Învăţ Montessori

Etichetă: Muzică

  • O pauză – Eu. Şi totuşi alta.

    O pauză – Eu. Şi totuşi alta.

    Când te simţi copleşit, ia o pauză.

    În ziua în care am susţinut proba finală a examenului de licenţă, am avut şi primul interviu pentru viitorul meu loc de muncă. Între terminarea facultăţii şi începerea serviciului am avut o pauză de două săptămâni. De atunci, am muncit mereu, chiar şi când nu am fost oficial angajată. După ce s-au născut copiii şi am rămas acasă, am început cursurile, blogul şi scrierea recenziilor pentru cărţi.

    Pauza este un subiect aproape necunoscut mie. Obişnuită să fac mereu câte ceva, sunt rare momentele în care am stat, pur şi simplu. Dar în ultimul timp am început să îi înţeleg importanţa. O dată cu semnalul de alarmă primit în luna decembrie, am început să am mai mare grijă de mine însămi. Am prioritizat mişcarea şi somnul. Am învăţat să spun mai des „nu”, dându-mi voie să fiu cu adevărat cea mai importantă persoană din viaţa mea. Şi mi-am urmat pasiunile.

    Există o mare consolare în simplul fapt că poţi face ceva care îţi place. (Jojo Moyes, Eu, şi totuşi alta)

    Dă-ţi voie să nu fii perfect!

    Ani de zile, m-am mândrit cu perfecţionismul meu. Lucrurile trebuie să fie făcute bine, altfel la ce bun să mai munceşti? Am obţinut un scor aproape perfect pentru perfecţionism. Iar când un coach cu care am analizat rezultatul acelui test a încercat să îmi spună că am de lucru la asta, mi-a fost greu să înţeleg. Dar am învăţat de atunci. Şi continui să învăţ şi să renunţ la perfecţionism în fiecare zi. Nu pentru că trebuie, ci pentru că aleg să fac asta.

    Zilele trecute, am greşit faţă de copii. Am strigat la Tudor, când era suficient să îl iau în braţe. Vina m-a chinuit profund apoi. Mi-am recunoscut greşeala, i-am spus că nu avea nicio legătură cu el, că totul a fost doar din cauza mea. Am avut aceeaşi discuţie şi cu Tereza. I-am luat în braţe. Şi doar după câteva ore mi-am dat seama că am uitat să mai îmbrăţişez pe cineva. Copilul din mine avea şi el nevoie de o vorbă bună şi de multă compasiune. Aştepta să îi dau voie să nu fie perfect, pentru a scăpa de suferinţă.

    Copiii noştri nu au nevoie de perfecţiune din partea noastră. Au nevoie de un părinte dornic să crească, să-şi repare greşelile şi să-şi deschidă larg inima, chiar şi atunci când simte nevoia să o împietrească. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Caută liniştea din clipa prezentă.

    Copiii trăiesc aici şi acum. În primii lor ani de viaţă, trecutul şi viitorul sunt noţiuni vagi. După cum spune Tereza uneori: „Mâine am fost în oraş. Mâine am văzut o pisică.” O mare parte din lupta adulţilor cu copiii e dată tocmai de această atemporalitate a celor mici. Noi vrem mereu să facem, să mergem, să ajungem, pe când ei se bucură, pur şi simplu, să fie.

    Prezentul este tot ce veţi avea vreodată. (Eckhart Tolle, Puterea prezentului)

    Regăseşte puterea prezentului şi a pauzei prin meditaţie.

    Concentrându-ne asupra respiraţiei, ne regăsim esenţa. Învăţăm să ne desprindem temporar de lumea materială, accesând-o pe cea spirituală. Echilibrul regăsit aici e atât de preţios! Reînvăţăm să fim, nu doar să facem.

    Meditaţia e o modalitate de a ne înscrie pe calea vindecării şi a cunoaşterii adevăratului sine. (Janet Philbin, Show Up For Yourself: A Guide to Inner Growth and Awareness)

    Găseşte motive de bucurie şi recunoştinţă în fiecare zi.

    Seara, continuăm să discutăm despre bucuriile zilei. Când nu reuşesc să scriu trei motive pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă, le notez măcar în jurnalul mental al recunoştinţei. Numărând binecuvântări continuă să fie unul dintre cântecele care se aude mereu din camera copiilor, chiar dacă Crăciunul a trecut demult. În ultima vreme, au început să spună: „Mă bucur că am fost în parc. Mă bucur că a luat tata lebeniţă.”

    Recunoștința deschide portalul pentru abundență și adevărata dăruire a vieții. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

    Şi apoi continuă, cu forţe proaspete!

    Am intrat în faza finală a cursului cu dr. Shefali. Am început să lucrez cu primii clienţi. Am continuat să lucrez cu mine însămi. Ştiu acum că sunt într-o călătorie de-o viaţă. Şi asta e fascinant! Unii compară munca aceasta cu noi înşine cu decojirea unei cepe. Numărul straturilor care-i acoperă inima e infinit. Dr. Shefali vorbeşte de păpuşile ruseşti. Fiecare Matrioşka ascunde o alta, mai mică, dar la fel de plină de semnificaţii.

