor de la 1 la 100, piesele se pot schimba de la 0 la 99. În acest fel, întreaga secvență de aranjare a numerelor se schimbă, zecile fiind acum aranjate sub 0, pe prima coloană. Iar fiecare rând, începând cu al doilea, va avea astfel numerele începând cu aceeași cifră.

    Din nou, la fel ca alte materiale, și tabla de 100 poate fi folosită îndelung. Ea fixează număratul consecutiv, concretizând conceptul pentru copil, prin manipularea pieselor. O extensie poate fi număratul pe sărite, din doi în doi, sau din cinci în cinci, și așa mai departe.

    Printarea unei table cu doar câteva numere aleatorii, poate fi un exercițiu interesant, de căutare și așezare a numerelor pe tabla de 100. La fel, crearea unor modele sub formă de romb sau diferite pătrate sau spirale pot duce interesul copilului înspre fascinanta lume a tiparelor.

    De exemplu, trasând o diagonală înspre stânga jos, pornind de la 8, observăm că, adunate, cifrele care formează numerele respective dau opt. 8, 17, 26, 35, 44, 53, 62, 71. Desigur, exercițiul e valabil pentru orice diagonală înspre stânga, pornind de la numerele din primul rând. Trasând diagonala spre dreapta până înaintea ultimei coloane, a zecilor, obținem un rezultat asemănător. Scăzând cifra unităților din cea a zecilor, vom obține același număr ca pe prima linie. 3, 14, 25, 36, 47, 58, 69.

    Numărul de exerciții care poate fi făcut cu tabla de 100 e nenumărat. Jucându-se cu piesele, copilul poate învăța să iubească relația dintre numere și să descopere legături interesante. Păstrând aceeași formă, culoare și textură pentru fiecare piesă, atenția lui va fi atrasă doar de numere. Se va putea concentra astfel asupra conceptului astfel izolat, fără a fi distras de alte elemente.

    A număra până la 100 și a efectua exercițiile conexe, care asociază calculul simplu cu studiul rațional al primelor numere, ni se par lucruri importante, în special pentru că din ele rezultă elementele aritmeticii raționale; în felul acesta, numerația nu se mai întemeniază pe memorie și pe repetiția mnemonică. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

  • Calendarul de pe perete

    Calendarul de pe perete

    Calendarul de pe perete este unul dintre cele mai bune materiale didactice din casa noastră, din ultimii ani. Văzându-l în fiecare dimineață pe Lucian cum mută cursorul calendarului, Tudor a început să fie atent la ce face. Astfel, la fel cum a învățat când e ora patru, care însemna întoarcerea tatălui lui de la serviciu, a învățat și care sunt zilele nelucrătoare.

    După un timp, am discutat despre fiecare dintre zilele săptămânii. Și când a început să învețe cifrele, am discutat despre dată. Încet-încet, când rupeam paginile calendarului, îi povesteam lui Tudor, acum și Terezei, despre lunile anului. Am folosit mereu un calendar care arată atât luna curentă, cât și pe cea anterioară și cea următoare.

    Calendarul de pe perete ne-a fost util și pentru a povesti despre ieri, azi, mâine sau alaltăieri și răspoimâine. Și l-am folosit mereu pentru a nota planurile fiecăruia dintre noi sau ale întregii familii. Am făcut asta și pentru zilele aniversare, astfel că, ieri dimineață, Tudor ne anunța bucuros că duminică, în 10 ianuarie, va fi ziua unchiului său. Nimerise ziua, dar se grăbise puțin cu luna.

    Printre cadourile de luna aceasta, Tudor a primit și un calendar, în care poate schimba singur lunile, ziua sau data. Noul lui ritual de dimineață include acum și alergarea la calendarul de pe perete, pentru a actualiza informațiile.

    Timpul este un concept destul de abstract chiar și pentru adulți. De aceea, cu cât îl putem face mai concret pentru copii, cu atât le e mai ușor să înțeleagă despre ce e vorba. La fel ca în cazul altor concepte abstracte, materializarea lor este soluția pentru a îi ajuta pe copii să le înțeleagă. Cu cât îi putem ajuta să manipuleze materialele respective, cu atât le va fi mai ușor.

