Învăţ Montessori

Etichetă: Prezenţă

  • Povești ca să te iubești mai mult

    Povești ca să te iubești mai mult

    Înainte de Crăciun, am găsit într-o librărie o carte minunată pentru copii, Povești ca să te iubești mai mult. Am răsfoit-o mai întâi împreună cu Lucian, ne-a plăcut tare mult și am hotărât să o cumpărăm nu doar pentru copiii noștri, dar și drept cadou.

    Cartea e o culegere de „35 de istorioare care cultivă respectul de sine”. Ce mi-a plăcut mie mult este că, după fiecare istorisire, urmează o pagină numită Gândește și crește. Este un ajutor pentru copii și părinți de a înțelege mai profund mesajul povestirii.

    Tudor și Tereza ne cer adesea să revenim la cartea aceasta. Uneori, alegem la întâmplare ce anume citim. Alteori, ne spun clar spre ce pagină să ne îndreptăm. Și, la fel ca în cazul multor altor cărți, contează mult ce discutăm cu copiii pe marginea celor citite. Îmi place să găsesc întâmplări din viața lor care se potrivesc cu mesajul istorioarei. Sau să îi ascult pe ei găsind situații în care s-au simțit la fel sau au învățat același lucru cu cel descris.

    Sunt foarte multe lecții în această carte. Nu le-aș putea înșirui pe toate aici, dar aleg câteva, care nouă ne-au plăcut în mod deosebit. Din istorioare, copiii află ce înseamnă zona de confort. Sau cum să stea departe de judecăți, descoperind povestea din spatele fiecărui om. Învață despre colaborare sau despre frumusețea prezentului, cu orice ar aduce el, pentru că „o să treacă și asta”. Realitatea e așa cum o facem noi, e dincolo de „bine” și „rău”.

    M-am bucurat chiar să văd că una dintre principalele idei ale parentingului conștient e și ea prezentă în această carte. „Nu te poți schimba decât pe tine” este mesajul atât de puternic explicat prin povestirea bufniței care nu e mulțumită de glasul ei.

    Marea schimbare se află în tine. Hotărăște-te cine vrei să fii și fă tot ceea ce trebuie ca să reușești. Chiar dacă în jurul tău totul rămâne la fel, dacă te schimbi tu, totul se schimbă. (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

    Citind această carte, învățăm să trăim, nu doar să fim în viață. Astfel, unul dintre subiectele delicate pentru părinți, moartea, este așezat într-o nouă perspectivă. Nu e suficient să ne întrebăm dacă există viață după moarte. Mai important este dacă știm să ne bucurăm de viață, înainte de a muri.

    E o vorbă a lui Bob Marley care descrie perfect ce înseamnă SĂ TRĂIEȘTI cu majuscule: „Unii simt ploaia. Alții doar se udă.” (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

    Din fericire, am observat de curând o nouă carte a celor doi, tradusă în limba română. Povești pentru copii fericiți e despre cultivarea fericirii. Cu siguranță, cunoscând munca lui Àlex Rovira și Francesc Miralles, autori renumiți și iubiți în lumea spaniolă, și această carte va fi un răsfăț. Pentru copii și adulți, deopotrivă.

    Simt că una dintre cele mai prețioase explicații pe care le putem da copiilor este că reacțiile celor din jur nu sunt despre ei. Suntem atât de învățați să dăm vina pe altcineva pentru ceea ce se întâmplă, încât facem asta prea des cu copiii noștri. „Nu mă fă să vin la tine!”, „Iar m-ai enervat!”, „Vezi ce ai făcut?” sunt automatisme, pe care le rostim adesea fără să le gândim. Ele știrbesc stima de sine a unui copil, care se oglindește în ochii și în vorbele noastre.

    În cartea sa Cele patru legăminte, Miguel Ruiz spune că nu trebuie să luăm nimic personal, pentru că atunci când cineva încearcă să ne insulte, să ne jignească sau să ne umilească, insulta, ofensa sau disprețul nu are legătură cu noi, ci cu însăși persoana care le exprimă, tocmai pentru că ea nu se respectă și nu se iubește. Cel care se respectă pe sine nu aer nevoie să îi jignească pe ceilalți. (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

    Povești ca să te iubești mai mult este potrivită pentru copii mici și mari, deopotrivă. Este printre cărțile acelea care merită păstrate la îndemână și citite periodic. Fiind alcătuită din istorioare, poate fi citită în ordine sau pe sărite, după titluri, subtitluri sau chiar ilustrațiile sugestive. Cert e că, citind-o, e imposibil să nu rămânem impresionați sau provocați de ceea ce vom găsi în ea. Cu alte cuvinte, e o carte care merită!

  • Puiul de căprioară

    Puiul de căprioară

    Tereza a văzut o imagine în care un pui de căprioară rănit a rămas în urmă, în timp ce mama și fratele mai mic au fugit în pădure. Era seară, aproape ora de culcare și ea a început să plângă în hohote. Era atât de afectată, încât nu avea cum să fie doar de la oboseală. Am luat-o în brațe și am ținut-o strâns. Când s-a liniștit puțin, am întrebat-o ce văzuse, ce se întâmplase, întrucât nu fusesem lângă ea. Suspinând tare și apoi plângând din nou în hohote, mi-a spus despre puiul de căprioară.

    I-am repetat ce îmi spusese și apoi ea a adăugat: „Mama nu trebuia să îl lase singur!”. I-am confirmat că probabil a fost foarte greu pentru puiul de căprioară să rămână singur, fără mama lui. Asta a încurajat-o să plângă din nou, cu suspine. Am continuat să o țin în brațe, fără să vorbesc. Mă strângea tare și plângea, din ce în ce mai încet.

    Am văzut adesea în ultimul timp recomandarea de a-i ajuta pe copii să își gestioneze emoțiile. De fiecare dată, strâng din dinți, pentru că e una dintre cele mai neinspirate idei pe care le-am auzit. Copiii nu au nevoie să învețe cum să-și gestioneze emoțiile. A gestiona înseamnă a controla. Iar controlul este o acțiune pe care o face mintea noastră.

    În schimb, trăirile vin din corp și nu au, la început, nicio legătură cu mintea. De aceea, le propun mereu părinților să exploreze emoțiile alături de copiii lor, dar și pentru ei înșiși, nicidecum să le gestioneze. Explorarea merge înapoi în corp, nu are nicio legătură cu controlul, ci presupune trăire. Or, emoțiile noastre tocmai de asta au nevoie – ca noi să le lăsăm să își spună mesajul. Atunci când le controlăm, le suprimăm, le tăiem vocea. Când le explorăm, le dăm viață, le lăsăm să transmită ceea ce au de spus.

    Când Tereza a putut vorbi liniștită, am întrebat-o dacă ea s-a simțit vreodată precum puiul de căprioară. Dacă a fost vreun moment când a simțit că a rămas singură și eu am plecat cu Tudor. Și, plângând din nou, mi-a povestit că era în curte, cu tata și Tudor, când ei au venit în casă și ea a rămas afară. Și că a trebuit să vină singură în casă, pentru că Lucian venise cu Tudor în brațe.

