Învăţ Montessori

Etichetă: Pedepse

  • Asta e o amenințare!

    Asta e o amenințare!

    Zilele acestea am avut mai multe momente pline de provocări. În timpul unuia dintre ele, i-am spus lui Tudor: „Vezi, ai spus că nu o să faci așa și ai făcut. Data viitoare, una o să spun și eu, și alta o să fac!”. Desigur, după câteva clipe m-am trezit din momentul copilăresc și am avut puterea să mă retrag. Când a venit lângă mine, Tudor mi-a spus hotărât: „Asta e o amenințare! Să nu-mi mai spui așa!”.

    Da, avea dreptate. Deși voalată, afirmația mea se voia a fi o amenințare. Din fericire, i-am învățat pe copii despre ce înseamnă asta și cum să citească printre rânduri. Uneori, ne e foarte greu să ne abținem din a recurge la metodele cu care am fost crescuți. Și oricât de mult am încerca să stăm departe de pedepse și recompense, ni se întâmplă să ne surprindem alunecând pe panta disciplinei tradiționale.

    Pedepsele, pauzele disciplinare și folosirea amenințărilor în mod arbitrar, pentru a-i face pe copii să se simtă vinovați sau pentru a-i domina, nu sunt caracteristicile unui parentaj eficient, ci trăsăturile unui parentaj iresponsabil și inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    De câte ori am încercat eu sau alții să îi condiționăm pe copii, am avut maturitatea de a le atrage atenția asupra acestui fapt. Le-am explicat cum sună o amenințare sau ce ar presupune o pedeapsă. I-am învățat că nu e despre ei, ci doar despre ceilalți. Și că ajunge să fie despre ei doar dacă își cedează puterea propriilor sentimente.

    Felul în care vorbim cu copiii, oricât ar fi de mici, contează. Într-o zi, când o să ne așteptăm mai puțin, probabil, ei ne vor arăta cât de bine au înțeles ceea ce le-am repetat, aparent fără a fi auziți. Și chiar dacă e mai grea, calea aceasta e, cu siguranță, mai plină de satisfacții. Pentru mine, cea mai importantă dintre toate este tocmai această conștientizare de care copiii dau dovadă în relația cu ei înșiși, dar și cu ceilalți.

    Adulții copilăriei mele au știut foarte rar să își recunoască greșelile. Și când au făcut-o, a fost destul de stângaci și uneori în moduri nepotrivite. Frumusețea parentajului conștient este tocmai renunțarea la ierarhia disciplinară. Întocmai ca în Montessori, adultul rămâne ghidul copilului, dar asta nu înseamnă că se situează mai presus de acesta.

    Ne e mai ușor să observăm comportamentul nepotrivit la cei din jur, decât la noi. Uneori, pot să îi arăt lui Lucian mult mai ușor felul în care greșește, decât să văd ceea ce fac eu nepotrivit. De aceea mă bucur când Tudor și, mai nou, și Tereza, îmi atrag atenția când greșesc. Și, în loc să mă condamn pentru erorile mele, le accept și le discut împreună cu ei.

    Desigur, nu e întotdeauna cea mai confortabilă soluție. Dar, pe termen lung, știu că este cea mai rodnică. Cu fiecare acceptare blândă, voi învăța să fiu mai bună cu mine. Și, cu fiecare discuție deschisă, copiii vor învăța că își pot recunoaște liniștiți propriile greșeli. Vor ști să își identifice mai bine trăirile și să ne spună clar ce anume le place și ce nu.

    „Asta e o amenințare!” e doar una dintre lecțiile pline de semnificații primite de părintele pornit pe calea parentajului conștient.

    Ori de câte ori observ ceva despre mine care nu-mi place sau ori de câte ori ceva nu merge bine în viața mea, repet în tăcere următoarele fraze: Acesta este un moment de suferință. Suferința face parte din viață. Fie ca eu să fiu bună cu mine în acest moment. Să-mi ofer compasiunea de care am nevoie. (Kristin Neff, Self-Compassion: Stop Beating Yourself Up and Leave Insecurity Behind)

    (Photo by Phinehas Adams on Unsplash)

  • Despre recunoștință și bucurie

    Despre recunoștință și bucurie

    Am ascultat-o de dimineață pe Brené Brown vorbind despre recunoștință și bucurie. După prânz, recitind dintr-o carte care mi-a plăcut mult, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri. Cum mi se întâmplă adesea, m-a frapat legătura regăsită între două subiecte și cărți aparent diferite.