    Pe măsură ce descoperim ce se întâmplă cu adevărat în interiorul nostru atunci când ne manifestăm starea emoțională, sistemele noastre de apărare se pierd și integrarea care urmează reverberează până în interiorul nostru, ajungând la cea mai mică Matrioşka. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

    M-am simţit copleşită pentru a mai putea scrie pe blog. Am ales să fac o pauză. Mi-am ascultat vocea mustrătoare şi i-am răspuns blând, cu un zâmbet. A fost un interesant exerciţiu de imperfecţiune. Nu trebuie să le fac pe toate. Aleg să fac o pauză. Îmi dau voie să mă bucur în sfârşit de vară, să mă pun pe primul plan, să fiu cu copiii din zori şi până seara, să dorm, să lucrez mai puţin, să citesc mai mult. Şi să revin cu drag şi pasiune. Eu. Şi totuşi alta. (Da, Jojo Moyes rămâne una dintre autoarele mele preferate.)

  • Jocul sunetelor

    Jocul sunetelor

    Una dintre cele mai de succes activităţi făcute în ultima vreme este Jocul sunetelor. L-am văzut pentru prima dată în curricula pentru limbaj de la biblioteca online Montessori. Acolo jocul era unul cumpărat, care conţinea o casetă sau cd cu multe sunete din viaţa de zi cu zi şi planşe cu imaginile corespunzătoare. Copiii ascultau cd-ul şi aşezau un jeton pe imaginea al cărei sunet tocmai l-au auzit. Fiecare copil avea alt set de imagini, deci nu exista posibilitatea de a se imita.

    Mie mi s-a părut un joc destul de uşor de aranjat cu obiectele sau cardurile din casă, aşa că nu l-am cumpărat. Când am făcut prima dată jocul sunetelor, am ales câteva dintre figurinele noastre cu animale domestice şi am avut fişierele audio pregătite în telefon. Am observat că, dacă trebuie să caut prea mult după sunete, îşi îndreaptă şi copiii atenţia asupra telefonului, pierzându-şi astfel concentrarea.

    Atât Tudor, cât şi Tereza, au fost extrem de încântaţi de jocul nostru. Am aşezat figurinele în partea stângă a covoraşului de activităţi şi ei le mutau pe rând în partea dreaptă. Când s-au terminat, Tudor şi-a adus imediat o maşinuţă de pompieri şi motocicleta, cerându-mi să ne mai jucăm.

    Altă dată, ne-am jucat cu figurinele cu animale sălbatice. De data aceasta, sunetele au fost mai greu de distins, chiar şi pentru noi, adulţii. Dar dificultatea nu e aşa de mare încât Tudor să renunţe uşor, deci repetarea e binevenită.

    Pentru sunetele din viaţa de zi cu zi, sunt uşor de folosit cardurile de vocabular pe care le avem deja. În lipsa lor, cred că şi nişte imagini decupate din reviste ar fi la fel de bune. Zece sunete de auzit pentru fiecare copil mi se pare un număr potrivit, suficient cât să îşi păstreze concentrarea.

    Mai ales de când am făcut jocul acesta, am profitat de plimbările noastre pentru a asculta diversele zgomote ale oraşului. La fel, când suntem acasă şi e linişte, ne atragem reciproc atenţia asupra sunetelor aparte care se aud. Uneori, copiii reuşesc mai repede decât mine să distingă dacă a trecut pe stradă un camion sau un tractor.

    Jocul sunetelor mi se pare cu atât mai interesant cu cât poate fi jucat oricând şi oriunde. Variaţiunile pe acestă temă pot fi nenumărate. La grădiniţă ne jucam cu copiii cântecelul „Deschide urechea bine”, prin care erau puşi să ghicească cine i-a strigat pe nume. Mama li-l mai cântă uneori, cu versuri uşor modificate. Ascultarea sunetului păsărilor cred că ar fi o altă provocare, potrivită pentru vârste mai mari. Abia aştept să explorăm cât mai multe variante ale acestui joc!

    Discriminarea auditivă este important să fie dezvoltată la copiii mici, fiind esenţială pentru învăţarea scrisului şi cititului. Indiferent de vârsta la care copilul începe alfabetizarea, la fel ca în cazul identificării sunetelor care compun cuvintele, educarea timpurie a auzului aduce doar beneficii. Iar exerciţiul de potrivire a imaginii cu sunetul corespunzător este o pregătire suplimentară pentru identificarea literei corespunzătoare sunetului.

