Etichetă: Montessori

  • E corpul tău şi alegerea ta

    E corpul tău şi alegerea ta

    Probabil cele mai multe discuţii pe care le avem cu alţi adulţi din cauza copiilor sunt date de felul în care se îmbracă. Sau, mai bine zis, în care nu se îmbracă. Încă de când erau mici, noi i-am învăţat şi le-am repetat mereu: „E corpul tău şi alegerea ta.” Am auzit ideea aceasta pentru prima dată la un specialist în parenting şi am reîntâlnit-o apoi în diverse cărţi. Fiind în acord complet cu ideea Montessori de respect faţă de copil, noi am adoptat-o imediat.

    Respect înseamnă că, atunci când putem ceda controlul, o facem. Când copilul mic se chinuie să se îmbrace, suntem disponibili, îl încurajăm, facem sugestii sau îl asistăm, dacă ne cere, dar nu îl întrerupem pentru a prelua noi. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Când vine vorba de responsabilitatea personală, se întâmplă uşor să intrăm pe teritoriul celuilalt. Mai ales când copiii sunt mici, ni se pare că e normal ca noi să luăm decizii în locul lor. Şi totuşi, atunci când le oferim alegeri încă de la început, când învăţăm să încetinim şi să ne adaptăm la ritmul lor, gradul de responsabilitate de care ei dau dovadă este extrem de ridicat.

    Există trei domenii ale vieţii lor de care copiii trebuie să fie responsabili:

    -simţurile, de exemplu, ce are gust bun şi ce nu, ce miroase frumos şi ce miroase urât, ce este rece, fierbinte, ş.a.m.d.

    -sentimentele, de exemplu, fericire, iubire, prietenie, furie, frustrare, tristeţe, durere, dorinţă, ş.a.m.d., şi în relaţie cu ce şi cu cine

    -nevoile, de exemplu, foame, sete, somn, apropiere, distanţă

    (Jesper Juul, Copilul tău competent)

    De câteva luni, deja, Tereza se îmbracă şi încalţă singură. Mai ales dacă este odihnită şi îi oferim suficient timp, nu ne permite deloc să o ajutăm. Asta înseamnă că inclusiv alegerea hainelor îi aparţine în totalitate. Bineînţeles, nu i-am lăsat la îndemână tricouri sau pantaloni scurţi, ci haine potrivite anotimpului.

    Am procedat la fel şi cu Tudor, de când era mic. Şi s-a întâmplat de câteva ori să se întoarcă acasă pentru a-şi lua o bluză sau o haină în plus. Alteori, când ni s-a părut că ar fi nevoie, am luat noi nişte mănuşi sau un pulover. Şi, dacă cumva ni le-a cerut, ne-am abţinut, desigur, la a-i spune că am avut dreptate. Dacă am fi făcut astfel, îi puneam la îndoială judecata şi reduceam şansele ca data viitoare să ni le mai ceară. În cei peste doi ani de când se îmbracă singur, au fost doar vreo două ocazii în care l-am rugat să se schimbe.

    Adulţii din preajmă au reacţii diverse, oscilând de la comportament hiperprotector la unul aproape agresiv faţă de noi, părinţii. La răspunsul uneori prompt al Terezei: „E corpul meu, alegerea mea”, vedem câte o sprânceană arcuindu-se. Alteori, mirarea e urmată de zâmbete.

    La fel ca în alte situaţii, atunci când le oferim copiilor independenţă, îi învăţăm să îşi asume responsabilitatea. Altfel, ajungem în situaţia în care tot noi, ca adulţi, vom hotărî că sunt „suficient de mari” să se descurce singuri. Dar atunci s-ar putea să avem surprize. Copiii fie nu vor şti ce au de făcut, fie nu se vor simţi competenţi şi ne vor refuza.

    Dă-i posibilitatea de a prelua responsabilitatea pentru cât mai multe din activităţile sale. […] Copiii care se simt mai independenţi şi mai responsabili de sine vor simţi mai puţin nevoia de a se revolta şi obiecta. Ca să nu mai spunem că îşi vor asuma responsabilităţi de timpuriu. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Copiii sunt destul de rar răciţi. Uneori, noi suntem mult mai gros îmbrăcaţi. Desigur, nici nu suntem la fel de activi ca ei. „E corpul tău şi alegerea ta” este o frază pe care nu o folosim doar când vine vorba de haine. Ea e valabilă şi pentru păr, îmbăiat, folosirea toaletei. De fapt, cam pentru toate domeniile conturate de Jesper Juul. În toate aceste situaţii, le suntem alături, îi îndrumăm şi le oferim alegeri. Pe măsură ce vor creşte, rolul nostru va fi tot mai redus. Dar sămânţa acestei responsabilităţi şi independenţe e important să o sădim cât mai devreme.

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)

  • Ghiceşte ce lipseşte

    Ghiceşte ce lipseşte

    Ghiceşte ce lipseşte este una dintre activităţile cel mai uşor de pregătit. Înşirând la început între trei şi cinci obiecte, îi cerem copilului să închidă ochii şi apoi luăm deoparte unul dintre ele. Putem să folosim un text pentru a-i spune să-şi deschidă ochii, cum ar fi: „1, 2, 3, uită-te şi ghiceşte ce lipseşte”.

    Scopul acestei activităţi este acela de a-l ajuta pe copil să îşi dezvolte memoria vizuală. Aceasta este utilă, cu precădere, când vorbim despre reamintirea cuvintelor citite, dar şi pentru recunoaşterea diferitelor simboluri, cum ar fi cele matematice sau muzicale. În plus, dacă folosim obiecte pe care copilul atunci le descoperă, ea poate ajuta la învăţarea limbajului. Un alt beneficiu al acestui joc este dezvoltarea atenţiei pentru detalii.

    În grădiniţele Montessori, jocul acesta este făcut cu o multitudine de materiale. Pot fi folosite inserturile geometrice, diferite animale, piese de puzzle din planiglob, alte obiecte din coşurile de limbaj. Când învaţă literele sau cifrele, aceasta poate fi una dintre activităţile interesante prin care copiii sunt ajutaţi să le recunoască.

    La început ne-am jucat cu figurine reprezentând diverse animale, Tudor fiind tare încântat să descopere ce lipseşte de pe covoraş. Când observ că jocul e prea uşor, cresc numărul obiectelor sau le schimb. Dacă figurinele folosite sunt mai puţin cunoscute, atunci trei dintre ele sunt suficiente, pentru început.

    La fel ca în alte activităţi Montessori, nu îi las pe copii să se chinuie în a-mi oferi răspunsuri. Experienţa respectivă ar fi în acest caz similară cu o lecţie de control. Scopul este ca ei să înveţe cu plăcere, fără efort, nu să se simtă chestionaţi şi controlaţi. Dacă nu şi-a amintit unul dintre animale, i-am dat indicii sau i-am arătat o parte din figurină.