    „A fost greu să rămâi atunci singură”, i-am confirmat. „Probabil te-ai simțit speriată și neliniștită, pentru că nu ai înțeles ce se întâmplă.” Răspunsul a venit pe loc, într-un „daaaa” spus printre suspine adânci. „Și tata nu a venit destul de repede după tine.” ”Nuuuu, am venit singură în casă și plângeam.” Am mângâiat-o cu blândețe pe spate și am strâns-o la piept.

    Emoțiile ei nu aveau nevoie de nicio explicație din partea mea, de nicio justificare pentru ceea ce se întâmplase. Ea avea nevoie în clipele acelea să fie auzită, ținută în brațe și nimic mai mult. Aveam o idee despre incidentul pe care îl menționase ea.

    Fuseseră două cazuri în care Lucian îl adusese pe Tudor în casă, de urgență, petrecute cu unul sau doi ani în urmă. În primul, avea o rană la cap, care sângera puternic, când Tereza îl lovise din greșeală cu o piatră. În cel de al doilea, îl adusese pe el mai întâi, pentru a-l proteja și a-l ajuta eu să se liniștească. Dar poveștile acestea nu erau în acel moment la fel de importante precum trăirile Terezei.

    Fiind deja pregătită de somn, am ținut-o în brațe cât a avut nevoie, mângâind-o alături de Tudor, care venise să fie alături de ea. În cele din urmă, a adormit, suspinând profund. A avut una dintre cele mai liniștite nopți, dormind dimineața chiar mai târziu decât de obicei.

    A doua zi, am întrebat-o mai multe despre momentul în care se găsise singură în curte. De data aceasta, mi-a povestit destul de liniștită și am recunoscut că a fost vorba de cel de al doilea incident la care mă gândisem eu. I-am cerut detalii și am discutat despre ce își amintea ea că se întâmplase. Am întrebat-o de ce o fi procedat tata așa, dacă ar fi putut face altfel, dacă pentru ea ar fi putut lucrurile să fie altfel.

    E important să îi ajutăm pe copii să așeze amintirile în ordine și să creeze o povestire cu sens din tot ceea ce își amintesc. Desigur, e la fel de important ca și noi să facem același lucru, atunci când ne simțim provocați. Întocmai cum demonstrase Tereza, văzând puiul de căprioară, nu reacționăm niciodată la ceea ce se întâmplă, ci la ceea ce mintea noastră ne spune că se întâmplă. Reacțiile vin întotdeauna din trecut. Iar când avem curajul să ne explorăm emoțiile, să trăim pe deplin ceea ce simțim, facem lumină în noi. Povestea capătă sens și reactivitatea noastră dispare.

    Înainte de a adormi, în seara respectivă, i-am mulțumit Terezei că a împărtășit cu mine emoțiile ei. I-am spus cât de important este să ne dăm voie să simțim și să împărtășim trăirile cu altcineva. I-am spus că la asta mă refer, mai ales, atunci când le spun că noi vom putea vorbi oricând, despre orice. Că suntem oameni și că toată viața noastră simțim. Că putem vorbi împreună despre tristețe, furie, gelozie, vinovăție, entuziasm, iubire sau bucurie. Că toate sunt parte din noi și fiecare om le trăiește pe toate, de-a lungul vieții.

    Ca adulți, suntem atât de concentrați să-i învățăm pe copii cum să se poarte. Dar comportamentul nu este decât vârful aisbergului. Dacă încercăm să-l cioplim, fără să înțelegem ce se află dedesubt, facem o muncă de suprafață. Pentru a lucra profund, cu sens, e necesar să îi învățăm pe copii să descopere ce se află în interior.

    Explorarea este cea care duce la cunoaștere. Iar cunoașterea și aprofundarea ei sunt cele care duc la măiestrie. Nu vă învățați copiii să își gestioneze emoțiile. Ei au mai întâi nevoie să le exploreze și să se împrietenească cu fiecare dintre ele. Nu există emoții pozitive sau negative. Ele sunt doar mesaje pe care corpul nostru ni le transmite și care așteaptă să fie ascultate. Oricât de mulți ani ar dura asta.

    Nu e ciudat? Putem să ne vedem doar exteriorul, dar aproape totul se întâmplă în interior. (Charlie Mackesy, Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul)

    (Photo by Scott Carroll on Unsplash)

  • Hai să găsim o soluție!

    Hai să găsim o soluție!

    Tudor și Tereza au deseori divergențe, momente în care nu se înțeleg sau în care se luptă pentru ceva anume. Sunt frați, cu alte cuvinte. De Crăciun, lucrând cu setul de piese magnetice pentru construit, primit de Tereza, au ajuns într-un astfel de moment. Fiind seară, mă gândeam că va fi nevoie să intervin. Dar, spre surprinderea mea, Tudor i-a spus imediat Terezei: „Hai să găsim o soluție!”.

    Nu e prima dată când folosesc această abordare. Cu toate acestea, a fost primul moment în care, obosiți fiind, au recurs la ea. Au învățat să împartă frățește, deși nu pe jumătate, de ceva timp. Au învățat să își aștepte rândul, așa cum se face în clasele Montessori, chiar dacă nu întotdeauna răbdători. Acum, observ că au învățat să vină cu soluții care să îi mulțumească pe amândoi, după adevărate negocieri și dezbateri.

    Ca părinți, știu cât de greu e să ne abținem din a comenta, din a le rezolva problema sau din a lua partea unuia sau altuia dintre copii. Ni se întâmplă să o facem mai des decât ne-am dori-o, din păcate. În rarele momente în care suntem cu adevărat prezenți alături de ei, reușim să îi ajutăm să se asculte reciproc. Și, în clipele acelea, le-am spus mereu copiilor: „Hai să găsim o soluție!” sau „Oare putem găsi o rezolvare pentru problema aceasta?”.

    În relația mea cu Lucian, am văzut că adesea comunicarea ne stă în cale. Ajungem la conflicte destul de serioase, dar apoi, stând la discuții, ne dăm seama că eram în lumi complet paralele. Niciunul dintre noi nu se simțea văzut, ascultat sau înțeles, așa că nu eram dispuși să facem nicio concesie. La fel se întâmplă, desigur, și cu frații.

    Această îndemnare la găsirea unei soluții începe întotdeauna prin a spune sau a repeta ceea ce își dorește fiecare. Este ceea ce i-am învățat și pe copii să facă. „Am nevoie de un triunghi mov, pentru a termina vagonul de tren.” „Eu construiesc un castel și nu vreau să îl stric, că e aproape gata.” Rolul nostru de comentator sportiv sau de interpret-traducător, recomandat de atâția specialiști, este grozav pentru genul acesta de situații.