    Abilitățile de discriminare senzorială sunt ceva la care nu avem tendința să ne gândim prea mult până nu le pierdem. […] Dar capacitățile senzoriale fin ajustate sunt critice și se poate susține că, cu cât simțurile sunt mai rafinate (până la un punct), cu atât nivelul funcționării umane este mai ridicat. (Angeline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

    (Photo by Jelleke Vanooteghem on Unsplash)

    Alte articole din seria despre învăţarea scrisului şi cititului folosind metoda Montessori găsiţi aici:

  • Cântece pentru copii – lista cu preferatele noastre

    Cântece pentru copii – lista cu preferatele noastre

    Zilele trecute, pe când călătoream într-un oraş necunoscut, vocea din GPS ne-a spus să virăm la dreapta pe strada Bucovinei. Tudor a spus imediat: „unde cântă cucul!”. Se întâmplă foarte des ca ceea ce discutăm noi să fie asociat cu versuri din cântece. Ne surprinde uneori cum merge direct la versul potrivit, când noi avem nevoie să repetăm cântecul, să ajungem la partea respectivă. Tudor cântă zilnic, iar în ultima vreme a început să îl imite şi Tereza. În perioada aceasta, am observat că învaţă cel puţin un cântec pe săptămână. Uneori, plimbându-ne pe stradă, copiii îmi cer să le cânt ceva anume, aşa că mă conformez, spre surprinderea unor trecători.

    Mama fiind profesoară de pian şi muzică, avem suficiente resurse din care să ne inspirăm, pentru a găsi cântecele potrivite. Respectând recomandările Montessori, le-am ales mai ales pe cele cu versuri care reflectă realitatea. Unde nu a fost posibil, am glumit cu ei, spunându-le: „Auzi, pupăză care vorbeşte! Cine a mai auzit aşa ceva?”. În plus, le-am adaptat uneori, pentru a se potrivi stilului nostru parental, eliminând bătaia sau denigrarea altor etnii, de exemplu. Zilele acestea, preferatele lui Tudor sunt cântecele despre numărat, semn că vârsta de patru ani şi pasiunea pentru matematică sunt aproape. Şi, de curând, au început zilnic să danseze împreună, cântându-şi „Sur le pont d’Avignon„. Pentru noi, asta înseamnă să căutăm în perioada aceasta mai multe cântece cu mişcări.

    Una dintre cărţile mele preferate pentru inspiraţie este „Carte de cântece pentru copii„, de G. Breazul şi N. Saxu. Cântecele şi ilustraţiile din această carte au fost publicate pentru  prima dată în 1937. Probabil îmi este atât de dragă pentru că mi-o amintesc din propria copilărie, dar şi pentru felul aparte în care sunt transcrise versurile. Am mai folosit şi manualele sau culegerile de muzică pentru profilul pedagogic, din care am învăţat şi eu la liceu. La rândul lui, Lucian şi-a amintit cântecele învăţate în grădiniţa şi şcoala pe care le-a făcut în limba germană. Pentru engleză sau franceză, le-am preferat pe cele învăţate când ne-au fost predate limbile respective.

    Carte de cântece pentru copii
    Carte de cântece pentru copii

    Perioada senzitivă pentru muzică este între doi şi şase ani. Inclusiv când vine vorba despre cântece, evităm să folosim telefonul sau calculatorul. Mi se pare că imaginile le distrag copiilor atenţia de la cântecul propriu-zis şi îi suprastimulează, în loc să-i liniştească. Chiar dacă uneori nu ne amintim versurile sau melodia exact, improvizăm. E mai important contactul vizual direct, căldura vocii noastre şi apropierea dată de cântece, decât exactitatea interpretării. Am observat chiar că, atunci când le-am pus să asculte varianta înregistrată, nu ne-au cerut prea des să le repetăm, ci au preferat să le cântăm noi, personal.

    La cursul lui Aubrey despre educaţia acasă, am aflat că mulţi educatori Montessori folosesc cântecele pentru perioadele de tranziţie. Majoritatea copiilor sunt reticenţi la schimbarea mediului sau a activităţilor şi fac uneori crize de furie. Cântecele îi ajută mult în stabilirea rutinei, când e vorba de plecat de acasă, de urcat în maşină sau de mers la masă. Adesea, versurile sunt improvizate de părinţi sau educatori, folosind melodii cunoscute. Cu cât sunt mai amuzante, cu cât părinţii se prostesc mai mult cântându-le, cu atât copiii râd mai tare şi trec mai uşor peste tranziţii. Un astfel de exemplu am găsit la Maren Schmidt, o profesionistă Montessori cu multă experienţă. În pedagogia Waldorf, se foloseşte un cântec special pentru astfel de momente, al cărui titlu ar putea fi tradus Haide, urmează-mă!

    Beneficiile cântatului împreună cu copiii sunt multiple. Dezvoltarea simţului artistic, îmbogăţirea limbajului, crearea unei conexiuni aparte între copil şi adult, dezvoltarea ritmului şi a auzului, liniştirea copilului, dezvoltarea imaginaţiei ar fi doar câteva dintre avantaje. Chiar dacă părintele cântă fals, copilul tot are de câştigat. Împart amândoi un moment de prezenţă conştientă, de comuniune aparte, pe care muzica reuşeşte atât de uşor să o creeze.