    Tereza a început de câteva luni să fie și ea interesată de calendarul de pe perete. Una dintre discuțiile aproape zilnice dintre frați era legată de luna în care ne aflam. Pentru că le-am pus și lor în cameră un calendar cu imagini diferite în fiecare lună, Tereza voia să arate permanent luna în care se născuse ea. Tudor nu era de acord cu schimbarea paginii și a durat până au reușit să găsească o soluție agreată de amândoi.

    Exercițiile pentru învățarea timpului sunt numeroase. Calendarul de pe perete, în care trebuie să schimbăm zilnic ziua și data, e un bun început. Tudor e acum preocupat de ore și minute, dar și de perioada când eram noi mici. Îi place să socotească câți ani mai trebuie să treacă până împlinește el un număr de ani, apoi să afle câți ani va avea Tereza atunci. Și ne întreabă mereu cum va fi când va avea el patruzeci, o sută sau șase mii de ani. Da, timpul e, într-adevăr, un concept abstract și relativ!

    La bază, metoda Montessori este o structură destul de simplă. Urmează copilul. Pregătește mediul. De la simplu la complex. De la concret spre abstract. Logic, simplu, nesofisticat. Este nevoie de cunoașterea complexului pentru a ști cum să-l simplifici. Este nevoie de cunoașterea abstractului pentru a identifica concretul. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

    (Photo by Waldemar Brandt on Unsplash)

  • Citirea primelor cuvinte

    Citirea primelor cuvinte

    Tudor a început să citească de câteva săptămâni bune. Când l-am văzut interesat de recunoașterea literelor din cărți, am pregătit lecția introductivă despre citirea primelor cuvinte. După o zi, am reluat-o, mergând de fiecare dată în ritmul lui.

    Dacă scrisul, așa cum a fost prezentat, este un fapt în care predomină mecanismele psihomotorii, cititul, dimpotrivă, implică intervenția unei activități pur intelectuale. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Am pregătit într-un coșuleț șase obiecte mici, atractive. Am căutat ca numele fiecăruia să fie scurt, de cel mult patru litere. Am găsit un inel, un leu, un cal, un pion, un ban și un cub. Am pregătit pentru mine șase bucățele de hârtie, pe care urma să scriu numele fiecărui obiect. După ce le-am denumit pe fiecare împreună cu Tudor, le-am așezat pe covoraș, de sus în jos. Am început apoi să scriu cuvintele aleatoriu, oprindu-mă după fiecare literă, pentru ca Tudor să o poată recunoaște și pronunța.

    Primul început este, deci, așa cum am arătat, nomenclatura, adică citirea unor nume de obiecte cunoscute și, pe cât se poate, prezente. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    După ce am terminat de scris, am citit împreună din nou fiecare literă. Apoi i-am zis să le citim mai repede și tot mai repede. În cele din urmă, am pronunțat împreună numele scris pe bilețel și l-am așezat alături de obiectul corespunzător. Și am făcut la fel pentru fiecare în parte.

    Fiindu-i relativ ușor să citească cuvintele, i-am arătat în aceeași zi și biletele pretipărite cu denumirea fiecărui obiect. După ce le-a citit pronunțând tot mai repede literele, a așezat fiecare bilet lângă cel corespunzător scris de mână. După câteva astfel de exerciții, bilețelele scrise de mână pot fi eliminate și rămân doar cele tipărite.

    Eu nu consider că un copil dă dovadă că citește atunci când verifică un cuvânt pe care l-a scris, […] pentru că copilul cunoaște mai dinainte cuvântul, pe care l-a pronunțat în gând de mai multe ori atunci când l-a scris.

    Eu numesc citire interpretarea unei idei pe temeiul semnelor grafice. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Următorul pas pentru a învăța citirea primelor cuvinte este corelarea între imagine și text. Am folosit câteva carduri pe care erau desenate obiecte a căror denumire e formată din câteva litere. După ce le-am așezat în ordine, de sus în jos, Tudor a citit cardurile tipărite și le-a așezat alături de imaginea potrivită.

    Ultimul exercițiu din această serie este prezentarea unor carduri care să conțină doar cuvinte, fără obiecte sau imagini asociate. Cuvintele scrise pot să conțină două, trei, patru sau cinci litere, ele fiind prezentate progresiv copilului. Pentru Tudor a fost deosebit de interesant să numere câte litere au cuvintele pe care ajungea să le citească. Iar când a ajuns la cele de cinci litere a fost mai mult decât entuziasmat, poate și pentru că erau cele mai greu de citit.