    Dacă a spus numele greşit, nu l-am corectat, ci i-am arătat animalul indicat de el. I-am spus apoi cum se numeşte figurina pe care o aşezam pe covoraş. Când copilul greşeşte de câteva ori, înseamnă că încă nu stăpâneşte bine cuvintele respective, e obosit sau distras de alte nevoi neîmplinite. Acesta este un semn că activitatea trebuie reluată altă dată.

    Când ne-am jucat, am văzut-o şi pe Tereza destul de interesată de ce făceam noi. Cred că în curând vom putea face jocul acesta în trei, ceea ce va fi şi mai distractiv. Variaţiunile pe această temă sunt, în fond, nenumărate!

    Organele de simţ sunt puncte de contact între mediul înconjurător şi mintea umană. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

  • De ce păsările n-au urechi?

    De ce păsările n-au urechi?

    Zilele trecute, pe când lucra cu un set de carduri Montessori, Tudor s-a uitat îndelung la imaginile cu animale. După câteva clipe, m-a întrebat: „De ce păsările n-au urechi?”. După ce mi-am revenit din uimire, i-am spus că e o întrebare foarte interesantă, dar nu ştiu să îi răspund.

    I-am explicat doar că ar putea avea legătură cu zborul şi aerodinamicitatea şi că păsările au auz, cu siguranţă. I-am spus că putem căuta răspunsul detaliat într-o carte sau o putem întreba pe una dintre cele două profesoare de biologie cu care ne întâlnim mereu în oraş.

    Seara, pe când Tereza îi arăta lui Lucian animalele sălbatice cu care a lucrat peste zi, Tudor a luat zebra în mână şi ne-a întrebat de ce are dungi. Din nou, o întrebare la care noi nu am avut pe loc un răspuns. Am luat cartea despre mamifere şi am citit amândoi despre zebre. Am aflat că sunt rude cu caii şi fiecare zebră are un model unic de dungi. Din păcate, nu am aflat şi de ce le au. Din nou, i-am spus că putem afla răspunsul căutând mai departe sau întrebând pe cineva care se pricepe. Desigur, uneori apelăm şi la internet, dar nu vreau ca aceasta să devină singura lor sursă de informare.

    În minunata carte Cum să le vorbim copiilor am citit că susţinerea autonomiei copiilor se face inclusiv prin încurajarea lor de a căuta informaţii în afara casei. Pe măsură ce cresc, întrebările copiilor vor fi tot mai complexe, depăşindu-ne cunoştinţele. Când îi îndemnăm să apeleze la specialişti sau să afle răspunsurile din alte surse, le susţinem independenţa. Reuşim astfel chiar să le creştem stima de sine, îi învăţăm să socializeze şi să îşi deschidă orizonturile.

    Un mod de a reduce sentimentele copilului de dependenţă faţă de familie este acela de a-i arăta că, în afara familiei, există o comunitate mai mare cu resurse valoroase care aşteaptă să fie folosite. Lumea nu este un loc străin. Există ajutor atunci când aveţi nevoie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    De curând, l-am ascultat pe dr. Stuart Shanker vorbind despre refuzul preadolescenţilor şi adolescenţilor de a primi sfaturi de la părinţi. Mai ales în această perioadă, informarea din alte surse devine, aşadar, o necesitate. Studiile au demonstrat că atunci când adolescenţii au citit informaţii despre cum sunt manipulaţi spre dependenţă, au reuşit în procent mai mare să renunţe la fumat, de pildă.

    Pe lângă beneficiul evident pentru copil, acest principiu îl degrevează pe părinte de a fi mereu „atotcunoscătorul”. […] Într-un anumit fel, toate aceste surse exterioare au mai multă greutate decât tone de discuţii cu mama sau cu tata. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    „De ce păsările n-au urechi?” nu e prima întrebare la care nu am răspuns. Am mai folosit şi cu alte ocazii această metodă de aflare a unor informaţii suplimentare. Când am văzut în mod repetat o maşinărie care lucra ceva la calea ferată, nu am ştiut cum se numeşte. L-am încurajat pe Tudor să îl întrebe pe unul dintre vecinii noştri, cu care stă adesea de poveşti, întrucât el lucrase în domeniu. Iar domnul a fost chiar fericit să îi explice despre acel Plasser şi lucrările de mentenanţă pe care le efectuează!

    Părinţii nu sunt şi nici nu e recomandat să apară ca fiind perfecţi în faţa copiilor. Recunoaşterea propriilor limitări, inclusiv când vine vorba despre cunoştinţe, este un mod de a ne menţine sănătoasă relaţia cu copiii.

    […] atunci când oamenii sunt plasaţi în poziţii de dependenţă, pe lângă un oarecare sentiment de recunoştinţă, îndeobşte simt neajutorare, inutilitate, resentiment, frustrare şi furie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    (Photo by Sid Balachandran on Unsplash)

  • Pământ şi apă

    Pământ şi apă

    Lecţiile Montessori despre pământ şi apă, prin diversele formaţiuni reprezentate, sunt pentru mine printre cele mai interesante. Am regăsit prezentarea lecţiilor atât în cartea lui Ève Hermann, cât şi pe site-ul cu programa Montessori pentru grădiniţă.

    Pentru a realiza formaţiunile geografice am cumpărat pastă modelatoare maro. Recomandarea din carte este de a folosi o tavă pătrată ca matriţă pentru a face formele din ghips. Amânând prea mult prezentarea, întrucât am găsit greu suporturile, am sărit direct la etapa cu pasta modelatoare. Până la urmă, am ales câteva casete dreptunghiulare, pe care le aveam prin casă. Activitatea aceasta este potrivită după trei ani şi jumătate, la scurt timp după prezentarea globului pământesc.

    Într-o zi, pe când Tudor s-a trezit mai devreme din somnul de amiază, l-am invitat să lucrăm cu pasta modelatoare. Am făcut mai întâi formele potrivite pentru prima pereche – lac şi insulă. Am turnat apă într-o carafă şi am pus colorant alimentar albastru în ea. Tudor a amestecat bine, după care a turnat apa în tăviţe.

    Ne-am uitat apoi cu atenţie cum apa a înconjurat pământul într-una din forme, iar în cealaltă pământul înconjura apa. Tudor a golit apa înapoi în carafă şi a turnat-o din nou în tăviţe. La sfârşit, le-am pus pe toate deoparte, spunându-i că o să mai lucrăm cu ele.

    Copilul poate să realizeze singur formaţiunile geografice, din argilă. Modelarea argilei îi permite să aprofundeze conceptele. El îşi va confecţiona singur o insulă sau un lac! (Ève Hermann, 100 de activităţi Montessori pentru descoperirea lumii înconjurătoare)

    Mai târziu, luând unul din magneţii noştri de pe frigider, Tudor m-a întrebat ce e acolo. Era insula Corfu, despre care mai discutaserăm, dar de data aceasta i-am atras atenţia asupra pământului înconjurat de apă. I-am spus că e o insulă, la fel ca în formele cu care lucraserăm noi. Am căutat apoi poza unui lac şi am discutat şi despre el.