    S-a demonstrat o legătură directă între muzică şi dezvoltarea acelor zone din creier asociate cu matematica şi recunoaşterea tiparelor. Cu alte cuvinte, muzica nu doar îi face pe copii mai sensibili din punct de vedere artistic, dar are şi o contribuţie reală la dezvoltarea creierului. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Cântece cu animale

    • Vai, săracul pui de cuc, unul din primele cântece interpretate de Tudor, cu mult patos
    • Cucule, pasăre sură, cuc, sau Cuculeană, lugojană, cum îmi cere Tereza să-i cânt
    • Cântă cucul, bată-l vina!, cântecul pe care Lucian îl cântă uneori şi de zece ori pe zi, la cererea copiilor, desigur
    • Zum, zum, zum, pe care îl fredonează Tereza de câte ori vede albine prin cărţi
    • În pădurea cu alune, după care s-au inspirat Tudor şi bunica, făcând o poveste cu animalele de pluş de prin casă; cântecul e bun şi pentru a număra până la cinci, să ştim câţi prieteni mici stau în aceeaşi căsuţă
    • Vulpe, tu mi-ai furat gâsca, cântec ilustrat în Frühlings-Wimmelbuch, una din cărţile noastre preferate
    • Melc, melc, codobelc, preferatul Terezei acum, mai ales când se plimbă prin curte şi găseşte melci
    • Răţuştele mele sau Alle meine Entchen, în funcţie de cine le cântă în acel moment
    • Baa Baa Black Sheep, a cărui primă strofă Tudor o repetă câteodată de prea multe ori
    • Iepuraş, coconaş, unul dintre cântecele preferate şi de mine, în copilărie
    • Old MacDonald Had a Farm, pe care li-l cânt mai ales pe maşină, când sunt obosiţi şi avem nevoie de puţină înviorare

    Cântece despre copii

    • Hänschen klein, cântecul cu care îi liniştea Lucian, plimbându-i, în braţe, prin casă; Tudor l-a cântat într-un timp atât de des, încât am cumpărat şi cartea cu acelaşi nume, din care citeşte cu plăcere, alături de tatăl lui
    • Drag mi-e jocul românesc, un alt cântec bun pentru mişcare
    • O vioară mică, al cărui refren, dili-dili-dum-dum-dum-dum-dum, o fascinează pe Tereza

    Cântece despre natură

    • Bate vântul frunzele, pe care trebuie să îl cântăm neapărat cu mişcări
    • Vine primăvara, un cântec uşor, de la care cântăm doar prima strofă
    • Aaa, acum e toamnă, da, cântat mai ales când se taie viţa din curte sau se culeg strugurii
    • Câte unul pe cărare, un cântec bun pentru învăţarea despre note înalte şi joase
    • Românaşul, pe care li-l cântă mai ales bunica, fiind mai complex, iar ei o ascultă uneori cu gura căscată
    • Înfloresc grădinile, al cărui vers preferat e la final şi pe care a trebuit să îl explicăm îndelung – de ce e nevoie de zece vieţi?
    • Săniuţa fuge, cântecul potrivit pentru Tudor, îndrăgostit de zăpadă

    Cântece religioase

    • Bateţi din palme, are pentru mine o însemnătate aparte, fiind prima lecţie predată la liceu; l-am învăţat atunci cu copiii de la grupa mică, acum Tudor şi Tereza îmi cer să li-l cânt mai ales seara, la culcare
    • Aleluia, un alt cântec pe care îl preferă seara, la culcare
    • Nu mai sunt cuvinte, un cântec care îmi aminteşte de copilărie şi de pelerinajele la care luam parte
    • Astăzi s-a născut Cristos, colindul preferat de Tudor, pe care îl cântă de-a lungul anului

    Cântece diverse

    • Nani, nani, un cântec clasic de adormit copiii
    • Cioca boca, cântecul pe care şi-l cântă Tereza, în timp ce bate cuiele cu ciocanul
    • Călătorul ostenit, e cântecul pe care adormea Tudor, pe la un an, când îl plimbam prin curte, în marsupiu
    • Numărătoarea sau Hai să zicem una, e cântecul pe care Tudor îl fredonează şi pe care mă pune să i-l cânt des în ultima vreme
    • 1, 2, 3, 4, 5, Once I Caught a Fish Alive sau, cum îi spune Tereza când îmi cere să i-l cânt: three-four
    • Sur le pont d’Avignon, preferatul acestor zile, îl cântă dansând în cerc
    • Sorcova, un alt cântec de sezon pe care Tudor îl cântă de-a lungul anului
    • Barca pe valuri, cântecul preferat mai ales la baie sau când stau aşezaţi în coşul cu rufe şi vâslesc râzând
    • La mulţi ani!, care pentru noi nu e doar pentru aniversări sau, mai bine zis, cântecul cu care ne sărbătorim în fiecare zi