    E important ca aceste prime cuvinte folosite să fie fonetice. Cu alte cuvinte, fiecărei litere să îi corespundă un singur sunet. În unele manuale Montessori, culoarea folosită pentru exercițiile de acest tip este roz. Atât coșulețul în care sunt păstrate obiectele mici, cât și cardurile cu imagini sau cuvinte tipărite au un indicator sau chenar roz.

    Pentru că în limba română există doar câteva grupuri de litere, codurile folosite în citire sunt două. Pe lângă setul roz, care conține cuvinte cu transcriere fonetică unu la unu, mai există setul albastru.

    Exercițiile prezentate pentru culoarea albastră sunt aceleași cu cele de mai sus, cu diferența că denumirea unuia dintre obiectele prezentate are și un grup de litere. Când copilul ajunge la cuvântul respectiv, va citi literele unul după altul. Dacă îi arătăm un cerb, de exemplu, când vom scrie el va citi „c”, „e”, „r”, „b”, care pronunțate repede se aud „cherb”. În acel moment, îi explicăm că „c” urmat de „e” se citește „ce”.

    Fiind deja mai antrenat în citire, dacă e pregătit, poate face exercițiul cu asocierea imaginilor și a cuvintelor scrise în aceeași zi. Putem chiar să îi prezentăm un al doilea grup de litere, dacă e încă odihnit și interesat.

    Când a început să citească primele cuvinte, Tudor a fost interesat de tot ce îi ieșea în cale. Ne întreba, când nu reușea să descifreze singur, ce scrie pe fiecare etichetă sau semn stradal. Și a început să citească singur cuvinte din cărțile preferate, înainte de somnul de prânz sau seară. Nu întreaga carte, ci doar cuvinte!

    Cartea se adresează limbajului logic, nu mecanismului limbajului; și pentru ca ea să poată fi înțeleasă de copil, trebuie ca limbajul logic să se fi stabilit la el. Între a ști să citești cuvintele și sensul unei cărți poate exista aceeași depărtare ca aceea dintre a ști să pronunți un cuvânt și a ști să pronunți un discurs. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Pentru a-i da și mai multe ocazii de citire, am început să scriu litere pe tabla albă de lângă masa din bucătărie, pe care le citește când mănâncă. Observ când o literă e mai greu de asociat pentru el și scriu cuvinte care încep doar cu litera respectivă. Tot acolo, într-o parte, scriem și lista de cumpărături sau cu lucruri de făcut, pe care o citește cu același interes.

    În această perioadă, Tudor scrie și citește zilnic. Uneori folosește alfabetul mobil, alteori scrie cu carioca pe balon. De curând, compune și propoziții, pe care ne pune apoi să le citim, pentru a vedea dacă înțelegem. Și chiar dacă uneori lipsește câte o literă, facem tot posibilul să îi arătăm că ne poate comunica și astfel. Scopul nu este de a scrie perfect, ci de a-i menține viu interesul pentru fascinantul univers al lecturii, care începe cu citirea primelor cuvinte.

    Dacă scrisul îl ajută pe copil să-și corecteze sau, mai bine, să-și dirijeze și să-și perfecționeze mecanismul limbajului articulat, cititul ajută dezvoltarea ideilor, pe care o asociază cu dezvoltarea limbajului. În sfârșit, scrisul ajută limbajul fiziologic, iar cititul, limbajul social. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Puteți citi seria despre învățarea scrisului conform abordării Montessori începând de aici.

  • Alfabetul mobil Montessori

    Alfabetul mobil Montessori

    În primele grădinițe Montessori, materialele folosite pentru învăţarea scrisului erau literele rugoase, alfabetul mobil şi inserturile geometrice. Între timp, au fost adăugate și alte materiale pe rafturile din zona de limbaj, alături de ele.

    După ce Tudor a început să fie interesat de scris, mi s-a părut mai potrivit să îi comand materiale mai apropiate de cele originale. Am înlocuit literele rugoase folosite inițial, care aveau și alte elemente desenate pe ele, cu unele care aveau lipită doar litera șmirgheluită. Și m-am bucurat să găsesc un set din alfabetul mobil Montessori creat special pentru folosit acasă.