    Pe rând, o să facem din pastă modelatoare şi celelalte perechi: peninsulă şi golf, golfuleţ şi cap, istm şi strâmtoare, arhipelag şi grup de lacuri. Înainte să le văd prezentate în lecţiile Montessori, nu le gândisem niciodată ca perechi! Prezentate astfel, sunt atât de uşor de învăţat, explorat şi recunoscut!

    Continuarea acestor lecţii va fi cu nişte forme rugoase, pe care le voi face din carton albastru, cu şmirghel maro. După aceea, vom explora şi imagini reale, decupate sau printate, pe care să le potrivim sub formele rugoase. După cum îl ştiu, Tudor le va căuta apoi cu interes în atlasul geografic pe care îl răsfoieşte des.

    Ca orice material Montessori, şi aceste forme de pământ şi apă pot fi explorate mereu, cu tot mai multă profunzime. La început, copiii pot colora contururile diferitelor forme sau găsi perechi corespondente. După învăţarea scrisului şi a cititului, pot fi folosite carduri de nomenclatură, cu etichete. Imaginile reale pot primi nume şi informaţii tot mai complexe despre regiunea unde se găsesc şi caracteristicile lor.

    Programa Montessori este adesea reprezentată ca o spirală de informaţii care se lărgeşte tot mai mult, pe măsură ce copilul înaintează în vârstă. Se începe cu lecţii simple şi concrete, trecându-se în timp spre informaţii complexe şi abstracte. După mine, lecţiile acestea de geografie despre pământ şi apă sunt un exemplu excelent în acest sens.

    Şi geografia îi este încredinţată mai întâi mâinii. […] Li se prezintă conceptul formelor de pământ şi de apă, cum ar fi lacuri, insule, golfuri, capuri, strâmtori, istmuri şi aşa mai departe, prin intermediul unor tăvi mici cu modele ale formelor acestora. Copiii toarnă apă în spaţiile corespunzătoare, creând astfel o formă de pământ sau de apă. […] Încă o dată, uniunea dintre mână şi intelect permite o înţelegere aprofundată şi stârneşte un interes mai mare pentru învăţare. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

  • Joaca liberă cu nişte pături

    Joaca liberă cu nişte pături

    Astăzi, timp de mai bine de o oră şi jumătate, copiii s-au jucat cu nişte pături. Joaca aceasta liberă are loc destul de des, sub diverse forme. Încă de când erau mai mici, le-am lăsat la dispoziţie păturile lor de bebeluşi. De curând, au mai adăugat colecţiei şi un cearceaf mic şi pături ceva mai măricele. Puse deoparte, copiii ştiu că doar pe acestea le pot folosi pentru joaca liberă.

    Pe măsură ce cresc, observ că jocul lor devine tot mai complex. La început, foloseau păturile pentru a se îmbrăca. Îşi făceau rochii, pelerine sau apelau la noi, pentru togi romane sau turbane. După aceea, au acoperit triunghiul Pikler şi l-au transformat în cort, casă sau adăpost. Ieri seară au folosit şi nişte pături, pe lângă scaune şi fotolii puf, pentru a face un traseu cu obstacole.

    Astăzi, au fost şi la picnic, dar au construit şi un baraj. Tereza a alergat prin casă, cu o pătură-pelerină legată de Tudor, cântând: „Mă plimb prin ploaie!”. Făcând o legătură frumoasă între exerciţiile Montessori de viaţă practică şi joaca liberă, Tudor profită la final de strângerea materialelor pentru a exersa diverse moduri de împăturire. Sunt zile când acesta este chiar singurul mod în care foloseşte păturile respective.

    În timp ce ei se joacă astfel, eu reuşesc să fac ordine prin casă, să strâng rufele de pe uscător sau să le rearanjez unele materiale. Azi le-am pregătit şi mâncarea pentru gustarea dinaintea somnului de amiază. Uneori, mă aşez în camera în care stau ei şi citesc. Bineînţeles, periodic sunt chemată pentru a observa stadiul diverselor lucrări sau construcţii.

    Iarna, joaca liberă are loc mai ales în casă. De primăvara până toamna, însă, curtea devine tărâmul imaginaţiei, al camaraderiei şi al râsetelor. Fie împreună, fie separat, îi văd lucrând cu intensitate, uneori folosindu-se doar de nisip şi o lopată. Cel mai adesea, joaca lor are legătură cu cărţile citite sau cu ceea ce facem noi, adulţii.

    Joaca liberă e o activitate a creierului afirmativ întrucât copilul îşi explorează pur şi simplu imaginaţia, încearcă diverse comportamente şi interacţiuni cu alţii, fără judecată sau ameninţări. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    Citesc tot mereu articole care fac apel la părinţi pentru a le lăsa copiilor cât mai mult timp pentru joaca liberă. În goana de la o activitate la alta, având programul planificat aproape la minut, copiii nu au uneori nici suficient timp pentru somn. Cât de tristă e o astfel de copilărie!

    Chiar nu e o exagerare să spunem că joaca liberă devine tot mai mult o activitate pe cale de dispariţie pentru mulţi copii din ziua de azi. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    În pedagogia Waldorf sunt folosite nişte eşarfe colorate pentru a încuraja copiii să îşi dezvolte creativitatea. Deşi iniţial am vrut să le fac sau să le cumpăr şi eu copiilor, în timp mi-am dat seama că păturile acestea mici, divers colorate, sunt la fel de utile. Şi, de multe ori, m-am reîntors în copilăria noastră, când foloseam aceleaşi materiale pentru tot atât de diverse scopuri.

    Cel mai important este ca materialele folosite să fie cât mai simple şi să lase cât mai mult loc imaginaţiei şi creativităţii. O pătură poate la fel de bine să fie şi haină, cort sau cărămidă într-un baraj. Un costum de pompier, în schimb, nu lasă prea mult loc altor idei de folosire.

    O conferință la care am participat la Congresul Montessori din 2013 a vorbit despre a-i oferi copilului pentru joaca de-a pretinsul materiale cu scop deschis, precum blocuri de lemn și eșarfe, mai degrabă decât un costum de pompier sau alegerile fanteziste comune. Acest lucru îi oferă creativitate deplină în a folosi aceste materiale după propria imaginație. (Simone Davies, Montessori şi joaca de-a pretinsul: o întrebare complicată)

    Există unii montessorieni care consideră că joaca de-a pretinsul nu este conformă cu Montessori. Deşi explicaţiile sunt elocvente, găsesc că uneori e nevoie şi de acest tip de joacă. Din acest punct de vedere, rezonez mai degrabă cu explicaţiile lui Aubrey sau cu ale lui Simone.