    Cântece pentru copii
    Cântece pentru copii

  • Dolly Parton – recenzia cărţii – Oameni mici, visuri mari

    Dolly Parton – recenzia cărţii – Oameni mici, visuri mari

    Încă de când le-am cumpărat copiilor cartea despre viaţa Mariei Montessori am ştiut că nu va fi singura din serie. Mi-a plăcut în mod deosebit felul în care le-a fost povestită copiilor implicarea ei! Cartea e parte dintr-o serie, numită Little People, Big Dreams, adică Oameni mici, visuri mari. De curând, datorită NetGalley, am citit câteva cărţi care tocmai au fost publicate sau urmează să apară pe piaţă. Poveştile de viaţă ale lui Dolly Parton, Bruce Lee, Jane Goodall, Rudolf Nureev sau Lucy Maud Montgomery m-au fascinat. O să le prezint în perioada următoare, în scurte recenzii pentru fiecare carte în parte.

    Îmi plac cărţile de care mă despart greu, la care mă gândesc mult după ce le-am terminat. Cele din seria aceasta m-au determinat, de fiecare dată, să aflu mai mult despre fiecare protagonist. În plus, m-am gândit la ce discuţii aş putea avea cu copiii, în timp ce le citim. Sunt vieţi atât de pline de însemnătate, în care pasiunea este elementul comun. În plus, teme recurente sunt sărăcia, prejudecățile celor din jur, discriminarea pe diverse criterii, curajul, compasiunea.

    Despre Dolly Parton auzisem, desigur, dar fără a cunoaşte prea multe detalii despre viaţa ei. Am descoperit o tânără care şi-a urmat visul, a găsit dragostea pe parcurs, a lucrat mereu pentru a fi mai bună şi nu a uitat să dea înapoi celor mai puţin norocoşi. Când am terminat cartea, am ascultat-o imediat cântând. Tudor şi Tereza îmi erau alături, aşa că a fost un bun prilej să descopere muzica country. Încercăm să îi expunem pe copii la cât mai multe genuri muzicale, începând de la muzica clasică şi până la cea populară. Au trecut câteva zile de la prima audiție a lui Dolly Parton, dar Tudor mi-a cerut deja să o reascultăm. Am făcut-o, cu bucurie, mai ales că şi mie îmi place mult vocea ei.

    Fascinat de pompieri, Tudor le spune tuturor celor cu care ne întâlnim meseria pe care şi-a ales-o. De curând, un copil de patru ani ne-a spus că vrea să se facă supererou. Citind cărţile din seria Oameni mici, visuri mari, mi-am dat seama că aceştia sunt eroii cu care cresc copiii noştri. Înţelegând principiile Montessori de a ţine fantezia departe până la vârsta de şase ani, neuitându-ne deloc la ecrane, supereroii noştri sunt oamenii care au schimbat lumea. Fie că citim despre ei în Fete rebele, fie în seria Oameni mici, visuri mari, avem suficiente modele care să le fascineze, lui Tudor şi Terezei, copilăria.

    Dolly a decis să facă ceva măreţ pentru copiii care o iubeau, aşa că a înfiinţat o bibliotecă specială, care le trimitea cărţi copiilor nevoiaşi: din oraşul ei, în cealaltă parte a lumii. (Maria Isabel Sánchez Vegara, Dolly Parton)

    Dolly Parton

  • Activităţile Terezei

    Activităţile Terezei

    Tereza a trecut deja de optsprezece luni. Activităţile ei din timpul zilei pot fi grupate în câteva categorii. E vorba de cele legate de îngrijirea personală şi a mediului, de activităţile de coordonare mână-ochi, de cele de mişcare, lectură şi dezvoltarea limbajului, muzică şi artă sau lucru manual.

    În privinţa îngrijirii personale, independenţă este cuvântul de ordine pentru noi. Tereza a început să arate un interes crescând pentru a se îmbrăca sau a se dezbrăca. O încurajăm să facă asta cât mai des, dându-i haine lejere, schimbând-o în picioare sau ţinând-o în braţe, cu spatele la noi, ca şi cum s-ar îmbrăca singură. Pentru spălatul pe dinţi, facem cu rândul, mai întâi noi, apoi ea. Tudor îi spune uneori textul pe care l-am născocit când era mai mic. „Circular pe molari, de sus în jos pe incisivi şi pe canini.”  De mâncat, mănâncă singură de la început, acum aproape fără să mai facă deloc mizerie. Foloseşte deja cuţitul ondulat, pentru a-şi tăia fructe sau legume, uneori chiar bucăţi de brânză.