    Setul nostru are câte trei bucăți din fiecare consoană și câte cinci pentru fiecare vocală. Pentru început, cât timp copiii scriu doar cuvinte sau propoziții scurte, acestea sunt suficiente. Când vor ajunge să folosească alfabetul mobil Montessori pentru a scrie fraze, vor putea folosi o variantă asemănătoare alfabetarului pe care mi-l amintesc din propria copilărie.

    La fel ca literele rugoase, și vocalele și consoanele din alfabetul mobil Montessori sunt colorate diferit. Importantă este păstrarea aceluiași cod de culori de la un material la altul, pentru continuitate. Cu alte cuvinte, dacă literele rugoase au vocalele colorate în roșu, și alfabetul mobil le va avea colorate la fel.

    După ce au învățat cea mai mare parte a literelor rugoase, copiii pot începe să folosească alfabetul mobil pentru a scrie cuvinte. Recomandările sunt de a-i prezenta copilului acest material după ce poate descompune cuvintele în sunetele corespunzătoare.

    La început, a crea cuvinte este mult mai fascinant decât a le citi; este mai „ușor” decât a le scrie, pentru că scrisul cere intrarea în acțiune a unor mecanisme, care încă nu sunt fixate. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Maria Montessori a analizat mecanismul scrisului și a înțeles nevoia diferențierii între învățarea și reproducerea semnului grafic și abilitatea mâinii de a-l trasa. Pe de o parte, copilul învață literele, ca mod de a transcrie sunetele. Pe de altă parte, mâna lui nu e încă suficient dezvoltată pentru a avea cursivitate în scriere. Ca urmare, ea a introdus alfabetul mobil, prin care copilul poate manipula literele individual și compune, astfel, cuvinte.

    Avem de-a face cu un studiu autentic: un exercițiu pur al inteligenței, care s-a eliberat de mecanisme, s-a desprins de interesul pe care îl prezintă necesitatea de a executa actul scrisului. De aceea, energia intelectuală stimulată de un nou interes se poate exprima neobosită printr-un efort surprinzător. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    La fel ca în cazul altor activități, copiii nu sunt corectați dacă nu scriu corect un cuvânt. Scopul exercițiilor cu alfabetul mobil e de a stârni interesul pentru compunerea cuvintelor, nu scrierea ortografică. Unul dintre primele cuvinte pe care Tudor le-a compus a fost numele lui, apoi cel al Terezei. Și chiar dacă l-a modificat ușor la început, l-am lăsat așa. Totuși, l-am auzit apoi repetând intens sunetele care compuneau numele surorii lui.

    Am folosit alfabetul mobil fie pentru a scrie eu cuvinte dictate de Tudor, fie pentru a compune el singur cuvintele. De fiecare dată, am lăsat să decurgă totul în ritmul lui, oprind activitatea când nu a mai fost interesat.

    Exercițiile care pot fi făcute cu ajutorul alfabetului mobil Montessori sunt nenumărate. Copiii pot scrie denumirile unor obiecte mici sau imagini care le sunt prezentate. Pot compune propriile cuvinte sau unele dictate. Când sunt pregătiți, pot scrie propoziții scurte, apoi fraze sau chiar scurte povestiri.

    Copiilor nu li se cere să citească ceea ce au scris, pentru că e posibil ca acest act să fie încă prea abstract pentru ei. Rolul acestor exerciții e de a răspunde unei perioade senzitive a copilului, când interesul pentru limbaj este cel mai ridicat.

    Copiii care formau cuvinte în felul acesta nu știau nici să scrie, nici să citească. Ei nu se interesau defel de cuvântul scris. Acționau sau mai bine-zis reacționau la un stimul care, în loc de a provoca un reflex interior, producea un răspuns ce corespundea unei sensibilități creatoare. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Alte articole din seria despre învăţarea scrisului şi cititului folosind metoda Montessori găsiţi aici:

  • Zmeul și joaca în natură

    Zmeul și joaca în natură

    De ziua Terezei, i-am cumpărat lui Tudor un zmeu. Citisem împreună cu el cartea Dănuț și zmeul uriaș și mi s-a părut a fi un cadou interesant. De îndată ce l-a primit, Tudor a vrut să îl testeze.

