Etichetă: Montessori

Kiki și Jax – Ordine și curățenie

Copiii au primit în vara aceasta o carte frumoasă, Kiki și Jax, scrisă de una dintre autoarele care îmi plac mult. Marie Kondo e renumită pentru revoluția minimalistă pe care a lansat-o prin metoda KonMari. I-am citit cărțile și am reușit parțial să îi folosesc abordarea în ceea ce privește hainele și jucăriile. Și visez încă la ziua când voi reuși să îi aplic metoda în întreaga casă.

Cartea scrisă de ea pentru copii este despre cum să faci și să păstrezi ordine. Cu ajutorul a doi prieteni foarte buni, Kiki și Jax, învățăm ce înseamnă să fii ordonat. Fiind o carte care are ca personaje două animale personificate, am discutat cu copiii despre imaginația autoarei. Acum le place să spună: „Cum să fie îmbrăcată veverița? Doar bufnița nu are cărți!”.

Dincolo de subiectul evident, păstrarea ordinii, cartea este și o poveste frumoasă despre prietenie. Când Jax nu mai poate petrece timp cu Kiki, pentru că lucrurile le stau în cale, la propriu, el se oferă să o ajute. Pasionat de sortarea și aranjarea lucrurilor, Jax face ca munca lor să devină o plăcere.

Urmând recomandările din carte, copiii pot învăța cu ușurință metoda KonMari. Renunțând la lucrurile care nu ne mai aduc bucurie, reușim să facem loc în viața noastră pentru ceea ce contează cu adevărat. E un mod plăcut de a-i învăța pe copii cum să aleagă ceea ce păstrează, ce se poate dona sau recicla și ceea ce e de aruncat. În plus, cartea se încheie cu o frumoasă descriere grafică a metodei unice propuse de Marie Kondo pentru împăturit tricouri.

Noi am primit cartea în limba engleză, și, din păcate, nu am văzut-o încă tradusă și în românește. Textul este puțin, cu ilustrații bogate, fiind o carte potrivită pentru copii de grădiniță. Se suprapune excelent cu perioada senzitivă pentru ordine, care durează până în jurul vârstei de cinci ani. Totuși, cred că ar putea fi citită și de cititorii începători în limba engleză, din clasele primare.

-Hai să ne jucăm de-a grămezile. Faci grămezi de obiecte similare. Apoi, poți decide ce vrei să păstrezi, a spus Jax.
-Dar cum hotărăsc?
-E simplu. Dacă îți aduce bucurie în suflet, a spus Jax, păstrezi lucrul respectiv! Dacă nu, îi mulțumești și renunți la el.
(Marie Kondo, Kiki și Jax)

9 septembrie 2020
Cubul trinomial

Matematica este unul dintre cele mai fascinante subiecte regăsite în programa Montessori. Materialele senzoriale create pentru a introduce concepte abstracte sunt mici bijuterii educaționale. Iar cubul trinomial nu face excepție de la această normă a abstracțiunilor materializate.

Grădinițele Montessori au o multitudine de materiale senzorial e pregătite special pentru copii. Pentru învățarea acasă, însă, nu este deloc practic sau economic să le avem pe toate. Unele materiale pot fi ușor făcute în casă, unele pot fi înlocuite cu ceea ce avem la îndemână și de altele ne putem lipsi.

În lista materialelor de dorit a le avea în casă, Aubrey a trecut și cubul trinomial. Explicația a fost că celălalt cub al seriei, cel binomial, este cuprins practic în cel trinomial. Am văzut astfel de cuburi create din hârtie origami, dar pentru mine ar fi fost mult prea complicat de făcut. L-am cumpărat așadar, în formatul clasic, din lemn.

Cubul trinomial este o reprezentare concretă a formulei algebrice (a+b+c)³, folosită pentru aflarea volumului unui cub. Fiecare termen al formulei descompuse este reprezentat de cuburi și prisme având culori și forme diferite.

Aceste materiale pot părea mici miracole pentru aceia dintre noi care au urmat cursurile tradiționale de matematică, introducând numere în formule, adesea fără a înțelege ce reprezintă ele de fapt. (Angeline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

a³ este un cub roșu mare, b³ e reprezentat de un cub albastru mediu, iar c³ de unul galben, mai mic. Prismele sunt combinații de negru și culorile celor trei termeni. Ca reprezentare a tuturor termenilor, abc, prismele sunt doar negre. Toate aceste cuburi și prisme sunt grupate într-un puzzle tridimensional. Pe capacul cutiei este desenat pătratul trinomului, putând fi folosit astfel și ca ajutor pentru refacerea cubului. Două dintre laturile cutiei se deschid, pentru a permite montarea lui ușoară.

Am ezitat destul de mult înainte să cumpăr cubul, deși acum nu aș mai sta pe gânduri. Pasionat de puzzle-uri, a fost interesant să îl văd la început pe Tudor lucrând cu această versiune tridimensională, deși încă nu o stăpânește suficient. Probabil că ar fi fost de ajutor dacă îl învățam mai întâi să monteze piesele formulei binomiale.