    În Curajul de a fi vulnerabil, Brené Brown vorbește despre armura și masca pe care le purtăm pentru a ne proteja de vulnerabilitate. Îmbrăcate și conturate în anii copilăriei, aceste modalități de apărare ajung să ni se potrivească mănușă, până când le deosebim cu greu de propriul sine. Și nu putem discuta despre recunoștință și bucurie, până când nu trecem dincolo de vulnerabilitate.

    Din cercetările autoarei, a reieșit că „arsenalul comun împotriva vulnerabilității” e reprezentat de bucuria rău-prevestitoare, de perfecționism și anestezierea afectivă. Iar unul dintre cele mai eficiente moduri de a da jos masca și armura e îmbrățișarea principiului „eu însumi sunt de ajuns”.

    Convingerea de a fi „de ajuns” […] duce la dezvoltarea sentimentului propriei valori, la stabilirea unor limite și la implicarea emoțională. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Suntem crescuți într-o cultură în care ni se spune că nu suntem îndeajuns de buni. Copiii sunt învățați de mici să fie competitivi, sunt comparați uneori încă din pântec, sunt recompensați când ating niveluri presetate și pedepsiți când nu se ridică la înălțimea așteptărilor apăsate asupra lor. Din păcate, convingerea aceasta de a nu fi suficient de buni își lasă profund amprenta asupra noastră.

    Învățați să ne comparăm mereu, să vrem să fim altfel, permanent nemulțumiți de cum suntem și ceea ce avem, e destul de greu să ne simțim suficient de buni. Pentru a scăpa de aceste trăiri, e nevoie să știm să punem limite. Să ajungem să ne oglindim doar pe noi înșine, lăsând deoparte imaginile reale sau închipuite pe care le ținem drept etalon. Dar cât de greu poate fi asta într-o lume scufundată în rețele de socializare!

    Pentru a putea spune „Destul!”, trebuie să credem cu tărie că noi înșine suntem de ajuns. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Brené Brown oferă și antidotul pentru fiecare dintre armurile și măștile purtate de noi. Ne explică de ce e important să ne bucurăm de clipele mărunte, cum să dezvoltăm recunoștința pentru ceea ce avem și să îndrăznim să ne asumăm vulnerabilitatea.

    Perfecționismul a fost dependența mea. Încă am momente în care mă lupt cu această nevoie de a fi fără cusur și de a pretinde același lucru și din partea celorlalți. Dar am învățat să mă schimb și să înțeleg că nu sunt în luptă cu nimeni, nici măcar cu mine însămi. Când suntem orientați spre interior ne dorim să fim buni pentru noi înșine. Dacă, în schimb, lentila noastră e orientată mereu în afară, nu reușim să ne prețuim pentru ceea ce suntem. Vom tânji după validarea celorlalți, încercând să le demonstrăm mereu că o merităm.

    Suntem arareori învățați să ne recunoaștem și să ne simțim trăirile. Când nu ne simțim confortabil, căutăm soluții în afara noastră. Pentru că a merge în interior și a nu lupta împotriva a ceea ce găsim acolo, e atât de greu de făcut! Dar tocmai aici stă unul dintre secretele stării noastre de bine. În primul rând, să învățăm să ne conștientizăm trăirile și apoi să le acceptăm exact așa cum sunt. Să le simțim pe deplin, fără a le anestezia, fără a căuta mijloace să fugim din fața disconfortului. Dorința noastră înnăscută spre apartenență poate fi împlinită doar după ce ne cunoaștem și acceptăm cu adevărat și întru totul.