    După ce au găsit un loc potrivit pe dealurile din jurul orașului, copiii s-au bucurat de înălțarea zmeului. Când i-am însoțit și eu, am rămas surprinsă de entuziasmul pe care o activitate aparent atât de simplă îl poate trezi în noi. Într-o zi când nu bătea vântul foarte tare, am alergat pe deal, încercând să ridicăm zmeul. Încercările noastre au fost și un excelent prilej de râsete și voie bună împreună. Dar, mai presus de toate, am rămas uimită de relaxarea pe care am resimțit-o privind zmeul fluturând în înălțimi. Ce ocazie minunată de conectare cu prezentul!

    Dorind să evităm cât mai mult aglomerațiile, am ales mai des ca de obicei să ieșim în natură în afara orașului. Am mers pe malul râurilor, unde copiii s-au bucurat să arunce pietre în apă. Am intrat desculți în pârâu, împreună cu copiii, când vremea a fost mai caldă. Am cules frunze sau castane și am mirosit ace de pin, impresionați de puterea mirosului lor. Adesea, ne-am oprit să vedem ciupercile care ne apăreau în cale. În zonele de munte copiii au mâncat frăguțe, afine sau mure, împreună cu gustarea adusă de acasă.

    Copiii ies din casă zilnic, cel puțin o dată, indiferent de temperatura de afară. Excepțiile când stau toată ziua în casă sunt doar câteva pe an. Din păcate, de multe ori găsim parcurile goale, mai ales dacă vremea e capricioasă. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține exploratorului britanic Ranulph Fiennes. „Nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită” a devenit motto-ul după care ne ghidăm de când s-au născut copiii.

    Ani de zile, programul meu însemna plecat de acasă dimineața și întors după-masa târziu de la serviciu. Eram prea obosită pentru a mai ieși afară și nu apreciam deloc plimbarea în aer liber. Din fericire, am început să înțeleg cât de greșit gândeam, citind-o pe Maria Montessori. Între timp, am învățat că elementele esențiale prin care pot să am grijă de mine înseamnă să mănânc sănătos, să beau suficientă apă, să dorm destul și să fac mișcare în aer curat.

    Toți suntem de acord cu importanța simțurilor în construirea gândirii. […] Dar va fi greu să-i facem pe oameni să accepte ideea că mișcarea are tot atâta importanță, ba poate chiar mai multă pentru dezvoltarea intelectuală a omului. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori s-a folosit de comparații amuzante și de exemple numeroase pentru a încuraja părinții să meargă în ritmul copilului. Datorită ei, am învățat să ne ajustăm mersul și așteptările atunci când ieșim la plimbare împreună cu copiii. I-am lăsat să se cațere în copaci, când au putut să facă asta singuri și să sară de la înălțimi care uneori ne-au făcut să ne ținem respirația. Lăsându-i să exploreze în voie, am văzut că nu fac nicio mișcare pentru care nu sunt pregătiți și pe care n-au exersat-o temeinic înainte.

    Triunghiul Pikler a primit, în ultimele luni, un nou rol. Nu mai e folosit doar pentru cățărat, ci și ca aparat pentru sărituri. Imitându-l pe Tudor, Tereza îl folosește pentru antrenament. A început prin a se urca pe primele trepte, întorcându-se apoi cu spatele la ele și sărind. În timp, a ajuns tot mai sus, încântată și încrezătoare în sine. Apoi, când s-a simțit pregătită, a repetat mișcările astfel învățate și afară.

    Zmeul este acum unul dintre obiectele esențiale pe care le păstrăm în mașină. Iar zilele de toamnă, când bate vântul frunzele, au devenit ideale pentru a trage zmeul de sfoară. Încă un prilej minunat pentru a ne bucura de natură și aer curat!

  • E în regulă, chiar dacă ai greșit

    E în regulă, chiar dacă ai greșit

    Într-una din serile trecute s-a spart un borcan cu muștar, căzut din frigider. Prima mea reacție a fost de a mă enerva și a întreba cine l-a pus astfel încât să cadă. Copiii tocmai veniseră obosiți de afară și mă grăbeam să le dau de mâncare. Desigur, reacția mea nu a ajutat la nimic, dimpotrivă. În loc să spun că e în regulă și să rezolv situația, am căutat vinovați.