Gradul ridicat de similitudine între materialele Montessori ar putea facilita învățarea copiilor, făcând informațiile vechi mai ușor accesibile și transferabile atunci când învață informații noi. (Angeline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

Cubul trinomial este un material cu care se lucrează și în clasele primare. Când lucrează cu formula descompusă pentru aflarea volumului unui cub, copiii folosesc cuburile și prismele pentru observarea ei practică. Magia Montessori îi va fi familiarizat deja concret cu problema, înainte chiar de a le fi introdusă noțiunea abstractă.

Întreg învățământul aritmeticii și al principiilor de algebră – practicat sub forma citirii unor cartonașe care servesc la memorarea lor și folosind și alte materiale – duce la rezultate care ar putea să pară din basme, dar care dovedesc că învățământul aritmeticii ar trebui să fie complet transformat, plecând de la pregătirea senzorială a minții, bazată pe cunoașterea concretă. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

La fel ca celelalte materiale senzoriale Montessori, și cubul trinomial are încorporat controlul erorii. Dacă nu este montat corect, cubul nu este format, iar cutia nu poate fi închisă. Observat atent, cubul are toate laturile identic colorate, la fel ca fețele fiecărui strat. Desenul format de aceste grupuri de nouă piese este același cu cel de pe capacul cutiei. Este, așadar, și o introducere indirectă în lumea tiparelor.

Cubul trinomial poate fi folosit și alături de alte materiale senzoriale. L-am văzut ca parte din Turnul Roz, împreună cu piesele cubului binomial. Maria Montessori recomanda crearea unei povești în jurul acestor piese, pentru a-i ajuta pe copii să integreze mai bine conceptul.

Aceste mici obiecte colorate sunt fermecătoare. E vorba, înainte de toate, să le regrupăm după culoarea lor; apoi să le așezăm în mod diferit, inventând un fel de istorioară, în care trei cuburi sunt, de exemplu, trei regi. Fiecare dintre ei are o suită identică cu cele ale celorlalți doi regi; soldații din gardă sunt colorați în negru. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Uneori, când discutăm despre aceste abstracțiuni materializate, Lucian îmi spune râzând că odată cu copiii vom reînvăța și noi matematica. De fapt, am aceeași impresie văzând latura practică a aproape fiecărui material Montessori.

Trebuie să avem în vedere nu numai că această metodă este activă, că ea obligă mâna să fie în continuă mișcare, manevrând obiecte, și că supune simțurile unui antrenament foarte energic, ci trebuie să ne gândim și la aptitudinile speciale ale gândirii infantile pentru matematică. Lăsând materialul, copiii ajung foarte ușor să dorească să consemneze în scris operația, făcând astfel o muncă mintală abstractă și dobândind o tendință naturală și spontană de a face calcule mintale. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

6 septembrie 2020
Aisbergul comportamentelor noastre

Ziua de ieri a început cu un tantrum, adică cu o criză de furie. Nu a fost a copiilor de data aceasta, ci a mea. Și, deși provocarea a venit dinspre Tudor, eu am direcționat-o înspre Lucian. Am profitat apoi de ziua liberă, în care tatăl și copiii au fost plecați la bunica paternă, pentru a încerca să înțeleg ce ascunde partea nevăzută din aisbergul comportamentului meu.

Atunci când ne simțim neputincioși sau anxioși, avem tendința de a controla aceste sentimente rănindu-i pe ceilalți – în acest caz, pe propriii copii. În termeni psihologici, ne referim la „proiectarea” propriei suferințe asupra celuilalt, astfel încât să pară că celălalt este cauza suferinței noastre. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Comportamentul înseamnă comunicare. Cea mai mare parte din aisbergul comportamentelor noastre e ascunsă. De fapt, în adâncuri regăsim o listă lungă de experiențe și convingeri de care nici nu suntem conștienți. Am fost învățați că trebuie să controlăm comportamentul copiilor, fără să vedem întreg aisbergul. Tratăm doar efectul, nu și cauza.

Ieri „mi-am ieșit din minți”. Dr. Daniel Siegel numește tipul acesta de reacții emoționale drept calea inferioară. Cortexul prefrontal, adică partea superioară a creierului nostru, nu mai poate fi accesat când suntem cuprinși de furie. Folosind modelul mâinii pentru a explica structura creierului, putem înțelege mai ușor de ce expresia „mi-am ieșit din minți” e atât de potrivită pentru reacțiile noastre emoționale.

Suntem deconectați în acele clipe de momentul prezent, retrăind, fără să ne dăm seama, experiențe trecute. Probabil ne simțim nevăzuți, neiubiți, neputincioși. Cu cât traumele suferite în copilărie sunt mai puțin procesate, cu atât reacțiile noastre necontrolate vor fi mai dese. De aceea e atât de important să discutăm cu copiii despre evenimentele neplăcute din viața lor. Cu cât le dăm mai mult ocazia să integreze cele întâmplate, cu atât mai bine vor putea vindeca rănile suferite.