    Desigur, nu le voi cumpăra copiilor bucătărie sau unelte de jucărie, ci îi voi lăsa să lucreze şi să folosească obiectele reale. Şi cred în continuare că joaca este munca oricărui copil, după cum frumos spunea Maria Montessori. Bineînţeles, munca trebuie să fie plăcută indiferent de vârstă, în pofida experienţei majorităţii adulţilor, din păcate.

    (Photo by Purnachandra Rao Podilapu on Unsplash)

  • Zero sau lecţia despre nimic

    Zero sau lecţia despre nimic

    Una dintre cele mai frumoase lecţii din cursul lui Aubrey a fost lecţia despre zero. Cu mult antren, ne-a citit din Descoperirea copilului, a Mariei Montessori, amintindu-ne apoi că, atunci când le predăm copiilor, e nevoie de multă pasiune, pentru a le stârni interesul faţă de subiectele discutate. Educaţia e important să fie făcută prin conectare cu copilul, pentru a aduce o stare de bine esenţială învăţării.

    În paralel cu barele numerice, copiilor din grădiniţele Montessori li se prezintă numerele rugoase. Folosind lecţia în trei paşi, le sunt arătate câte trei cifre, iar copiii trasează conturul fiecăreia. La început, învaţă doar numerele de la 1 la 9. Zero este pus deoparte, pentru că nu a fost încă discutat.

    Când ajung la activitatea cu fusele Montessori, copiii întâlnesc pentru prima dată conceptul de zero. Fusele sunt un material compus din două cutii cu câte cinci compartimente, fiecare fiind marcat de la 0 la 9. Alături de aceste cutii e un coş în care se află 45 de fuse sau beţe, în culoarea lemnului natur. Copilul e învăţat să pună fusele corespunzătoare în fiecare compartiment, începând de la unu. După ce le-a aşezat pe toate, discuţia e îndreptată înspre primul compartiment, rămas gol.

    Pregătită fiind să urmez aceleaşi secvenţe ca cele recomandate în planificările Montessori, am evitat şi eu discuţia despre zero. Dar, pentru că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, am fost nevoită să schimb planurile. Pentru că noi nu aveam cifrele rugoase, şmirgheluite sau din glaspapir, cum mai sunt ele numite, am hotărât să le fac eu. Am cumpărat carton verde tare şi un alt tip de carton gumat, aspru, de culoare galben strălucitor.

    După ce le-am făcut, i-am prezentat lui Tudor cifrele, pe rând, punând zero deoparte. Când, însă, l-a găsit printre alte materiale, m-a întrebat şi despre el. Astfel, am ajuns să facem lecţia despre zero mai devreme, amintindu-mi prezentarea lui Aubrey. Şi i-am spus că zero înseamnă nimic.

    Dar atât nu ajunge. Trebuie să-i facem pe copii să înţeleagă ce este zero. Pentru aceasta, recurgem la exerciţii care îi amuză foarte mult. Mă aşez printre ei. Copiii şed pe scăunelele lor. Mă adresez unuia dintre ei care a făcut deja exerciţiul cu numerele şi îi zic: „Vino, dragă, vino la mine de zero ori.” Aproape întotdeauna copilul vine repede la mine, apoi se întoarce la locul lui. „Dragul meu, tu ai venit la mine o dată, dar eu ţi-am spus să vii de zero ori.” El începe să se mire: „Dar ce trebuie să fac?” „Nimic. Zero este nimic.” „Dar cum procedez ca să nu fac nimic?” „Nu faci nimic. Tu trebuia să nu te mişti, să stai la locul tău, nu trebuia să vii nici măcar o dată; de zero ori înseamnă niciodată.” (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Fascinaţia mea pentru Montessori a fost dată mai ales de textele scrise de ea însăşi. Citind-o, gândindu-mă că a scris totul acum o sută de ani, găsind studiile recente care confirmă în mod repetat acurateţea observaţiilor ei, rămân plină de admiraţie. Studierea cărţilor ei este o cerinţă esenţială pentru oricine vrea să înveţe Montessori. Farmecul din fragmente precum acestea este de neînlocuit. Parte din plăcerea cu care o urmăresc pe Aubrey este dată tocmai de atenţia pe care ea o acordă scrisului Mariei Montessori.

    Repetăm exerciţiul. „Tu, dragă, fă-mi zero bezele cu mânuţele tale”; copilul se agită, zâmbeşte şi stă pe loc. „Ai înţeles?”, repet eu cu o voce de parcă i-aş cere insistent: „Fă-mi zero bezele! Zero bezele!”. El nu se mişcă. Râsete generale. Eu îmi îngroş vocea, ca şi când m-am supărat că ei râd şi chem pe unul cu severitate, ameninţător: „Tu, vino aici de zero ori!… Ţi-am spus, vino aici repede de zero ori; înţelegi? Îţi spun din nou: vino de zero ori!” Tot nu se mişcă. Râsetele devin mai zgomotoase, provocate şi de atitudinea mea; la început m-am rugat, apoi am ameninţat.

    „Dar, în sfârşit, oftez eu cu voce îndurerată, plângăreaţă, pentru ce nu veniţi, pentru ce nu veniţi?” Şi cu toţii strigă tare, în timp ce ochii le strălucesc în lacrimi de veselie şi râs: „Zero e nimic! Zero înseamnă nimic!” „A, da?” fac eu, surâzând împăcată. „Bine, atunci veniţi cu toţii la mine o dată!” Şi toţi se precipită în jurul meu. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    În ultima vreme, cu Tudor facem exerciţii asemănătoare de câteva ori pe zi, adesea la cererea lui. Îi place să numere descrescător când mai are câteva paste în farfurie, de exemplu, iar când e goală să spună: „Zero! Acum sunt zero penne!”

    O carte pentru copii pe care am citit-o de curând şi care e potrivită în acest context ar fi One Is a Lot (Except When It’s Not). E o joacă cu 0, 1 şi 2, care în diferite contexte pot însemna suficient, mult sau destul.

    O altă carte interesantă pe care am văzut-o recomandată se numeşte chiar aşa: Zero. E mai mult despre valoarea şi unicitatea fiecăruia, dar e şi o poveste frumoasă cu numere.

    Cazuri concrete de zero, din viaţa de zi cu zi, se regăsesc şi în cartea Zero is the Leaves on the Tree. Pornind de la ea, copilul poate găsi, la rândul lui, multe exemple din lumea înconjurătoare.

    Matematica poate fi învăţată cu plăcere. Aplicaţiile ei în viaţa practică sunt nenumărate. Materialele Montessori, care ajută atât de mult în transpunerea conceptelor abstracte în concret sunt fascinante. Iar eu abia aştept să continui explorarea lor alături de copii!

  • Ferma animalelor şi figurinele Schleich

    Ferma animalelor şi figurinele Schleich

    Copiii sunt pasionaţi de animale. Pe lângă cărţile despre viaţa la fermă, figurinele cu animale sunt o constantă în joaca lor. Astfel, ultima activitate adăugată pe raft este ferma animalelor. Am pus alături un coş cu figurinele cu animale domestice şi câteva unelte adecvate.