    Îndeajuns de bun nu înseamnă că te mulțumești cu ce ai. Îndeajuns de bun nu e o cale de scăpare. Îndeajuns de bun reprezintă o atitudine de adâncă recunoștință pentru orice se întâmplă. Nu doar Perfect e inamicul lui Bun, ci și Bun e inamicul lui Îndeajuns de bun. Urmează crezul lui Îndeajuns de bun pentru suficient timp și ceva remarcabil se întâmplă. „Îndeajuns de” dispare, precum un șarpe care își leapădă pielea, și ceea ce rămâne e pur și simplu Bun. (Eric Weiner, The Socrates Express: In Search of Life Lessons from Dead Philosophers)

    A discuta despre recunoștință și bucurie înseamnă să discuți și despre vulnerabilitate. Recunoștința e un mușchi pe care ni-l dezvoltăm prin exersare. Eric Weiner spune, parafrazându-l pe John Stuart Mill, că bucuria nu e un scop în sine, ci un produs secundar. E răsplata neașteptată a unei vieți trăite cu adevărat. Studiile ne arată că recunoștința e cea care ne conduce direct înspre bucurie. Iar vulnerabilitatea înseamnă să ne deschidem sufletul pentru a ne da voie să o simțim. Înseamnă să ne dăm jos masca și armura, pentru a trăi din plin. Și pentru a-i învăța și pe copiii noștri cum să facă la fel.

    Înainte de toate, vreau să știi: ești iubit și demn de iubire.

    Îți vei da seama de acest lucru din cuvintele și acțiunile mele – cel mai mult învățăm despre iubire din felul cum te tratez și cum mă tratez pe mine însumi.

    […]

    Vreau să cunoști bucuria, astfel încât să practicăm recunoștința împreună.

    Vreau să simți bucurie, astfel încât să învățăm împreună să fim vulnerabili.

    (Brené Brown, Manifestul părintelui care-și crește copiii să trăiască din plin)

    (Photo by Fernanda Greppe on Unsplash)

  • Băiețelul și bicicleta

    Băiețelul și bicicleta

    Săptămâna trecută, ne aflam toți patru în parc, împreună cu o prietenă de-a copiilor. Un băiat în jur de un an și jumătate s-a apropiat interesat de bicicleta fetiței cu care eram. Deși era prea mare pentru el, băiețelul s-a urcat pe ea sau s-a jucat cu jucăriile din coșulețul bicicletei.

    Băiețelul era însoțit de două doamne, probabil mama și o mătușă sau o prietenă de familie. Ne-au întrebat dacă îi dăm voie copilului să se urce pe bicicletă și au stat alături de el tot timpul. Tudor, Tereza și prietena lor, care consimțise să cedeze bicicleta, urmăreau cu mult interes tot ceea ce făcea băiețelul.

    Când doamnele au hotărât că a trecut suficient timp, l-au desprins de pe bicicletă și i-au spus că pleacă acasă. Băiatul s-a zbătut și a început să plângă. Una din doamne l-a luat în brațe și l-a dus câțiva pași mai încolo, spunându-i că a trecut timpul. Băiețelul, eliberat din brațele ei, s-a trântit la pământ, plângând foarte tare. După ce i-au spus o dată sau de două ori să se ridice, doamnele i-au spus că îl lasă acolo. S-au întors și au plecat, împingând căruciorul cu care venise băiețelul în parc.

    Dacă părintele nu poate suporta ca propriul copil să fie supărat, este dificil pentru copil să învețe să-și controleze emoțiile. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Timp de câteva momente, băiatul și-a continuat plânsul. Apoi, când s-a văzut singur, s-a oprit brusc, s-a ridicat și a fugit după ele. Nefiind foarte departe de noi, copiii au urmărit nemișcați întreaga scenă. M-au auzit și când i-am spus lui Lucian că vreau să merg la băiețel, să nu îl las singur. Înainte ca eu să fac vreun pas, însă, băiatul fugea deja speriat înspre doamnele care se îndepărtaseră.

    Nu a fost prima dată când eu am asistat la o asemenea scenă, dar pentru copii a fost o premieră. Imediat ce s-a terminat, m-au întrebat ce se întâmplase. „De ce plângea băiețelul? De ce au plecat de lângă el? De ce a fugit după ele?”

    M-am așezat la nivelul lor și le-am explicat că uneori noi, adulții, greșim, deși vrem să facem bine. Le-am spus că el fusese necăjit că i s-a terminat joaca prea brusc și nu știa cum să spună asta. Le-am mai explicat că nici doamnele cu care era nu au înțeles ce le spunea el prin comportament. Și că au plecat, crezând că dacă îl sperie că rămâne singur, va merge după ele. Ceea ce s-a și întâmplat, doar că, probabil, băiețelul nu a înțeles nici el corect comportamentul lor. Și i-am asigurat că nu l-ar fi lăsat acolo singur, că au vrut doar să-l păcălească, dar totul a fost extrem de neplăcut pentru el.