    Frumusețea acestei abordări este că îi ajută pe copii să se simtă responsabili. În loc să atragem atenția asupra noastră, pentru rezolvarea conflictului din frați, îi împuternicim pe ei să găsească o soluție. Îi invităm să fie creativi, să își asculte și înțeleagă fratele în mod activ și să ia problema în propriile mâini. Le demonstrăm că avem încredere în ei, ajutându-i astfel să aibă o stimă de sine sănătoasă.

    Familiile care se concentrează pe soluții în loc de vină cresc frați care au relații mai bune între ei. (Dr. Laura Markham, Peaceful Parent, Happy Siblings)

    Abordarea aceasta funcționează însă atunci când copiii nu sunt copleșiți de emoții și nevoile lor de bază sunt îndeplinite. De aceea am fost mirată că au recurs la ea, chiar dacă erau destul de obosiți. În alte situații, e util doar să stăm alături de ei, să le ascultăm trăirile sau să îi atragem în alte activități.

    Găsirea soluțiilor implică funcționarea părții executive a creierului nostru, deci a cortexului prefrontal. Acesta este în formare în primii ani de viață, continuându-și dezvoltarea până pe la douăzeci și cinci de ani. Pentru copiii mici, așadar, trecerea de la emoții la rațiune este uneori aproape imposibilă. (Nu de puține ori, acest proces e dificil chiar și pentru noi, adulții.) Tocmai de aceea au nevoie de mult exercițiu și de multă exemplificare din partea noastră, reușind în timp să internalizeze pașii pentru găsirea unei soluții.

    Pentru că am fost crescuți cu frica de conflict, ni se pare greu să acceptăm și să suportăm certurile dintre frați. În plus, ne simțim responsabili pentru fiecare dintre ei și trăim cu teama că nu se vor înțelege când vor fi mai mari. Acest gând înseamnă, pentru mulți dintre noi, că nu ne-am făcut bine treaba, ca părinți. De fapt, tocmai acceptarea ideii că e normal să existe conflicte și asumarea rolului de ghid, nu de judecător, sunt cele care ne vor ajuta să ne conducem copiii spre succes.

    Atunci când suntem atenți să plantăm semințele empatiei în relația dintre copiii noștri de la o vârstă fragedă, îi încurajăm pe fiecare în parte să strălucească în lumina oferită de atenția și aprecierea noastră, impulsionându-i astfel să-și dorească să aibă o relație frățească apropiată și plină de afecțiune. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    (Photo by Annie Spratt on Unsplash)

  • Cartea femeilor care merită mai mult

    Cartea femeilor care merită mai mult

    Nu suntem cine credem că suntem. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    În primăvara aceasta, când am citit A Radical Awakening, mi-am spus că va trece destul de mult timp până să o văd tradusă și la noi. Învățăturile scrise de Dr. Shefali sunt provocatoare pentru mulți. De aceea, văzând acum Cartea femeilor care merită mai mult, inspiratul titlu al traducerii românești a cărții, m-am umplut de speranță. Și, desigur, m-am grăbit să cumpăr mai multe copii, fiind un cadou extrem de potrivit, mai ales pentru femei!

    Pentru mine, înscrierea la Institutul de coaching al Dr. Shefali a însemnat începutul unei profunde transformări. În căutarea unui cadru de a lucra cu părinții am dat, de fapt, peste lecțiile despre cum să mă redescopăr pe mine. În spațiul sigur creat de colegele mele, am îndrăznit să sap adânc și să mă împrietenesc cu toate fețele ego-ului meu. Și am început să lupt cu condiționările nesfârșite, pe care continui să le descopăr aproape zilnic.

    Condiționarea noastră este la fel de profundă și omniprezentă cum este oceanul pentru pești. Nici măcar nu știm că suntem condiționate. Suntem profund îndoctrinate, încă din primele zile ale vieții, așa că e firesc să credem că așa funcționează lumea. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    Cartea este uneori destul de greu de citit, pentru că ne provoacă adânc înrădăcinatele convingeri. Vorbind despre supunerea pe care am acceptat-o în fața patriarhatului, ne atrage atenția la rolul pe care noi îl jucăm în această opresiune. Or, acceptarea și asumarea co-creației noastre pot fi destul de dureroase. Suntem învățați de mici să căutăm mereu un vinovat, fiind astfel mai ușor să fugim de propriile trăiri.

    Viața noastră e un șir lung de cauze și efecte, în care noi am jucat de fiecare dată un rol. Când începem să privim viața astfel, asumarea responsabilității devine eliberatoare. În loc să rămânem eterne victime, ajungem să fim deschiși alegerilor. Puterea noastră adevărată constă tocmai în aceasta: eu sunt cea care alege. Decizia este doar la mine, la cea mai importantă persoană din viața mea.

    Nu există compasiune pentru ceilalți fără compasiune pentru sine. Toată compasiunea pentru ceilalți începe și se termină cu cea pentru noi. Dacă nu ne iubim pe noi, cum am putea spera să-i iubim pe ceilalți? (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    În discuțiile despre ego, îmi place să folosesc metafora păpușilor rusești prezentată de Dr. Shefali. În copilărie, din nevoia de a rămâne atașați de cei care ne îngrijeau, am ales să renunțăm la autenticitate. Ne-am acoperit astfel cu măști din ce în ce mai multe, ne-am ornat cu costume tot mai sofisticate, ascunzând adânc în interior esența ființei noastre.

    Trezirea femeii din noi presupune eliberarea de sub condiționările culturale sau familiale, dar și îndepărtarea de aceste fețe ale ego-ului. Este o descoperire fascinantă a Reginei pe care o purtăm în noi, care știe că adevărata bogăție vine din interior. Regina își alege curtenii cu grijă, rămânând mereu fidelă propriului sine autentic.

    Odată ce înțelegem că am trăit o idee a cine suntem, și nu adevărul a ceea ce suntem, începem să desprindem toate straturile care nu se potrivesc cu eul nostru autentic. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    În timpul cursului cu Dr. Shefali mă așteptam să primesc o serie de metode despre cum să facem în diferite situații cu copiii noștri. Lecția cea mai importantă pe care am primit-o, însă, a fost învățarea conceptului de a fi. Atunci când reușim să apărem autentic în fața copiilor, nu mai avem nevoie de nicio metodă de coerciție. Parentingul conștient tocmai pe asta se bazează, pe conectare mai presus de orice.

    Menținerea controlului specific parentingului tradițional are nevoie, cu siguranță, de pași și tehnici de urmat. În schimb, conectarea profundă cu copilul nostru nu mai are nevoie de astfel de subterfugii. Văzând fiecare interacțiune drept o lecție de viață, părintele conștient știe să îndrepte oglinda spre propria vindecare, eliberându-și copilul de povara responsabilității. Reacțiile avute la comportamentul copilului nu mai sunt despre el, ci devin raze de lumină în înneguratul hățiș interior al părintelui.