    Copiii care se simt respectaţi şi capabili sunt mult mai sănătoşi din punct de vedere emoţional decât copiii cărora li se oferă totul de-a gata. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Tereza a început să ajute şi ea la strânsul mesei, punând vesela şi tacâmurile în maşina de spălat. Îşi scoate singură bolul pentru mâncare din sertar, ba chiar a început să îşi toarne singură şi apa, din carafă. Îl imită cu plăcere pe Tudor când vine vorba de măturat sau udat florile şi legumele din grădină. Salută cu energie oamenii pe stradă, chiar dacă ei nu sunt atenţi sau nu îi răspund întotdeauna cu aceeaşi bunăvoinţă. Bineînţeles, nu uită să îi facă tai-tai câinelui din vecini, la plecare, după vizita zilnică de la gard. Seara, în drumul spre pat, se opreşte în uşa băii, pentru a-l saluta pe Tudor, care se spală în văniţă.

    Aflată în plină perioadă a efortului maxim, mişcarea este acum la fel de importantă ca aerul, mâncarea sau ordinea. Merge, aleargă, se urcă pe fiecare scaun, uneori şi pe mese sau chiar pe pervazul ferestrei. Treptele sunt bucuria ei, iar în parc, pe lângă preferinţa pentru hintă, toboganul a ajuns la loc de cinste. Mersul cu bicicleta fără pedale este obligatoriu, de câte ori ieşim în curte. Din fericire, odată cu venirea primăverii, petrecem uneori şi câte cinci sau şase ore afară. Şi, la fel ca pentru Tudor când era mai mic, orice rampă este bun prilej de urcare. În plimbările noastre, am trecut adesea de douăzeci, numărând de câte ori alege să urce pe rampa magazinului din colţ.

    Un alt tip de efort către care copiii se simt atraşi este acela de a urca scările. Când facem noi această activitate avem un motiv anume, dar copilul o face fără nici un motiv. Atunci când a ajuns în vârf, el nu este mulţumit şi coboară ca să urce din nou şi, astfel, îşi completează ciclul de mai multe ori. Toboganele […] servesc foarte bine acestui scop; dar pentru copilaş nu alunecatul contează, ci urcatul, bucuria de a face efort. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Pentru muzică, are tava cu pseudo-instrumente muzicale, pe care le rotim mereu. În ea punem, de obicei, xilofon, tobă, clopoţei, maracas, tamburină sau trianglu. Cântă şi la pian, mai ales după ce-l vede pe Tudor sau pe vreun alt elev de-al mamei. În zilele liniştite, când suntem odihniţi, are la îndemână chiar şi muzicuţa, în care suflă des şi cu putere. În ultima vreme, dansează şi cântă de câteva ori pe zi. Dimineaţa, la trezire, dă drumul casetofonului din cameră şi îl invită pe Tudor la dans. În rest, ascultă cu mare atenţie toate cântecelele pe care le cântăm împreună. Preferatele ei de acum sunt Cucule, pasăre sură şi Vai, săracul pui de cuc!

    Pe lângă plastilină, Terezei îi place să picteze la şevalet sau să deseneze cu creioanele colorate. Pentru a o ajuta să înveţe să ţină corect în mână creionul, i-am dat până acum doar cele de tipul Crayon Rocks. Întrucât încă le mai duce la gură, probabil datorită formei şi culorilor atractive, încă nu i le lăsăm la îndemână. În plus, am încercat să pun cât mai multe opere de artă la nivelul copiilor, să le admire în linişte. Până acum, însă, am reuşit să fac asta doar parţial, întrucât după un timp, Tereza reuşeşte să desprindă de pe perete ramele. Când mai creşte, am pregătite diverse imagini pentru înrămat, la care o să mai adaug copii după tablouri cunoscute.

    La cursul lui Simone Davies am învăţat să limităm numărul de activităţi şi jucării oferite la un moment dat copilului. Explicaţia este simplă: cu cât sunt mai puţine, cu atât copilul se concentrează mai mult asupra lor. În plus, reuşeşte să păstreze mai uşor ordinea şi, nu în ultimul rând, îşi dezvoltă mai mult imaginaţia. Când sunt prea multe activităţi, copilul trece de la una la alta, nu stăruie suficient asupra niciuneia şi e chiar mai agitat. Îi e dificil să aleagă cu ce anume să lucreze, la fel cum nouă ne e greu să alegem, în magazin, când avem la dispoziţie acelaşi produs, de la diferiţi producători.

    Recomandarea lui Simone este de a avea vreo şase activităţi de coordonare mână-ochi, care să presupună mişcări diverse ale mâinii. La fel ca pentru restul activităţilor, acestea pot fi rotite după ce copilul nu mai lucrează cu ele. Astfel, pe raftul de activităţi, avem de obicei o activitate de înşiruit, una de introdus în diferite fante obiecte diverse, un coş pentru deschis-închis sau nişte căni de stivuit. Am început de curând să îi pun şi un puzzle, simplu, cu trei, cel mult patru piese, pentru început. I-am mai pus pe raft şi diverse suporturi cu discuri, acum avându-l pe cel cu trei tije de culori diferite şi câte trei discuri în culorile tijelor.