    De atunci, deși a trecut o săptămână, copiii au readus scena în discuție de nenumărate ori. De obicei seara, înainte de culcare, Tereza întreabă din nou de ce a rămas singur băiețelul care plângea. Și reluăm aceeași poveste de fiecare dată, discutând despre întreaga întâmplare.

    Spunând încă o dată povestea, discutând ulterior cu el despre experiența lui terifiantă și lăsând deschisă posibilitatea unei comunicări viitoare, părinții își pot ajuta copilul să înțeleagă o experiență deranjantă. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    O întreb pe Tereza dacă am greșit și eu, lăsând-o pe scări, când nu voia să se îmbrace și Tudor era singur afară. Îi explic că făcusem asta doar pentru că știam că e cu tata și bunica în casă. Și nu-mi dădusem seama că, probabil, ea voia să fie doar cu mine. Deși am stat doar puțin cu Tudor în curte și apoi m-am întors la ea, greșeala era deja făcută. De fiecare dată, o întreb cum s-a simțit în acele momente și îi validez cât pot mai bine trăirile.

    La fel, cu Tudor discutăm despre momentul când a vrut să meargă pe o altă cărare decât bunica lui. În ciuda insistențelor ei, el a cerut să se despartă, apoi a plâns când a pierdut-o din vedere câteva momente. Îmi confirmă și el solemn din cap cele întâmplate și cât de tare s-a speriat atunci. Deși au trecut mai bine de doi ani din acea vară, cele întâmplate cu băiețelul i-au reamintit de ziua respectivă. Totuși, deoarece am discutat situația mereu, nu îi mai trezește acea stare de frică. A rămas pentru el doar o întâmplare prin care a trecut.

    De multe ori, greșim inconștient față de copiii noștri. Facem gesturi și luăm decizii care credem că rezolvă rapid și simplu problema. Dar când suntem conectați cu copiii și atenți la trăirile lor, avem ocazia să ne observăm și reparăm greșelile. Din păcate, dacă nu suntem atenți la mesajele lor, îi putem marca pe termen lung.

    Părintele poate ajuta un copil să înțeleagă experiențele derutante și înspăimântătoare legate de pierderi. Ceea ce noi am putea considera ca nesemnificativ poate fi foarte important pentru un copil mic. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dacă situația din parc se va repeta, dacă nu îi va fi explicată situația, băiețelul acesta va rămâne cu traume. Va uita probabil detaliile specifice, dar va rămâne cu convingerea că emoțiile puternice sunt periculoase. Peste câteva decenii, când copilul lui va plânge și se va trânti pe jos, corpul îi va intra în stare de alertă. Bineînțeles, multe alte situații îi vor putea stârni trăiri asemănătoare, la care va reacționa probabil inconștient.

    Știu că am mai scris despre acest subiect. Am citit mult și am învățat aprofundat despre asta. Am lucrat adesea cu Tudor și Tereza și i-am ajutat de cele mai multe ori să treacă peste traumele suferite. Totuși, de fiecare dată, astfel de episoade îmi adâncesc și mai mult perspectiva. Și cred că convingerile pe care ni le-am format despre educație sunt adesea greșite și atât de adânc înrădăcinate, încât merită puse la îndoială cu fiecare prilej.

    (Photo by Tim Trad on Unsplash)

  • Să fii cuminte!

    Să fii cuminte!

    „Să fii cuminte!” a devenit una dintre expresiile care ne deranjează cel mai mult în ultima vreme. Nu le-am spus-o niciodată copiilor, nici eu, nici Lucian, dar au auzit-o din alte părți. De la început le-am spus că ei nu trebuie să fie cuminți, ci doar să fie ei înșiși.

    La fel ca în cazul altor expresii, precum „M-am supărat pe tine!” sau „Să îți fie rușine!”, acest „Să fii cuminte!” este doar un mod de a condiționa copilul. Suntem atât de obișnuiți să îi modelăm așa cum vrem noi, încât uităm să îi vedem pe ei, așa cum sunt cu adevărat. Cu atât mai mult atunci când ne începem fraza spunând: „Dacă nu ești cuminte, …”.