    În munca mea cu părinții apare des întrebarea: „Dar cum să fac cu copilul?”. De fapt, când explorăm fricile și nevoile neîndeplinite din spatele acestei căutări, ajungem la puternica dorință de a fi. Atât a noastră, cât și a copilului nostru. Din această stare de conștientizare și prezență începe cu adevărat vindecarea. Iar răspunsul, care a fost mereu în interiorul nostru, se relevă de la sine.

    Dacă nu ne vindecăm propriile răni din copilărie, ne vom proiecta „golurile” interioare asupra copiilor noștri. […] Maternitatea devine mai puțin despre fericirea și succesul copiilor noștri și mai mult despre vindecarea noastră interioară. Trecem dincolo de rolul mamei și eliminăm egoul cu care vine acesta la pachet și, în schimb, pășim în ceva mai profund – esența noastră maternă. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    Cartea femeilor care merită mai mult ne provoacă să analizăm matricea în care trăim și să îndrăznim să ieșim din ea. Expunând o parte din minciunile cu care am fost crescuți, învățăm să trecem dincolo de instituțiile care ne imobilizează. Viziunea clasică asupra dragostei, a căsniciei și divorțului, a sexualității, maternității sau frumuseții sunt câteva forme ale condiționărilor culturale. Cumințenia, această obligație pe care o primim atât de devreme, este la rândul ei o instituție care ne deformează.

    Ignorându-ne esența, cultura ne obligă să intrăm în carcase predefinite, încă de mici. Neavând altă soluție, învățăm să ne contorsionăm și să ne remodelăm conform cerințelor externe. În timp, uităm cine suntem cu adevărat și ne mulțumim să trăim în sufocarea dată de exigențele mediului nostru. Precum peștii, devenim inconștienți de apa în care înotăm, singura lume pe care o cunoaștem.

    Din fericire, cărți precum A Radical Awakening devin semnalul de alarmă al propriei treziri. Cu franchețea care o caracterizează, Dr. Shefali ne oferă suficiente impulsuri spre conștientizare. Mie mi-au plăcut în mod deosebit întrebările care provoacă la răspunsuri numai bune de notat în propriul jurnal. Scriind, ne reconectăm cu noi, vindecând răni pe care nici nu știam că le avem.

    Cea mai profundă schimbare pe care sper să ți-o permiți este să te conectezi diferit la tine însăți. Să te bazezi pe tine și să ai încredere în propria voce. Să te vezi pentru ființa extraordinară care ești și să te pui pe tine pe primul loc. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

    Cartea femeilor care merită mai mult ne aruncă în necunoscut, oferindu-ne un fir de care să ne agățăm în timpul propriei treziri. Este ghidul spre trecerea într-o lume nouă, a cărei realitate ne poate părea cam singuratică, dar în care avem larghețea necesară mult-așteptatei și meritatei regăsiri a sinelui nostru autentic.

    Când recunoaștem că tot ceea ce știm este că totul se schimbă și, prin urmare, nu putem ști nimic, ajungem într-un spațiu de evoluție spirituală superioară. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

  • Secretul lui Milton

    Secretul lui Milton

    Una dintre cele mai interesante cărți pentru copii pe care le avem este Secretul lui Milton. Scrisă de Eckhart Tolle și Robert S. Friedman, cartea îi învață pe copii despre cadoul prezentului. Potrivită pentru cei de peste 7-8 ani, cartea poate să le fie citită și unora mai mici. Chiar dacă nu vor înțelege la început mesajul profund, vor regăsi în ea suficiente informații interesante.

    Acum câteva zile, pe când eram afară cu copiii, a trecut pe lângă noi o fetiță care plângea tare. Era atât de afectată, că mergea tremurând de spaimă și de plâns. Am întrebat-o dacă e bine și s-a oprit să îmi răspundă. Cred că era în primele clase gimnaziale. Mi-a spus că niște băieți de la școală o tachinează și strigă porecle după ea și încă o colegă. În ziua aceea, o împinseseră pe scări, după ce o trăseseră de ghiozdan. Mi-a confirmat că era foarte speriată, atât din cauza agresiunii, cât și pentru că era să se lovească tare la cap.

    Mi-a mai spus că discutase cu bunica unuia dintre băieți, să-i spună ce s-a întâmplat, dar bunica a început să urle la ea. Plângând, mi-a spus că nimeni nu poate face nimic, că profesoara de engleză le dă dreptate ei și colegei, dar îi spune că nu are ce să le facă băieților. Era supărată și pentru că toți ceilalți copii s-au luat după ei și o strigă cu aceleași porecle.

    Discutând cu ea, fetița s-a mai liniștit puțin. Nu mai avea mult până acasă, unde abia aștepta să îi spună mamei ei toată întâmplarea. A plecat grăbită, dar fără să mai plângă sau să tremure.

    Desigur, întâlnirea ne-a marcat profund, și pe mine, și pe copii. Întocmai ca atunci când l-am întâlnit pe băiețelul din parc, Tudor și Tereza mi-au cerut deja de câteva ori să le repet povestea fetiței care plângea. Le e foarte greu să înțeleagă de ce băieții au împins-o și i-au vorbit urât. Pentru mine, exemplul acesta de agresiune între colegi este un subiect serios de gândire.

    Întocmai ca în povestea fetiței noastre, și în Secretul lui Milton este vorba de un episod de bullying. Când ne-am întors acasă, am luat din nou cartea la recitit, alături de copii. Încă de prima dată când am citit-o, Tudor a fost impresionat de Brutus, dobermanul care apare în visul lui Milton. De data aceasta, însă, am povestit mai mult despre ce se întâmplă în scena respectivă, ajutându-l să depășească teama de câinele fioros.

    Titlul cărții a fost la început o provocare pentru mine, întrucât i-am învățat pe copii că nu avem secrete. Dar am povestit îndelung cu ei despre faptul că nu toată lumea înțelege importanța sentimentelor. Am testat ușor exercițiile de mindfulness din carte, deși nu sunt încă pregătiți complet pentru ele. Dar făcând asta câte puțin, de fiecare dată, vor învăța tot mai mult să își îndrepte atenția înspre propriul corp.

    Am discutat destul de mult în ultima vreme cu ei despre concepte care mi se par importante. Amândoi folosesc destul de des expresia „e despre tine, nu e despre mine”, pe care în timp o vor interioriza mai profund. Când au observat o fetiță mâncând pe stradă, m-au întrebat de ce face asta. Noi le-am spus mereu că nu mâncăm pe stradă sau în parc, așa că au rămas mirați să o vadă pe ea făcând asta. Și atunci le-am spus că suntem diferiți și facem alegeri diferite. Am repetat fraza aceasta și când au întrebat despre obiceiuri diferite observate la alte familii. În timp, ne va ajuta să stăm departe de comparații și de folosirea justificării „vreau sau fac, pentru că și x are sau face”.