    Pentru dezvoltarea limbajului, pe lângă ce are pe rafturile ei cu cărţi, are acces uneori şi la cărţile din biblioteca lui Tudor. În perioada aceasta, o surprind mereu uitându-se la albumul nostru de nuntă, arătând înspre cei pe care îi recunoaşte sau în cărţile din seria Wimmelbuch. Pe raftul cu activităţi are diverse figurine Schleich, mai ales cu animale domestice. În curând o să îi dau şi cardurile corespunzătoare, pentru a asocia obiectul cu imaginea. Am ezitat să fac asta până acum întrucât până de curând îndoia cardurile, atunci când Tudor lucra cu ele şi ajungeau la ea în mână.

    La Tudor, am implementat destul de devreme regula „pui mai intâi la loc activitatea cu care lucrezi şi apoi iei o alta de pe raft”. Nu am reuşit mereu să o respectăm, dar în timp am văzut că l-a ajutat să lucreze mai ordonat şi să pună aproape întotdeauna la loc fiecare activitate. Fiind însă puţine activităţi la îndemână, chiar atunci când nu se întâmplă aşa, restaurăm ordinea în cel mult cinci minute. La Tereza încă punem noi la loc, aşteptând ca, în timp, să înceapă să ne urmeze exemplul.

    Cei mici absorb şi reţin fiecare nuanţă a mediului în care au trăit în primii ani. Scopul vostru este să concepeţi activităţi care să capteze interesul copilului şi să-i creaţi un ambient armonios şi frumos. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Pentru multe dintre activităţile pe care le pregătesc copiilor mă inspir din lista lui Simone. Aceasta oferă idei pentru fiecare dintre categoriile enumerate mai sus, dar chiar şi pentru altele, potrivite copiilor de până la şase ani.

    Vom avea grijă să-i oferim [copilului] ceea ce îi trebuie. Acum trebuie să ştim să ne stăpânim, să ne retragem deoparte şi să-l observăm, să-l urmărim chiar de la o anumită distanţă, fără să-l obosim cu intervenţia noastră, dar şi fără să-l abandonăm. Îl vom vedea aproape întotdeauna liniştit, mulţumit de el însuşi, ocupat cu o treabă care pare serioasă. Ce ne rămâne nouă de făcut altceva decât să-l observăm? (Maria Montessori, Copilul în familie)

    (Photo by Susana Coutinho on Unsplash)

  • Numărând binecuvântări

    Numărând binecuvântări

    De câteva săptămâni, Tereza se urcă pe scăunelul de lângă dulapul din camera lor şi porneşte casetofonul. Şi de câte ori e o melodie frumoasă, se mişcă în dreapta-stânga, fericită. Dansează, cu alte cuvinte. Toată luna, printre cd-urile cu muzică clasică, Tudor a ascultat şi câteva cu colinde. Unul dintre cele mai ascultate este al lui Rosemary Clooney. Ei se bucură de cântecul cu Renul Rudolph, dar colinda care m-a impresionat în ultima vreme este Count Your Blessings. E despre cum ar trebui să numărăm binecuvântări, nu oi, de câte ori grijile ne împiedică să adormim. Să numărăm capetele cârlionţate ale copiilor care dorm în pătuţuri, spre a adormi, la rândul nostru, fericiţi.

    Aseară, în liniştea sufletească a Ajunului Crăciunului, înainte de a adormi, am scris în jurnalul mental al recunoştinţei. Am fost recunoscătoare pentru familia noastră frumoasă, pentru copiii care îmi dormeau liniştiţi alături. Pentru bunica mea, alături de care am ascultat din nou colindele cântate de familia minunată care ne vizitează an de an. Am fost recunoscătoare pentru toţi cei dragi, pe care îi avem mai aproape sau mai departe. Şi pentru plimbările pe care le facem împreună, care devin adesea cele mai plăcute momente ale zilei. Am mai fost recunoscătoare pentru cei care au inventat maşina de făcut pâine şi maşina de spălat vase sau pe cea de haine, cu uscător, care îmi dăduseră timpul suplimentar de odihnă.

    La Susan Stiffelman am citit despre sindromul scai-teflon, născocit de neuropsihologul Rick Hanson. Acesta pune pe seama nevoii de supravieţuire faptul că suntem programaţi să ne reamintim mult mai intens amintirile negative decât pe cele pozitive. Şi că e nevoie de puţină muncă, pentru a schimba acest tipar. În doar douăzeci de secunde, putem să ne „agăţăm” de noi orice amintire pozitivă.

    Prin urmare, experienţele negative se lipesc de noi precum scaiul, depozitându-se în conştiinţa noastră, acolo unde le revedem iar şi iar… şi iar, de cele mai multe ori în timp ce încercăm să adormim. […] Din fericire, putem schimba tiparul gândirii negative.