    Profitând de concediu, Lucian a putut lucra la asamblarea materialelor şi a fermei în sine. Desigur, a lucrat cu asistenţă, astfel încât şi Tudor a avut propriul lui proiect. Ceea ce a lipit el a semănat tare bine cu un coteţ, aşa că l-am adăugat pe planşa cu hambarul şi cuşca câinelui.

    Coteţul găinilor sau garajul temporar
    Coteţul găinilor sau garajul temporar

    Pe când testam aranjarea tuturor obiectelor, ne-am dat seama că raţa şi gâsca s-ar bucura de un lac, aşa că am tăiat o bucată de carton albastru şi pentru asta. La sugestia lui Lucian, am lipit şi nişte bucăţi mici de albastru deschis, ca nişte reflexii solare.

    Cuşca câinelui - Ferma animalelor şi figurinele Schleich
    Cuşca câinelui

    Aveam deja cumpărat un carton gros, special pentru proiectul acesta. Fiind gri, am lipit pe el o bucată de carton verde. Am hotărât apoi să facem şi nişte drumuri, cu maro închis şi deschis. Uneori, ferma animalelor folosită în mediile Montessori are şi garduri, pentru fiecare dintre animale. Noi am ales să lăsăm deocamdată spaţiul nedelimitat astfel, dar putem adăuga mai târziu câteva crenguţe lipite între ele, pe care copiii să le aşeze unde vor ei.

    Când a fost timpul să îi cumpărăm lui Tudor figurine, am citit despre diferitele modele disponibile. Pentru că cele mai multe recomandări Montessori se îndreptau înspre cele Schleich, le-am luat pe acelea. Mintea absorbantă a copilului preia fiecare informaţie, de aceea păstrarea proporţiilor şi a detaliilor în cazul figurinelor este destul de importantă. Am observat că şi greutatea lor diferă, o altă caracteristică importantă.

    De curând, le-am cumpărat copiilor şi figurine cu animale sălbatice, de la Lidl. Am ales varianta mai puţin costisitoare, preferând să cumpărăm astfel mai multe, chiar dacă atenţia pentru detalii nu este aceeaşi.

    O altă recomandare în grupurile Montessori sunt figurinele TOOB. Avantajul acestora este că sunt grupate pe categorii, făcând astfel mult mai uşoară pregătirea anumitor activităţi. În plus, au şi alte tipuri de figurine. Pe lista dorinţelor mele sunt cele despre sistemul solar sau despre ciclul vieţii la fasole.

    Copiii au fost încântaţi să se joace cu ferma animalelor. Tudor a adus şi tractorul sau chiar o maşină. Ocazional, cocoşul şi găina au fost urcate pe acoperişul coteţului transformat temporar în garaj.

    Ferma animalelor este folosită ca activitate de îmbogăţire a limbajului, dar mai ales pentru primele lecţii de gramatică. Aflaţi în perioada senzitivă pentru limbaj, copiii sunt interesaţi de originea cuvintelor şi funcţiile lor. De aceea, Maria Montessori a pregătit materiale pentru primele experienţe gramaticale ale copiilor.

    În dobândirea vorbirii, de exemplu, am văzut cum copilul, în prima perioadă, trece printr-o serie de faze ordonate precis ca şi acelea din cartea de gramatică. Pe rând, el enunţă sunete separate, silabe, substantive, verbe, adjective, adverbe, prepoziţii, conjuncţii şi restul. Prin urmare, ştim că-l putem ajuta în a doua perioadă urmând aceeaşi succesiune. Da, îl vom învăţa gramatica de la început! (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    La fel ca în cazul matematicii, de exemplu, toate experienţele copiilor sunt mai întâi senzoriale. Părţile de vorbire cu care lucrează cei care deprind cititul în grădiniţele Montessori sunt substantivul, articolul, adjectivul, conjuncţia, prepoziţia, verbul, adverbul şi pronumele. Dar nu denumirea lor este importantă în aceste lecţii, ci funcţia şi locul fiecăreia în propoziţii.

    Fiecare parte de vorbire are propriul simbol, cu care copiii lucrează. Inclusiv prezentarea acestor simboluri are o poveste atractivă pentru ei. Voi reveni la ele pe măsură ce o să le descopere şi Tudor. Experienţele începute în grădiniţă sunt aprofundate apoi în anii şcolii primare, făcându-se treptat trecerea de la concret la abstract.

    Care este baza vorbirii cu sens? Nu este gramatica? Oricând vorbim, noi (şi copiii) vorbim gramatical. Dacă, la patru ani, vârsta la care copilul îşi perfecţionează mecanismul limbajului şi îşi îmbogăţeşte vocabularul, îi dăm puţin ajutor gramatical, atunci îi oferim condiţii favorabile pentru realizarea muncii sale. Învăţându-l gramatică, îl ajutăm să stăpânească perfect limba vorbită pe care o absoarbe. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Pregătirea pentru aceste activităţi dedicate de obicei copiilor în jur de cinci ani este unul din motivele pentru care le-am prezentat ferma animalelor. Interesul preşcolarilor pentru ceea ce se întâmplă în lumea reală este un altul.

    Ferma este un exemplu de activitate deschisă, care respectă regula 90/10 pentru jucării. Copilul este cel care are rolul principal când vine vorba despre interacţiunile de pe planşa de lucru. De aceea am şi preferat să o gândim cât mai simplă, lăsând loc imaginaţiei să se ocupe de toate detaliile.

    Se limitează orizontul mintal al copilului la ceea ce vede? Nu. El are un tip de minte care merge dincolo de concret. El are marea putere a imaginaţiei. Imaginarea, sau surprinderea unor lucruri absente fizic, depinde de o abilitate mentală specială, de ordin înalt. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

  • Copilul trebuie să…

    Copilul trebuie să…

    Zilele trecute, într-o discuţie, mi s-a spus: „Copilul trebuie să se obişnuiască şi cu oamenii care strigă la el.” După acest dialog, întreaga seară şi zilele următoare am revenit la această frază. Mi se pare atât de trist că transferăm asupra copiilor noştri aceste condiţionări pe care le-am primit şi noi în copilărie.

    De atâtea ori am auzit expresii precum:

    • copilul trebuie să ştie ce-s alea reguli
    • copilul trebuie să ştie şi de frică
    • copilul trebuie să îi asculte pe adulţi
    • copilul trebuie să înveţe să se poarte civilizat
    • copilul trebuie să ştie ce-i aia disciplină
    • copilul trebuie să…

    Cred că unul dintre motivele pentru care am rezonat atât de mult cu scrierile Mariei Montessori este tocmai punerea la îndoială a unor cutume. Ne-am obişnuit atât de mult cu aceste expresii, încât nu ne mai oprim să ne întrebăm dacă ele sunt, într-adevăr, în interesul copiilor. Pentru că, nu-i aşa?, noi, adulţii, ştim cel mai bine de ce are copilul nevoie… Şi ne e mult mai uşor aşa.