Modul inferior de procesare presupune blocarea proceselor mentale superioare și lasă individul într-o stare de emotivitate intensă, cu reacții impulsive, răspunsuri rigide și repetitive, care nu implică autoreflecție și nu ține cont de punctul de vedere al celuilalt. (Dr. Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

Dr. Shefali vede durerea drept un portal al vindecării noastre. Fără durere, nu știm ce anume a rămas neintegrat în interiorul nostru. De aceea copiii ne sunt cei mai buni profesori, pentru că relația cu ei e atât de apropiată. Nu putem fugi de copii și le suntem alături cel puțin vreo două decenii. Timp suficient ca ei să ne arate în mod repetat unde mai avem de lucrat cu noi înșine.

Copiii noștri pot fi mici și neputincioși în ceea ce privește abilitatea de a fi independenți, dar au un potențial imens de a ne trezi conștiința. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Maria Montessori sublinia că pregătirea educatorilor trebuie să cuprindă neapărat și o parte spirituală. Ea vorbea despre aptitudinile de ordin moral pe care cei care lucrează cu copiii le au de dobândit. Educatorul, ca parte din mediul de învățare a copilului, nu își poate descărca propriul bagaj emoțional asupra celor aflați în formare. O idee profundă, pe care, din păcate, o regăsim prea puțin sau chiar deloc în pregătirea actuală a celor care lucrează cu copiii, fie ei părinți sau profesori.

Adevăratul educator este omul care se eliberează de obstacolele lăuntrice care îl fac pe copil de neînțeles pentru el; nu este pur și simplu omul care se străduiește să devină mai bun. Instruirea pe care o oferim noi educatorilor noștri constă în a le arăta ce dispoziții interioare trebuie să-și corecteze, așa cum un doctor poate să indice o anumită boală definită care slăbește și amenință un organ fizic. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Aisbergul comportamentelor noastre e complex. El ascunde în străfunduri nevoi profunde, cum ar fi cea de iubire necondiționată, de a fi văzut sau apreciat. E străbătut de frică, neputință, rușine, dezamăgire, griji sau regrete. E sensibil la stările noastre de oboseală, durere, de foame sau sete. El plutește cu ajutorul nesiguranței, disconfortului, traumelor și tiparelor noastre.

Pentru a-l sparge, e important să îl explorăm cu atenție și prezență conștientă. Asta înseamnă să renunțăm la învinovățiri și judecăți și să ne înfășurăm cu compasiune. Să avem curajul de a ne lăsa trăirile să își spună povestea. Să scriem sau să povestim despre ceea ce simțim, făcând astfel ordine în mintea noastră. Să știm să ne ascultăm corpul și semnalele pe care ni le transmite cu atâta promptitudine.

Învățând să facem asta pentru noi înșine, vom putea să le răspundem diferit și copiilor noștri. Comportamentul lor va deveni doar o poartă spre lumea lor interioară, în care vom ști să privim cu iubire și înțelegere. Îi vom vedea și accepta drept ceea ce sunt în esența lor, nu drept ceea ce vrem noi să fie. Vom ști că facem asta cu adevărat atunci când ceea ce se va întâmpla în fața noastră va fi despre ei, nu despre bucăți nevăzute din aisbergul nostru.

Comportamentul copiilor noștri este, de fapt, ca o rafală de vânt care aprinde tăciunii din noi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

(Photo by Alexander Hafemann on Unsplash)

30 august 2020
Pot să fac singur!

Ultima perioadă a fost una a zbaterilor tehnologice. În urmă cu câteva săptămâni, mi-am pierdut Kindle-ul. Am întors casa cu susul în jos, dar timp de câteva zile a fost de negăsit. În cele din urmă, Tudor, probabil sătul să mă vadă abătută și întrebând mereu de Kindle, s-a gândit să îl caute și sub pat. În seara aceea, fericiți, am recitit cartea pentru copii pe care o am salvată doar acolo – Caillou: Pot să fac singur!, de Christine L’Heureux.

Stând departe de ecrane, cititul pe Kindle este și un mod pentru Tudor de a fi în contact cu un dispozitiv electronic. Nefiind conectat la internet, l-am învățat cum să acceseze cele câteva cărți pentru copii salvate. În ultima vreme, i-a plăcut să-i folosească funcția de căutare pentru a tasta litere și a scrie cuvinte scurte. Alteori, înșiruie literele una după alta și îmi cere să citesc ce scrie pe ecran. Exercițiile acestea au fost și unul din modurile în care mi-a arătat că e pregătit să facă trecerea de la scris la citit.

Povestea lui Caillou este una dintre cărțile preferate ale copiilor. Am citit-o de așa multe ori, încât acum Tudor i-o spune Terezei, folosind imaginile din carte. De curând, povestind despre ea cu verișoarele copiilor, ele ne-au spus că îl cunosc pe Caillou din desenele animate. Am notat ideea, pentru când vor mai crește copiii; cred că va fi interesant și pentru noi să le urmărim.

Pot să fac singur! este despre dorința lui Caillou de a deveni independent. Sprijinit de tatăl lui, se încalță și îmbracă singur, pune masa și ajută la strânsul ei. Ceea ce m-a atras pe mine cel mai mult la această carte este felul în care tatăl își susține și încurajează fiul. Traducându-le copiilor textul, am înlocuit încurajarea tatălui de a lucra încet cu proverbul „Cu răbdarea treci marea.” Le-a plăcut atât de mult cum sună, încât acum îi aud adesea repetându-și unul altuia cuvintele. Acesta a devenit modul lor de a trece peste micile frustrări ale zilei.