    Realitatea este că suntem îngroziți de faptul că, dacă nu se vor ridica la nivelul tuturor așteptărilor lui „a fi bun”, nu vor reuși în viață. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Reversul unui titlu precum „Nu există copii răi!” ar fi acela că nu există nici copii cuminți. Copiii sunt, pur și simplu, fără să aibă nevoie de a fi etichetați. Pentru că „bun”, „cuminte”, „rău”, „încăpățânat” sau „timid” nu sunt altceva decât etichete pe care noi le dăm copiilor.

    Din păcate, repetate prea mult sau prea des, aceste etichete se lipesc de ei și ajung să le internalizeze. Mai târziu, le va fi foarte greu să scape de aceste convingeri care îi vor limita.

    Din nefericire, cuvintele negative ne influențează mult timp, în timp ce uităm rapid lucrurile pozitive spuse despre noi. Se întâmplă așa pentru că stima noastră de sine intrinsecă a fost subminată de la o vârstă foarte fragedă, încât sentimentul de rușine pare instantaneu foarte familiar și psihicul nostru îl absoarbe inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Pentru părinți, copiii cuminți sunt idealul. Atunci când ei se comportă cum trebuie, când nu creează probleme, părintele simte că a reușit să îi crească „așa cum trebuie”. Ne simțim împliniți în rolul de părinte și ne mândrim cu realizarea noastră. Copiii devin bulina propriei noastre cumințenii, pe care o purtăm cu mândrie în piept.

    […] Dacă ne uităm cu atenție, putem vedea că bunătatea copilului este măsurată în funcție de cât de mult se potrivește comportamentul copilului în viața noastră. […] Copiilor li se pune eticheta de „liniștiți” pentru că ne fac viața mai ușoară.[…] Gravităm înspre acei copii care nu ni se împotrivesc sau nu contestă convingerile noastre adânc înrădăcinate. Iubim copiii „buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul. Din moment ce nu ne obligă să conștientizăm anumite probleme incomode pentru noi, îi răsplătim tratându-i preferențial. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Din păcate, cumințenia impusă copiilor nu le aduce niciun beneficiu, ba dimpotrivă. Îi învățăm să fie supuși, să își caute mereu validarea în exterior și să își ignore vocea autentică. Ajung să își ignore propriile nevoi, dorințe sau sentimente și să se pună mereu pe ultimul loc. Îi învață că nu îi iubim așa cum sunt ei cu adevărat și că ceea ce simt și exprimă e periculos.

    Copiii cuminți nu sunt încurajați să exploreze. Prea preocupați să se conformeze normelor prescrise, nu știu și nu îndrăznesc să fie creativi sau inovatori. Ei învață că e mult mai sigur să facă așa cum li se spune și să îi urmeze pe alții. Având o stimă de sine scăzută, pot accepta mult mai ușor ceea ce li se întâmplă, chiar dacă au de suferit din cauza asta.

    A crește copii care știu că nu trebuie să fie cuminți e o provocare. Deși rezultatele pe termen lung sunt de netăgăduit, cele pe termen scurt sunt greu de suportat. Dar nu le putem cere copiilor să fie cuminți doar atâta timp cât sunt mici. Pentru că rolul nostru, ca părinți, nu e să creștem copii, ci adultul de mâine.

    Ceea ce ne dorim, cred, este să creștem copii care să își pună întrebarea: „Ce fel de persoană vreau să fiu?” (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    (Photo by Robert Eklund on Unsplash)

  • E în regulă, chiar dacă ai greșit

    E în regulă, chiar dacă ai greșit

    Într-una din serile trecute s-a spart un borcan cu muștar, căzut din frigider. Prima mea reacție a fost de a mă enerva și a întreba cine l-a pus astfel încât să cadă. Copiii tocmai veniseră obosiți de afară și mă grăbeam să le dau de mâncare. Desigur, reacția mea nu a ajutat la nimic, dimpotrivă. În loc să spun că e în regulă și să rezolv situația, am căutat vinovați.

    Mai târziu, mi-am adus aminte de una dintre discuțiile care m-au impresionat în ultima vreme. Mama unei fetițe care merge la o grădiniță Montessori mi-a povestit că educatoarea îi spune, atunci când a greșit ceva, că e în regulă. Fetița de patru ani a început să folosească uneori acest limbaj și acasă, inclusiv cu surioara ei mai mică. Ce lecție puternică de compasiune, înfășurată în doar câteva cuvinte!