    Mai târziu, mi-am adus aminte de una dintre discuțiile care m-au impresionat în ultima vreme. Mama unei fetițe care merge la o grădiniță Montessori mi-a povestit că educatoarea îi spune, atunci când a greșit ceva, că e în regulă. Fetița de patru ani a început să folosească uneori acest limbaj și acasă, inclusiv cu surioara ei mai mică. Ce lecție puternică de compasiune, înfășurată în doar câteva cuvinte!

    Citind-o pe Maria Montessori am rămas fascinată de abordarea ei în ceea ce privește greșeala. Ea o vedea drept parte a procesului de învățare și o dovadă de libertate. Încercând să minimizeze chiar intervenția adultului în procesul de învățare a copilului, a creat materiale care au incluse în ele controlul erorii.

    Aceasta este una dintre diferențele fundamentale pe care le văd între învățământul tradițional și cel Montessori. Copiii au, de exemplu, acces la foile de control ale materialelor cu care lucrează, pentru a se putea corecta singuri. Pentru că învățarea le aparține lor, chiar dacă multora dintre noi ne vine greu să lăsăm din mână frâiele controlului.

    De curând, o profesoară mi-a spus că învățarea online e greoaie mai ales când vine vorba de evaluare. Afirmația ei, că toți copiii simt nevoia să trișeze, m-a mâhnit și mi s-a părut profund injustă. Mi-a adus aminte de prezentarea unei profesoare care punea accentul pe ceea ce făcuse corect elevul, nu pe ceea ce greșise. Ea făcea asta chiar și când greșelile lui erau preponderente, pentru că elevul descurajat nu va învăța mai bine, dimpotrivă. Iar un elev care învață doar pentru notă, va reține informația aceea pentru scurt timp.

    Dacă părintele vostru sau profesorul sau managerul stau și judecă ceea ce faceți, și dacă în funcție de acea judecată vi se vor întâmpla lucruri bune sau rele, acest fapt doar va deteriora relația dumneavoastră cu acea persoană. Nu veți lucra colaborând pentru a învăța sau pentru a vă dezvolta; veți încerca mai degrabă să-i obțineți aprobarea în ceea ce faceți, ca să puteți pune mâna pe răsplată. (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    De când am avut discuția despre răspunsul educatoarei Montessori, m-am ascultat mai cu atenție. Au fost momente când le-am spus copiilor: „De ce ai făcut asta?”, „Ce-ai făcut aici?” sau „Of, iarăși ai scăpat asta!”. Am încercat să revin mereu la blândețea acelui „E în regulă, n-are nimic, hai să ștergem sau să curățăm sau să reparăm!”, chiar dacă nu am reușit mereu.

    Discutând despre această abordare, am simțit aproape de fiecare dată o ușoară respingere din partea părinților. Ideea aceasta de a accepta orice greșeală a copilului e destul de greu de primit. De aceea, aș face o diferențiere foarte clară între greșeală și comportament.

    Când copilul își lovește sora, aceea nu este o greșeală, ci un comportament pe care îl redirecționăm. Desigur, modul în care îi explicăm acest lucru este esențial. Comportamentul înseamnă comunicare, deci e important să înțelegem ce se ascunde în spatele lui. Iar corectarea comportamentului e nevoie să fie făcută tot cu blândețe.

    Iar când copilul știe să nu facă ceva, dar se uită direct în ochii noștri și varsă apa pe podea, acesta e semn de sfidare. Iar sfidarea înseamnă o ruptură puternică a relației, care se corectează prin conectare. De fapt, de conectare avem nevoie când vrem să ne îndrumăm copiii. „Conectează-te, apoi corectează” e una dintre strategiile mele preferate din cartea Creierul copilului tău.

    Felul în care le vorbim copiilor devine parte din vocea lor interioară. Dr. Montessori era de părere că, atunci când sunt pregătiți, copiii observă și își corectează singuri greșelile. Până atunci, cât de important este să le îndrumăm pașii cu blândețe, adresându-le un simplu „E în regulă”, atunci când vedem că au greșit! O expresie plină de compasiune, de care am beneficia chiar și noi, adulți fiind!