Tudor se uită uneori îndelung la poza în care tatăl l-a luat în brațe pe Caillou, pentru a-l liniști. Obosit, harnicul băiat a scăpat din mâini paharul pe care îl ducea la spălat. Tatăl lui îl încurajează, spunându-i că va reuși data viitoare. Cred că este atras de ea pentru că poza este aproape identică cu cele nenumărate pe care le au copiii pe umărul lui Lucian.

Tatăl lui Caillou îi oferă acestuia opțiuni, e răbdător și îi vorbește blând. Îl susține atunci când greșește și îl consolează când e trist. Din acest punct de vedere, ar putea fi considerată și manual pentru părinți. La fel ca alte cărți din serie, și aceasta este scrisă cu ajutorul unei consultante, psiholog pentru copii.

Am profitat de repararea laptopului și recuperarea datelor din el, cealaltă zbatere tehnologică a acestei perioade, pentru a scrie despre Caillou. O carte care vorbește despre depășirea frustrărilor, cu determinare și efort, despre independență, susținere necondiționată și stimă de sine.

[Lui Caillou] nu îi intră piciorul în papuc. Începe să fie foarte frustrat. Tata îi spune: „Știu că e foarte greu. Nu te grăbi. Cu răbdarea treci marea.” Și îi zâmbește încurajator lui Caillou.
Caillou încearcă din nou. În cele din urmă, piciorul îi alunecă în papuc. E foarte mândru de el. „Bravo, Caillou! Ai reușit de data asta.”, îi spune tatăl lui.
(Christine L’Heureux, Caillou: Pot să fac singur!)

28 august 2020
Cu toţii au văzut o pisică

De curând, le-am comandat copiilor câteva cărţi de la bibliotecă. Fiind amândoi pasionaţi de pisici, titlul acestei cărţi mi-a sărit în ochi. Cu toţii au văzut o pisică e o carte apărută în 2016, scrisă de Brendan Wenzel. Mie mi se pare o carte potrivită pentru a discuta despre pictură, perspectiva fiind subiectul principal.

Plecată la plimbare, o pisică cu mustăţi, urechi şi gheare, e văzută de un copil şi de diverse animale. Deşi are text puţin şi imagini simple, cartea nu e uşor de înţeles de către copii. Pisica îşi schimbă mărimea, forma sau culoarea, în funcţie de cel care o zăreşte. Pasărea din cer o vede mică, puricele nu poate vedea decât o parte din ea, iar şoarecele e îngrozit de dinţii şi ghearele ei.

Terezei îi place enumerarea de la final, dar şi clopoţelul de la gâtul pisicii, care îşi schimbă mereu dimensiunea. Cu toţii au văzut o pisică ne poate ajuta să discutăm despre culori şi tehnici de pictură. Pointilismul cu care e reprezentată când e văzută de albină, alb-negrul în care o vede sconcsul sau culorile vii din ochii şarpelui.

Discuţiile pe marginea cărţii pot fi şi despre diferitele animale şi mediile în care trăiesc. Când pisicile din curtea noastră au prins şi mâncat un porumbel, am crezut că e ceva marcant pentru copii. Fuseserăm plecaţi şi la întoarcere am găsit o pată de sânge şi penele porumbelului pe pământ. Dar Tudor a privit totul liniştit şi a spus: „Le-a fost tare foame!”. Pisica e alergată de vulpe şi câine, dar îngrozeşte şoarecele şi un peşte şi hrăneşte un purice. Câte subiecte interesante!

Copiii învaţă de mici clasificarea în funcţie de cele trei elemente: pământ, aer şi apă. Sortarea animalelor în funcţie de mediul în care trăiesc este una dintre extensiile acestei activităţi. Toate creaturile care apar în această carte pot fi folosite pentru o astfel de clasificare.

O carte aparent simplă, dar suficient de complexă cât să putem discuta cu copiii despre artă, geografie, limbaj, zoologie sau emoţii. Cu toţii au văzut o pisică se înscrie perfect în seria cărţilor pentru copii preferate de noi.

2 iulie 2020
Tabla pentru scris
Progresia în învăţarea scrierii este de la trasarea literelor rugoase înspre tava cu nisip, apoi la tabla pentru scris şi, în final, scrierea pe hârtie. Desigur, foarte multe dintre activităţile învăţate în primii ani de viaţă sunt gândite special pentru pregătirea mâinii pentru scris.

Copiii noştri ne văd tot mai puţin scriind pe hârtie. De aceea, am încercat adesea să facem listele pentru cumpărături împreună cu ei. În plus, am cumpărat o hârtie autocolantă specială, pe care se poate scrie cu carioca, pe care am pus-o în bucătărie. Scriem pe ea diverse mesaje, meniul zilei, lucruri pe care le avem de făcut în perioada următoare. Din fericire, datorită cursurilor pe care le-am făcut în ultima vreme, m-au văzut mereu notând în caiete, jurnale sau carneţele.