    Secretul lui Milton este cartea pe care mi-ar fi plăcut să o citească și fetița de mai sus. Ar fi înțeles de ce e bine să discute despre ceea ce se întâmplă, așa cum ea intenționa să facă, dar cum altor copii le e uneori foarte greu. Probabil de teama de a fi certați, pedepsiți sau din rușine, mulți aleg să nu discute despre astfel de evenimente cu alții.

    Dar ar mai fi învățat și cum să fie puternică. La fel ca în Superpowered, ar fi găsit instrumente care să o ajute să scape de gânduri și temeri. Și ar fi înțeles mai bine că nefericirea acelor băieți îi face să își dorească să fie și alții nefericiți.

    […] Atunci când simți lumina în interiorul corpului tău, ești în interiorul Prezentului. Și nu-ți mai e frică. Lumina te ajută să te simți puternic. (Eckhart Tolle, Robert S. Friedman, Secretul lui Milton)

    L-am auzit de câteva luni pe dr. Gabor Maté discutând despre pandemia actuală. Întrebarea care i-a fost adresată era despre trauma colectivă prin care trecem. Dar el a simțit nevoia să rectifice exprimarea. Pentru că, de fapt, nu trecem printr-o traumă, ci printr-o criză colectivă. Felul în care ne raportăm la această experiență o poate transforma sau nu într-o traumă.

    Reziliența înseamnă să trecem prin evenimente stresante și să ne revenim după aceea. După cum spunea dr. Laura Markham, a fi rezilient înseamnă să resimțim conștient greutățile vieții și să fim apoi în stare să mergem mai departe. Mi-aș dori să ne reîntâlnim cu „fetița care plângea că au împins-o băieții pe scări”, cum o numește Tereza când îmi cere să discutăm despre ea. I-aș spune, cu siguranță, despre Secretul lui Milton.

  • Privitul pe fereastră

    Privitul pe fereastră

    Când Tudor se întâmplă să fie extrem de agitat îi recomand uneori să își aleagă o carte de citit sau să meargă pe geam. Privitul pe fereastră este una dintre cele mai relaxante activități pe care le face.

    Când era mic și eu am mers la serviciu timp de câteva luni, a învățat să mă conducă stând pe geam și, uneori, să mă aștepte acolo. La fel făceau copiii și cu Lucian, înaintea pandemiei, alergând nerăbdători spre fereastră de îndată ce știau că se apropie ora de sosire de la serviciu.

    Privitul pe fereastră este o ocazie minunată de a studia lumea din jurul nostru și de a ne dezvolta concentrarea. Copiii mici sunt fascinați de viața de zi cu zi, interesați fiind de tot ceea ce se întâmplă. Și au atâtea de văzut, pentru că imaginea din fața lor nu e niciodată aceeași! Vremea se schimbă în fiecare zi, peisajul e altfel de la un anotimp la altul. Mașinile, oamenii, animalele și păsările sunt mereu diferite, chiar dacă uneori aceleași.

    În lumea de astăzi, copiii sunt tot mai puțin obișnuiți cu ritmul lent de viață. Grăbiți asemenea părinților, alergând mereu de la o activitate la alta, de la un loc la altul, nu mai au ocazia să se bucure de simpla observare a unei păsări care ciugulește dintr-o bucată de pâine.

    Cei care au acces la ecrane, cu atât mai puțin sunt răbdători să urmărească viața în câteva cadre pe secundă. Obișnuiți cu derularea rapidă a imaginilor, viața în ritm normal nu mai are aceeași atracție pentru ei. Din păcate, ecranul, această dădacă aparent gratuită, își cere plata cu întârziere și cu costuri extrem de mari pentru copii!

    Psihologul Adam Cox a observat că, dacă acum 50 de ani copiii se plictiseau după câteva ore în care nu aveau nimic de făcut, în zilele noastre copiii se plictisesc după doar treizeci de secunde, în timp ce majoritatea adulților simt nevoia să își controleze telefonul în cele patru secunde în care încetinesc și se opresc la o trecere de pietoni. (Dr. William Stixrud, Ned Johnson, The Self-Driven Child)

    Adesea, stând alături de ei, creăm povestiri despre ceea ce vedem afară. Ne gândim încotro se duce camionul încărcat cu lemne, ne imaginăm ce discută două persoane care se întâlnesc pe stradă. Alteori, numărăm toate mașinile roșii care trec prin fața noastră sau câte ambulanțe vedem în timp ce stăm la geam. Ne uităm la norii sau păsările de pe cer, observăm soarele sau ne mirăm când vedem luna în plină zi.

    Când sunt mici, copiii au o mulțime de întrebări despre ceea ce văd. Putem să le susținem curiozitatea aceasta înnăscută, ajutându-i chiar să o dezvolte. A-i învăța pe copii să reflecteze asupra a ceea ce văd e un mod deosebit de a le dezvolta atât imaginația, cât și empatia și compasiunea. Devin astfel mai curioși nu doar despre ceea ce se întâmplă în viața lor, dar și a celorlalți.

    Privitul pe fereastră e doar una dintre metodele prin care îi putem ajuta pe copii să rămână ancorați în prezent. Mersul în ritmul copilului, joaca în natură și prezența conștientă alături de ei sunt opțiuni din aceeași categorie.

    Visatul cu ochii deschiși este la fel de important pentru dezvoltarea cognitivă a copiilor precum orice altă formă de gândire. Iar în societatea noastră, în care problemele de anxietate ale adulților și copiilor devin normă, reveria poate fi considerată unul dintre remedii.

    Trebuie să creăm cu intenție perioade de reflecție în aceste timpuri în care stimularea este prezentă pretutindeni. (Dr. William Stixrud, Ned Johnson, The Self-Driven Child)

    (Photo by Bermix Studio on Unsplash)

  • În prezent, alături de copii

    În prezent, alături de copii

    Când am scos telefonul să le fac copiilor poza de mai sus, m-am lăsat furată de un mesaj pe care îl primisem. Am fost distrasă de el mai mult de un minut, timp în care Tudor a venit lângă mine, rugându-mă să îl trag cu sania. I-am spus că fac asta imediat, doar să termin. Răspunsul lui m-a adus în prezent instantaneu: „Mă deranjează că ești cu telefonul în mână, când noi suntem afară să ne jucăm.”

    A fost o trezire bruscă. Avea dreptate. Ieșiserăm să ne jucăm. Era timpul meu cu ei. Era, în sfârșit, zăpadă! Aveam atât de multe de făcut! Mesajul acela putea aștepta, nimic nu era mai important decât să fiu acolo cu ei, în prezent.

    Altă dată, pentru a-mi atrage atenția, probabil că Tudor și-ar fi chinuit sora. Sau m-ar fi tras de picioare până mă uitam la el. Sau ar fi încercat să facă ceva ușor periculos, care știa că mă va face să las totul și să merg la el. Probabil s-ar fi plâns de una sau alta, pe un ton pe care l-aș fi etichetat ca „smiorcăială”. Sau s-ar fi retras singur, convins fiind că nu e suficient de important pentru mine cât să renunț la ce făceam în acele clipe.