    Citind-o pe Maria Montessori am rămas fascinată de abordarea ei în ceea ce privește greșeala. Ea o vedea drept parte a procesului de învățare și o dovadă de libertate. Încercând să minimizeze chiar intervenția adultului în procesul de învățare a copilului, a creat materiale care au incluse în ele controlul erorii.

    Aceasta este una dintre diferențele fundamentale pe care le văd între învățământul tradițional și cel Montessori. Copiii au, de exemplu, acces la foile de control ale materialelor cu care lucrează, pentru a se putea corecta singuri. Pentru că învățarea le aparține lor, chiar dacă multora dintre noi ne vine greu să lăsăm din mână frâiele controlului.

    De curând, o profesoară mi-a spus că învățarea online e greoaie mai ales când vine vorba de evaluare. Afirmația ei, că toți copiii simt nevoia să trișeze, m-a mâhnit și mi s-a părut profund injustă. Mi-a adus aminte de prezentarea unei profesoare care punea accentul pe ceea ce făcuse corect elevul, nu pe ceea ce greșise. Ea făcea asta chiar și când greșelile lui erau preponderente, pentru că elevul descurajat nu va învăța mai bine, dimpotrivă. Iar un elev care învață doar pentru notă, va reține informația aceea pentru scurt timp.

    Dacă părintele vostru sau profesorul sau managerul stau și judecă ceea ce faceți, și dacă în funcție de acea judecată vi se vor întâmpla lucruri bune sau rele, acest fapt doar va deteriora relația dumneavoastră cu acea persoană. Nu veți lucra colaborând pentru a învăța sau pentru a vă dezvolta; veți încerca mai degrabă să-i obțineți aprobarea în ceea ce faceți, ca să puteți pune mâna pe răsplată. (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    De când am avut discuția despre răspunsul educatoarei Montessori, m-am ascultat mai cu atenție. Au fost momente când le-am spus copiilor: „De ce ai făcut asta?”, „Ce-ai făcut aici?” sau „Of, iarăși ai scăpat asta!”. Am încercat să revin mereu la blândețea acelui „E în regulă, n-are nimic, hai să ștergem sau să curățăm sau să reparăm!”, chiar dacă nu am reușit mereu.

    Discutând despre această abordare, am simțit aproape de fiecare dată o ușoară respingere din partea părinților. Ideea aceasta de a accepta orice greșeală a copilului e destul de greu de primit. De aceea, aș face o diferențiere foarte clară între greșeală și comportament.

    Când copilul își lovește sora, aceea nu este o greșeală, ci un comportament pe care îl redirecționăm. Desigur, modul în care îi explicăm acest lucru este esențial. Comportamentul înseamnă comunicare, deci e important să înțelegem ce se ascunde în spatele lui. Iar corectarea comportamentului e nevoie să fie făcută tot cu blândețe.

    Iar când copilul știe să nu facă ceva, dar se uită direct în ochii noștri și varsă apa pe podea, acesta e semn de sfidare. Iar sfidarea înseamnă o ruptură puternică a relației, care se corectează prin conectare. De fapt, de conectare avem nevoie când vrem să ne îndrumăm copiii. „Conectează-te, apoi corectează” e una dintre strategiile mele preferate din cartea Creierul copilului tău.

    Felul în care le vorbim copiilor devine parte din vocea lor interioară. Dr. Montessori era de părere că, atunci când sunt pregătiți, copiii observă și își corectează singuri greșelile. Până atunci, cât de important este să le îndrumăm pașii cu blândețe, adresându-le un simplu „E în regulă”, atunci când vedem că au greșit! O expresie plină de compasiune, de care am beneficia chiar și noi, adulți fiind!

    Învățarea, de orice fel ar fi ea, e un proces. Iar greșelile sunt parte esențială a acestuia, fără de care nu putem evolua. În fond, învățăm în fiecare zi a vieții noastre, orice vârstă am avea!

    Dacă se simt în siguranță, copiii își pot asuma riscuri, pot pune întrebări, pot face greșeli, pot învăța să aibă încredere, pot să-și împărtășească sentimentele și să crească. Dacă sunt luați în serios, îi vor respecta pe ceilalți. Dacă nevoile lor emoționale sunt împlinite, ei își permit luxul de a fi în stare să împlinească nevoile altor oameni. (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    (Photo by Paige Cody on Unsplash)