Şevaletul pe care l-am cumpărat pentru pictură are şi o parte neagră, pentru scris cu creta. Tabla aceasta are avantajul de a întări umărul şi braţul copilului. Pentru rolul ei în dezvoltarea abilităţilor de pre-scriere şi scriere, folosirea unei suprafaţe verticale e deosebit de importantă şi nu trebuie eliminată. Totuşi, şevaletul mi s-a părut a fi prea greoi de folosit mereu, aşa că am căutat şi o alternativă.

Am cumpărat un placaj cât o foaie A4 şi l-am vopsit cu vopsea specială pentru tabla de scris. Am ales culoarea neagră, deşi vopselele erau de multe alte culori.

Copiii sunt tare încântaţi de tabla cea mică şi o folosesc des. Le place mult şi să ude buretele în bideul din baie, pentru a şterge tabla pentru scris. Le-am pus şi câteva bucăţi de cretă şcolară alături, pe care o înlocuiesc când e nevoie.

La început, copiii sunt învăţaţi să ţină lângă ei litera rugoasă şi să scrie pe tabla neliniată. Îi urmăresc cu degetele conturul, rostindu-i sunetul, apoi o desenează pe tablă. Pentru că mi s-a părut că literele rugoase pe care noi le avem nu sunt potrivite, i-am desenat lui Tudor câte o literă sau două pe tabla pentru scris. El le urmărea conturul şi le scria singur apoi. Pentru Tereza, neavând suficient timp să le fac singură, am comandat literele clasice Montessori. Acestea nu au nimic altceva desenat pe ele, spre deosebire de cele pe care le avem noi acum.

Fiind mai mică şi uşor de purtat, tabla pentru scris e folosită mereu, inclusiv pentru desenat. Intenţia mea e de a lua şi vopsea albă pentru tablă şi a vopsi un al doilea placaj, cu linii pe o parte, respectiv pătrăţele pe cealaltă. Va semăna astfel mai mult cu o tablă găsită în grădiniţele Montessori, sprijinindu-i mai bine pe copii în scrierea literelor şi a cifrelor. După tabla pentru scris neliniată, progresia se face spre tabla cu pătrăţele, apoi spre cea cu linii.

Scrierea cu creta formează mâna pentru scris, întărind muşchii mici ai mâinii. În plus, forma literei e întipărită în memoria motorie, deci senzorială, a copilului. Greşelile făcute pe tabla pentru scris sunt uşor de corectat, ştergerea cu buretele fiind chiar interesantă pentru copii. Creta colorată poate fi un mod de menţinere a interesului pentru această activitate.

Spre deosebire de alte activităţi, cele de scriere sunt mai atent urmărite de către educatoare, la început. Modul în care copilul îşi însuseşte trasarea literelor în această perioadă este important pentru dobândirea corectă a obiceiurilor de scriere.

Pentru a ţine instrumentul cu care se scrie este necesară nu numai acţiunea celor trei degete care îl prind, ci şi colaborarea mâinii, care trebuie să treacă uşor peste suprafaţa plană pe care se scrie. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Alte articole din seria despre învăţarea scrisului şi cititului folosind metoda Montessori găsiţi aici:
28 iunie 2020
Pas cu pas spre înălţimi

Una dintre cărţile pe care Tudor le alege uneori din bibliotecă e Pas cu pas spre înălţimi. Am văzut-o prima dată la un târg de carte şi mi s-a părut interesantă. Am rămas cu gândul la ea şi după câteva luni am cumpărat-o dintr-o librărie online.

Cartea nu este una care se răsfoieşte, ci ea se desfăşoară, e o carte-acordeon, cu imagini pe ambele părţi. Când am deschis-o prima dată cu Tudor, ne-am aşezat pe podea, să avem suficient spaţiu.

Aflându-ne pe o stradă dintr-un oraş, ridicăm privirea spre cer şi începem să ne înălţăm tot mai sus. Vedem la început indicatoare de circulaţie, spălători de geamuri, un paratrăsnet pe un zgârie-nori, un heliport. Aflăm că suntem încă în troposferă, cea mai joasă parte a atmosferei.

La intrarea în stratosferă, dincolo bariera de zece kilometri, vedem un avion şi aflăm că nu mai este suficient oxigen pentru ca oamenii să respire. Aflăm şi despre importanţa stratului de ozon şi continuăm să urcăm, spre mezosferă, adică la mai mult de cincizeci de kilometri deasupra Pământului.

Lui Tudor i-a plăcut să urmărească lansarea navei spaţiale Dragon şi aceasta a fost una dintre cărţile citite în acele zile. Aflaţi deja în spaţiu, vedem traseul Staţiei Spaţiale Internaţionale şi călătorim chiar mai departe de ea.

Trecem de Lună, de celelalte planete şi ieşim chiar în afara Sistemului Solar. Simbolic, acesta este şi momentul în care întoarcem cartea, pentru a citi fiecare pagină pe verso. După ce aflăm că toate stelele văzute pe cerul nopţii sunt parte din Calea Lactee, începem coborârea spre Pământ.