    Învățarea, de orice fel ar fi ea, e un proces. Iar greșelile sunt parte esențială a acestuia, fără de care nu putem evolua. În fond, învățăm în fiecare zi a vieții noastre, orice vârstă am avea!

    Dacă se simt în siguranță, copiii își pot asuma riscuri, pot pune întrebări, pot face greșeli, pot învăța să aibă încredere, pot să-și împărtășească sentimentele și să crească. Dacă sunt luați în serios, îi vor respecta pe ceilalți. Dacă nevoile lor emoționale sunt împlinite, ei își permit luxul de a fi în stare să împlinească nevoile altor oameni. (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    (Photo by Paige Cody on Unsplash)

  • Să împărțim frățește, dar nu pe jumătate

    Să împărțim frățește, dar nu pe jumătate

    Pe când eram în gimnaziu, am cerut în timpul unui prânz să am și eu în farfurie aceeași porție de cartofi prăjiți ca a fratelui meu. Mi s-a spus atunci că el are nevoie de mai multe calorii decât mine, dar eu nu voiam decât să avem porții egale. Am fost învățați amândoi că trebuie să împărțim frățește, adică fiecare să primească la fel.

    E o idee cu care m-am împăcat destul de greu, nereușind să tai mereu în bucăți egale. Din fericire, fratele meu a învățat la timp că, dacă eu împart, el e primul care alege.

    Mi-am amintit de curând acest episod, urmărind o interacțiune între Tudor și Tereza. Înainte ca eu să intervin, pentru a le explica cum să procedeze, s-au descurcat singuri. Au împărțit, desigur, dar nicidecum pe jumătate. Cu toate acestea, amândoi erau extrem de încântați.

    Când i-am povestit lui Lucian ce s-a întâmplat, ne-am dat seama că a împărți mereu la fel nu înseamnă că e și corect. Și că, din nou, copiii ne-au învățat o lecție prețioasă de viață. Să împărțim frățește înseamnă, de fapt, să ținem cont de nevoile fiecăruia, nu să facem părți egale pentru fiecare. Iar această idee e valabilă pentru orice, nu doar pentru lucruri.

    Atunci mi-am dat seama cât era de inutil să încerci să-i tratezi la fel pe toți. Copiilor nu li se părea niciodată îndeajuns, iar eu, ca mamă, nu le puteam oferi niciodată îndeajuns. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

    Când am început să le cumpărăm copiilor jucării, una dintre discuțiile pe care le-am avut a fost despre dubluri. E o idee pe care o întâlnesc des, când părinții simt nevoia să ia aceeași jucărie fiecărui copil. Mai ales când ei sunt de vârste apropiate, așa ceva pare de la sine înțeles. Desigur, dorința părinților are mai mult de-a face cu propriul disconfort față de plânsul copiilor, decât cu nevoile reale ale copiilor.

    Pentru noi, introducerea uneia dintre regulile Montessori a fost extrem de eficientă în acest sens. Le-am spus copiilor de la început să aștepte sau să întrebe dacă se pot juca împreună, atunci când o jucărie pe care și-o doresc e la celălalt frate. E o regulă care ne-a ajutat de cele mai multe ori, fiind importantă și pentru dezvoltarea voinței copiilor.

    Unul dintre cele mai sfâșietoare momente din viața mea de mamă a fost când a trebuit să fiu internată în spital cu Tereza, pe când avea cinci luni. L-am lăsat atunci pe Tudor acasă, dar am făcut-o cu inima strânsă. Pentru Tereza situația era serioasă, fiind foarte mică, dar și Tudor avea temperatură foarte mare.

    Despărțirea noastră din acea seară a avut urmări profunde. Uneori, deși au trecut mai bine de doi ani, ele încă se lasă observate. Dar, la fel cum atunci am fost alături de Tereza, așa sunt acum alături de Tudor, de câte ori are nevoie. Viața însăși ne învață că a împărți frățește nu înseamnă nicidecum pe jumătate. Să împărțim frățește înseamnă să răspundem pe măsura nevoilor și la momentul potrivit pentru fiecare copil.

    Să fii iubit la fel înseamnă, într-un fel, să fii iubit mai puţin. Să fii iubit ca nimeni altul, pentru că eşti o persoană deosebită, înseamnă să fii iubit atât cât ai nevoie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

    (Photo by Sophie Elvis on Unsplash)