    Maria Montessori, acum mai bine de o sută de ani, compara tratamentul faţă de copii cu momentul răstignirii lui Isus. Pilat din Pont, deşi ar fi putut, nu l-a salvat, ci a ascultat voia mulţimii. S-a spălat pe mâini. Într-un fel, noi continuăm să facem acelaşi lucru. E drept, metodele de educaţie, atât în şcoli, cât şi în familie sau societate, s-au mai rafinat între timp.

    Părinţii de astăzi se poartă ca Pilat, îşi abandonează copiii în voia obişnuinţelor sociale, care sunt atât de puternice, încât par o necesitate. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Uneori, deşi ne dăm seama că, totuşi, nu e bine, ne mulţumim să ne conformăm în continuare. „Asta e, n-am ce-i face, nu pot eu schimba sistemul/societatea/lumea.” Şi atunci calea cea mai simplă este de a-l lăsa pe copil să se adapteze singur cutiei pe care i-o punem în faţă. E ca şi cum i-am spune: „Ştiu, nu e bine să se strige la tine, dar asta e, aşa e lumea, n-ai ce-i face, obişnuieşte-te.” Sau, mai rău: „Nici eu nu sunt de acord cu asta, dar ce să-i facem? Când o să fii mare, tu să nu faci aşa.”

    Între timp, însă, ne modelăm şi ne formăm copiii după aceste tipare. Şi îi lăsăm pe ei, când vor fi mari, să facă altfel, chiar dacă toată viaţa până atunci au avut de urmat un alt model. Din păcate, prea puţini vor şti sau vor îndrăzni să o ia pe alt drum.

    De fapt, în toate idealurile educaţionale, în toată pedagogia de până acum, cuvântul educaţie a fost aproape întotdeauna sinonim cu pedeapsă. Scopul a fost întotdeauna să-l facă pe copil să se supună adultului, care se substituia naturii, punând raţionamentul şi voinţa lui mai presus de legile vieţii. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Ieri, aflându-ne pe drum spre un Târg de Crăciun, într-o excursie planificată de mult timp, Tudor a început să lovească scaunul din faţă cu piciorul şi să vorbească tare. Primul nostru impuls a fost de a-l întreba dacă vrea să întoarcem maşina, să mergem acasă. Dar apoi ne-am dat seama că asta ar fi doar o ameninţare. Aşa că am apelat la joc, pentru a ne reconecta cu el.

    Orice comportament negativ al copilului e un strigăt de ajutor. Iar înainte de orice corectare, e nevoie de conectare. Noi am ales să îi imităm comportamentul, ceea ce ştiam că îi va face pe amândoi copiii să izbucnească în râs. După ce ne-am amuzat bine cu toţii, am găsit împreună soluţia. El voia să închidem radioul şi să ascultăm un cântec pentru copii. Noi voiam să ne concentrăm în linişte la navigarea prin oraşul mai mare.

    Am lăsat radioul închis, nu am mai ascultat melodia pentru copii şi am discutat, în schimb, despre traseul pe care să îl urmăm. Nu e întotdeauna la fel de uşor să rezolvăm comportamentele nedorite. Dar reuşim, din ce în ce mai des, să găsim moduri paşnice de rezolvare. Soluţii frumoase, în care să păstrăm intact respectul reciproc. Şi, mai ales, metode blânde, prin care copiii să simtă că nu ne retragem nicio clipă iubirea pentru ei.

    Făcând asta ca adulţi, e o muncă atât de grea! Ne remodelăm în timp ce încercăm să ne educăm copiii cu blândeţe. Uneori, suntem tentaţi să credem că am găsit formula magică. Dar când ea nu funcţionează de fiecare dată la fel, ne dăm seama că suntem într-o călătorie de lungă durată. Că, în timp ce ne educăm copiii, avem nevoie să ne creştem şi pe noi, adulţii.

    De aceea, pentru copiii noştri, propun să schimbăm acea listă de la început, înlocuind-o cu următoarea:

    • copilul trebuie să ştie în fiecare clipă că e iubit aşa cum e
    • copilul trebuie să ştie că e suficient de bun exact aşa cum e
    • copilul trebuie să fie lăsat să descopere singur ce îl pasionează în viaţă
    • copilul trebuie să fie şi să se simtă protejat acasă, la şcoală, în societate
    • copilul trebuie să facă ceea ce ştie şi simte că e bine
    • copilul trebuie să înveţe, urmându-ne exemplul, ce înseamnă dragostea faţă de sine şi de semeni
    • copilul trebuie să simtă, în fiecare clipă, că e iubit necondiţionat

    De aceea trebuie să ne întoarcem spre copil ca spre cheia destinului vieţii noastre viitoare. Oricine doreşte să reuşească să facă ceva pentru binele societăţii trebuie în mod obligatoriu să se adreseze copilului, nu numai ca să-l salveze de la deviere, dar şi ca să înveţe de la el taina practică a propriei vieţi. Din acest punct de vedere, figura copilului se prezintă ca puternică şi misterioasă, un obiect de meditaţie, deoarece copilul care deţine în el taina naturii noastre devine maestrul nostru. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    (Photo by Ricardo Moura on Unsplash)

  • Inserturile geometrice Montessori

    Inserturile geometrice Montessori

    Inserturile geometrice sunt în număr de zece, desigur, deloc întâmplător. Copiii Montessori sunt deja familiarizaţi cu ele, de la exerciţiile cu formele geometrice. Pentru că nu le-am făcut cu Tudor atunci, îi ofer limbajul corect de câte ori lucrează cu fiecare în parte. Ştia deja despre cerc, pătrat, dreptunghi, triunghi şi oval. Acum mai învaţă şi cvadrifoliu, triunghi curbiliniu, trapez, pentagon şi elipsă.

    Recomandarea Montessori este de a avea toate formele la vedere, ca parte a atractivităţii materialului. Iniţial, pentru că nu aveam suficient spaţiu, am ales să îi prezint doar câte două sau trei deodată, schimbându-le periodic. Totuşi, l-am rugat pe Lucian să facă două stative, ca nişte tăviţe de rummy, pe care le pot pune deodată pe raft. Aşezându-le unul în spatele celuilalt, acum este loc suficient pentru a expune toate inserturile geometrice deodată.

    Am aşezat lângă ele o tăviţă cu foi de hârtie, pe care le-am tăiat înainte. Ca parte a exerciţiului cu inserturile geometrice este şi potrivirea formelor deasupra hârtiei, fără a lăsa vreo margine a acesteia vizibilă. De aceea, dimensiunea hârtiei este de 13,8*13,8 cm, identică cu cea a cadrului inserturilor.