Ne ferim de centura de asteroizi şi aflăm noi informaţii despre meteoroizii descoperiţi în Pietrele sunt vii. Trecem printr-un nor cumulonimbus şi aflăm că vremea de pe planetă e influenţată de curenţii de aer.

Studiem vulturii-hoitari, păsările care pot zbura cel mai sus, avântându-se pe cerul de deasupra Africii. Zburăm apoi în rând cu gâştele indiene şi aflăm de ce lebedele zboară în V.

Dincolo de descrierea altor tipuri de nori, coborâm pe lângă nişte păianjeni, ridicaţi în aer de paraşuta făcută din firele lor de mătase. Reveniţi la cinci kilometri deasupra Pământului, vedem nişte berze albe migratoare. Trei kilometri mai jos, aflăm că ploaia şi zăpada care ajung până la noi provin din norii stratus.

Privirea cuprinde deja baloanele cu aer cald, muflonii de pe pantele montane, planoare şi păsări de pradă. Trecem de liziera unei păduri de conifere şi auzim bâzâitul insectelor căutate seara de liliecii maro. Aproape ca la încheierea unei meditaţii ghidate, ne regăsim în liniştea naturii, cu spatele pe pământul gol.

Este plăcut să simţi pământul cald sub tălpi şi să auzi păsările cântând şi insectele bâzâind peste tot în jur. Este incredibil să te gândeşti că deasupra ta există un univers întreg! (Charlotte Guillain, Yuval Zommer, Pas cu pas spre înălţimi)

Astronomia începe să fie studiată în grădiniţele Montessori prin discuţii şi explorări despre Sistemul Solar sau straturile atmosferei. Studiul acesta este aprofundat apoi în clasele primare, ca parte a educaţiei cosmice gândite de Maria Montessori.

Pas cu pas spre înălţimi mi se pare ideală pentru a acompania aceste explorări. Chiar şi felul în care este structurată, prin deschiderea de tip acordeon a paginilor, oferă o vizualizare concretă a atmosferei şi spaţiului cosmic.

10 iunie 2020
Împăturind haine

În ultima vreme, Tudor e preocupat de făcutul patului şi pusul pijamalelor în dulap. Ne-a văzut aproape zilnic împăturind haine sau pături. În plus, dimineaţa, după câte o rundă de Hopa-Mitică în patul bunicii, a ajutat-o şi pe ea să îşi facă patul.

I-am arătat lui Tudor lecţia Montessori pentru împăturit haine acum vreo doi ani. Am ales un material galben, pe care am trasat linii cu cretă de croitorie. Am folosit patru bucăţi de pânză, pe care am trasat o linie mediană, respectiv două, şi una, respectiv două linii, pe diagonală. După ce i-am arătat materialul, nu a lucrat de foarte multe ori cu el. L-am găsit, în schimb, împăturind haine, urmând paşii din lecţie.

Când copilul dumneavoastră împătureşte rufe mici, cum ar fi şervete, arătaţi-i cum să le potrivească la colţuri. Exactitatea şi ordinea presupuse de împăturitul atent reprezintă o atracţie specială pentru copiii foarte mici. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

După câteva săptămâni, pe când aşteptam să ni se aducă masa la un restaurant, a luat şerveţelul şi a început să îl împăture. „Acum e pătrat! L-am desfăcut iar în dreptunghi! Uite un triunghi acum!” Ţin minte întâmplarea pentru că am rămas uimită de transferul informaţiei dintr-o lecţie care mi se păruse că nu îi atrăsese prea mult atenţia.

Am observat că îi face plăcere să o înveţe acum pe Tereza, folosind păturile lor mai mici. Am văzut că ea a început să îl imite şi în împăturirea pijamalelor. Aştept încă cu mult interes momentul în care vor face asta cu toate hainele. Cred că voi avea atunci mult timp liber, pe care mi-l petrec acum strângând hainele de prin casă.

La fel ca alte exerciţii de viaţă practică, nu facem nici din acestea o corvoadă. De multe ori, mă întrerupe când încep eu să fac patul. Alteori, îl întreb dacă vrea să strângă el şi îmi spune că va face data viitoare.

Tendinţa noastră, ca adulţi, este să îl ţinem pe copil „ocupat”, astfel încât noi să putem fi liberi pentru propriile ocupaţii. Însă este necesar să acceptăm că micuţul trebuie să facă aceste activităţi practice alături de noi, ca o formă de colaborare. Nu suntem liberi să facem alte lucruri, dar, întrucât satisfacem nevoile copilului nostru aflat în curs de autoformare, zilele încep să se scurgă mai lin şi mai plăcut pentru amândoi. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

Observându-i interesul pentru împăturit, tehnica origami mi se pare o activitate interesantă pentru Tudor. Am cumpărat deja hârtia potrivită şi urmează să îi arăt câteva modele. Între timp, Lucian le face bărci din hârtie pentru baia de seară. La rândul ei, mama gândeşte cele mai mari şi năstruşnice coifuri, spre amuzamentul nepoţilor.