    Copiii ne vor alături de ei. Uneori, e suficient să ne conectăm profund timp de câteva minute, pentru a le umple paharul pentru o oră întreagă. Alteori, sunt deja atât de deconectați de noi, încât e nevoie de mult mai mult timp decât atât.

    Reușesc în ultima vreme să mă surprind când sunt cu totul în prezent sau când mintea mea e în altă parte. Mi se întâmplă să mă las furată de tot ceea ce am de făcut și să îmi doresc să ajung mai repede la sarcinile respective. Dar copiii mă trag la răspundere de fiecare dată. Uneori conștient, cum a făcut Tudor în acest caz, alteori inconștient, prin comportament.

    Prima mea reacție a fost să îi spun lui Tudor că era ceva legat de serviciu și că de aceea eram atentă la telefon. Dar apoi mi-am dat seama că el nu îmi ceruse explicații. El îmi spusese doar cum se simte, cât de bine a putut el. Și avea nevoie doar să îi validez trăirea, care era a lui, nu să acopăr cu justificări disconfortul meu.

    Credeți că a avea un telefon vă ajută să comunicați. Dar dacă conținutul discursului dumneavoastră nu este autentic, vorbirea sau trimiterea de mesaje pe un dispozitiv nu înseamnă că comunicați cu o altă persoană. (Thich Nhat Hanh, The Art of Communicating)

    Am pus imediat telefonul în poșetă, m-am întors spre ei și am luat hățurile saniei. Ne-am distrat copios mai bine de o oră, după care am venit ușor înfrigurați, uzi și flămânzi acasă. Copiii au mâncat bine, s-au pregătit de somnul de prânz și s-au odihnit liniștiți mai bine de o oră. Timp suficient pentru mine să răspund la mesajul care nu era urgent. Să termin și o bună parte din sarcinile pe care le mai aveam de făcut și să beau o cană de ceai cald în liniște.

    Trăim într-o societate care prețuiește persoanele care fac mai multe lucruri deodată. Dar asta nu e neapărat un lucru bun. Suntem prea insistent învățați că „a face” e mult mai important decât „a fi”. Dar copiii sunt aici să ne arate cât de mult greșim. La fel ca ultimele studii în domeniu, ei ne spun că nimic nu e mai benefic decât prezența noastră totală. Să învățăm a trăi în prezent e cea mai importantă lecție pe care ei ne-o predau.

    Nu suntem făcuți pentru a îndeplini mai multe sarcini deodată. Creierul nostru nu dă randament când facem asta. Nici organismul nostru, de altfel. Dacă îl stresăm în felul acesta prea mult timp, el ne semnalează că e cazul să o luăm mai ușor.

    Dacă mințile noastre sunt blocate, niciun dispozitiv nu va compensa inabilitatea noastră de a comunica cu alții sau cu noi înșine. (Thich Nhat Hanh, The Art of Communicating)

    A fi mamă e suficient. A fi părinte e suficient. Când suntem cu copiii, deja facem ceva. Creștem oameni care învață că ei sunt de ajuns, că sunt iubiți și văzuți și că nu e nevoie de nimic mai mult. Și vor crește făcând ceea ce au văzut și preluat de la noi.

    Vrem să îi învățăm să alerge mereu după altceva, să își caute validarea din alte surse? Sau vrem să îi învățăm că sunt suficient de prețioși pentru a primi atenția noastră nedisimulată?

    Frumusețea acestei lecții e că, cu cât suntem mai prezenți în relația cu copiii, cu atât încep să aibă mai puțină nevoie de noi. Pentru că descoperă bucuria de a fi cu sine. Având siguranța prezenței noastre, explorează neînfricați, știind că au mereu Nordul la care să se întoarcă și la care să se raporteze. Înțeleg profund că prețuirea de sine e darul pe care ni-l oferim singuri. Și că doar din preaplinul ființei noastre putem revărsa iubire și asupra altora.

    Tudor nu s-a mulțumit cu bucățele de atenție. Copiii nu ar trebui să învețe vreodată să se mulțumească doar cu firimituri din prezența noastră. Sunt mult prea importanți pentru a primi doar atât.

    Copilul este atât o speranță, cât și o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educație și pace)

    În ritmul alert al vieții cotidiene, copiii sunt mesagerii cei mai clari ai nevoii de încetinire și de odihnă.

    Te aștept alături de mine, începând din 26 februarie, pentru seria Reflecțiilor de iarnă despre odihnă. Timp de 21 de zile ne vom întâlni, câte 21 de minute, pentru a învăța cum să avem o viață mai liniștită alături de cei dragi. Înscrie-te aici!

  • Băiețelul și bicicleta

    Băiețelul și bicicleta

    Săptămâna trecută, ne aflam toți patru în parc, împreună cu o prietenă de-a copiilor. Un băiat în jur de un an și jumătate s-a apropiat interesat de bicicleta fetiței cu care eram. Deși era prea mare pentru el, băiețelul s-a urcat pe ea sau s-a jucat cu jucăriile din coșulețul bicicletei.

    Băiețelul era însoțit de două doamne, probabil mama și o mătușă sau o prietenă de familie. Ne-au întrebat dacă îi dăm voie copilului să se urce pe bicicletă și au stat alături de el tot timpul. Tudor, Tereza și prietena lor, care consimțise să cedeze bicicleta, urmăreau cu mult interes tot ceea ce făcea băiețelul.

    Când doamnele au hotărât că a trecut suficient timp, l-au desprins de pe bicicletă și i-au spus că pleacă acasă. Băiatul s-a zbătut și a început să plângă. Una din doamne l-a luat în brațe și l-a dus câțiva pași mai încolo, spunându-i că a trecut timpul. Băiețelul, eliberat din brațele ei, s-a trântit la pământ, plângând foarte tare. După ce i-au spus o dată sau de două ori să se ridice, doamnele i-au spus că îl lasă acolo. S-au întors și au plecat, împingând căruciorul cu care venise băiețelul în parc.

    Dacă părintele nu poate suporta ca propriul copil să fie supărat, este dificil pentru copil să învețe să-și controleze emoțiile. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Timp de câteva momente, băiatul și-a continuat plânsul. Apoi, când s-a văzut singur, s-a oprit brusc, s-a ridicat și a fugit după ele. Nefiind foarte departe de noi, copiii au urmărit nemișcați întreaga scenă. M-au auzit și când i-am spus lui Lucian că vreau să merg la băiețel, să nu îl las singur. Înainte ca eu să fac vreun pas, însă, băiatul fugea deja speriat înspre doamnele care se îndepărtaseră.

    Nu a fost prima dată când eu am asistat la o asemenea scenă, dar pentru copii a fost o premieră. Imediat ce s-a terminat, m-au întrebat ce se întâmplase. „De ce plângea băiețelul? De ce au plecat de lângă el? De ce a fugit după ele?”