    Triunghi curbiliniu

    În plus, copiii îşi aleg creioanele colorate cu care să lucreze, aşezându-le pe un suport anume. I-am arătat lui Lucian o poză şi i-a fost destul de uşor să le facă unul. Bineînţeles, în lipsa suportului, creioanele pot fi aşezate direct pe masă, ori într-un coşuleţ.

    Suport creioane colorate

    La început, i-am demonstrat lui Tudor cum să traseze interiorul şablonului, abia apoi conturând şi insertul propriu-zis. Mişcarea mâinii în jurul insertului este mai dificilă, am observat că la început preferă să lucreze doar cu şabloanele. De curând, a venit să îmi arate, fericit, ce triunghi curbiliniu a trasat. Dintre toate formele, până acum, acesta i-a stârnit cel mai mult interesul.

    Adesea, în timp ce ei lucrează altceva în cameră, mă aşez la măsuţă şi lucrez şi eu cu inserturile geometrice. Într-o clasă Montessori, unde sunt mulţi copii, acest lucru nu ar fi necesar. Dar acasă, neavând alte modele de urmat, am ascultat sfatul lui Aubrey şi am ales eu diverse materiale cu care să lucrez. După scurt timp sau chiar a doua zi, am observat cum copiii sunt interesaţi să lucreze exact cu materialele folosite de mine.

    În mediul tradiţional Montessori, literele cursive sunt cele care se învaţă mai întâi. Dr. Montessori a observat că mişcarea naturală a mâinii copiilor este de a trasa linii curbe, de aceea a preferat să înceapă cu ele. Argumentele sunt mai multe pentru învăţarea mai întâi a literelor cursive, dar o să le scriu mai în amănunt în postarea referitoară la literele rugoase.

    În ceea ce priveşte inserturile geometrice, tipul literelor pe care le învaţă copiii este important pentru felul liniilor pe care le trasează în interiorul formelor. Dacă învaţă literele cursive, atunci mişcarea este una neîntreruptă, cu linii uşor curbate când se ating laturile formei. Dacă sunt învăţate literele de tipar, atunci îmbinările sunt ascuţite, uşor paralele. Mâna şi ochiul copilului sunt deja formate pentru scris şi citit, prin exerciţii concrete şi prin aşezarea materialelor de la stânga la dreapta şi de sus în jos.

    Tudor este acum în stadiul în care trasează conturul şablonului şi al inserturilor şi face linii în interiorul formei. Pe măsură ce va progresa, liniile vor fi tot mai mult în contur, fără a-i spune cineva să facă astfel. Controlul erorii este în acest caz disconfortul vizual de a depăşi marginile. În timp, pe măsură ce stăpâneşte mişcările, desenarea în interiorul formei va veni de la sine.

    Trasarea acestor linii este similară exerciţiilor pregătitoare din anul în care copiii învaţă să scrie la şcoală. Diferenţa este că, în loc să facă rânduri întregi de bastonaşe, fără a vedea o finalitate utilă, copilul desenează de bună voie formele, bucurându-se de frumuseţea micii lucrări de artă astfel rezultate. Ei exersează în felul acesta mult mai mult, fără a resimţi vreun efort.

    Dacă am număra semnele trasate de un copil pentru colorarea figurilor şi le-am transforma în semne grafice de scriere, s-ar umple zeci de caiete! De aceea, siguranţa cu care sunt trasate semnele în scrisul micuţilor noştri a fost asemănată cu aceea la care se ajunge în clasa a treia elementară, în şcolile obişnuite. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    O recomandare primită urmărind videourile de la The Montessory Library a fost de a avea mereu creioanele ascuţite şi suficiente foi la îndemâna copilului. Frumuseţea materialului şi a prezentării lui este parte a modului de a atrage copilul spre lucru. În mod tradiţional, creioanele sunt aşezate în cutii, fiecare culoare având suportul propriu. Am mai văzut şi un stativ unitar, în care era marcat locul fiecărei culori. Când Tudor era mai mic, Lucian i-a făcut un astfel de suport din lemnul tăiat al unui prun din curte. A fost foarte util, inclusiv pentru a-l învăţa pe Tudor să menţină ordinea printre creioane. De aceea, urmează să-i facă unul asemănător şi pentru creioanele folosite la inserturile geometrice.

    După ce a învăţat să traseze bine formele, copilul poate lucra la crearea unor mici opere de artă. Poate suprapune mai multe inserturi, poate aşeza acelaşi insert în unghiuri diferite, poate folosi culori diferite. Am asemănat mereu lucrările astfel rezultate cu nişte mandale. Am fost surprinsă aflând că, de fapt, ele sunt recomandate pentru copiii de peste cinci ani. Acesta este un mod suplimentar de a-şi dezvolta abilităţile dobândite folosind inserturile geometrice Montessori. Ele reprezintă şi o modalitate simplă de a studia simetria, într-un mod relaxant.

    Pentru alternarea exerciţiilor, se utilizează şi contururile desenate, […] care reprezintă combinaţii de diverse figuri geometrice şi decorative, precum şi de flori şi peisaje. Desenele de felul acesta perfecţionează mişcările, pentru că impun limitarea semnelor de diferite imagini şi dau copilului o îndemânare şi o siguranţă tot mai mare în mânuire. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Tudor îşi adună încântat toate desenele făcute folosind inserturile geometrice. A trebuit să îi găsesc un loc în care să le păstreze, fiind deja atât de multe. La sfatul unei formatoare Montessori, venită în vizită la noi, am început să îi scriu numele şi data pe fiecare pagină. În felul acesta, îl familiarizez suplimentar cu literele şi cifrele şi cu scrierea lor. Când scriu, rostesc fiecare sunet al literei, făcând astfel legătura şi cu jocurile cu sunete. Încântarea de pe chipul lui, când îşi vede numele trecut pe foaie, este o recompensă suplimentară. Unii educatori Montessori recomandă chiar înrămarea unor desene, întărind astfel interesul pentru artă. A face asta înseamnă, desigur, şi a creşte frumos stima de sine a copilului, care îşi va vedea munca etalată la loc de cinste.

    Chiar şi atunci când copiii ştiu să scrie, eu aplic în continuare aceste exerciţii, care se desfăşoară în progresie nelimitată, pentru că desenele pot fi în toate cazurile diversificate şi adaptate unui grad mai înalt de complexitate, iar copiii, făcând în esenţă mereu acelaşi exerciţiu, văd cum se formează o galerie de tablouri diferite, tot mai perfecte, care stârneşte mândria fiecăruia dintre ei. Aceasta deoarece eu nu numai că stimulez dorinţa de a scrie, dar şi perfecţionez scrisul, apelând la aceleaşi exerciţii, pe care le numesc pregătitoare. În cazul de faţă, spre exemplu, ţinerea condeiului va deveni mereu mai sigură, nu prin exerciţii repetate de scriere, ci prin exerciţii de colorare a desenelor. În felul acesta, copiii mei îşi perfecţionează scrisul, fără să scrie. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

    Fiind încă destul de cald, ieşim în continuare câteva ore pe zi afară. Astfel, Tudor lucrează cu inserturile geometrice cel mai mult seara. De câteva săptămâni, acesta este unul dintre momentele mele preferate de peste zi. Ne adunăm toţi patru în camera copiilor, imediat după cină şi baia de seară. Uneori ascultăm în surdină colinde, alteori stăm de poveşti între noi. Când nu lucrăm, ne jucăm sau citim împreună, fiecare îşi alege câte ceva de făcut. Cel puţin o dată pe seară, Tudor preferă inserturile geometrice, pe care le conturează din ce în ce mai sigur.