(Photo by Katrin Hauf on Unsplash)

21 mai 2020
Fratele cel mare

Înainte de somnul de prânz, Tudor m-a întrebat de ce s-a născut înaintea Terezei. I-am spus că aşa s-a întâmplat, că el s-a născut primul. După ce s-a gândit puţin, mi-a răspuns: „Şi eu trebuie să am acum grijă de toată lumea.” I-am răspuns imediat că el trebuie să aibă grijă de el, nu de alţii. Şi după ce a adormit, am avut eu subiect de gândire. Se simte Tudor presat să fie fratele cel mare?

Înainte de a se naşte Tereza, am început să mă documentez despre cum să cultivăm o relaţie bună între fraţi. Cele două cărţi care mi se par esenţiale în privinţa aceasta sunt Rivalitatea dintre fraţi şi Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi. Le-am citit cu atenţie şi revin la ele de câte ori e nevoie.

Unul dintre primele avertismente ale Rivalităţii este de a nu eticheta copiii. Când îi spunem mereu copilului că el e fratele cel mare şi trebuie să aibă grijă de cei mici, îl împovărăm peste măsură. Din fericire, Tudor mi-a atras la timp atenţia că are această percepţie. Din păcate, ceva din atitudinea sau modul nostru de exprimare l-a făcut să simtă astfel.

Odată ce părinţii conştientizează că vorbele şi atitudinea lor pot ţine captiv un copil într-un rol, încep să fie mai atenţi la ce-şi spun fraţii între ei şi unul despre altul. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

Unul dintre momentele în care intervin aproape întotdeauna este când îi aud pe alţii cerându-i lui Tudor să renunţe în favoarea Terezei, „că ea e mai mică”. De fiecare dată reamintesc regula familiei, de a aştepta până termină el sau de a lucra împreună. În acest fel, simt că îi protejez pe amândoi, dar şi relaţia dintre ei. Tudor nu e frustrat pentru că e nedreptăţit din cauza vârstei, Tereza nu învaţă că i se cuvine ceva datorită faptului că e mai mică. În plus, amândoi învaţă că ceea ce lucrează e important pentru noi şi îşi dezvoltă răbdarea. De multe ori, găsesc soluţii de a lucra împreună.

Când am venit acasă cu Tereza, ţin minte că Tudor mi s-a părut a fi un gigant. Şi totuşi, avea doar doi ani şi nu crescuse peste noapte. Dar percepţia mea se modificase, obişnuită fiind câteva zile cu Tereza. Nu e de mirare, aşadar, că fratele cel mare a început să se bebeluşească imediat după naşterea surorii lui. Documentându-ne, teama noastră faţă de regresia lui a dispărut. Şi, cu cât i-am acordat mai multă atenţie şi l-am tratat ca pe un bebeluş, cu atât s-a liniştit mai mult. I-am arătat astfel şi că iubirea noastră pentru el nu a dispărut.

Când se întâmplă să fim nevoiţi să apelăm la diferenţa de vârstă, avem grijă să subliniem acest lucru în avantajul ambilor copii. Când Tereza vrea să lucreze şi ea cu fierăstrăul, îi spunem că va face asta când mai creşte puţin. Când, mai târziu, vor să citim deodată, îi spunem lui Tudor că începem cu cartea Terezei, ea fiind apoi prima care va merge la somn.

În parte, ceea ce creează resentimente profunde între fraţi este pretenţia părinţilor ca ei să-şi păstreze poziţia în familie. Nu putem inversa ordinea în care s-au născut copiii. Dar nici nu le putem pretinde să se comporte la nesfârşit în funcţie de data naşterii lor. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

Maria Montessori a susţinut în mod deosebit diferenţele de vârstă între copii. A creat grupe mixte de vârstă, care contribuie la dezvoltarea optimă a fiecărui copil. Cei mari sunt modele pentru cei mici, care, la rândul lor, se uită cu interes şi învaţă de la cei mari. Singura diferenţă faţă de familie este că grupele se modifică pe parcursul anilor. Astfel, fiecare copil devine la un moment dat decanul de vârstă al grupei.

Farmecul vieţii sociale constă în numărul de tipuri diferite de persoane pe care le întâlnim. Nimic nu este mai cenuşiu decât azilul de bătrâni. A segrega pe criteriul vârstei este unul dintre cele mai crude şi inumane lucruri pe care le poate face cineva, iar acest lucru e la fel de valabil şi pentru copii. Acest lucru rupe legăturile vieţii sociale şi o privează de substanţă, de ceea ce o hrăneşte. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Dr. Laura Markham sugerează să găsim sau creăm astfel de grupuri diverse, în care copiii să poată juca şi rolul copilului mai mare sau al celui mic. Pentru Tudor, verişorii sunt o astfel de oportunitate. Pentru Tereza, prietenii mai mici decât ea, pe care îi tratează cu multă atenţie şi gingăşie.

Tudor a lansat azi un semnal care îmi dă de gândit. A găsi echilibrul între fraţi e o provocare serioasă. Felul în care rezolvăm conflictele între ei sau în care ne îndreptăm atenţia şi iubirea asupra fiecăruia sunt esenţiale. Evitarea etichetelor, găsirea sarcinilor şi responsabilităţilor adecvate, acceptarea şi celebrarea unicităţii fiecărui copil sunt câteva din punctele pe care le voi avea în vedere în următoarea perioadă.