    M-am așezat la nivelul lor și le-am explicat că uneori noi, adulții, greșim, deși vrem să facem bine. Le-am spus că el fusese necăjit că i s-a terminat joaca prea brusc și nu știa cum să spună asta. Le-am mai explicat că nici doamnele cu care era nu au înțeles ce le spunea el prin comportament. Și că au plecat, crezând că dacă îl sperie că rămâne singur, va merge după ele. Ceea ce s-a și întâmplat, doar că, probabil, băiețelul nu a înțeles nici el corect comportamentul lor. Și i-am asigurat că nu l-ar fi lăsat acolo singur, că au vrut doar să-l păcălească, dar totul a fost extrem de neplăcut pentru el.

    De atunci, deși a trecut o săptămână, copiii au readus scena în discuție de nenumărate ori. De obicei seara, înainte de culcare, Tereza întreabă din nou de ce a rămas singur băiețelul care plângea. Și reluăm aceeași poveste de fiecare dată, discutând despre întreaga întâmplare.

    Spunând încă o dată povestea, discutând ulterior cu el despre experiența lui terifiantă și lăsând deschisă posibilitatea unei comunicări viitoare, părinții își pot ajuta copilul să înțeleagă o experiență deranjantă. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    O întreb pe Tereza dacă am greșit și eu, lăsând-o pe scări, când nu voia să se îmbrace și Tudor era singur afară. Îi explic că făcusem asta doar pentru că știam că e cu tata și bunica în casă. Și nu-mi dădusem seama că, probabil, ea voia să fie doar cu mine. Deși am stat doar puțin cu Tudor în curte și apoi m-am întors la ea, greșeala era deja făcută. De fiecare dată, o întreb cum s-a simțit în acele momente și îi validez cât pot mai bine trăirile.

    La fel, cu Tudor discutăm despre momentul când a vrut să meargă pe o altă cărare decât bunica lui. În ciuda insistențelor ei, el a cerut să se despartă, apoi a plâns când a pierdut-o din vedere câteva momente. Îmi confirmă și el solemn din cap cele întâmplate și cât de tare s-a speriat atunci. Deși au trecut mai bine de doi ani din acea vară, cele întâmplate cu băiețelul i-au reamintit de ziua respectivă. Totuși, deoarece am discutat situația mereu, nu îi mai trezește acea stare de frică. A rămas pentru el doar o întâmplare prin care a trecut.

    De multe ori, greșim inconștient față de copiii noștri. Facem gesturi și luăm decizii care credem că rezolvă rapid și simplu problema. Dar când suntem conectați cu copiii și atenți la trăirile lor, avem ocazia să ne observăm și reparăm greșelile. Din păcate, dacă nu suntem atenți la mesajele lor, îi putem marca pe termen lung.

    Părintele poate ajuta un copil să înțeleagă experiențele derutante și înspăimântătoare legate de pierderi. Ceea ce noi am putea considera ca nesemnificativ poate fi foarte important pentru un copil mic. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dacă situația din parc se va repeta, dacă nu îi va fi explicată situația, băiețelul acesta va rămâne cu traume. Va uita probabil detaliile specifice, dar va rămâne cu convingerea că emoțiile puternice sunt periculoase. Peste câteva decenii, când copilul lui va plânge și se va trânti pe jos, corpul îi va intra în stare de alertă. Bineînțeles, multe alte situații îi vor putea stârni trăiri asemănătoare, la care va reacționa probabil inconștient.

    Știu că am mai scris despre acest subiect. Am citit mult și am învățat aprofundat despre asta. Am lucrat adesea cu Tudor și Tereza și i-am ajutat de cele mai multe ori să treacă peste traumele suferite. Totuși, de fiecare dată, astfel de episoade îmi adâncesc și mai mult perspectiva. Și cred că convingerile pe care ni le-am format despre educație sunt adesea greșite și atât de adânc înrădăcinate, încât merită puse la îndoială cu fiecare prilej.

    (Photo by Tim Trad on Unsplash)

  • Nu e despre tine

    Nu e despre tine

    De ziua Terezei, când Tudor a primit zmeul, sărbătoritei i-am cumpărat o păpușă, căreia i-a spus Teodora. Pe cealaltă păpușă, adusă de la bunica ei, a numit-o Ștefana. După un timp, Tudor a început să le spună Maricica și Patronela, ceea ce o deranja tare pe Tereza. A început să plângă și să îi spună că nu le cheamă așa. După câteva zile în care am încercat să îl corectez pe Tudor, mi-am dat seama că ar fi util să o ajut și pe Tereza. „Nu e despre tine, e despre el”, am început să îi explic. „Păpușile știu prea bine cum le cheamă, indiferent de cum le-ar striga altcineva. Tu poți să le înveți asta. Nu contează ce zic alții, pentru că ele știu exact cine sunt.”

    Crescuți într-o societate în care gura lumii e aproape literă de lege, e uneori greu să învățăm să o ignorăm. Dar lumea va fi zice multe, dacă vrea să zică, indiferent de ce ai face. „Ce zice lumea” este, cu siguranță, o altă expresie pe care nu vreau să o învețe copiii noștri. Pentru că, atunci când sunt puternic ancorați în sine, vor învăța că vorbele altora nu îi pot atinge.

    Nu voi putea și nici nu vreau să fiu alături de copii cu fiecare ocazie. Și știu că vor fi destule momente în care ceilalți își vor exprima părerile mai mult sau mai puțin elegant. De aceea, profit de discuțiile acestea între frați pentru a sădi semințe pentru mai târziu. „Nu e despre tine” e doar începutul unui lung șir de discuții.

    În timp, vor învăța că nu e despre ei, ci despre cel care vorbește. Că despre ei e doar felul în care reacționează la ceea ce li se spune. O să îi învăț să nu își predea puterea propriilor emoții nimănui altcuiva. Și o să îi ajut să discearnă între vorbele spuse din iubire și cele rostite în lipsa ei.

    Desigur, cu Tudor discut despre felul în care se simte Tereza atunci când vorbește astfel. Îl întreb despre cum s-ar simți el, dacă cineva i-ar ignora cerințele. Caut să înțeleg ce se află în spatele comportamentului său și să îi fiu alături. Îl ajut, cu alte cuvinte, să își dezvolte empatia, care stă la baza inteligenței emoționale.

    Dacă […] îți dorești să crești un copil care face bine fie că ești prezent sau nu, atunci trebuie să gândești pe termen lung. În loc de pedepse și amenințări, o abordare pe termen lung cere să înveți copilul care este comportamentul corect, să consolidezi relația cu acesta, astfel încât să își dorească el să se ridice la nivelul așteptărilor tale și apoi să îl ajuți să își gestioneze emoțiile, pentru a putea să se poarte frumos. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

    Știu că uneori copiii par prea mici pentru astfel de discuții. Demonstrate și repetate suficient, însă, ele vor deveni repere pentru felul în care se vor raporta și comporta în societate. Mintea absorbantă a copilului va reține informațiile și le va procesa atunci când va fi momentul. Vocea lor interioară îi va putea astfel susține pe parcursul întregii vieți.