    Alte articole din seria despre învăţarea scrisului şi cititului folosind metoda Montessori găsiţi aici:

  • Cărţi pentru copii – încă o listă de preferate

    Cărţi pentru copii – încă o listă de preferate

    În urmă cu câteva luni, am descoperit oferta celor de la Univers Enciclopedic Junior. I-am luat atunci lui Tudor mai multe cărţi pentru copii, pe care le-am pus în bibliotecă tot pe rând. Încă nu le-am terminat pe toate, câteva fiind pentru când mai creşte puţin. Din cele văzute deja, unele au intrat direct în lista de preferate. Altele au fost citite, discutate, dar nu au stârnit încă un interes prea mare. De curând, am cumpărat alte câteva cărţi, pe care le-am pus imediat în bibliotecă. Mai jos, preferatele noastre de până acum.

    Ce este Luna

    Prima noastră carte cu clapete, a stârnit un interes şi mai crescut pentru discuţii despre Lună şi Pământ. Traducere a unei cărţi Usborne, la fel ca alte câteva din această listă, Ce este Luna are ilustraţii deosebite şi text care poate fi adaptat şi pentru copiii mici, de trei ani. Mie îmi place şi pentru că intră uşor în poşetă.

    Ce este Luna

    Ce se întâmplă noaptea

    Tudor, mai ales, a răsfoit des această carte. A fost interesant să vadă ce se întâmplă în lume, în timp ce el doarme.

    Ce se întâmplă noaptea

    Noaptea şi ziua

    O carte care vine în completarea celor de mai sus şi în care vedem ce se întâmplă cu animalele noaptea. Le urmărim de la apus şi până la răsărit. De curând, le-am luat copiilor nişte figurine cu animale sălbatice. Aici am citit cu interes cum hipopotamii stau în apă pe timpul zilei, la răcoare, şi ies noaptea pe uscat, pentru a paşte. În carte e şi un episod în care un leopard prinde o antilopă, o muşcă de gât şi o tărâşte într-un copac, unde o mănâncă. Pentru noi nu au fost probleme, mai ales că au observat în curte cum un pui de pisică devora un porumbel. Totuşi, pentru copiii sensibili poate ar fi de evitat pagina.

    Noaptea şi ziua

    Marea carte a naturii

    O carte cu ilustraţii deosebite, care are la sfârşit un indice de animale şi unul de plante. Secvenţele sunt surprinse în diferite momente ale zilei şi nopţii, dar şi ale anului. Ne plimbăm prin pădure, pe ogoare şi pajişti, în crânguri şi grădini sau pe râuri şi lacuri. Fiind multe vietăţi pe pagină, Tudor m-a surprins începând un joc de căutat. „Văd ceva ce începe cu sunetul t.

    Marea carte a naturii

    Ce se întâmplă sub pământ?

    Ca urmare a lecturii acestei cărţi, Tudor a început să sape după râme, la câteva grade Celsius sub zero. Desigur, Tereza i-a fost alături, cu lopăţica ei. Au găsit o râmă, înainte de a cere să intrăm în casă, la căldură. Tot aici au putut vedea mai clar de ce morcovii scoşi de ei azi-toamnă din pământ erau roşi într-o parte.

    Ce se întâmplă sub pământ

    În adâncul mării

    O altă carte cu ilustraţii captivante, care ne poartă sub apă, pentru a vedea şi citi despre o mulţime de vietăţi marine. A fost pe raftul lui Tudor azi-vară, când avea într-un coşuleţ scoici şi o stea de mare.

    În adâncul mării - alte cărţi pentru copii

    Vino cu noi în natură! – şi alte cărţi pentru copii, de Susanne Riha

    Ne-am îndrăgostit de cărţile Susannei Riha de când am citit În mijlocul naturii! – Descoperă cele patru anotimpuri. De atunci, le-am luat pe toate care au apărut, fiecare carte fiind la fel de interesantă ca celelalte. Ilustraţii gingaşe, text cuprinzător, potrivit şi pentru copiii din clasele primare.

    Vino cu noi în natură - alte cărţi pentru copii

    Marea carte a animalelor

    Imagini deosebite ale celor mai mari sau mici animale de pe pământ, ale celor mai rapide sau mai grele. Informaţii interesante, pe care şi noi, adulţii, le-am citit cu plăcere. A devenit una dintre cărţile pe care nu le rotim de pe raftul cu cărţi pentru copii.

    Marea carte a animalelor - alte cărţi pentru copii

    Alte cărţi pentru copii din aceeaşi serie

    Marea carte a animalelor din mări şi oceane şi Marea carte a stelelor şi planetelor sunt alte cărţi pentru copii, din aceeaşi serie. Ilustraţiile sunt la fel de captivante în fiecare dintre cele trei cărţi.

    Seria Marea carte - alte cărţi pentru copii

    Minunata roată a culorilor

    Copiilor le place foarte mult să picteze. Scrisă în rime, cartea aceasta este un sprijin util şi frumos pentru a discuta despre culori primare sau secundare. Din seria cărţilor scrise de Charles Ghigna ne-a plăcut şi cartea Minunata lume a formelor. Scrisă şi ea în rime, e un prilej bun de a remarca formele din jurul nostru. Cartea are totuşi o eroare de tipar, textul corespunzător unei pagini fiind trecut la alta.

    Minunata roată a culorilor

    Oul misterios

    O poveste frumoasă, despre un băiat care descoperă în iarbă un ou şi îl duce acasă. Studiindu-l, îşi imaginează ce ar putea ieşi din el. Finalul este surprinzător şi gingaş.

    Oul misterios - alte cărţi pentru copii

    Cred cu tărie că pasiunea pentru citit poate fi moştenită, mai ales de la părinţi. De curând, am citit o pledoarie frumoasă a înţeleptului Mihai Şora în acest sens.

    Dragi părinți,

    câtă vreme copiii nu vă vor vedea cu o carte în mână, studiind sau meditând, câtă vreme voi înșivă nu veți avea deprinderea de a citi, le va fi greu celor mici să capete această deprindere.
    Nicio școală nu poate face mai mult pentru un copil decât părintele său: nu prin injoncțiuni, rugăminți fierbinți, bătăi, urlete, ci prin exemplul personal – gestul cel mai firesc și, totodată, cel mai puternic.

    Mihai Șora
    8 decembrie 2019