    Cu cât păstrăm mai mult timp în conştiinţa noastră un moment pozitiv, cu atât mai mulţi neuroni se vor activa şi se vor interconecta, creând în creierul nostru un climat primitor pentru fericire. Prin urmare, dacă dorim ca experienţele noastre pozitive să se prindă de noi (în loc să alunece pe învelişul nostru din teflon), trebuie să ne concentrăm asupra lor cel puţin douăzeci de secunde. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

    Sărbătorile cu binecuvântări le asociez întotdeauna cu liniştea, cu familia şi prietenii, cu rummy, kniffel sau alte jocuri jucate împreună. Jurnalul recunoştinţei mele, de sărbători, e plin de colinde ascultate în surdină, de luminiţe sclipind în brad şi multe, cât mai multe râsete. Astăzi, sunt recunoscătoare pentru Lucian, care e afară cu copiii, în timp ce eu scriu. Pentru că îi plimbă în roabă, în lipsa zăpezii sau a unei caleşti, făcându-i să zâmbească fericiţi. Pentru Tudor, care o încălzeşte şi protejează pe Tereza, adormită în braţele lui de aerul rece şi legănatul roabei. Pentru mama, care a gătit regeşte pentru noi toţi, aşa cum face de atât de mulţi ani. Şi pentru toţi cei dragi nouă, al căror suflet ne e mereu aproape, oricât de departe s-ar afla ei, fizic.

    Sărbători cu cât mai multe binecuvântări!

    (Photo by Rodion Kutsaev on Unsplash)

  • Bach sau Mozart?

    Bach sau Mozart?

    Mama e profesoară de pian. Avem în casă o pianină, la care Tudor cântă zilnic. Pentru că i-a auzit pe elevii mamei cântând, nu loveşte clapele tare, ci le atinge uşor, încercând să imite felul de a cânta al celorlalţi copii. Uneori trece mâna stângă peste dreapta şi foloseşte toată claviatura. Alteori, o roagă pe mama să îi pună cartea de pian pe suport şi să îi arate de unde să cânte. Au cântat adesea la pian, imitând păsărelele sau mormăitul ursului, lătratul câinelui din vecini sau al ciobănescului de peste drum. Tudor a început chiar să cânte gama sau arpegiul, bineînţeles, în propria interpretare şi înţelegere a ce înseamnă asta.

    Perioada senzitivă pentru muzică este între doi şi şase ani. Mai ales atunci copilul arată un interes spontan în dezvoltarea tonului, ritmului şi melodiei. Bineînţeles, este indicat ca muzica să facă parte zilnic din viaţa copilului.

    De câteva luni, l-am învăţat pe Tudor să folosească radio-casetofonul. Se arătase interesat de cel din bucătărie, la care ascultăm mai ales radio, aşa că le-am pus în cameră un casetofon. Fiind la fel cu cel din bucătărie, ştia deja aproape toate butoanele, după cât ne observase pe noi.

    I-am arătat mai întâi cum să îl pornească şi să îl oprească, fiind setat pe radio. A fost mai greu cu selectarea frecvenţelor, pentru că modelul nostru avea şi setări pentru unde medii şi lungi, dar cu exerciţiu s-a descurcat repede. Am memorat două posturi de radio pe care le ascultăm mai des şi comută cu plăcere între ele.

    După câteva zile, i-am arătat şi cum să folosească cd-player-ul. Am ales pentru început un cd cu Concert pentru două viori în re minor de Bach. L-am învăţat să facă trecerea de la radio la cd-player, arătându-i cum se introduce cd-ul, cu partea corectă în sus, cum se alege melodia, cum îl poate opri. A fost extrem de încântat şi multe dimineţi, imediat după trezire, îmi spunea: „ascultăm Bach, mama”. Spre marea mea bucurie, în două ocazii când a avut musafiri, Tudor a mers la casetofon şi a pus Bach, cu un volum redus, pentru a asculta şi muzică în timp ce vorbim.

    După alte câteva săptămâni, i-am dat şi un cd cu un Concert pentru vioară de Mozart. Acum schimbă cu plăcere cd-ul, chiar dacă uneori prea des pentru placul meu. Dar nefiind procesul meu de învăţare, hotărârea este a lui. Interesant mi s-a părut, încă de la început, că nu dă volumul prea tare. Îmi era teamă că Tudor va abuza de butonul de volum, dar m-am înşelat.

    După alte câteva săptămâni, îi voi da şi o casetă, probabil va fi cu muzică de Vivaldi. La radio ascultăm suficientă muzică uşoară, cât să profităm de cd-player şi casetofon pentru a ne obişnui cu clasicii. Iar ritualul băieţilor casei este de a asculta seara, la cină, muzică populară. Pentru noi e important să fie obişnuiţi de mici cu toate genurile muzicale.

    Muzica ne face sufletul mai frumos! Şi, de curând, am citit că a face muzică cu copiii duce la o mai bună alfabetizare, la competenţe crescute de aritmetică şi mai bune abilităţi sociale, ba chiar şi o mai bună reglare a atenţiei şi emoţiei.

    […] în primii ani de viaţă copilul are o înclinaţie naturală spre muzică şi un interes spontan faţă de felul în care evoluează tonul, ritmul şi melodia. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    (Photo by Paige Cody on Unsplash)