    Atunci când copilul vostru este încă destul de mic ca să vă asculte, puteți încerca să îi transmiteți toate acele valori care sunt importante pentru voi. Dar nu le veți vedea oglindite până când copilul are în jur de cincisprezece ani. Este ca un fond de investiții pe termen lung sau un depozit bancar – nu poți să îți scoți bani pentru o vreme, dar ai făcut o investiție bună. (Michael Thompson, Lawrence J. Cohen, Catherine O’Neill Grace, Mama, sunt tachinat!)

    „Nu e despre tine” e valabil nu doar pentru copii, ci și pentru părinți. Atunci când copiii ne spun că ne urăsc sau că suntem părinți răi, nu e, de fapt, despre noi. E despre ei și rănile pe care încearcă să ni le arate. Ne spun, de fapt, că se simt singuri, inconfortabil sau speriați.

    Când reușim să trecem dincolo de cuvinte, le vedem suferința și putem empatiza cu ei. Dacă nu ne lăsăm conduși de propria slăbiciune, de frica de a nu fi suficient de buni sau de iubiți, cuvintele lor nu au nicio putere asupra noastră. Ele devin doar semnalul care ne transmite că au nevoie de mai multă conectare, iubire sau validare.

    În rolul vostru de părinte, momentul prezent e singurul asupra căruia ar trebui să vă concentrați. Da, construiți abilități care să dureze o viață, este adevărat. Dar singurul mod de a face acest lucru este în acest moment prezent, chiar acum. Nu lăsați experiența de moment să vă facă să vă îngrijorați despre cum va fi copilul dumneavoastră la vârsta de cincisprezece sau douăzeci de ani. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

  • Superputerile copiilor

    Superputerile copiilor

    De curând, am citit una dintre cele mai practice cărți pentru copii. Superpowered vorbește despre superputerile copiilor, cele cu care ne naștem cu toții, așadar. Scrisă într-un limbaj lejer, pentru a fi ușor înțeleasă de copiii peste opt ani, cartea e plină de imagini sugestive, ilustrații atractive și exerciții interesante.

    Pe lângă faptul că le oferă copiilor instrumentele prin care să înfrunte anxietatea, în loc să se ferească de ea, cartea e și o introducere excelentă în lumea emoțiilor. Ca adult, mi-a fost destul de greu să învăț un limbaj pe care nu l-am cunoscut de mică. Recuperez acum cât de mult pot, iar astfel de cărți mă ajută să le fac învățarea mai ușoară copiilor.

    Folosindu-se de acronimul POWER, care în limba engleză înseamnă putere, autoarele trec în revistă superputerile copiilor.

    Unul dintre conflictele dese dintre adulți și copii e dat de planurile diferite în care acționăm. Copiii trăiesc mereu aici și acum, pe când adulții sunt cu gândul la viitor, la planuri și programe. Exploratori notorii, copiii se bucură să descopere natura, plimbările fiind motive de studiu, nu de atingere a unor scopuri. Abilitatea aceasta de a fi Prezenți este prima dintre superputerile copiilor.

    Copiii sunt prea puțin interesați de a fi și a se purta conform cu normele impuse de societate. Ei sunt conectați profund cu sinele și nu au rețineri în a se exprima, fie că e vorba de hainele pe care le poartă sau de trăirile pe care le au. La naștere, fiecare dintre noi e unic și Original.

    Când se nasc, copiii știu să se bucure de fiecare realizare, neașteptând confirmarea constantă din partea celorlalți. Se iubesc așa cum sunt și își zâmbesc când se privesc în oglindă, indiferent de ce apare reflectat acolo. Copiii se simt Întregi (Whole) și știu să exprime asta cu toată ființa lor.

    Dimineața, oricât de devreme ar fi, copiii se trezesc sărind din pat și își încep ziua cu entuziasm. Joaca este învățarea lor și studiază cu energie de dimineața și până seara. Sunt atât de prinși cu învățarea, încât uneori le e greu să se oprească și să meargă la culcare! Curiozitatea îi motivează și îi ține ocupați tot timpul. Energici, copiii nu au nevoie de stimulente sau îndemnuri la acțiune.

    Învățarea este un proces, iar eșecul e o componentă importantă a acestuia. De aceea, chiar și atunci când cade, copilul care învață să meargă continuă să se ridice. Și chiar dacă face asta de o sută de ori, copilul nu va renunța la scopul său. Rezilient, el s-a născut pregătit să depășească provocările și să își asume riscuri.

    Din păcate, condiționările culturale și temerile parentale își lasă amprenta asupra acestor trăsături înnăscute, iar superputerile copiilor încep să pălească. Uneori, ei învață să le ascundă atât de bine, încât uită complet de ele.

    Practic, pe măsură ce creșteai, încetul cu încetul, începeai să uiți de puterile tale și de fiecare dată când o putere a fost înlăturată, a fost înlocuită cu altceva: îngrijorare, anxietate și tot felul de alte gânduri care te fac să te simți oricum altcumva, numai superputernic nu. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

    Explorând fiecare superputere în parte, copiii învață cum le-au fost ele înlocuite și ce pot face pentru a le recăpăta. Pe parcurs, învață despre creier și emoții, mai bine decât dintr-un manual de psihologie. Informațiile și descoperirile de ultimă oră sunt transpuse în grafice și ilustrații sugestive și atractive pentru copii. Miturile despre anxietate sunt expuse și înlocuite cu soluții practice, care au efecte de lungă durată.

    Cu ajutorul cărții, copiii învață să îi ofere un rol anxietății, personificând-o. Cu personajul astfel imaginat, căruia sunt încurajați să îi dea și nume, pot comunica mai ușor și îi pot asculta mesajele. Trăirile noastre sunt doar niște misive pe care corpul ni le transmite. Dacă nu le ascultăm, ele rămân necitite, continuând să ne trimită notificări mai mult sau mai puțin alarmante, de-a lungul întregii vieți.

    O mare parte din numeroasele exerciții propuse în carte pot fi făcute și de către adulți. Unele sunt potrivite pentru orice vârstă, iar altele doar pentru copii ceva mai mari. Iar povestioarele cu tâlc, care îi ajută pe copii să înțeleagă mai bine fiecare lecție, îi vor ajuta să se regăsească în cele prezentate.

    Apărută recent, cartea nu este încă tradusă în limba română, dar sper ca acest lucru să se întâmple cât mai repede. Totuși, pentru copiii care citesc deja în engleză, ea poate fi un prilej atractiv de exersare a lecturii și îmbogățire a vocabularului. Cu siguranță, ea va rămâne pe raftul nostru cu cărți preferate mulți ani de acum încolo.

    Cel mai important lucru care afectează modul în care reacționezi la o provocare nu este provocarea în sine; este modul în care te gândești la acea provocare. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)