(Photo by Kelly Sikkema on Unsplash)

17 mai 2020
Tava cu nisip, griş sau mălai
Pentru învăţarea scrisului şi a cititului conform metodei Montessori, materialele esenţiale de avut sunt literele rugoase, alfabetul mobil şi inserturile geometrice. Pe lângă aceste materiale tradiţionale, am observat că tava cu nisip este un mod excelent de a exersa scrierea literelor.

Am amânat destul de mult introducerea acestei tăvi pentru că nu am găsit în casă nimic potrivit. Nu voiam să cumpăr una făcută special, ci să folosesc ce aveam la îndemână. Din păcate, mă blocasem asupra formei pătrate sau dreptunghiulare, aşa cum văzusem în poze. Tăvile de servit pe care le avem noi sunt rotunde şi de aceea nici nu le luasem în considerare. Din fericire, m-am trezit la timp şi mi-am dat seama că le pot folosi cu succes.

De multe ori, ne sabotăm imaginaţia din cauza imaginilor găsite pe internet sau în cărţi. De aceea mi se pare atât de important să înţelegem ideea din spatele folosirii fiecărui material sau a fiecărei activităţi, pentru a putea improviza cu ceea ce avem la îndemână. Montessori este, pentru multă lume, sinonim cu costuri foarte ridicate. Noi am descoperit, la îndemnul lui Aubrey, mai ales, că aceasta e doar o falsă impresie. Eu văd Montessori mai mult ca un stil de viaţă, un mod de a sprijini şi îndruma blând copilul în descoperirea lumii, şi nu doar ca o metodă pedagogică.

Revenind la tava cu nisip, am ales să folosesc, aşadar, o tavă rotundă, în care am pus iniţial griş. Tudor a lucrat cu pasiune, trasând la început, în mod repetat, litera t. Cea mai dificilă parte a fost depozitarea tăvii, întrucât şi Tereza era extrem de interesată de ea. Am ales să o folosim aşadar doar în bucătărie, de unde puteam mătura mai uşor grişul de pe jos.

Când am reumplut tava, am folosit mălai, care s-a dovedit a fi şi mai interesant. Culoarea lui contrasta mai bine cu tava, desenele se vedeau mai clar. În plus, cred că şi textura îi era mai interesantă. Am văzut că un alt material de folosit ar putea fi sarea. Pentru un contrast bun, cred că am putea chiar colora grişul sau sarea cu vopsea alimentară, deşi încă nu am încercat această variantă.

Experienţa senzorială este cea mai importantă când vine vorba de scrisul în această perioadă. Trasarea literelor rugoase cu două degete şi pronunţarea simultană a sunetului corespunzător sunt esenţiale. Scrierea cu degetul în nisip eliberează copilul de povara ţinerii unui instrument de scris în mână. Trasarea în tava cu nisip întipăreşte suplimentar în mintea copilului conturul literelor şi cifrelor rugoase.

Oamenii care susţin că copiii nu trebuie învăţaţi să scrie până la vârsta de şase sau şapte ani nu-şi dau seama că există acest aspect pur senzorial al limbajului. Se gândesc la asta mai degrabă în ceea ce privește scrierea și citirea cuvintelor sau propozițiilor întregi, sau chiar a ideilor pe care acestea le reprezintă. (E. M. Standing, Maria Montessori. Her Life and Work)

Uneori, trecând pe lângă tava cu nisip, Tudor se opreşte să scrie câte o literă, după care merge mai departe. Alteori, lucrează cu ea şi câte o jumătate de oră. În ultima vreme îi place să traseze cifra şase, după care întoarce tava şi spune: „Acum e nouă!”.

Desigur, tava cu nisip e folosită în multe activităţi pentru copiii mici. Cu două recipiente puse în ea, transferul materialului îi poate ţine fascinaţi mult timp. O activitate non-Montessori pe care o văd des sunt cutiile senzoriale, în care copiii au diferite figurine sau materiale mici pentru explorat sau recreat diferite scene.

Spre deosebire de acele activităţi, însă, scrierea în tava cu nisip e bine să fie supravegheată mai atent. Felul în care copilul trasează literele acum se imprimă pentru viitor. Fără a-l corecta direct, îndrumarea este necesară pentru o corectă însuşire a sensului scrierii literelor.

O continuare interesantă a acestei activităţi este scrierea în tava cu nisip cu ajutorul unui instrument. O dată ce copilul trasează cu uşurinţă suficient de multe litere, poate încerca să folosească un beţigaş sau coada unei pensule pentru a scrie în nisip. Se face astfel o legătură frumoasă între conturarea literei şi manevrarea unui instrument de scris.

[Desenarea pe nisip] fixează în mintea [copilului] mişcarea pe care trebuie să o facă muşchii mâinii pentru a contura litera respectivă şi îl ajută în eventuala tranziţie către scrisul de mână. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

Alte articole din seria despre învăţarea scrisului şi cititului folosind metoda Montessori găsiţi aici:
7 mai 2020